ICCJ. Decizia nr. 4497/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4497/2013
Dosar nr. 36438/3/2010
Şedinţa publică din 15 octombrie 2013
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 29 iulie 2010 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civila, şi precizată ia dala de 24 februarie 2011, reclamanţii Ş.A. şi Ş.C.R., au chemat în judecată pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, solicitând, în principal, obligarea acestuia Ia restituirea preţului de piaţă ai imobilului siluat în Bucureşti, str. R., sector 1, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare, iar în subsidiar, obligarea pârâtului la restituirea preţului actualizat pentru apartamentul cumpărat în baza Legii nr. 112/1995.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că prin decizia nr. 1113 din data de 24 iunie 2008, Curtea de Apel Bucureşti a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. V1. încheiat între reclamanţi şi Primăria municipiului Bucureşti prin SC H.N. SA, în baza Legii nr. 112/1995, fiind oblicaţi să lase în deplină proprietate şî liniştită posesie imobilul numiţiior C.N.S. şi C.M.D., moştenitor al defunctei C.O.M.
Imobilul a fost predat proprietarilor acestuia, pe baza procesului verbal încheiat la data de 18 decembrie 2008, fără a primi despăgubirile cuvenite din partea statului, constând în preţul plătit pentru achiziţionarea apartamentului în cauză.
Apartamentul a fost estimat la o valoare de piaţă de peste 150.000 euro.
Cererea de chemare în judecată a fost formulată în baza dispoziţiilor art. 501 şi următoarele din Legea nr. 10/2001, completată şi modificată şi a fost ulterior precizată, temeiul juridic fiind art. 50 alin. (3) din aceiaşi act normativ.
Prin sentinţa nr. W63 din 11 mai 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost admisă, în parte, acţiunea, dispunându-se obligarea pârâtului la achitarea sumei de 26.350 RON către reclamanţi, reprezentând preţul de cumpărare al imobilului situat în Bucureşti, str. R., actualizat eu indicele de inflaţie, precum şi obligarea la plata sumei de 1.200 RON, reprezentând onorariu expert.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. V2. din data de 16 decembrie 1996, reclamanţii Ş.A. şi Ş.C.R. au dobândit de ia Primăria municipiului Bucureşti, reprezentată prin SC H.N. SA dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. X1. situat în Bucureşti, str. R. sector 1, compus din trei camere, hol. două culoare. vestibul, baie, bucătărie şi trei boxe la subsol, în suprafaţă utilă de 122,04 mp.
Prin decizia nr. 1113 din 24 iunie 2008, pronunţată de Curtea de Apei Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul cu nr. 25291/3/2007, a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare nr. V2. din 16 decembrie 1996, reprezentând titlul de proprietate al reclamanţilor, reţinându~se că au fost încălcate dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, la încheierea acestuia, precum şi reaua credinţă a cumpărătorilor, determinată de lipsa de diligentă în ceea ce priveşte identificarea situaţiei juridice a imobilului ce a format obiectul contractului.
Faţă de acest aspect, instanţa de fond a constatat că reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi la restituirea preţului de piaţă al imobilului, evaluat potrivit standardelor internaţionale, în cauză nefiind incidente dispoziţiile art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Instanţa de fond a reţinut aplicabilitatea prevederilor art. 50 alin. (2) din actul normativ menţionat mai sus, constatând că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la restituirea preţului pe care l-au achitat în vederea achiziţionării imobilului, actualizat cu indicele de inflaţie peniru categoria total economie, aşa după cum a fost determinat în varianta II a răspunsului ia obiecţîuni la raportul de expertiză întocmit în cauză de expertul Ş.E.V.
Prin decizia civilă nr. 57-A. din dala de 25 februarie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IIl-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost admis apelul formulat de Ministerul Finanţelor Publice, a fost schimbată, în parte, sentinţa apelată, în sensul obligării pârâtului la plata către reclamanţi a sumei de 600 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând jumătate din onorariul de expert, respingându-se apelul formulat de reclamanţi, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că preţul achitat de cumpărători pentru imobilul achiziţionat în baza Legii nr. 112/1995 reactualizat, vizează, astfel după cum s-a reţinut în varianta a II-a din suplimentul la raportul de expertiză efectuai în cauză la instanţa de fond, aplicarea indicelui de inflaţie pe total economie şi nu cel pentru servicii, întrucât actualizarea nu are în vedere un aspect fluctuant de valori de pe piaţa liberă imobiliară rezultată din tranzacţionarea bunului, bazat pe cerere şi ofertă, ia care indicii sunt diferiţi, având criterii de stabilire distincte.
