ICCJ. Decizia nr. 4348/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4348/2013
Dosar nr. 2527/119/2011
Şedinţa publică din 9 octombrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2997 din 7 noiembrie 2012 Tribunalul Covasna a respins, ca nefondate, excepţia prescripţiei extinctive, excepţia decăderii reclamantei M.I.I. din dreptul de a solicita măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent în temeiul Legii nr. 10/2001, excepţia lipsei calităţii procesuale active a acesteia şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii; a admis acţiunea; a dispus anularea dispoziţiilor nr. D1./2008 şi nr. D2. din 24 martie 2009 emise de Primarul Oraşului Covasna în baza Legii nr. 10/2001, cu privire la imobilele înscrise iniţial în CF nr. C1. Covasna, cu nr. nr. T1. - loc de casă cu construcţii neintabulate de 547 mp. şi nr. T2. - loc de casă cu construcţii neîntabulate de 1.392 mp. actualmente înscrise în CF nr. C2. Covasna cu nr. cad. nr. C2. şi în CF nr. C3. Covasna cu nr. cad. nr. C3., pentru frauda la lege; a constatat nulitatea absolută a contractului de dezmembrare şi vânzare-cumpărare nr. V1. din 20 mai 2010, B.N.P. D.E.A., încheiat între pârâţii V.N.M., oraşul Covasna, prin primar, pentru cauza ilicită, cu privire la imobilele mai sus arătate; a constatat nulitatea absolută a actului de dezmembrare nr. E1. din 01 octombrie 2009 B.N.P. D.E.A. şi a actului de comasare nr. CO1. din 29 iunie 2009, B.N.P. D.E.A., pentru cauză ilicită; a dispus rectificarea CF nr. C1., C4., C5., nr. C2.,nr. C3., toate ale localităţii Covasna, respectiv, radierea încheierii de comasare nr. CO2. din 01 iulie 2009 de sub B1 din CF C4. şi de sub B1 din CF C5.; radierea încheierii de dezmembrare nr. I1. din 05 octombrie 2009, de sub B1 din CF nr. C2. şi de sub B1 din CF nr. C3.; radierea încheierii nr. I2. din 20 octombrie 2009 de la B3 din CF C1. şi CF nr. C2., prin care s-a înscris actul nul menţionat în petitul 1; radierea încheierii nr. I3. din 25 mai 2010, de la B6 din CF nr. C2., prin care s-a înscris actul nul menţionat în petitul 2; a dispus înscrierea dreptului de proprietate asupra nr. top. menţionate în petitul 1, în favoarea proprietarului tabular anterior, V.N.M., conform sentinţei civile nr. 262 din 18 iulie 2000 a Tribunalului Covasna, modificată în parte prin decizia nr. 135/Ap/200 a Curţii de Apel Braşov; a obligat pârâţii V.N.M. şi Oraşul Covasna la plata, către reclamantă, a câte 4765,50 RON cheltuieli de judecată.
Referitor la excepţia prescripţiei extinctive, tribunalul a reţinut, pe de o parte, că această instituţie juridică nu are ca efect nevalabilitatea unui titlu (în speţă sentinţă judecătorească), ci înlătură doar posibilitatea de a valorifica titlul pe calea executării silite, iar pe de altă parte că, prin acţiunea de faţă, reclamanta nu a solicitat încuviinţarea executării silite a titlului, ci a solicitat rectificarea CF nr. C1., C4., C5., C2., C3., toate ale localităţii Covasna, prin anularea şi radierea încheierilor CF menţionate în acţiune, întemeindu-şi solicitările, respectiv, rectificarea şi anularea actelor, pe dispoziţiile Legii nr. 115/1938 şi ale Legii nr. 7/1996. Ori, art. 36 din Legea nr. 7/1996 enumără situaţiile în care orice persoană interesată poate solicita rectificarea înscrisurilor din CF şi din aceste dispoziţii rezultă că rectificarea poate fi cerută doar dacă anterior a fost pronunţată o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă prin care să se fi constatat vreuna din cele 4 situaţii enumerate de textul de lege.
Faptul că o acţiune în rectificare trebuie să urmeze celei la care face referire art. 36 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 este confirmat de prevederile art. 37 alin. (1) ale aceluiaşi act normativ în care este precizată imprescriptibilitatea acţiunii în rectificare sub rezerva prescripţiei dreptului material la acţiune în fond. Acţiunea în fond este una şi aceeaşi cu cea la care face referire art. 36 alin. (1) Legea nr. 7/1996 prin sintagma „hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă”, adică, în speţă, acţiunea de fond nu a fost considerată prescrisă ci a fost soluţionată tocmai prin sentinţa civilă nr. 262 din 18 iulie 2000 a Tribunalului Covasna astfel cum a fost modificată prin decizia civilă nr. 135/Ap din 14 noiembrie 2000 a Curţii de Apel Braşov. Urmează ca pe fondul speţei de faţă să se analizeze dacă această hotărâre se încadrează în una dintre situaţiile la care face referire art. 36 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, dar acţiunea în rectificare CF este imprescriptibilă.
Referitor la excepţia decăderii reclamantei din dreptul de a solicita în justiţie, măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, în temeiul Legii nr. 10/2001, tribunalul a constatat că aceasta nu a solicitat, pe calea prezentei acţiuni, repunerea sa în termenul de formulare al notificării prevăzute de Legea nr. 10/2001, nu urmăreşte restituirea imobilului menţionat în acţiune, pe calea specială a acestui act normativ, ci invocă nulitatea absolută a dispoziţiilor de restituire emise de Primarul oraşului Covasna, precum şi a actelor subsecvente acestora, în calitate de terţ, pe motiv de fraudă la lege, respectiv cauză ilicită, sens în care excepţia este nefondată.
Referitor la excepţia lipsei de interes a reclamantei în promovarea prezentei acţiuni, aceasta a fost respinsă, ca nefondată, la termenul de judecată din data de 04 aprilie 2012, pentru considerentele arătate în respectiva încheiere.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, tribunalul a reţinut că obiectul cauzei vizează constarea nulităţii unor decizii de restituire emise de Primarul oraşului Covasna şi rectificare CF, sens în care are legitimarea procesuală a reclamantei se justifică, chiar dacă este terţ faţă de deciziile atacate, întrucât aceste decizii au ca obiect imobile pentru care aceasta solicită intabularea dreptului de proprietate al antecesorului său.
Referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, tribunalul a reţinut că litigiul are natură civilă şi s-a născut prin emiterea deciziilor nr. D1./2008 şi nr. D2./2009, astfel încât cererea de chemare în judecată formulată de partea reclamantă este admisibilă, neputând fi reţinute sub acest aspect apărările formulate de parată.
