ICCJ. Decizia nr. 4500/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4500/2013
Dosar nr. 46144/3/2011
Şedinţa publică din 15 octombrie 2013
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea din 06 iunie 2011, reclamanta C.I., prin mandatar B.M., i-a chemat în judecată pe pârâţii C.C., C.A.A., C.M.C., Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi SC A. SA, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună, în principal, obligarea pârâţilor să-i lase în deplina proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. X1 situat în Bucureşti, str. A.V., sectorul 2. În drept, şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
În subsidiar, a solicitat ca în situaţia în care restituirea în natură nu este posibilă, Municipiul Bucureşti, să fie obligat să emită dispoziţie cu propunere de acordare a masurilor reparatorii în echivalent cu privire la apartamentul mai sus arătat.
Prin sentinţa civila nr. 2922 din 20 martie 1997, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis acţiunea în revendicare formulata de C.E. (în calitate de moştenitoare a soţului decedat, C.G.), în contradictoriu cu Primăria Municipiului Bucureşti, sens în care a obligat pârâta să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul format din teren şi construcţie.
Ca urmare a rămânerii irevocabile a hotărârii, Primarul General al Municipiului Bucureşti a emis dispoziţia de retrocedare nr. R1. din 22 iulie 1997, în baza căreia a fost întocmit procesul-verbal de predare-primire nr. P1. din dată de 21 august 1997 - prin care a fost restituită o parte din imobil. Apartamentul ce face obiectul cauzei nu a fost predat, pe motiv că fusese vândut în baza Legii nr. 112/1995.
Până la pronunţarea sentinţei civile nr. 2922 din 20 martie 1997, SC A. SA nu a adus la cunoştinţa Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti existenţa unui eventual contract de vânzare-cumpărare care să aibă ca obiect imobilul situat în Bucureşti, str. A.V.
Cu toate acestea, după întocmirea procesului-verbal de predare-primire din dată de 21 august 1997, SC A. SA a arătat ca apartamentul nr. X1 a fost înstrăinat prin contractul de vânzare-cumpărare nr. V1. din 09 ianuarie 1997, în baza dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, către numiţii C.I. şi C.C.
Părţile semnatare ale contractului de vânzare-cumpărare aveau cunoştinţa despre demersurile juridice ale autorilor reclamantei, însă, în pofida acestei stări de fapt, au hotărât să încheie contractul de vânzare-cumpărare nr. V1. din 09 ianuarie 1997.
Or, în condiţiile în care atât C.I. (care fusese notificat în anul 1996 cu privire la situaţia apartamentului), cât şi Primăria Municipiului Bucureşti (parte în Dosarul nr. 2010/1997) cunoşteau situaţia juridică a apartamentului, actul juridic mai sus menţionat a fost încheiat cu rea-credinţă, prin fraudarea legii.
În ceea ce priveşte titlul prezentat de reclamantă, acesta nu a fost invalidat prin actul ilegal de naţionalizare, ci, dimpotrivă, a fost confirmat printr-o hotărâre judecătoreasca irevocabilă, ceea ce conduce la concluzia că, în sensul actelor internaţionale care protejează drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, le-a fost recunoscut dreptul la un bun.
Pârâţii C.C., C.A.A. şi C.M.C. au formulat întâmpinare prin care au invocat excepţia inadmisibilităţii cererii privind restituirea în natură a apartamentului în litigiu, pretinzând că reclamanta a iniţiat deja procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC A. SA, solicitând respingerea pe fond a acţiunii.
Prin sentinţa civilă nr. 944 din 27 aprilie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiate, excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi excepţia lipsei calităţii procesuale active, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC A. SA şi a respins acţiunea în raport de aceasta, pentru lipsa calităţii procesuale pasive. Totodată, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea în raport de pârâţii C.C., C.A.A. şi C.M.C.
Tribunalul a admis cererea subsidiară formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi l-a obligat pe acesta să acorde reclamantei măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentul nr. X1 situat în Bucureşti, str. A.V., sector 2, soluţionând notificarea nr. N1. din 18 iulie 2001.
