ICCJ. Decizia nr. 4494/2013. Civil. Acţiune în constatare. Recurs

Decizii civile ICCJ 2013

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 4494/2013

Dosar nr. 10514/2/2010*

Şedinţa publică din 15 octombrie 2013

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 414/A din 28 septembrie 2012, a admis cererile de apel formulate de pârâţii Agenţia Domeniilor Statului şi Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.G.F.P.M.B., împotriva sentinţei civile nr. 497 din 12 martie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Primăria Sector 1 prin Primar şi Staţiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa.

S-a schimbat în totalitate sentinţa, în sensul că s-a respins ca neîntemeiată, în totalitate, cererea formulată de reclamanţii M.D., M.G., M.T., R.P., S.I. şi de intervenienţii D.F. şi I.P. în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Domeniilor Statului, Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Primăria Sector 1 prin Primar, Staţiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa, Ministerul Finanţelor Publice şi Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor.

S-au respins, ca nefondate, cererile de apel formulate de reclamanţii S.I., M.D., M.G., M.T., R.P., M.I. şi intervenienţii I.P. şi D.F. împotriva aceleiaşi sentinţe civile.

La pronunţarea acestei hotărâri, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 09 martie 1997, reclamanţii S.I., M.D., M.T., M.G., R.P. şi M.I., apoi intervenienţii în interes propriu I.P. şi D.F. prin cererea înregistrată la data de 18 aprilie 2007, au chemat în judecată pe pârâţii Agenţia Domeniilor Statului, Municipiul Bucureşti, Primăria Sector 1 Bucureşti, Ministerul Finanţelor Publice, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Staţiunea de Cercetare - Dezvoltare, solicitând pronunţarea unei hotărâri prin care să fie obligată pârâta Agenţia Domeniilor Statului să le lase reclamanţilor şi intervenienţilor în deplină proprietate şi posesie o suprafaţă de teren de 4000 mp situată în intravilanul Municipiului Bucureşti (cu motivarea că Statul nu are un titlu de proprietate) şi să se constate nulitatea absolută a actului de schimb încheiat între autorul reclamanţilor şi fostul Minister al Agriculturii şi Silviculturii (cu motivarea că actul în baza căreia a fost încheiat, respectiv decretul nr. 151/1950, a fost ilegal).

Prin sentinţa civilă nr. 494/2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis, în parte, cererea reclamanţilor şi a constatat nulitatea actului de schimb, reţinând că decretul nr. 151/1950 în baza căruia a fost încheiat actul de schimb de terenuri a fost neconstituţional, deoarece a urmărit comasarea terenurilor fără a ţine cont de interesul proprietarilor şi de voinţa acestora şi fără a acorda o dreaptă despăgubire.

Prin decizia civilă nr. 98 din 10 februarie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a desfiinţat sentinţa menţionată şi a trimis cauza spre rejudecare, cu motivarea că instanţa nu s-a pronunţat asupra cererii de revendicare a terenului în litigiu.

Decizia Curţii de Apel Bucureşti a fost casată, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel, prin decizia nr. 4077/2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a reţinut că, prin admiterea apelului declarat de intervenienţi, acestora li s-a creat o situaţie mai grea în propria cale de atac, în condiţiile în care ei erau beneficiarii unei dispoziţii favorabile, prin care instanţa de fond constatase nulitatea contractului de schimb şi în care instanţa nu a arătat considerentele pentru care a dispus casarea totală a sentinţei.

Rejudecând cauza, Curtea de Apel Bucureşti a pronunţat decizia civilă nr. 395/2011 prin care a admis apelurile declarate de Ministerul Finanţelor Publice şi Agenţia Domeniilor Statului şi a schimbat în parte sentinţa, în sensul respingerii acţiunii, ca neîntemeiate. De asemenea, a respins ca nefondate, apelurile declarate de reclamanţi şi intervenienţi, reţinâmdu-se că decretul nr. 151/1950 în baza căruia a fost încheiat contractul de schimb şi a cărui nulitate se solicită a fost constituţional, iar actul de schimb de terenuri este valabil încheiat.

Prin decizia civilă nr. 2247 din 27 martie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a casat decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti şi a trimis cauza spre rejudecare, cu motivarea că instanţa de apel trebuia să soluţioneze cauza din perspectiva comparării titlurilor opuse de părţi, dând preferinţă titlului mai bine caracterizat.