Pe fondul cauzei, reţinând noţiunea de „bun actual” astfel cum este definită în cauza Atanasiu, respectiv, faptul că un asemenea bun există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului, tribunalul a constatat că, în speţă, prin sentinţa civilă nr. 262/2000 a Tribunalului Covasna, astfel cum a fost modificată prin decizia nr. 135/Ap din 14 noiembrie 2000 a Curţii de Apel Braşov, după ce s-a constatat nevalabilitatea titlului statului s-a dispus expres şi restituirea bunului - teren de sub nr. T1. şi T2., chiar dacă parte din acest din urmă top era sub construcţii edificate după preluare. Ca urmare, toţi reclamanţii de la acea dată - V.N.M., V.A., M.I., V.L.Ş., V.I. - aveau „un bun actual” în patrimoniu, şi nu un drept de creanţă cu privire la despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001, la care nu mai erau, astfel, îndreptăţiţi.
Cu toate acestea, pârâtul V.N.M. a uzat de această procedură, formulând notificarea chiar după ce se pronunţase decizia Curţii de Apel Braşov. Nu are relevanţă că celelalte părţi ştiau sau nu de acest fapt. La data pronunţării deciziilor nr. D1./2008 şi nr. D2./2009, imobilele nu s-au mai aflat în patrimoniul Oraşului Covasna care le-a restituit, chiar dacă nu s-a făcut intabularea deciziei Curţii de Apel.
Din verificarea înscrisurilor depuse la dosar care au stat la baza emiterii deciziilor, raportat la cele arătate anterior, tribunalul a constatat că s-au încălcat dispoziţiile imperative ale legii în sensul indicat de reclamantă, şi anume, art. 1 din Legea nr. 10/2001 deoarece imobilele în litigiu nu mai făceau parte din categoria celor ce fac obiectul acesteia, normele privind dreptul la moştenire al reclamantei, art. 378 C. proc. civ., art. 1200 pct. 4 C. civ., privind forţa obligatorie faţă de părţi a hotărârii judecătoreşti definitive.
Împotriva sentinţei au declarat apel pârâţii Oraşul Covasna, prin primar, şi V.N.M.
Pârâtul Oraşul Covasna a invocat, în motivele de apel, excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii, arătând, referitor la prima excepţie, că reclamanta nu a depus notificare în baza Legii nr. 10/2001, nu este titulara dreptului de restituire recunoscut prin dispoziţiile primarului nr. D1./2008 şi nr. D2./2009 şi deci, nu are calitatea procesuală activă de a solicita constatarea nulităţii acestor dispoziţii. Aceasta a solicitat doar constatarea nulităţii dispoziţiei de modificare nr. 198/2009, nu şi a cele de restituire propriu-zisă. Referitor la cea de-a doua excepţie, pârâtul a arătat că cererea este inadmisibilă în ce priveşte construcţia restituită prin dispoziţia primarului nr. D1./2008 şi nr. D2./2009, având în vedere faptul că sentinţa nr. 262/2000 dispune doar asupra terenului de sub nr. T1./T2. şi nu este opozabilă Oraşului Covasna, persoana juridică în numele căreia Primarul oraşului a emis dispoziţia de restituire nr. D1./2008, modificată prin dispoziţia D2./2009. Astfel, sentinţa civilă nr. 262/2000 a Tribunalului Covasna obligă doar Consiliul Local al Oraşului, prin Primar.
Pe fond, pârâtul a arătat că dispoziţiile primarului sunt pe deplin legale, ele nefiind o fraudă la lege. Conform normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, partea 4.7 „de cotele cuvenite celor care au nu au depus notificări vor profita ceilalţi moştenitori, care au depus în termen cerere de restituire.
Pârâtul V.N.M. a formulat următoarele critici:
I. Referitor la excepţia prescripţiei extinctive a dreptului reclamantei de a obţine executarea silită a sentinţei civile nr. 262/2000 a Tribunalului Covasna şi a deciziei civile nr. 135/Ap din 14 noiembrie 2000 a Curţii de Apel Braşov, a invocat dispoziţiile art. 405 C. proc. civ., în conformitate cu care dreptul de a cere executarea silită se prescrie în termen de 3 ani dacă legea nu prevede altfel iar în cazul titlurilor emise în materia acţiunilor reale imobiliare termenul de prescripţie este de 10 ani. Termenul de prescripţie începe să curgă de la data când se naşte dreptul de a cere executarea silită. Pe cale de consecinţă, în speţă, termenul de prescripţie s-a împlinit cel puţin la sfârşitul anului 2010, respectiv, la data de 14 noiembrie 2010. Acţiunea pendinte a fost intentată abia în data de 30 iunie 2011, depăşind aşadar, cu mai bine de 6 luni, termenul de prescripţie instituit de lege în această materie.
II. Referitor la excepţia decăderii reclamantei din dreptul de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, în temeiul Legii nr. 10/2001, a invocat dispoziţiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora nerespectarea termenului prevăzut de lege pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sa prin echivalent.
Reclamanta a neglijat şi ca atare a omis depunerea notificării, inclusiv în termenul procedural conferit de legiuitor pentru valorificarea drepturilor conferite de Legea nr. 10/2001. Pe cale de consecinţă, invocarea nulităţii absolute a dispoziţiei nr. D2./2009 emise de Primarul Oraşului Covasna, precum şi a actelor subsecvente acesteia, pe motiv de fraudă la lege, respectiv, cauză ilicită, este nefondată şi lipsită de orice suport legal, tocmai prin prisma prevederilor Legii nr. 10/2001, respectiv, a dispoziţiilor art. 4 alin. (1), raportat la art. 3 alin. (1) lit. a), conform cărora doar apelantul pârât are calitatea de persoană îndreptăţită, în înţelesul Legii nr. 10/2001.
III. Referitor la excepţia lipsei de interes, pârâtul a arătat că reclamanta nu ar putea obţine niciun folos propriu şi practic de pe urma declarării nulităţii absolute a titlurilor atacate pe calea acţiunii intentate de către aceasta.
IV. Pe fond, pârâtul a arătat că aplicarea retroactivă, de către prima instanţă, în cauza dedusă judecăţii, a hotărârii pilot dată de C.E.D.O. în cauza Atanasiu împotriva României la o situaţie de fapt care s-a consumat deja, cel puţin la data emiterii celei de-a doua dispoziţii de restituire atacate, este inacceptabilă.
În acest sens, pârâtul a arătat, referitor la prima condiţie ce rezultă din cauza Atanasiu, că a demonstrat în detaliu la punctele anterioare ale apelului pierderea atât a puterii executorii cât şi a autorităţii de lucru judecat, iar cu privire la a doua condiţie, concluzia care se desprinde este necesitatea de a se fi dispus restituirea in integrum a bunului solicitat, ceea ce nu este cazul în speţă.
Prima instanţă se află într-o eroare totală atunci când reţine că prin sentinţa civilă nr. 262/2000 a Tribunalului Covasna, modificată în parte prin decizia civilă nr. 135/Ap/200 a Curţii de Apel Braşov s-ar fi restituit atât imobilul teren cât şi construcţia compusă din 10 încăperi, 2 holuri, demisol şi dependinţe, întrucât, prin hotărârile citate anterior s-a dispus restituirea doar a imobilului - teren, fără construcţii.