Pentru a hotărî astfel, cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, după apariţia Legii nr. 10/2001 şi faţă de decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 33/2008, tribunalul a constatat că nici un text din Legea nr. 10/2001, nu consideră ca inadmisibile acţiunile de drept comun privind revendicarea unor imposibile preluate în mod abuziv care sunt pe rolul instanţelor judecătoreşti, ori care ar putea fi introduse, ci dă posibilitatea celor care au urmat calea dreptului comun să poată apela şi la prevederile Legii nr. 10/2001, dacă renunţă la judecată sau dacă solicită suspendarea cauzei.
Excepţia lipsei calităţii procesuale active, nu a fost primită de către tribunal pe considerentul că reclamanta a făcut dovada cu actele depuse la dosar că este moştenitoarea fostului proprietar C.G., care la rândul sau a fost moştenit de către C.E., decedată în 2001.
De pe urma acesteia a rămas ca unic moştenitor C.M., decedat la 24 mai 2002, la moştenirea sa venind reclamanta în calitate de soţie supravieţuitoare şi sora defunctului, R.S.M.A. care a renunţat la drepturile sale cu privire la imobilul în litigiu, aşa cum rezultă cu putere de lucru judecat din conţinutul deciziei civile 1151 din 06 iulie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III - a civilă, în Dosarul nr. 1388/299/2006, care a avut ca obiect partajul succesoral de pe urma defunctului C.G.
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC A. SA, a fost admisă de către instanţă, întrucât aceasta a avut doar calitatea de mandatar al Municipiului Bucureşti la încheierea contractului de vânzare - cumpărare V1./0901/1997 şi în această situaţie nu răspunde decât potrivit regulilor care reglementează mandatul, iar comisionul încasat constituie contravaloarea muncii prestate în îndeplinirea mandatului acordat de Primăria Municipiului Bucureşti.
Cu privire la acţiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâţii persoane fizice, instanţa a analizat titlurile de proprietate ale acestora din perspectiva temeiului de drept invocat de către reclamantă şi făcând aplicarea deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 33/2008.
Astfel, a reţinut că titlul de proprietate al reclamantei provine prin succesiune legală de la adevăratul proprietar al imobilului şi anume C.G.
Titlul de proprietate al pârâţilor provine dintr-un contract de vânzare - cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, titlu care nu a fost desfiinţat prin anularea contractului de vânzare - cumpărare V1. din 09 ianuarie 1997.
Reclamanta nu a dovedit că i-ar fi notificat pe foştii chiriaşi despre intenţia sa de a dobândi imobilul în natură şi nici că ar fi existat pe rolul instanţelor judecătoreşti o acţiune în revendicare cu privire la apartamentul nr. X1. situat în str. A.V. sector 2, aşa cum rezultă din adresa emisă de SC A. SA sub nr. A127 din 01 februarie 2002. Anterior încheierii contractului de vânzare - cumpărare de către pârâţii persoane fizice, titlul statului nu fusese anulat.
Mai mult, sentinţa civilă 2922 din 20 martie 1997, pronunţată de Judecători Sectorului 2 Bucureşti în Dosarul nr. 2010/1997 şi în care reclamanta C.E. s-a judecat în contradictoriu cu Consiliul Local al Municipiului Bucureşti, nu le este opozabilă pârâţilor persoane fizice din prezenta cauză, căci nu au fost părţi în proces, iar pe de altă parte, sentinţa a fost pronunţată după încheierea contractului de vânzare - cumpărare cu plata în rate de către C.I., autorul pârâţilor persoane fizice.
Mai mult, contractul de vânzare - cumpărare al autorului acestora a fost înscris la OCPI Sector 2 pentru opozabilitate faţă de terţi, anterior cererii de chemare în judecată formulate de către reclamanta din prezenta cauză, tot odată fiind intabulat şi dreptul pârâţilor C.C., C.B. şi C.A.A. de proprietate asupra imobilului dobândit în calitate de moştenitori legali ai lui C.I.
Astfel fiind, pârâţii C. şi respectiv autorul acestora au dobândit imobilul cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, astfel încât, potrivit dispoziţiilor art. 18 pct. d din Legea nr. 10/2001, reclamanta este îndreptăţită doar la măsuri reparatorii prin echivalent.
Tribunalul a avut în vedere şi faptul că pârâţii exercită posesia asupra imobilului în temeiul unui titlu valabil care se impune a fi menţinut şi respectat şi pentru a da expresie principiului siguranţei circuitului civil.