În rejudecarea cauzei, s-au constat următoarele:

Apelantele pârâte nu au formulat critici directe împotriva dispoziţiei instanţei de fond prin care a fost constată nelegalitatea decretului nr. 151/1950, însă acestea sunt implicite în apelul declarat de Ministerul Finanţelor, deoarece acesta a precizat că, chiar dacă s-ar reţine ideea că decretul nr. 151/1950 ar fi considerat abuziv, actul de schimb reprezintă voinţa părţilor, fiind respectate condiţiile de fond şi formă cerute de legea civilă pentru actele translative de proprietate asupra terenurilor.

Critica formulată de Ministerul Finanţelor este ambiguă, deoarece neconstituţionalitatea decretului nr. 151/1950 atrage nulitatea absolută a actului de schimb, indiferent de respectarea condiţiilor de fond şi de formă ale contractului în sine - este de conceput, din punct de vedere juridic, existenţa unui contract legal încheiat în baza unei legi neconstituţionale, fiind aplicabil principiul quod nullum est nullum producit effectum. De altfel, şi instanţa de fond a raţionat în acelaşi mod, întrucât reţinând neconstituţionalitatea decretului nr. 151/1950 nici nu a mai verificat dacă actul de schimb a fost încheiat cu respectarea condiţiilor de fond şi de formă, considerând astfel inutilă verificarea condiţiilor interne ale actului în raport de constatarea neconstituţionalităţii decretului nr. 151/1950 în baza căruia a fost încheiat.

De aceea, având în vedere motivarea sentinţei, apelantul Ministerul Finanţelor a formulat o critică ce nu poate produce nici un efect, deoarece s-a referit la condiţiile de fond şi de formă ale actului de schimb (neanalizate de instanţa de fond) acceptând implicit constatarea nelegalităţii decretului nr. 151/1950, deşi singurul motiv pentru anularea actului de schimb a fost constatarea nelegalităţii decretului nr. 151/1950 - aşa cum rezultă din sentinţă, fără nici un echivoc, neconstituţionalitatea decretului nr. 151/1950 face inutilă discutarea altor aspecte privind actul de schimb, care, în condiţiile neconstituţionalităţii menţionate, ar fi lovit de nulitate în mod necondiţionat.

Dar, pentru a da un efect criticii formulate de Ministerul Finanţelor, instanţa a analizat inclusiv constituţionalitatea decretului nr. 151/1950, iar pentru a califica astfel critica formulată a avut în vedere atât dispoziţiile art. 84 C. proc. civ., principiul voinţei reale a părţii ce rezultă din întregul act şi principiul în baza căruia orice act trebuie analizat în sensul în care poate produce un efect şi nu în sensul în care nu ar produce nici un efect, deoarece, dacă instanţa ar considera că Ministerul Finanţelor nu a criticat nici chiar implicit dispoziţia instanţei de fond de constatare a neconstituţionalităţii decretului nr. 151/1950, celelalte critici ar trebui respinse fără nicio altă analiză, simpla constatare a neconstituţionalităţii conducând la nulitatea actului.

De aceea, instanţa s-a considerat învestită implicit şi sub acest aspect, pentru a da un efect criticilor, în ansamblu.

Având în vedere atât cererile părţilor reclamante, cât şi deciziile de casare, instanţa a constatat că este învestită cu o acţiune în revendicare de drept comun, în care este necesară compararea titlurilor de proprietate ale părţilor din proces, în baza art. 480-481 C. civ.

În acest context, atât Ministerul Finanţelor Publice, cât şi Agenţia Domeniilor Statului au calitate procesuală, deoarece Agenţia Domeniilor Statului se află în posesia bunului, iar Ministerul Finanţelor, în calitate de reprezentant al Statului, introdus în judecată de intervenienţi, este chemat să se apere asupra legalităţii şi constituţionalităţii unui act emis de legiuitor, decretul nr. 151/1950. Astfel, criticile din ambele apeluri ale pârâţilor privind lipsa calităţii procesuale au fost respinse.

Pe fondul cererilor părţilor, instanţa a constatat că decretul nr. 151/1950 este constituţional în raport de art. 6 din Legea nr. 213/1998, întrucât:

Constituţia din anul 1948 prevedea în art. 8 protecţia proprietăţii particulare, iar decretul nu a încălcat dispoziţia constituţională, ci chiar i-a dat eficienţă, întrucât terenul proprietatea autorilor reclamanţilor nu a fost confiscat sau naţionalizat, ci a fost recunoscut ca valoare juridică şi a constituit, în virtutea acestei recunoaşteri, obiect al unui contract de schimb încheiat chiar cu autorităţile de la acea vreme. În acelaşi timp, Constituţia din anul 1948 prevedea încurajarea cooperaţiei săteşti şi crearea de „întreprinderi agricole” pentru „a stimula ridicarea agriculturii”, iar decretul a concretizat chiar acest proces, prin „comasarea de terenuri” şi pentru eliminarea „proprietăţii parcelare fărâmiţate” şi „asigurarea condiţiunilor cele mai prielnice pentru întovărăşirile agricole”.