Pârâtul mai arată că a informat la vremea respectivă şi pe ceilalţi moştenitori, inclusiv pe reclamantă despre faptul că a intenţionat să solicite restituirea imobilului împreună cu construcţiile, proprietatea antecesorilor lor, însă aceştia au refuzat să i se alăture, spunând că vor găsi o altă cale de rezolvare a situaţiei, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 fiind greoaie şi de durată. Prin urmare, intimata reclamantă şi ceilalţi moştenitori au stat în pasivitate până în prezent, lăsând să se prescrie şi posibilitatea executării silite a hotărârilor judecătoreşti prin care se dispunea restituirea terenului, nu şi a clădirilor.
Reţinerea, de către prima instanţă, în motivarea sentinţei, a incidenţei în cauză a dispoziţiilor art. 966-968 C. civ., privind cauza ilicită precum şi a fraudei la lege este nelegală şi neîntemeiată, întrucât prin emiterea acestor decizii primarul nu a făcut altceva decât să aplice dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Pârâtul mai arată că este nelegală şi reţinerea, de către prima instanţă, a cazului de nulitate întemeiat pe ilicitatea cauzei şi a principiului fraus omnia corumpit, în ceea ce priveşte încheierea contractului de dezmembrare şi vânzare-cumpărare nr. V1. din 20 mai 2010 şi a actului ce comasare nr. CO1. din 29 iunie 2009, având în vedere că toate demersurile părţilor din aceste acte juridice au fost efectuate cu respectarea legii, fără a se urmări încălcarea respectiv eludarea altor dispoziţii legale imperative.
Prin decizia civilă nr. 11/Ap din 20 februarie 2013, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale a respins, ca nefondate, ambele apeluri.
Referitor la excepţia prescripţiei extinctive a dreptului reclamantei de a cere executarea silită a sentinţei civile nr. 262 din 18 iulie 2000, instanţa de apel a reţinut că prezenta acţiune nu are ca obiect încuviinţarea executării silite a acestei sentinţe, ci este o acţiune în constatarea nulităţii absolute a dispoziţiilor emise de Primarul Oraşului Covasna în baza Legii nr. 10/2001 şi actelor ulterioare precum şi a radierii din cartea funciară a înscrierilor făcute în baza acestor dispoziţii.
De aceea, prescripţia dreptului de a cere executarea silită poate fi invocată în prezentul proces ca o apărare de fond, ca urmare al impactului pe care împlinirea termenului de prescripţie a executării îl are asupra puterii de lucru judecat al hotărârii judecătoreşti invocată de reclamantă în acţiune.
Dispoziţiile art. 405 alin. (3) invocate de apelant prevăd că prin împlinirea termenului de prescripţie, orice titlu executoriu îşi pierde puterea executorie. Forţa executorie a unei hotărâri judecătoreşti nu trebuie confundată însă cu puterea de lucru judecat. Cât timp dreptul la acţiune în sens material nu este prescris, se poate invoca în cadrul unui nou proces puterea de lucru judecat a precedentei hotărâri judecătoreşti, lipsită exclusiv de forţă executorie.
Aşadar, partea din sentinţă nesusceptibilă de executare silită, privind constatarea nevalabilităţii preluării de către stat a imobilului proprietatea antecesorului reclamantei şi anularea încheierilor anterioare de C.F. îşi menţine autoritatea de lucru judecat şi în prezent, chiar dacă dispoziţiile privind reînscrierea dreptului de proprietate asupra imobilului au devenit imposibil pus în executare din momentul împlinirii termenului de prescripţie a executării, în conformitate cu prevederile art. 405 alin. (1) C. proc. civ.
Interpretările din literatura juridică la care apelantul face trimitere, bazate pe decretul nr. 167/1958 sunt anterioare introducerii în C. proc. civ. a secţiunii a VI-a, cap. I, Cartea V, „Prescripţia dreptului de a cere executarea silită”, prin Legea nr. 138/2000, deci nu mai pot fi avute în vedere în noua reglementare.
Referitor la excepţia decăderii reclamantei din dreptul de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, în temeiul Legea nr. 10/2001, instanţa de apel a reţinut că în mod corect respinsă de prima instanţă, neavând legătură cu cauza dedusă judecăţii.
Dispoziţiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora nerespectarea termenului prevăzut de lege pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent nu au aplicabilitate în cauză, având în vedere prin acţiune nu se solicită restituirea imobilului sau obţinerea de măsuri reparatorii în baza acestei legi.
Acţiunea formulată de un terţ pentru anularea dispoziţiei de primar emise în baza Legii nr. 10/2001 nu este condiţionată de formularea notificării prevăzute de art. 22 din Lege.
Referitor la excepţia lipsei de interes, instanţa de apel a constatat că aceasta a fost soluţionată de prima instanţă prin încheierea interlocutorie din 4 aprilie 2012, care nu a fost atacată cu apel. Având în vedere că în forma actuală art. 282 C. proc. civ. nu mai prevede prezumţia că apelul declarat împotriva unei hotărâri se consideră făcut şi împotriva încheierilor premergătoare, în condiţiile în care apelantul nu a precizat expres în cuprinsul apelului că înţelege să atace şi încheierea prin care s-a respins excepţia lipsei de interes, aceasta a rămas irevocabilă, prin neapelare, excepţia nemaiputând fi pusă în discuţie.
Referitor la respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active, instanţa de apel a constatat că aceasta nu s-a întemeiat pe interpretarea greşită a deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel cum susţine reclamanta, ci pe regimul juridic al nulităţii absolute, care poate fi invocată de orice persoană interesată.
Împrejurarea că decizia civilă nr. 135/Ap/2001 a Curţii de Apel Braşov nu era irevocabilă la data emiterii dispoziţiei de restituire nu are relevanţă, faţă de dispoziţiile art. 300 C. proc. civ., din care rezultă că recursul nu este suspensiv de executare decât în cazurile prevăzute de lege.
Afirmaţia că prin acţiune s-a solicitat doar constatarea nulităţii absolute a dispoziţie de modificare nr. D2./2009 şi nu a celei de restituire propriu-zisă, nu poate fi reţinută, întrucât la fila X1. din dosarul de fond a fost depusă completarea cererii de chemare în judecată, în sensul că s-a solicitat şi constatarea nulităţii absolute a dispoziţiei nr. D1./2008 a Primărie Oraşului Covasna.
Nu se poate reţine că acţiunea este inadmisibilă în ceea ce priveşte construcţia restituită prin dispoziţiile atacate, având în vedere că aceasta formează un corp funciar comun cu terenul, deci dispoziţiile de restituire nu ar putea fi anulate doar cu privire la teren şi menţinute cu privire la construcţie.