Uzând de procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, reclamanta este îndreptăţită la măsuri reparatorii prin echivalent, împrejurare care nu o lipseşte de contravaloarea bunului său, astfel încât nu există o încălcare a art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale care nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenţia, aşa cum s-a pronunţat şi C.E.D.O. în cauza Păduraru contra României şi cauza Kopecky contra Slovaciei.
În raport de aceste considerente, tribunalul a admis capătul subsidiar de cerere şi a obligat pe pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General să acorde reclamantei măsuri reparatorii prin echivalent în condiţiile art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001 şi ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru apartamentul din litigiu.
Prin decizia civilă nr. 25A din dată de 1 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în majoritate, a fost admis apelul declarat de apelanta-reclamantă C.I., împotriva sentinţei civile nr. 944 din 27 aprilie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 46144/3/2011, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi C.C., C.A.A., C.M.C., Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi SC A. SA.
A schimbat în parte sentinţa, în sensul că a admis capătul de cerere privind revendicarea.
Au fost obligaţi pe pârâţii C.C., C.A.A. şi C.M.C. să predea reclamantei în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. X1 situat în Bucureşti, str. A.V., sectorul 2.
S-au înlăturat dispoziţiile privind obligarea Municipiul Bucureşti, prin Primarul General să acorde reclamantei măsuri reparatorii în echivalent pentru apartamentul nr. X1 situat în Bucureşti, str. A.V., sector 2, în soluţionarea notificării nr. N1. din 18 iulie 2001 şi au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel a avut în vedere următoarele considerente:
Reclamanta a investit tribunalul cu o acţiune în revendicare a apartamentului nr. X1 din imobilul situat în Bucureşti, str. A.V., sector 2, întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ.
Numai în subsidiar, respectiv în condiţiile în care acţiunea în revendicare ar fi fost respinsă, reclamanta a pretins ca pârâtul Municipiul Bucureşti să fie obligat a emite o dispoziţie cu propunere de acordare de măsuri reparatorii în echivalent, în condiţiile Legii nr. 10/2001.
Referitor la capătul principal de cerere al acţiunii, Curtea constată că, prin sentinţa civilă nr. 2922 din 20 martie 1997 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă, intrată în puterea lucrului judecat, s-a constatat, în considerente, ilegalitatea naţionalizării imobilului situat în Bucureşti, str. A.V., sector 2, format din teren în suprafaţă de 232 mp şi construcţie. Prin dispozitiv, pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti a fost obligat să-i predea imobilul în întregul său, reclamantei C.E., autoarea reclamantei, în deplină proprietate şi posesie.
Prin decizia civilă nr. 172/A din 04 aprilie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, rămasă definitivă şi irevocabilă prin constatarea perimării recursului, pârâţii T.N. şi T.E. au fost obligaţi să-i lase autorului reclamantei C.M., în deplină proprietate şi posesie, apartamentul nr. X2. din acelaşi imobil.
Ca şi în situaţia apartamentului nr. X1., cu care reclamanta a investit instanţa în prezentul litigiu, Municipiul Bucureşti, prin SC A. SA, înstrăinase la dată de 16 ianuarie 1997, către chiriaşii T.N. şi T.E., celălalt apartament din imobil, respectiv, apartamentul nr. X2, în condiţiile Legii nr. 112/1995.
Instanţa a statuat că prin efectul sentinţei civile nr. 2922 din 20 martie 1997 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, preluarea imobilului la stat în întregului săi, în baza decretului nr. 92/1950, este nelegală, astfel încât chiriaşii au cumpărat apartamentul nr. X2. din imobil de la statul neproprietar.
Curtea reţine că sentinţa civilă nr. 2922 din 20 martie 1997 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, intrată în puterea lucrului judecat şi având un caracter declarativ sub aspectul statuării ilegalităţii naţionalizării, produce efecte erga omnes, identice şi în prezenta cauză.
Sub acest aspect, în cauzele Katz contra României, Ruxandra Ionescu contra României, Matache şi alţii contra României, dar şi Brumărescu contra României, Străin şi alţii contra României, Răţeanu contra României, Păduraru contra României, Jujescu contra României, Huber contra României şi Porţeanu contra României, C.E.D.O. a apreciat că, reclamanţii din acţiunile în revendicare respective erau beneficiarii unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel încât instanţele în mod greşit le-au respins acţiunile în revendicare.