În aceste condiţii, decretul nr. 151/1950 nu doar că nu a încălcat dispoziţiile Constituţiei din anul 1948, ci chiar s-a aflat în deplină concordanţă cu aceasta.

Nu s-a analizat neconcordanţa invocată de reclamanţi dintre dispoziţiile decretului nr. 151/1950 şi C. civ. din acea perioadă, cu motivarea că aceştia nu au invocat dispoziţiile neconcordante, care să poată fi cercetate.

Nerespectarea art. 5 din decretul nr. 151/1950, privind diferenţa suprafeţelor de teren schimbate, nu poate constitui motiv de nulitate a actului, în condiţiile în care schimbul a fost ratificat de autorul reclamanţilor în faţa autorităţii locale şi a notarului public, fapt care nu poate fi interpretat decât sub forma unui acord al celor doi proprietari pentru suprafeţele schimbate. Semnând actul, fostul proprietar a achiesat la prevederile sale şi, consfinţind voinţa părţilor în aplicarea unui text legal, acesta nu poate fi apreciat altfel decât valabil.

Actul ar fi fost considerat valabil încheiat, potrivit art. 7 din decretul nr. 151/1950, chiar şi în lipsa semnăturii autorului reclamanţilor şi al intervenienţilor, dar numai într-o atare situaţie s-ar fi putut accepta nulitatea prin vădita înfrângere a voinţei unuia dintre proprietarii coschimbaşi.

În condiţiile menţionate, în baza art. 6 din Legea nr. 213/1998, s-a constat că decretul nr. 151/1950 a fost constituţional şi a respectat tratatele internaţionale la care România era parte la data faptelor, deoarece în schimbul terenului dat în schimb, autorul reclamantelor a primit un teren echivalent, fiind pe deplin despăgubit cu acesta, în lipsa oricăror obiecţiuni pe care le-ar fi putut face, chiar în baza decretului nr. 151/1950 - lipsă de obiecţiuni ce conduce instanţa la convingerea că terenul dat în schimb a fost de aceeaşi valoare, în echivalent acceptabil, chiar dacă suprafaţa primită în schimb a fost mai mică, deoarece actul normativ în baza căruia a fost încheiat actul de schimb a recomandat, şi nu a impus, schimbul asupra unor terenuri egale. Este evident că într-un contract de schimb nu suprafaţa terenurilor, ci valoarea lor echivalentă este importantă, iar acest aspect esenţial a fost respectat, în limite legale, de vreme ce a fost consimţit, fără nicio obiecţie, de autorul reclamanţilor.

Instanţa a constatat în baza acestor considerente că, în baza unui decret constituţional, autorul reclamanţilor a cedat o suprafaţă de teren în favoarea statului, în schimbul unei suprafeţe de teren echivalente, pe care a primit-o în schimb, iar contractul de schimb a fost legal încheiat, cu respectarea tuturor condiţiilor de fond şi formă, ceea ce rezultă din compararea contractului (dosar fond) cu condiţiile impuse de decretul nr. 151/1950, în baza căruia a fost încheiat.

De aceea, titlul de proprietate asupra terenului revendicat de reclamanţi şi de intervenienţi aparţine statului, iar reclamanţii şi intervenienţii nu justifică în prezent nici un titlu de proprietate asupra acestuia, ceea ce impune respingerea acţiunii în revendicare, ca neîntemeiată, ca urmare a respingerii, ca neîntemeiate a tuturor celorlalte capete de cerere.

Faţă de cele menţionate, instanţa a admis apelurile declarate de Ministerul Finanţelor Publice şi Agenţia Domeniilor Statului şi a schimbt sentinţa, în sensul că a respins în totalitate cererea formulată de reclamanţi şi de intervenienţi.

Pentru aceleaşi motive au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de reclamanţi şi de intervenienţi.