Argumentul referitor a lipsa opozabilităţii sentinţei civile nr. 262/2000 a Tribunalului Covasna faţă de Oraşul Covasna urmează a fi, de asemenea, înlăturat, având în vedere că în litigiul finalizat prin această sentinţă, Consiliul Local al Oraşului Covasna a avut calitatea de pârât tocmai în considerarea calităţii sale de organ de conducere a unităţii administrativ teritoriale.
Cu privire la fondul cauzei, instanţa de apel a reţinut că, deşi pârâtul Oraşul Covasna, prin primar, invocă legalitatea dispoziţiilor primarului, în raport de verificările de legalitate făcute de către Prefectura judeţului, care a emis aviz de legalitate, acest aspect nu are relevanţă în cauză, verificările de legalitate ale autorităţilor administrative nereferindu-se la aspectele deduse judecăţii şi nefiindu-i opozabile reclamantei.
Referitor la dispoziţiile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, invocate de pârâtul V.N.M., instanţa de apel a reţinut că nu dreptul de a alege calea deschisă de Legea nr. 10/2001, în situaţia în care exista pe rol o acţiune de drept comun este contestat în prezenta acţiune, ci ignorarea dreptului reclamantei, în calitate de moştenitoare a fostului proprietar, recunoscut prin decizia Curţii de Apel care, chiar dacă a fost atacată cu recurs, fiind definitivă şi executorie, nu putea fi ignorată.
Sub acest aspect, având în vedere că prin decizia nr. 135/Ap din 14 noiembrie 2000 a Curţii de Apel Braşov s-a dispus în mod expres admiterea capătului de cerere privind lăsarea imobilului în deplină proprietate şi posesie reclamanţilor, în mod corect prima instanţă a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin prisma interpretării date noţiunii de „bun actual” în cauza Atanasiu împotriva României.
Aspectul invocat de pârât că în cauza Atanasiu reclamanţii urmaseră în prealabil ambele proceduri de restituire nu are relevanţă în cauză, Curtea constatând existenţa unui bun actual în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv, în cazul, similar în speţă, în care, prin hotărâre judecătorească definitivă şi executorie s-a recunoscut calitatea de proprietar şi s-a dispus expres în sensul restituirii bunului.
La momentul emiterii deciziilor nr. D1./2008 şi nr. D2./2009 dreptul de a cere executarea silită a sentinţei nr. 262/2000 a Tribunalului Covasna, astfel cum a fost modificată prin decizia Curţii de Apel Braşov nu era prescris, iar Primarul oraşului Covasna avea cunoştinţă de aceste hotărâri judecătoreşti, fiind citat în acel proces, în calitate de reprezentant al Consiliului Local al Oraşului Covasna.
Critica privind greşita interpretare a deciziei nr. 135/Ap din 14 noiembrie 2000, în sensul că s-a dispus doar restituirea terenului nu şi a construcţiei, nu are relevanţă cu privire la legalitatea emiterii dispoziţiilor atacate în cauză, prin care s-a dispus restituirea în natură unei părţi din teren, împreună cu construcţia şi acordarea de despăgubiri pentru partea din teren ocupată de construcţii edificate ulterior în favoarea unui singur moştenitor al proprietarului iniţial. Chiar dacă s-ar considera că prin decizia mai sus amintită s-a dispus doar asupra terenului, având în vedere şi prezumţia instituită de art. 492 C. civ., nu se poate reconstitui dreptul de proprietate doar asupra unei construcţii aflate pe terenul proprietatea comună a reclamantei şi pârâţilor persoane fizice.
Rezultă că în mod corect prima instanţă a reţinut nulitatea dispoziţiei nr. D1./2008 a Primarului Oraşului Covasna şi a dispoziţiei nr. D2./2009, emisă în completarea acesteia sunt lovite de nulitate absolută, fiind date cu încălcarea unei hotărâri judecătoreşti executorii şi opozabile emitentului.
Constatarea nulităţii acestor dispoziţii a impus şi anularea actelor întocmite în baza acestora, în virtutea principiului anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial, (resoluto jure dantis, resolvitur jus accipiensis), precum şi rectificarea înscrierilor în cartea funciară, în baza art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996, pe motiv de nevalabilitate a actului în temeiul căruia s-a făcut înscrierea.
Admiterea capătului de cerere privind înscrierea dreptului de proprietate asupra imobilelor cu nr. top T2. şi T1. din C.F. C1. în favoarea proprietarului tabular anterior, V.N.M., în baza sentinţei civile nr. 262 din 18 iulie 2000 a Tribunalului Covasna, modificată în parte, prin decizia nr. 135/Ap/2000 a Curţii de Apel Braşov este, de asemenea, întemeiată, având în vedere caracterul irevocabil al dispoziţiilor din această hotărâre privind constatarea preluării imobilului de către stat fără titlu valabil şi anularea încheierilor de intabulare a Statului Român.
Nu poate fi reţinută susţinerea pârâtului V.N.M. referitoare la imposibilitatea înscrierii în cartea funciară a acestei sentinţe, faţă de omisiunea menţionării în dispozitiv a construcţiei. În dispozitivul sentinţei imobilul a fost individualizat astfel cum era înscris la fila A din cartea funciară. Ca urmare, dreptul de proprietate urmează a fi înscris asupra imobilului, astfel cum este descris în dispozitivul sentinţei, urmând ca regimul construcţiilor edificate total sau parţial pe teren, să fie reglementat ori pe cale amiabilă ori printr-o acţiune ulterioară.
De altfel, admiterea în parte a apelului, în sensul respingerii doar acestui capăt de cerere ar duce la agravarea situaţiei apelantului în propria cale de atac, având în vedere că şi el este beneficiarul intabulării dreptului de proprietate al fostului proprietar.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii V.N.M. şi Oraşul Covasna, prin primar.
Recurentul-pârât V.N.M. şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 raportat la art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi a formulat, în esenţă, următoarele critici:
I. În mod greşit instanţele anterioare au respins excepţia prescripţiei dreptului de a cere şi obţine executarea silită a sentinţei civile nr. 262 din 18 iulie 2000 a Tribunalului Covasna şi a deciziei civile nr. 135/Ap din 14 noiembrie 2000 a Curţii de Apel Braşov, având în vedere că acţiunea pendinte a fost introdusă la data de 30 iunie 2011, termenul de prescripţie împlinindu-se, potrivit dispoziţiilor art. 405 C. proc. civ., cel puţin la sfârşitul anului 2010, respectiv, la data de 14 noiembrie 2010.
Concluziile instanţelor anterioare privind faptul că prezenta acţiune reprezintă o acţiune în constatarea nulităţii absolute a dispoziţiilor emise de primar şi actelor subsecvente, şi nu o acţiune având ca obiect încuviinţarea executării silite, ori că la data emiterii dispoziţiilor în discuţie dreptul de a cere executarea silită nu era prescris, nu au nicio relevanţă, întrucât, pe de o parte, excepţia arătată a fost invocată ca o apărare de fond, având ca scop a face inutilă cercetarea fondului, potrivit dispoziţiilor art. 137 C. proc. civ., iar pe de altă parte, întrucât ceea ce interesează în cauză este data intentării acţiunii, respectiv, 30 iunie 2011, în raport de care s-a depăşit cu mai bine de 6 luni termenul de prescripţie instituit de lege în această materie.