Instanţa europeană a conchis că vânzarea de către stat al unui bun al altuia unor terţi de bună-credinţă, chiar şi atunci când este anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv al unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privare de proprietate contrară art. 1 al Protocolului nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Reclamanţii au fost socotiţi ca fiind beneficiarii unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ca urmare a faptului că obţinuseră, în prealabil, în contradictoriu cu unitatea administrativ-teritorială, ca reprezentant al statului, constatarea că sunt proprietarii bunurilor printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă. Mai mult, unitatea administrativ-teritorială fusese obligată la predarea către respectivii reclamanţi a imobilului în litigiu.
Într-o cauză recentă, cu caracter de hotărâre pilot, respectiv în Hotărârea din 12 octombrie 2010 - Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, C.E.D.O. a statuat că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, decât în măsura în care, hotărârile pe care le critică se referă la bunurile sale.
Noţiunea de bunuri poate cuprinde atât bunuri actuale, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.
Curtea a reamintit că art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice convenţia. În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat convenţia, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
Dacă interesul patrimonial în cauză este de ordinul creanţei, el nu poate fi considerat o valoare patrimonială, decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat printr-o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor.
Existenţa unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu, dacă printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.
Or, în speţă, prin sentinţa civilă nr. 2922 din 20 martie 1997 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, nu numai că s-a constatat ilegalitatea naţionalizării, dar statul, reprezentat prin unitatea administrativ-teritorială, a şi fost obligat să-i predea întregul bun, deci, inclusiv apartamentul nr. X1 şi terenul aferent, în deplină proprietate şi liniştită posesie, autoarei reclamantei.
Astfel fiind, reclamanta este titulara unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
În condiţiile în care se constată că reclamanta are un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, în timp ce pârâta şi autorul celorlalţi pârâţi persoane fizice, au cumpărat acelaşi imobil de la statul neproprietar, chiar dacă contractul de vânzare-cumpărare nu este anulat, în operaţiunea de comparare de titlurilor părţilor, este preferabil titlul de proprietate al reclamantei.
Prevederile Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, trebuie să fie, însă, interpretate în contextul tezei a II-a din dispozitivul acesteia, conform cu care în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Astfel fiind, şi aplicarea prevederilor art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 este înlăturată.
În condiţiile în care instanţele nu ar da eficienţă sentinţei civile nr. 2922 din 20 martie 1997 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, intrată în puterea lucrului judecat şi practicii judiciare în materie din jurisprudenţa C.E.D.O., ar încălca prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, sub aspectul încălcării dreptului de proprietate al reclamantei, dar şi prevederile art. 6 din Convenţie, prin prisma pronunţării unor soluţii contradictorii în legătură cu apartamentele aceluiaşi imobil.
Pârâţii deţin şi ei un bun în sensul Convenţiei şi, în acest sens, pot obţine o creanţă constând în preţul de piaţă al imobilului în condiţiile art. 501 din Lega nr. 10/2001.
În schimb, măsurile reparatorii prin echivalent de care ar beneficia reclamanta în condiţiile aceleiaşi legi, sunt iluzorii, iar acordarea lor este şi în prezent suspendată.
Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti au declarat recurs pârâţii C.C., C.A.A. şi C.M.C., criticând soluţia pentru nelegalitate şi invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În esenţă, recurenţii au arătat că instanţa de apel a făcut o greşită aplicaţiune a dispoziţiilor art. 7 alin. (11), art. 18 lit. c), art. 45 alin. (21) şi art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, înlăturând aplicarea legii speciale şi procedând în mod nelegal la compararea titlurilor părţilor, deşi titlul pârâţilor nu a fost anulat, iar titlul reclamanţilor nu le este opozabil, întrucât s-au judecat cu autoritatea teritorial-administrativă, şi nu cu persoanele fizice.
După apariţia Legii nr. 10/2001, reclamanţii nu mai putea uza de calea dreptului comun, respectiv de acţiunea în revendicare în raport de dispoziţiile art. 480 C. civ., norma specială având prioritate.