Având în vedere că s-a pronunţat în integralitate asupra fondului cauzei, instanţa a considerat inutilă pronunţarea asupra unor aspecte legate de calitatea procesuală a pârâţilor sau asupra unor aspecte de admisibilitate a cererii, considerate depăşite, prin analizarea fondului cauzei. Este evident că s-a considerat cererea ca fiind admisibilă, în totalitatea ei şi, de asemenea, că toate părţile din proces au calitate procesuală, cel puţin pentru un capăt de cerere dintre cele patru formulate de reclamanţi, şi nu s-a considerat relevantă pentru prezenta cauză detalierea asupra calităţii procesuale a părţilor cu privire la fiecare capăt de cerere în parte, dată fiind soluţia asupra fondului cauzei. De asemenea, tehnica de redactare a dispozitivului sentinţei atacate face imposibilă modificarea parţială, fără riscul de a trimite în ambiguitate întreaga hotărâre pronunţată, astfel că a optat pentru clarificarea soluţiei, în sensul rezultat din dispozitivul deciziei.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii şi intervenienţii.

A. Reclamanţii M.D., M.G. şi M.T. au criticat decizia pentru următoarele motive:

a.1. Instanţa a acordat ceea ce nu s-a cerut, cu aplicarea art. 304 pct. 6 C. proc.civ.

Dispoziţiile art. 84 C. proc. civ. se referă la posibilitatea recalificării cererii care a fost greşit denumită de parte, prin interpretarea termenilor în care a fost redactată aceasta - ipoteză care nu poate fi reţinută în cauză în condiţiile în care cererea formulată de acest pârât a fost intitulată apel.

Argumentul referitor la voinţa reală a părţii ce rezultă din întregul act este inadmisibil având în vedere prevederile C. proc. civ., care stabilesc limitele devoluţiunii şi obligaţia motivării apelului până la prima zi de înfăţişare. Astfel, numai în cazul în care apelul nu se motivează instanţa se poate considera învestită să analizeze pe fond cauza sub toate aspectele. În cazul în care cererea de apel cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină, instanţa de judecată nu poate să lărgească cadrul procesual în temeiul aşa-zisei „voinţe reale a părţii", mai ales când aceasta extindere este făcută fără a fi pusă în discuţia pârtilor.

Oricum, intenţia pârâtului a fost de a critica faptul că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra condiţiilor de fond şi de formă ale actului de schimb, chiar dacă a considerat că decretul nr. 151/1950 nu era în concordanţă cu prevederile constituţionale în vigoare în acea perioadă - considerând acest act ca fiind unul de sine stătător, ipoteză pe care instanţa de apel nu a luat-o în considerare (deşi era exprimată expres în motivarea apelului).

Ambele apelante-pârâte nu au criticat soluţia instanţei de fond cu privire la nelegalitatea decretului nr. 151/1950, aspect care a fost însă identificat de instanţa de apel şi analizat în favoarea acestora, fiind lipsiţi astfel de posibilitatea de a combate o nouă critică a hotărârii de fond care a fost adăugată de instanţa de apel.

Instanţa a reţinut eronat că dacă ar fi judecat, în mod legal, raportat la limitele devoluţiunii fixate prin cererea de apel, aceasta n-ar fi produs niciun efect. Din contră, efectul ar fi fost analiza susţinerilor apelanţilor-intimaţi coroborate cu considerentele instanţei de fond intrate în puterea lucrului judecat şi respingerea apelurilor ca nefondate, urmată de analiza apelurilor recurenţilor.

a.2. Instanţa de apel a schimbat în tot hotărârea, deşi criticile formulate de părţi nu vizau toate soluţiile cuprinse în dispozitivul instanţei de fond.

Prin schimbarea în tot a hotărârii s-au desfiinţat soluţiile asupra excepţiilor invocate şi soluţionate de către instanţa de fond, excepţii ce au rămas astfel nesoluţionate. Prin considerente instanţa de apel a considerat că nu mai este necesar să se pronunţe cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor faţă de faptul că s-a pronunţat în totalitate asupra fondului.

Hotărârea nu cuprinde astfel motivele pentru care a fost schimbată soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active (hotărârea fiind din aceasta perspectivă nemotivată); aceasta este dată cu încălcarea art. 137 C.proc.civ, întrucât excepţiile se soluţionează înainte sau cel mai târziu odată cu fondul, şi a art. 166 şi art. 295 alin. (1) acelaşi cod, întrucât nu au fost formulate motive de apel cu privire la soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active, astfel că acesta a intrat în puterea lucrului judecat - instanţa de apel depăşind astfel limitele cu care a fost învestită şi schimbând soluţia cu privire la aceasta excepţie.

a.3. Hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, cu aplicarea art. 304 pct. 9 C. proc.civ.

S-au aplicat greşit dispoziţiilor art. 6 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 213/1998, care stabileşte două cerinţe pentru valabilitatea titlului - la preluare să fi fost respectate dispoziţiile constituţionale, tratatele internaţionale la care România este parte şi legile în vigoare, iar preluarea să nu fi fost realizată prin vicierea consimţământului.