În cauză nu sunt incidente instituţiile juridice privind întreruperea ori suspendarea cursului prescripţiei, şi nu operează nici instituţia repunerii în termen, iar prin nepunerea în executare în termenul expres prevăzut (în speţă, 10 ani), se pierde puterea de lucru judecat, nefiind posibilă apelarea la forţa coercitivă a statului, o astfel de hotărâre putând fi folosită doar ca mijloc de probă.
Împrejurarea că recursurile declarate împotriva deciziei civile nr. 135/Ap din 14 noiembrie 2000 a Curţii de Apel Braşov au fost constatate perimate, nu are efect întreruptiv asupra cursului prescripţiei, deoarece conform dispoziţiilor art. 16 alin. (2) din decretul nr. 167/1958, prescripţia nu este întreruptă dacă cererea de chemare în judecată s-a perimat.
De asemenea, sub regimul decretului nr. 167/1958, aplicabil în speţă, prin prescripţia executării silite se pierde şi autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti ce constituie titlu executoriu, iar susţinerile instanţei de apel că aceste interpretări nu pot fi avute în vedere întrucât sunt anterioare modificării C. proc. civ. prin O.U.G. nr. 138/2000, sunt fără suport legal şi probator, întrucât în cuprinsul art. VIII al acestei ordonanţe se prevăd expres dispoziţiile legale care se abrogă la data intrării sale în vigoare, nefiind menţionate şi cele cuprinse în decretul nr. 167/1958, ce sunt, astfel, pe deplin aplicabile, situaţiei deduse judecăţii.
Contrar celor reţinute de instanţa de fond, prin incidenţa excepţiei invocate în cauză, sentinţei civile nr. 262/2000 a Tribunalului Covasna îi lipseşte puterea executorie, sens în care s-a pierdut puterea de lucru judecat a constatărilor făcute prin aceasta, respectiv, că înscrierea sau actul în temeiul căruia s-a făcut înscrierea nu a fost valabil, astfel încât dispoziţiile art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996 nu sunt incidente în sensul dorit de prima instanţă.
Dispoziţiile legale privind obligativitatea învestirii cu formulă executorie (art. 376 C. proc. civ.), nu sunt incidente în cauză întrucât, contrar susţinerilor reclamantei, decizia civilă nr. 135/Ap din 14 noiembrie 2000 a Curţii de Apel Braşov nu este executorie, iar dispoziţiile art. 378 din acelaşi cod nu sunt aplicabile, întrucât în cauză nu a avut loc o rejudecare care să vizeze decizia anterior menţionată.
II. În mod greşit instanţele anterioare au respins excepţia decăderii reclamantei din dreptul de a solicita măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, atâta vreme cât aceasta nu a depus notificare în termenul, prelungit, de altfel, prevăzut de Legea nr. 10/2001, nu l-a mandatat pe recurentul-pârât să facă asemenea demersuri în numele ei, iar potrivit art. 4 alin. (4) din lege, de cotele cuvenite persoanelor îndreptăţite care nu au depus notificare beneficiază cele care au depus în termen cerere de restituire.
III. În mod greşit instanţele anterioare au respins excepţia lipsei de interes a reclamantei în promovarea prezentei acţiuni, instanţa de apel fiind obligată, în virtutea efectului devolutiv, să analizeze excepţia invocată, chiar dacă în motivele de apel nu s-a arătat în mod expres că se atacă încheierea prin care s-a soluţionat această excepţie, din conţinutul motivelor rezultând însă în mod clar o astfel de critică.
Nerespectând termenul prevăzut de legiuitor pentru depunerea notificării în scopul valorificării drepturilor conferite de Legea nr. 10/2001, reclamanta nu-şi mai poate valorifica dreptul de proprietate care, astfel, nu mai este în fiinţă, demersul său judiciar fiind, astfel, lipsit de interes, deoarece nu ar mai avea nici un folos practic de pe urma declarării nulităţii absolute a titlurilor atacate prin prezenta acţiune.
IV. În mod greşit, cu încălcarea dispoziţiilor legale în materie, instanţele anterioare au apreciat că recurentul-pârât nu este îndreptăţit la uza de procedura Legii nr. 10/2001, acesta respectând toate dispoziţiile în vigoare la data depunerii notificării, concomitent cu suspendarea judecării recursului intentat în cadrul acţiunii în revendicare promovate anterior intrării în vigoare a legii de reparaţie.
Aplicarea retroactivă, în cauza dedusă judecăţii, a hotărârii pilot dată de C.E.D.O. în cauza Atanasiu împotriva României la o situaţie de fapt care s-a consumat deja, cel puţin la data emiterii celei de-a doua dispoziţii de restituire atacate, este inacceptabilă, cu atât mai mult cu cât hotărârea judecătorească invocată de către reclamantă şi-a pierdut puterea executorie şi autoritatea de lucru judecat prin efectul prescrierii dreptului de a obţine executarea silită, iar bunul nu a fost restituit în întregime.
Instanţele se află într-o eroare totală atunci când reţin că prin sentinţa civilă nr. 262/2000 a Tribunalului Covasna, modificată în parte prin decizia civilă nr. 135/Ap/2000 a Curţii de Apel Braşov s-ar fi restituit atât imobilul teren cât şi construcţia compusă din 10 încăperi, 2 holuri, demisol şi dependinţe, întrucât, prin hotărârile citate anterior s-a dispus restituirea doar a imobilului - teren, fără construcţii, nefiind reglementată, la acea vreme, modalitatea de restituire a acestora. De altfel, dreptul de proprietate al autorului comun, asupra construcţiei nu a fost niciodată întabulat în cartea funciară. Atât din acest motiv, cât şi întrucât la data pronunţării acestor hotărâri judecătoreşti nu exista o reglementare legală referitoare la posibilitatea restituirii în natură şi în mod efectiv, a construcţiilor care au primit o altă destinaţie, ulterior preluării imobilului de către stat, recurentul susţine că este imposibil de adus la îndeplinire dispozitivul hotărârilor, acesta constituind motivul care l-a determinat să aleagă calea Legii nr. 10/2001.
Recurentul-pârât mai arată că a informat la vremea respectivă şi pe ceilalţi moştenitori, inclusiv pe reclamantă, despre faptul că a intenţionat să solicite restituirea imobilului împreună cu construcţiile, proprietatea antecesorilor lor, însă aceştia au refuzat să i se alăture, spunând că vor găsi o altă cale de rezolvare a situaţiei, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 fiind greoaie şi de durată. Prin urmare, intimata reclamantă şi ceilalţi moştenitori au stat în pasivitate până în prezent, lăsând să se prescrie şi posibilitatea executării silite a hotărârilor judecătoreşti prin care se dispunea restituirea terenului, nu şi a clădirilor.