Instanţa de apel a ignorat faptul că intimata-reclamantă a utilizat procedura Legii nr. 10/2001, formulând notificarea nr. N1. din 18 iulie 2001, ceea ce nu-i mai permitea să formuleze acţiune în revendicare, încălcând principiul electa una via non datur recursus ad alteram.
Un alt argument adus de recurenţi se referă la faptul că reclamanţii nu au depus un titlu pentru imobilul pe care îl revendică, astfel încât nu pot combate titlul pârâţilor ce constă în contractul nr. V1. din 09 ianuarie 1997, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, perfect valabil, mai ales că nu a fost anulat în justiţie.
Interpretarea instanţei de apel în ceea ce priveşte titlurile părţilor este în contradicţie cu decizia nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, deoarece recurenţii-pârâţi se pot prevala de un bun, pe când reclamanţii nu au acelaşi statut. De altfel, legea specială dă prevalenţă dobânditorilor imobilelor înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, nu foştilor proprietari care trebuie să apeleze la legea specială.
Recurenţii au dobândit imobilul cu bună-credinţă, contractul de vânzare-cumpărare nu a fost anulat, iar principiul securităţii raporturilor juridice civile trebuie respectat, în sensul ocrotirii dreptului de proprietate dobândit de pârâţi asupra imobilului în litigiu.
S-a mai arătat de către recurenţi că instanţa a încălcat dispoziţiile art. 1 din Protocolul 1 din C.E.D.O., în sensul că a considerat că intimaţii-reclamanţi au un bun, când în realitate, pârâţii sunt cei care un bun în sensul Convenţiei, care trebuie ocrotit de statul român.
Instanţa anterioară trebuia să aibă în vedere argumentul adus de Curtea Europeană de la Strasbourg în cauza Raicu contra României, în sensul că atenuarea vechilor neajunsuri aduse foştilor proprietari nu trebuie să creeze noi pagube disproporţionate, cu privire la chiriaşii-cumpărători de bună-credinţă.
În fine, s-a susţinut că remediul juridic pentru intimaţii-reclamanţi constă în acordarea de măsuri reparatorii în baza legii speciale nu privarea de proprietate a unor cumpărători de bună-credinţă.
Recursul este nefondat.
Examinând susţinerile recurenţilor, Înalta Curte constată că acestea se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând să fie analizate din această perspectivă.
Critica recurenţilor-pârâţi privind greşita aplicare a deciziei nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, este nefondată.
Astfel, potrivit dispoziţiilor acestei decizii: „Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.”
În speţă, intimata - reclamantă beneficiază de un bun în sensul jurisprudenţei Curţii Europene de la Strasbourg, în baza sentinţei civile nr. 2922 din 20 martie 1997, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, sentinţă irevocabilă, prin care i-a fost restituit în natură imobilul, respectiv apartamentul nr. X1 situat în Bucureşti, str. A.V., sector 2.
În hotărârea Maria Atanasiu şi alţii contra României, publicată în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010, Curtea a definit noţiunea de bun actual, precizând că existenţa unui astfel de bun în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu, dacă printr-o hotărâre definitivă şi executorie instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.
În acest context, este neîndoielnic că intimata-reclamantă justifică existenţa unui bun în patrimoniul său, pe care îşi poate întemeia acţiunea în revendicare pe calea dreptului comun. Aşa fiind, rămân fără suport criticile recurenţilor privind deficienţele titlului reclamantei, care în cauză este hotărârea judecătorească irevocabilă şi nu contractul antecesorilor săi, document pe care l-a folosit în procesul iniţial. Dealtfel, o hotărâre judecătorească prin care se consacră un drept real este opozabilă erga omnes, face dovada dreptului de proprietate asupra bunului în litigiu şi constituie titlu, permiţând justificarea calităţii procesuale active în acţiunea în revendicare.