Lipsa validităţii contractului de schimb decurge atât din faptul că decretul nr. 151/1950 era contrar dispoziţiilor constituţionale, ale C. civ. şi ale art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, pe de o parte, cât şi din inexistenţa consimţământului autorului (proprietar) prin nesemnarea actului de schimb, precum şi prin faptul că schimbul era obligatoriu sub pedeapsa privării de libertate, pe de altă parte.

Se specifică faptul că nu este necesară analiza neconcordanţei invocată de reclamanţi dintre dispoziţiile decretului nr. 151/1950 şi C. civ. din acea perioadă, cu motivarea că reclamanţii nu au invocat dispoziţiile neconcordante pentru ca acestea să poată fi cercetate.

Legea fundamentală, Constituţia din 1948, cuprindea doar principii generale de protecţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale - art. 8 prevăzând că proprietatea particulară şi dreptul de moştenire sunt recunoscute şi garantate prin lege.

Pentru a analiza dacă un act normativ este în concordanţă cu prevederile constituţionale, este necesar a se face referire la regimul general al proprietăţii exprimat, în primul rând, prin C. civ. în vigoare la acea dată şi la pactele şi tratatele internaţionale la care România era parte.

Având în vedere prevederile generale ale C. civ., referitoare la libertatea contractuală, garantarea proprietăţii private şi cedarea silită a acesteia doar pentru cauză de utilitate publică şi cu o dreaptă şi prealabilă despăgubire (art. 480 şi urm.) se subliniază prevederi relevante din decretul nr. 151/1950 care sunt esenţiale în operaţiunea de verificare a legalităţii: art. 5 alin. (2) prevedea că schimburile aprobate (de Ministerul Agriculturii la propunerea Sfaturilor populare) sunt obligatorii pentru toţi proprietarii a căror terenuri sunt supuse comasării; potrivit art. 7, actele de schimb vor fi formulate potrivit contractelor tip ce vor fi alcătuite de Ministerul Agriculturii, iar ele vor fi obligatorii pentru părţile interesate chiar atunci când vor fi semnate numai de către una din acestea; art. 13 prevedea că cei care vor contraveni în orice mod dispoziţiunilor decretului sau vor contribui la săvârşirea unor asemenea infracţiuni vor fi pedepsiţi cu închisoare corecţională de la 6 luni până la 6 ani, amendă de la 4.000 până la 100.000 RON şi cu confiscarea bunurilor în cauză.

Prin urmare, decretul considerat legal de instanţă, impunea schimbul de terenuri, din iniţiativa exclusivă a Ministerului Agriculturii, pe baza unor contracte tip redactate de acesta, fiind fără relevanţă faptul că nu exista un acord de voinţe (semnătura coschimbaşului nici nu era necesară pentru ca aceste „contracte" să producă efecte) şi, pentru a stimula libertatea de voinţă, actul normativ prevedea sancţiuni cumulative (închisoare, amendă, confiscare) pentru proprietarii ce nu se conformau acestui schimb „liber consimţit" şi se sustrăgeau acestuia.

Consimţământul nu a existat în condiţiile în care actul de schimb nu a fost semnat de către proprietar (autorul reclamanţilor), ci numai de reprezentanţii statului evingător.

În plus, chiar şi în situaţia în care actul ar fi fost semnat, consimţământului ar fi fost unul viciat faţă de faptul că art. 5 alin. (2) din decretul nr. 151/1950 impunea schimbul, chiar şi conţinutul actului de schimb, în vreme ce art. 13 „stimula” consimţământul proprietarilor cu sancţiuni.

Nu se justifică astfel nici argumentul instanţei în sensul că soluţia ar fi fost cu totul alta dacă ar fi existat o vădită înfrângere a voinţei unuia dintre proprietarii coschimbaşi.

a.4. Hotărârea cuprinde motive contradictorii, cu aplicarea art. 304 pct. 7 C. proc.civ.

Instanţa reţine că este adevărat că actul ar fi fost considerat valabil încheiat, potrivit art. 7 din decretul nr. 151/1950, chiar şi în lipsa semnăturii autorului reclamanţilor şi al intervenienţilor, dar numai într-o atare situaţie s-ar fi putut accepta nulitatea prin vădita înfrângere a voinţei unuia dintre proprietarii coschimbaşi.

Contradicţia rezultă din faptul că un articol dintr-un act normativ, considerat a fi în concordanţă cu prevederile constituţionale, dă naştere unui act subsecvent lovit de nulitate absolută, în condiţiile în care însăşi norma respectivă prevede clar că actul este valabil şi în lipsa semnăturii uneia dintre părţi.