Reţinerea incidenţei în cauză a dispoziţiilor art. 966-968 C. civ., privind cauza ilicită precum şi a fraudei la lege este nelegală şi neîntemeiată, întrucât prin emiterea acestor decizii primarul nu a făcut altceva decât să aplice dispoziţiile Legii nr. 10/2001, iar reţinerea cazului de nulitate întemeiat pe ilicitatea cauzei şi a principiului fraus omnia corumpit, în ceea ce priveşte încheierea contractului de dezmembrare şi vânzare-cumpărare nr. V1. din 20 mai 2010 şi a actului ce comasare nr. CO1. din 29 iunie 2009, nu se justifică, având în vedere că toate demersurile părţilor din aceste acte juridice au fost efectuate cu respectarea legii, fără a se urmări încălcarea, respectiv, eludarea altor dispoziţii legale imperative.
Recurentul-pârât Oraşul Covasna, prin primar, a arătat că hotărârea pronunţată este nelegală, fiind încălcate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa de apel respingând, în mod greşit, atât excepţiile privind lipsa calităţii procesuale active şi inadmisibilităţii acţiunii, cât şi apelurile declarate în cauză.
Arată că, pentru a opera cauza pilot Atanasiu în speţă, era obligatoriu ca hotărârile judecătoreşti prin care s-a dispus restituirea în natură să fie investite cu formulă executorie şi să devină irevocabile pentru a se putea opera întabularea în cartea funciară, ceea ce nu s-a făcut, deşi trecuseră 10 ani până la perimare.
Urmare a acestei stări de fapt şi a procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, au fost emise, de primarul oraşului Covasna, dispoziţiile nr. D1./2008 şi D2./2009, de modificare a primei dispoziţii.
Rezultă că la momentul emiterii primei decizii, imobilele se aflau în patrimoniul oraşului Covasna, şi, pe cale de consecinţă, fac obiectul Legii nr. 10/2001.
Prin acţiunea promovată, reclamanta a lărgit pretenţiile, solicitând anularea dispoziţiilor emise de primar, prevalându-se de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, concomitent cu constatarea nulităţii actelor subsecvente, pentru cauză ilicită.
Din probatoriul administrat nu s-a dovedit însă existenţa cauzei ilicite, în speţă fiind vorba de acte de dezmembrare şi înstrăinare ce au ca obiect construcţii noi, edificate ulterior, în interes public.
Recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente comune:
Referitor la excepţia prescripţiei dreptului reclamantei de a cere executarea silită a sentinţei civile nr. 262 din 18 iulie 2000 a tribunalului Covasna şi a deciziei civile nr. 135/Ap din 14 noiembrie 2000 a Curţii de Apel Braşov, se reţine că, potrivit art. 405 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., dreptul de a cere executarea silită se prescrie în 3 ani, respectiv, 10 ani pentru acţiunile reale imobiliare, termenul de prescripţie începând să curgă de la data când se naşte dreptul de a cere executarea silită, iar împlinirea acestuia lipseşte de putere executorie orice titlu executoriu.
Atât prima instanţă, cât şi cea de apel au răspuns în mod corect acestei apărări a recurentului-pârât V.N.M., pe care au respins-o ca neîntemeiată, arătând că acţiunea dedusă judecăţii nu are ca obiect încuviinţarea executării silite a acestor hotărâri judecătoreşti pentru ca invocarea excepţiei şi reţinerea acesteia să prezinte relevanţă în cauză.
Având în vedere că obiectul litigiului l-a constituit constatarea nulităţii absolute a dispoziţiilor emise de primarul Oraşului Covasna în procedura Legii nr. 10/2001 şi a actelor juridice subsecvente, ca şi radierea din cartea funciară a înscrierilor făcute în temeiul acestor acte juridice, s-a observat în mod pertinent de către instanţa de apel că, cel mult, excepţia supusă analizei, prezintă relevanţă ca apărare de fond, din perspectiva consecinţelor pe care împlinirea termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită a celor două hotărâri judecătoreşti îl are asupra efectului puterii de lucru judecat al acestora.
În esenţă, această excepţie a prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, putea cel mult argumenta - astfel cum s-a şi întâmplat, după cum rezultă din cuprinsul încheierii de şedinţă din 4 aprilie 2012 a Tribunalului Covasna - o altă excepţie procesuală pe care acelaşi recurent-pârât a invocat-o în prezenta cauză, aceea a lipsei de interes în promovarea acţiunii reclamantei.
Aşadar, o primă observaţie care se impune a fi făcută, este aceea că, cercetând excepţia prescripţiei dreptului reclamantei de a cere executarea silită a celor două hotărâri judecătoreşti, ca apărare de fond (sub aspectul impactului împlinirii acestei prescripţii asupra puterii de lucru judecat a hotărârilor ce au constituit temeiul dreptului reclamantei), implicit, instanţa de apel a răspuns excepţiei procesuale a lipsei de interes în promovarea acţiunii.
În ceea ce priveşte dezlegarea dată de instanţa de apel acestei apărări de fond, se reţine ca fiind justă observaţia potrivit căreia partea din sentinţa civilă nr. 262 din 18 iulie 2000 a Tribunalului Covasna, prin care s-a constatat nevalabilitatea preluării de către stat a imobilului proprietatea antecesorului reclamantei şi au fost anulate încheierile anterioare de carte funciară, nefiind susceptibilă de executare silită, îşi păstrează autoritatea de lucru judecat, în privinţa acesteia, împlinirea prescripţiei dreptului de a cere executarea silită a hotărârilor judecătoreşti, neproducând nici o consecinţă.
Cu referire însă la dispoziţia aceleiaşi hotărâri judecătoreşti de obligare a pârâţilor la lăsarea în proprietate şi posesie a imobilului revendicat, singura aptă a fi susceptibilă de executare pe cale silită, se reţin ca relevante din perspectiva apărării de fond invocate, următoarele două împrejurări, de natură să demonstreze netemeinicia acesteia: a) la data emiterii, în procedura Legii nr. 10/2001, a celor două dispoziţii ale primarului Oraşului Covasna, ce au fost contestate pe calea prezentei acţiuni, nr. D1./2008 şi D2. din 24 martie 2009, dreptul reclamantei de a cere executarea silită a sentinţei civile nr. 262/2000 şi a deciziei nr. 135/2000 exista încă, nefiind stins prin prescripţie (care, în cazul de faţă, este de 10 ani şi curge de la împlinirea termenului de exercitare a recursului împotriva deciziei nr. 135/2000, dat fiind că recursurile deja exercitate au fost perimate prin decizia nr. 4011 din 28 iunie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar conform art. 254 alin. (1) C. proc. civ., perimarea are drept urmare că toate actele de procedură făcute în acea instanţă nu-şi produc efectele); b) chiar pentru ipoteza împlinirii termenului de prescripţie a dreptului de executare silită, în cazul în care dreptul material la acţiune este imprescriptibil sau mai lung decât termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită, nu poate fi negată părţii posibilitatea de a introduce o nouă acţiune, în valorificarea aceluiaşi drept subiectiv, fără a i se opune excepţia puterii de lucru judecat decurgând din hotărârea pronunţată anterior (hotărâre căreia i se pierde atributul autorităţii, odată cu împlinirea prescripţiei executării).