A mai considerat că, dimpotrivă, un preţ plătit la un anumit moment, indiferent de tranzacţie, va avea indici de actualizare pe total economie aplicabili pentru orice sume de bani achitate (bunuri neaiîmentare), întrucât nu vizează o activitate de întreprindere, de servicii, ca în cazul de mai sus.
înscrisul reprezentat de adresa emisă de Institutul Naţional de Statistică în luna august 2012, nu vizează indicele de inflaţie al sumei de bani achitate la un moment dat pentru actualizare, ci activitatea de servicii, aspecte care însă exced situaţiei privind actualizarea preţului achitat în anul 1997 pentru imobil la zi.
Instanţa de apel a mai reţinut că înscrisurile administrate, ca probe, de către reclamanţi, nu prezintă relevanţă în cauză, astfel încât să conducă la o reformare a sentinţei primei instanţe.
Cu privire la apelul formulat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, a considerat că acesta este fondat doar cu privire la criticile privind cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligat la fond.
Referitor la celelalte aspecte, instanţa de apel a reţinui că excepţia de necompetenţă materială, în raport de valoarea litigiului nu este fondată, întrucât competenţa după valoare este dată, nu de valoarea pretenţiilor admise prin sentinţa apelată, ci de valoarea pretenţiilor deduse judecăţii, prin cererea introductivă de instanţă. Or, prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au solicitat preţul de piaţă al imobilului, apreciat Ia suma de 150.000 curo, valoare care depăşeşte limita de 500.000 RON şi care atrage competenţa de soluţionare a tribunalului conform art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în primă instanţă.
A mai considerat că nu este fondată nici excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, având în vedere prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009 potrivii cărora. restituirea preţului prevăzut la art. 2 alin. (21) se face de către Ministerul Finanţelor Publice, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 cu modificările ulterioare, acesia justificând legitimare procesuală pasivă, potrivit legii, acţionând în caliiaie de reprezentant al Statului.
Astfel, dispoziţiile art. 50 şi art. 501 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009, nu fac decât să aplice instituţia răspunderii pentru evicţiune, transpusă în prevederi ale legii speciale, într-un domeniu particular şi anume cel al imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 06 martie 1945 -22 decembrie 1989 şi înstrăinate în baza Legii nr. 1 12/1995, pierdute ulterior în disputa cu foştii proprietari, respectiv eu moştenitorii acestora.
Privitor la critica vizând obligarea greşită a apelantului-pârât Ia plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de expert în cuantum de 1.200 RON, aferent expertizei tehnice efectuate în cauză şi aplicarea greşită a prevederilor art. 274 C. proc. civ., instanţa de apel a constatat-o ca fiind parţial fondată.
Astfel, Curtea a stabilit că Ministerul Finanţelor Publice are calitate procesuală pasivă în litigiul de faţa, în calitatea sa de reprezentant al Statului şi, în măsura în care cade în pretenţiile din acţiunea dedusă judecăţii, poale fi obligat şi la plata cheltuielilor de judecată, potrivit dispoziţiilor art. 274 – 276 C. proc. civ.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanţii Ş.A. şi Ş.C.R., precum şi pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin recursul formulat, reclamanţii au criticat modalitatea în care instanţa de apel a înţeles să determine preţul actualizat al imobilului achiziţionat de recurenţi în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, în sensul aplicării indicelui de inflaţie pe total economie şi nu pe cel pentru servicii.
S-a mai susţinut că, în mod greşit instanţa de apel a încadrai preţui plătit de recurenţi pentru achiziţionarea imobilului la categoria bunuri Realimentare pe total economie, deoarece acest aspect contravine informaţiilor furnizate de Institutul Naţional de Statistică, potrivit cărora calculul indicilor de inflaţie se face pe servicii şi nu pe total economie.
Un aspect în plus pe care instanţa de apei nu l-a avut în vedere la momentul soluţionării cauzei îl reprezintă faptul ca nici reactualizarea preţului în funcţie de indicele de inflaţie calculat pentru servicii nu acoperă, în totalitate, paguba suferită de recureţi, acest aspect fiind specificat şi în concluziile raportului de expertiză şi anume că singura modalitate corectă şi echitabilă de actualizare a preţului apartamentului este stabilirea valorii de piaţă a acestuia.