Aceasta constatare a instanţei de apel sprijină şi susţinerile de la punctul anterior, în legătura cu greşita aplicare a legii în privinţa constatării legalităţii decretului nr. 151/1950.

a.5. Instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, cu aplicarea art. 304 pct. 8 C. proc.civ.

Instanţa de apel reţine că, semnând actul, fostul proprietar a achiesat la prevederile sale.

O atare semnătură nu există pe exemplarul contractului de schimb depus la dosar şi, mai mult, această constatare apare ca inutilă având în vedere că prevederile „constituţionale” ale decretului nr. 151/1950 confereau efecte juridice şi unui contract nesemnat.

Problema esenţială o reprezintă îndeplinirea condiţiilor de fond şi de formă ale actului de schimb, condiţii care sunt considerate îndeplinite în viziunea instanţei de apel, evitându-se detalierea acestei susţineri.

Actul de schimb (nesemnat de I.O.) transcris de Tribunalul Regional al Raionului Stalin sub nr. 355 din 9 Septembrie 1958 nu este autentificat, aşa cum rezultă din stampila aplicată „conform cu originalul" în care peste textul din forma standard a ştampilei „autentificat" este adnotat textul olograf „din dosarul". Ştampila aplicată de notariat este una de legalizare a unei copii a actului şi nu una de autentificare a acestuia.

Ca urmare a neîndeplinirii condiţiei autentificării, actul de schimb este lovit de nulitate absolută, aspect ignorat de instanţa de apel.

Pe cale de consecinţă, instanţa de apel a interpretat greşit conţinutul vădit neîndoielnic al actului de schimb dedus judecăţii atunci când a reţinut că acesta ar fi fost semnat în fata notarului public.

Se constată că actul normativ în baza căruia a fost încheiat actul de schimb a recomandat şi nu a impus schimbul asupra unor terenuri egale, lucru contrazis de formularea art. 5 din decretul nr. 151/1950, potrivit căruia schimburile de terenuri se vor face la suprafeţe egale, urmărindu-se ca ţărănimea muncitoare să primească, pe cât posibil, terenuri de calitate şi în poziţii cât mai avantajoase - ceea ce determină încă un motiv de nulitate absolută a contractului de schimb, conform art. 12 din decretul nr. 151/1950, aspect ignorat de asemenea de instanţa de apel.

B. Intervenienţii I.P. şi D.F. - ulterior decedat, au formulat următoarele motive de recurs:

b.1. Hotărârea a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 24 şi 25 C. proc. civ.

Unul dintre magistraţii care au pronunţat decizia civilă recurată a făcut parte şi din completul care a pronunţat decizia civila nr. 98 din 10 februarie 2009, care a fost casată în primul ciclu procesual.

În primul ciclu procesual s-a considerat raţionamentul instanţei de fond ca fiind corect în ceea ce priveşte neconstituţionalitatea şi caracterul abuziv al decretului nr. 151/1950, admiţând apelul numai în ceea ce priveşte capătul de cerere privind revendicarea, iar în al treilea ciclu procesual acelaşi judecător considera că acelaşi decret este constituţional.

b.2. Hotărârea a fost dată cu încălcarea art. 84 şi art. 295 C. proc. civ., formulându-se aceleaşi critici în susţinere ca şi în recursul reclamanţilor.

b.3. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Deşi în dispozitivul hotărârii se menţionează că se admit apelurile Ministerului de Finanţe şi Agenţiei Domeniilor Statului, schimbându-se în tot sentinţa instanţei de fond, în motivarea hotărârii sunt respinse criticile din apel privind calitatea procesuală pasivă a acestora, excepţie respinsă chiar şi de instanţa de fond.

Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină atunci când respinge apelurile formulate de intervenienţi şi reclamanţi, neanalizându-se în nici un fel motivele lor de apel, titlul lor de proprietate, ci doar titlul de proprietate al Statului şi avându-se în vedere exclusiv calificarea motivelor de apel formulate de Ministerul de Finanţe şi Agenţia Domeniilor Statului.

Împotriva unora dintre părţi s-a admis de instanţa de fond excepţia lipsei calităţii procesual pasive, însă s-a schimbat în tot sentinţa şi, mai mult, împreună cu reclamanţii au formulat critici prin motivele de apel.

b.4. Hotărârea este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, cu trimitere la art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Sub un prim aspect, decretul nr. 151/1950 nu respecta Constituţia României în vigoare la acea dată, fiind încălcat art. 8 care garanta proprietatea particulară.