Funcţia autorităţii de lucru judecat este de a asigura stabilitatea raporturilor juridice care, odată tranşate, nu mai pot fi repuse în discuţie prin reluarea dezbaterilor judiciare.
Atâta vreme însă cât dreptul subiectiv este protejat prin existenţa unui drept material la acţiune - dreptul de a obţine condamnarea debitorului - care nu s-a stins prin efectul prescripţiei extinctive, nu poate fi negată posibilitatea creditorului de a recurge la funcţia jurisdicţională a statului, căci altfel s-ar încălca dreptul fundamental al acestuia de acces la instanţă, ocrotit şi garantat prin art. 6 din C.E.D.O.
Prin urmare, fără a împărtăşi opinia instanţei de apel, în sensul că prescripţia dreptului de a cere executarea silită stinge doar puterea executorie a titlului (hotărâre judecătorească) iar nu şi puterea de lucru judecat, şi fiind în acord cu recurentul-pârât care a susţinut, în formularea acestei critici a recursului său, că prescripţia executării silite duce şi la pierderea puterii de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti susceptibilă de executare pe cale silită, Înalta Curte apreciază ca nefondată critica de recurs analizată, pentru argumentele expuse anterior, de natură să substituie în parte considerentele exprimate sub acest aspect de către instanţele de fond.
Împlinirea termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită a titlului executoriu nu produce consecinţa nevalabilităţii acestuia, după cum în mod corect a reţinut prima instanţă în hotărârea sa, şi nici consecinţa inexistenţei în patrimoniul reclamantei a dreptului de proprietate recunoscut în mod irevocabil prin hotărârile pronunţate în acţiunea în revendicare, iniţiată alături de ceilalţi succesori în drepturi ai fostului proprietar V.N.M.
Atâta timp cât intimata-reclamantă are deschisă calea unei noi acţiuni în valorificarea dreptului său de proprietate transmis pe cale succesorală, cu consecinţa constituirii unui nou titlu, ale cărui dispoziţii să fie apte de aducere la îndeplinire pe cale silită, ei nu îi poate fi negat pentru lipsă de interes actualul demers judiciar, sub motivul imposibilităţii valorificării dreptului recunoscut prin sentinţa civilă nr. 262/2000 pe cale silită, ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită.
Această vocaţie justifică deplin interesul acţiunii sale, mai ales întrucât, cum s-a arătat şi s-a reţinut de către instanţele de fond, la data emiterii dispoziţiilor contestate, dreptul său era protejat şi prin forţa coercitivă a statului, iar părţile din litigiul finalizat prin sentinţa civilă nr. 262/2000 erau ţinute de efectele obligatorii ale acesteia, prescripţia dreptului de executare silită nefiind împlinită la acel moment.
Referitor la excepţia decăderii reclamantei din dreptul de a solicita măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, Înalta Curte constată, de asemenea, că şi această excepţie a fost corect soluţionată de instanţele anterioare, în sensul că dispoziţiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora nerespectarea termenului pentru formularea notificării atrage pierderea dreptului de a obţine măsuri reparatorii în temeiul actului normativ arătat, nu au aplicabilitate în cauză.
Aceasta întrucât instanţa de judecată a fost investită cu o acţiune în constatarea nulităţii absolute a dispoziţiilor emise de primar şi a actelor subsecvente, iar nu cu o acţiune prin care se solicite repunerea în termenul de notificare ori restituirea imobilului în litigiu, potrivit procedurii prevăzute de legea specială de reparaţie.
Cum instanţa nu se poate pronunţa decât asupra ceea ce s-a cerut în petitul acţiunii, este evident că nu se pot analiza în prezentul cadru procesual chestiuni care nu au fost deduse judecăţii pe calea cererii principale, situaţie faţă de care şi această critică va fi înlăturată.
Referitor la excepţia lipsei de interes, instanţa de recurs apreciază criticile recurentului-pârât ca fiind, de asemenea, nefondate.
Deşi în mod greşit instanţa de apel a reţinut, în legătură cu această critică de apel a recurentului-pârât, că nu poate fi examinată sub aspectul temeiniciei sale, de vreme ce prin apelul declarat partea nu a indicat expres că atacă şi actul de procedură prin care s-a soluţionat de către prima instanţă această excepţie procesuală, respectiv încheierea din 4 aprilie 2012 a Tribunalului Covasna, Înalta Curte apreciază ca fiind fără suport real critica de neexaminare a acestei excepţii în apel.
În primul rând, s-a arătat cu ocazia examinării criticilor de recurs vizând excepţia prescripţiei dreptului reclamantei de a cere executarea silită, că aceasta constituie, în realitate, argument în justificarea excepţiei lipsei de interes a reclamantei în promovarea acţiunii, şi că examinând ca apărare de fond această excepţie procesuală invocată de pârât, în mod implicit, instanţa de apel a răspuns şi excepţiei lipsei de interes.
În al doilea rând, chiar dacă a reţinut că argumente de ordin procedural o împiedică în examinarea excepţiei, instanţa de apel a arătat totuşi că, dincolo de aceste impedimente, consideră că interesul reclamantei în promovarea acţiunii este evident, şi acesta rezidă în valorificarea drepturilor recunoscute prin hotărârile judecătoreşti irevocabile pronunţate în acţiunea în revendicare.
De asemenea, cu ocazia examinării criticilor de recurs vizând modul de rezolvare de către instanţele de fond a excepţiei prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, s-a reţinut de către instanţa de recurs existenţa interesului reclamantei în promovarea prezentei acţiuni, dat de vocaţia şi posibilitatea sa de a promova o nouă acţiune similară celei soluţionată prin sentinţa civilă nr. 262 din 18 februarie 2000, dreptul material la acţiune nefiind prescris.