Este nefondată susţinerea recurenţilor că sentinţa civilă nr. 2922 din 20 martie 1997, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti nu le este opozabilă, deoarece trebuie făcută distincţia între relativitatea efectelor hotărârii judecătoreşti şi opozabilitatea acesteia. Astfel, în ceea ce priveşte relativitatea efectelor hotărârii judecătoreşti, părţile sunt ţinute de dispoziţiile instanţei, acestea având posibilitatea să invoce un drept sau o obligaţie, dobândite în raport cu cealaltă parte litigioasă, iar în ceea ce priveşte opozabilitatea faţă de terţi, hotărârea are valoarea unui instrument probator. În consecinţă, argumentul adus de recurenţi se referă la relativitatea efectelor hotărârilor judecătoreşti şi nu la opozabilitatea acestora. Aşadar, reclamanta poate opune cu succes pârâţilor titlul său de proprietate, constând în hotărârea judecătorească, permiţând astfel instanţei să efectueze compararea de titluri.
Chiar dacă şi recurenţii-pârâţi pot invoca un bun în patrimoniul lor, deoarece contractul lor de vânzare-cumpărare pentru imobilul în litigiu nu a fost anulat, în raport de jurisprudenţa C.E.D.O. în cauza Atanasiu, titlul intimatei-reclamante prevalează în acţiunea în revendicare.
Mai mult, trebuie subliniat că intimatei-reclamante i s-a restituit prin decizia civilă nr. 172/A din 4 aprilie 2002, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. 2417/2002 apartamentul nr. X2. din imobilul în litigiu, astfel încât pentru păstrarea unei jurisprudenţe unitare, în sensul cauzei Tudor Tudor contra României, publicată în M. Of. nr. 778 din 13 noiembrie 2009, unde s-a constatat încălcarea dreptului la un proces echitabil, se impune pronunţarea unei soluţii similare, conform primcipiului ubi eadem ratio, eadem solutio.
Astfel, în măsura în care, atât prin sentinţa civilă nr. 2922 din 20 martie 1997, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, cât şi prin decizia civilă nr. 172/A din 4 aprilie 2002, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă în Dosarul nr. 2417/2002, s-a statuat pe cale incidentală că imobilul a fost preluat abuziv, ca urmare a naţionalizării nelegale, se impune soluţia de restituire în natură, către foştii proprietari, a celor două apartamente situate în Bucureşti, str. A.V., sector 2.
În paragraful nr. 27 din hotărârea Tudor Tudor contra României se arată că în contextul special al restituirii proprietăţilor naţionalizate în România, lipsa unei coerenţe legislative şi jurisprudenţa contradictorie în ceea ce priveşte interpretarea anumitor aspecte ale legilor privind retrocedarea a creat un climat general de insecuritate juridică, mai ales în contextul existenţei aceleiaşi situaţii juridice a persoanelor ce dobândiseră apartamente în acelaşi imobil.
În raport de aspectele menţionate, trebuie acordată prioritate argumentelor de convenţionalitate, astfel cum corect a procedat instanţa de apel, făcând aplicaţiunea tezei a II-a din decizia nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, argumente care în speţă înlătură de la aplicare legea specială, instanţa de apel dând eficienţă dispoziţiilor art. 20 din Constituţia României.
Recurenţii-pârâţi pot justifica, la rândul lor, existenţa în patrimoniul lor a unui bun, însă aceştia au la îndemână remediul juridic prevăzut de art. 501 din Legea nr. 10/2001, în sensul că pot solicita preţul de piaţă al imobilului, în măsura în care au fost evinşi în acţiunea în revendicare.
Mai trebuie reţinut că în cadrul operaţiunii de comparare a titlurilor, instanţa de apel a statuat că, în raport de considerentele hotărârii judecătoreşti ce constituie titlul reclamantei, naţionalizarea imobilului a fost nelegală, şi mai mult, apartamentul s-a vândut de către SC A. SA în timpul procesului iniţiat de către reclamantă, fără ca unitatea vânzătoare să informeze instanţa de judecată, aceste aspecte determinând instanţa de apel să aprecieze că titlul reclamantei este mai bine caracterizat.
Sunt nefondate susţinerile recurenţilor cu privire la buna lor credinţă la momentul cumpărării imobilului, deoarece acest aspect nu influenţează criteriile de comparare a titlurilor într-o acţiune în revendicare.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 312, raportate la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmează să respingă recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-pârâţi C.C., C.A.A., C.M.C. împotriva deciziei nr. 25A din 1 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4494/2013. Civil. Acţiune în constatare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4/2013. Civil. Partaj judiciar. Recurs → |
|---|