Motivarea instanţei referitoare la neconcordanţa cu C. civ. din acea perioadă, în sensul că nu s-au indicat dispoziţiile neconcordante pentru ca acestea să poată fi cercetate, nu este corectă având în vedere că dispoziţiile art. 480 şi art. 481 C. civ. au fost invocate prin cererea de chemare în judecată şi cererea de intervenţie în interes propriu, iar instanţa de fond le-a avut în vedere când a admis capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a acestui decret şi a actului de schimb.

Astfel, art. 480 şi 481 C. civ. ocroteşte dreptul de proprietate, pierderea acestuia putând interveni doar pentru utilitate publică, cu o dreaptă şi prealabilă despăgubire, iar, în cazul de faţă, nu există nici un act care să declare suprafaţa de 4000 mp ca fiind de utilitate publică şi nu a fost acordată nici o despăgubire în acest sens.

În ceea ce priveşte nerespectarea dispoziţiilor decretului în baza căruia s-a încheiat actul de schimb:

Cu privire la diferenţa suprafeţelor de teren interschimbate, contrar opiniei instanţei de apel, dispoziţiile art. 5 din acest decret sunt imperative, iar autorul lor, O.A. a fost proprietarul suprafeţei de 1 ha şi 4000 mp din Moşia B., fosta proprietate a Contesei de M., prin actul de schimb primind doar 1 ha teren, care nici nu era de calitate.

În ceea ce priveşte restituirea în natură a terenului, trebuie avut în vedere faptul că niciuna din restricţiile legale nu se aplică terenului în cauză (cu detalierea acestora), respectiv cele prevăzute de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, art. 223 din Legea nr. 290/2002 sau art. l din H.G. nr. 1832/2005, texte legale la care s-a referit instanţa de fond. Mai mult, terenul identificat în raportul de expertiză este parte din terenul în suprafaţă de 1ha şi 4000 mp din Moşia B., fosta proprietate a autorului.

Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate şi impun soluţia casării deciziei şi trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel, în considerarea argumentelor ce succed:

1. Primul motiv de recurs care se impune a fi analizat este cel privind alcătuirea instanţei, formulat de către intervenienţi, din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 1 C. proc. civ., acesta nefiind incident în cauză.

Potrivit art. 99 alin. (6) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, c auzele trimise spre rejudecare după casare revin la completul iniţial învestit, dispoziţiile art. 98 aplicându-se în mod corespunzător în situaţia existenţei unui caz de incompatibilitate.

Faţă de modul de dispunere în cauză prin prima decizie de apel, motivele pentru care s-a dispus casarea şi dezlegările din decizia recurată, nu se pune problema incompatibilităţii, în condiţiile art. 24 C. proc. civ.

2. Motivul de recurs formulat prin ambele cereri, relativ la limitele de învestire a instanţei de apel.

Instanţa de apel a constatat că apelantele pârâte nu au formulat critici directe împotriva dispoziţiei instanţei de fond prin care a fost constatată nelegalitatea decretului nr. 151/1950, însă acestea sunt implicite în apelul declarat de Ministerul Finanţelor, deoarece s-a precizat că, chiar dacă s-ar reţine ideea că decretul nr. 151/1950 ar fi considerat abuziv, actul de schimb reprezintă voinţa părţilor, fiind respectate condiţiile de fond şi formă cerute de legea civilă pentru actele translative de proprietate asupra terenurilor.

Plecând de la motivarea sentinţei primei instanţe în constatarea nulităţii actului de schimb, care se grefează pe principiul quod nullum est nullum producit effectum, în condiţiile neconstituţionalităţii decretului nr. 151/1950 în baza căruia a fost încheiat, nemaiverificându-se dacă actul de schimb a fost încheiat cu respectarea condiţiilor de fond şi de formă, instanţa de apel reţine că această critică formulată de Ministerul Finanţelor este ambiguă şi nu poate produce nici un efect, deoarece s-a referit la condiţiile de fond şi de formă ale actului de schimb (neanalizate de instanţa de fond) acceptând implicit constatarea nelegalităţii decretului nr. 151/1950.

Cu toate acestea, sub argumentul de a un efect criticii formulate de Ministerul Finanţelor, instanţa a analizat inclusiv constituţionalitatea decretului nr. 151/1950, iar pentru a califica astfel critica formulată a făcut trimitere la dispoziţiile art. 84 C. proc. civ., principiul voinţei reale a părţii ce rezultă din întregul act şi principiul în baza căruia orice act trebuie analizat în sensul în care poate produce un efect şi nu în sensul în care nu ar produce nici un efect. Pentru aceste considerente s-a arătat că dacă instanţa ar considera că Ministerul Finanţelor nu a criticat nici chiar implicit dispoziţia instanţei de fond de constatare a neconstituţionalităţii decretului nr. 151/1950, celelalte critici ar trebui respinse fără nicio altă analiză, simpla constatare a neconstituţionalităţii conducând la nulitatea actului - considerându-se învestită implicit şi sub acest aspect, pentru a da un efect criticilor, în ansamblu.