Nu se poate considera, astfel după cum a susţinut recurentul-pârât, că reclamanta nu are interes în promovarea acţiunii pendinte întrucât nu a formulat o notificare în termenul pus la dispoziţie de Legea nr. 10/2001, deoarece aceasta a intentat prezentul litigiu din poziţia terţului - faţă de dispoziţiile contestate - căruia i-a fost vătămat prin aceste acte juridice dreptul de proprietate recunoscut în mod definitiv şi irevocabil prin hotărârea unei instanţe judecătoreşti. Dreptul său, care a avut o altă cauză juridică decât Legea nr. 10/2001, exista în patrimoniul său la data intrării în vigoare a acestei legi, după cum există şi astăzi, astfel că nici reclamanta şi nici un alt beneficiar al sentinţei civile nr. 262 din 18 februarie 2000, nu pot fi consideraţi subiecţi destinatari ai acestei legi speciale de reparaţie.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale active şi a inadmisibilităţii acţiunii invocate de către recurentul-pârât Oraşul Covasna, prin primar, aspecte ce constituie critici de nelegalitate deduse judecăţii în recurs, ambele chestiuni se raportează la omisiunea reclamantei de a depune notificare în temeiul Legii nr. 10/2001.
Aşa cum s-a arătat într-un paragraf anterior, prezenta acţiune reprezintă o acţiune în constatarea nulităţii absolute a dispoziţiilor emise de primar şi a actelor subsecvente, iar nu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001. Ca atare, calitate procesuală activă poate avea orice persoană ce se consideră prejudiciată prin actele a căror nulitate o solicită.
Pentru aceleaşi considerente, acţiunea este şi admisibilă, fiind promovată ca urmare a emiterii dispoziţiilor primarului contestate în procedura de drept comun a constatării nulităţii absolute, iar nu în procedura specială de restituire prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Referitor la fondul cauzei, Înalta Curte constată că prin sentinţa civilă nr. 262/2000 a Tribunalului Covasna s-a admis acţiunea în revendicare, s-a constatat că imobilul în litigiu a fost preluat fără titlu valabil şi s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare preluării de către stat, în sensul reînscrierii dreptului de proprietate pe numele fostului proprietar tabular, V.N.M. (antecesorul recurentului-pârât V.N.M. şi al intimatei-reclamante din prezenta cauză).
Prin decizia nr. 135/Ap din 14 noiembrie 2000 a Curţii de Apel Braşov, a fost admis apelul declarat de reclamantul din acea cauză, V.N.M., în sensul că s-a admis şi capătul de cerere privind obligarea pârâţilor să lase imobilul în litigiu în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamanţilor.
Sentinţa civilă nr. 262/2000 a Tribunalului Covasna, astfel cum a fost modificată prin decizia civilă nr. 135/Ap din 14 noiembrie 2000 a Curţii de Apel Braşov, a devenit irevocabilă la expirarea termenului de recurs, dat fiind că, prin decizia nr. 4011 din 28 iunie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, s-au constatat perimate recursurile declarate de reclamantul V.N.M. şi de pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat Covasna împotriva decizie nr. 135/Ap din 14 noiembrie 2000.
Faţă de cele statuate în respectivul cadru procesual, şi anume, constatarea, de către prima instanţă, a nevalabilităţii titlului statului şi restituirea expresă a bunului, realizată de instanţa de apel, în mod corect, în prezenta cauză, instanţele anterioare au reţinut că au fost încălcate dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin prisma interpretării noţiunii de „bun actual” dată de Hotărârea Pilot Atanasiu împotriva României.
Potrivit acestei hotărâri, există un „bun actual” în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului.
Or, în litigiul în care s-au pronunţat hotărârile judecătoreşti anterior menţionate, s-a constatat nevalabilitatea titlului de preluare al statului, s-a recunoscut dreptul de proprietate al antecesorului recurentului-pârât şi intimatei-reclamante din prezenta cauză şi s-a dispus, în mod expres, restituirea bunului, în calea de atac a apelului.
La momentul emiterii deciziilor nr. D1./2008 şi nr. D2./2009, dreptul de a cere executarea silită a sentinţei nr. 262/2000 a Tribunalului Covasna, astfel cum a fost modificată prin decizia civilă nr. 135/Ap din 14 noiembrie 2000 a Curţii de Apel Braşov, nu era prescris, iar primarul oraşului Covasna avea cunoştinţă de aceste hotărâri judecătoreşti, fiind citat în acel proces, în calitate de reprezentant al Consiliului Local al oraşului Covasna.
În cauză nu este vorba despre modalitatea în care recurentul-pârât a uzat sau nu de dispoziţiile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, ci de faptul că intimatei-reclamante i-a fost ignorat dreptul de proprietate recunoscut prin decizia nr. 135/Ap din 14 noiembrie 2000, rămasă irevocabilă prin constatarea perimării recursului, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel.
Este adevărat că recurentul-pârât V.N.M. a solicitat suspendarea judecării acelui recurs în temeiul dispoziţiilor art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, însă acesta nu a formulat o cerere expresă de renunţare la judecată, ci a lăsat să se perime calea de atac, validând, astfel, judecata de primă instanţă prin care s-a admis acţiunea în revendicare.
Împrejurarea că intimata-reclamantă nu a declanşat procedura executării silite a sentinţei civile nr. 262/2000 a Tribunalului Covasna şi a deciziei nr. 135/Ap din 14 noiembrie 2000 a Curţii de Apel Braşov nu justifică emiterea, de către primar, a dispoziţiilor de restituire contrare unor hotărâri judecătoreşti opozabile acestuia.
Faptul că intimata-reclamantă nu a intrat efectiv în posesia bunului ce i-a fost restituit nu are nicio o relevanţă în aprecierea asupra incidenţei Cauzei Atanasiu, întrucât condiţiile impuse de instanţa europeană prin aceasta se regăsesc în cauză, respectiv, prin hotărârile pronunţate în litigiul având ca obiect revendicare s-a constatat nevalabilitatea titlului statului şi s-a dispus expres restituirea în natură, astfel încât apărările în sens contrar ale recurentului-pârât V.N.M. nu pot fi primite.
Aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, critica privind greşita interpretare a deciziei nr. 135/Ap din 14 noiembrie 2000, în sensul că s-a dispus doar restituirea terenului nu şi a construcţiei, nu are relevanţă cu privire la legalitatea emiterii dispoziţiilor atacate în cauză - prin care s-a dispus restituirea în natură unei părţi din teren, împreună cu construcţia, şi acordarea de despăgubiri pentru partea din teren ocupată de construcţii edificate ulterior - în favoarea unui singur moştenitor al proprietarului iniţial, în pofida drepturilor recunoscute irevocabil prin hotărârea unei instanţe judecătoreşti moştenitorilor autorului V.N.M.
Constatarea nulităţii dispoziţiilor contestate în prezenta cauză a impus şi anularea actelor întocmite în baza acestora, în virtutea principiului anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial, (resoluto jure dantis, resolvitur jus accipiensis), precum şi rectificarea înscrierilor în cartea funciară, în baza art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996, pe motiv de nevalabilitate a actului în temeiul căruia s-a făcut înscrierea.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ambele recursuri, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii Oraşul Covasna, prin primar, şi V.N.M., împotriva deciziei nr. 11/Ap din 20 februarie 2013 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă .
Ia act că intimata-reclamantă M.I.I. nu solicită cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4244/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4416/2013. Civil → |
|---|