Procedând în acest fel, instanţa de apel a încălcat formele de procedură în condiţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., ceea ce atrage incidenţa art. 304 pct. 5 C. proc. civ. şi art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

a. Prin cererea de apel formulată de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice s-a invocat, în principal, lipsa calităţii procesual pasive.

În subsidiar, în măsura în care nu se reţine această excepţie, s-a susţinut că în mod greşit instanţa de fond a constatat nulitatea actului de schimb, iar în justificarea acestei critici s-a arătat că: chiar dacă s-ar reţine ideea că decretul nr. 151/1950 ar fi considerat abuziv, actul de schimb încheiat reprezintă voinţa părţilor, fiind respectate condiţiile de fond şi formă cerute de legea civilă pentru actele translative de proprietate asupra terenurilor; acest act de schimb a fost încheiat personal de autorul reclamanţilor, respectiv intervenienţilor şi de către delegatul Ministerului Agriculturii şi Silviculturii, fiind autentificat prin procesul-verbal nr. V1. din 28 iulie 1958 al Notariatului de Stat al Raionului Stalin şi transcris în registrul de transcripţiuni al Tribunalului Raionului Stalin sub nr. 355/29 septembrie 1958; ca urmare, nu se poate reţine nici cauza de nulitate a actului de schimb, voinţa părţilor rezultând în mod neechivoc din partea finală a actului de schimb.

b. Concluzia instanţei de apel nu este corectă în ceea ce priveşte interpretarea pe care o dă conţinutului cererii de apel formulată de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice. Mai mult, se reţine o motivare implicită a acestei cereri de apel, în condiţiile în care se constată, totodată, că prin referirea la condiţiile de fond şi de formă ale actului de schimb (neanalizate de instanţa de fond) se acceptă de către apelantul-pârât, implicit, constatarea nelegalităţii decretului nr. 151/1950.

Potrivit art. 295 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel verifică, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de prima instanţă, iar acestea sunt cele care rezultă din conţinutul cererii de apel - dispoziţii ce înlătură considerentele referitoare la interpretarea actului juridic; inclusiv din perspectiva aprecierii voinţei reale a părţii care ar rezulta din cuprinsul cererii de apel,concluzia instanţei nu este susţinută, în condiţiile în care se reţine şi că prin referirea la condiţiile de fond şi de formă ale actului de schimb (neanalizate de instanţa de fond) se acceptă implicit constatarea nelegalităţii decretului nr. 151/1950.

Dispoziţiile art. 84 C. proc. civ. permit recalificarea unei căi de atac denumită greşit, ipoteză care nu se poate reţine în cauză.

În condiţiile în care, cu încălcarea art. 287 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., pârâtul Ministerul Finanţelor Publice nu a arătat motivele de fapt şi de drept pentru care prima instanţă ar fi constatat greşit neconstituţionalitatea decretului în baza căruia a fost încheiat actul de schimb, instanţa a depăşit limitele de învestire (modul de soluţionare fiind grefat pe respectarea cerinţelor de fond şi de formă ale actului de schimb, impuse de decretul reţinut astfel constituţional), ceea ce atrage incidenţa în cauză a art. 304 pct. 5 C. proc. civ. şi art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

3. Faţă de cele reţinute mai sus sub pct. 2, se constată că instanţa de apel nu s-a pronunţat în cauză, în soluţionarea impusă prin ultima decizie de recurs, cu respectarea limitelor fixate prin cererea de apel formulată de către pârâtul Ministerul Finanţelor Publice şi a efectelor dezlegărilor din sentinţa primei instanţe, necontestate.

În acest context, cu aplicarea art. 304 pct. 5, art. 312 alin. (5) C. proc. civ. şi art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, se impune casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel - care va avea în vedere şi celelalte critici formulate, ţinând cont totodată şi de chestiunile pe care le-a dezlegat, necontestate în dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanţii M.D., R.P., M.G., M.T. şi de intervenienţii D.P. şi D.F. - decedat, continuat de moştenitorul I.M.O. împotriva deciziei nr. 314A din data de 28 septembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi Curte de Apel.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 octombrie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 4491/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond  ICCJ. Decizia nr. 4500/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 4494/2013. Civil. Acţiune în constatare. Recurs