Recurenţii au invocat dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, prin care legiuitorul a intenţionat să repare prejudiciul cauzat cumpărătorilor apartamentelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, prin desfiinţarea contractelor de vânzare-cumpărare de către instanţele de judecată.
Prin urmare, recurenţii au susţinut că o aplicare corectă a legii în cauză constă în stabilirea preţului reactualizat în funcţie de indicele de inflaţie calculat pentru servicii şi nu pe total economie, nefiind prevăzute criterii de departajare intre cele două criterii de indici, în acest mod realizându-se şi interesul legiuitorului, astfel după cum a fost reglementat în dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001.
Al doiiea motiv de recurs vizează greşita soluţionare de instanţa de apel a căii de atac exercitate de Ministerul Finanţelor Publice, prin reducerea onorariului de expert, fapt ce contras ine dispoziţiilor art. 274 alin. (2) C. proc. civ.
Prin recursul său, Ministerul Finanţelor Publice a criticat modul de soluţionare a cauzei de instanţa de apel, cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive pe care a invocat-o, dispunând obligarea sa la restituirea preţului imobilului, in temeiul dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, deoarece nu a avut calitatea de parte contractantă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare dintre reclamanţi şi Primăria municipiului Bucureşti.
Recurentul a susţinut că, în cauză, trebuie angajată răspunderea municipiului Bucureşti, ca parte contractantă, pentru evicţiune, iar SC H.N. SA, în calitatea sa de mandatar al Primăriei municipiului Bucureşti, trebuie obligată la restituirea procentului de 1% reprezentând comisionul încasat în urma vânzării imobilului.
Ministerul Finanţelor Publice a criticat şi menţinerea, în mod greşit, în sarcina sa de către instanţa de apei. a obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată, considerând că nu i se poate imputa declanşarea litigiului.
Analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., asupra recursului, formulat de recurenţii Ş.A. şi Ş.C.R. Înalta Curte constată următoarele:
Primul motiv de recurs invocat de recurenţi vizează greşita determinare a preţului actualizat plătit de recurenţi pentru achiziţionarea imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995, în sensul că acesta trebuia stabilit de instanţa de apel în funcţie de indicele de inflaţie pentru servicii şi nu pe total economie.
În considerentele instanţei de apel s-a reţinut că reclamanţii au dobândit apartamentul nr. X1., parter, situat în str. R., sector 1 Bucureşti, prin încheierea contractului de vanzare-cumpărare cu plata în rate nr. V2. din 16 decembrie 1996 cu Primăria municipiului Bucureşti, reprezentată prin SC H.N. SA, preţul plătit pentru această tranzacţie fiind în cuantum de 15.170,118 RON.
Urmare a demersului judiciar iniţiat la data de 13.08.1996 de foştii proprietari C.O.M. şi M.C. şi continuat de moştenitorii acestora, C.N.S. şi C.M.D., litigiu în care recurenţii au avut calitatea de iniervenienţi, s-a dispus constatarea nulităţii absolute a contractului de vănzare-cumpărare cu plata în rate nr. V1. şi obligarea acestora să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamanţilor apartamentul nr. X1., parter situat în Bucureşti, str. R., sector 1.
Litigiul a fost soluţionat irevocabil prin decizia nr. 1 113 din 24 iunie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Prin hotărârea menţionată anterior, s-a reţinut că recurenţii au fost de rea-credinţă atunci când au încheiat contractul de vânzare-cumpărare al imobilului, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, întrucât această opraţiune juridică s-a realizat ulterior iniţierii demersului judiciar de foştii poprietari, de revendicare în natură a imobilului, la data de 16 decembrie 1996.
Raportat la acest aspect instanţa constată că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, prin care s-a acordat dreptul proprietarilor imobilelor achiziţionate sub imperiul Legii nr. 112/1995 şi ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor acestui act normativ, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, la restituirea preţului actualizat pe care l-au plătit în acest scop.
În primul motiv de recurs invocat, recurenţii au criticat hotărârea instanţei de apel cu privire la modalitatea în care aceasta, apreciind în mod greşit concluziile raportului de expertiză efectuat în cauza, a dispus actualizarea preţului imobilului plătit de recurenţi, prin aplicarea indicelui de inflaţie pe total economie şi nu a celui pentru servicii.
Instanţa constată că acest motiv de recurs nu se circumscrie unei veritabile critici de neiegalitate, neputând fi încadrată în niciunul din cazurile de casare sau de modificare prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât nu va fi supus analizei în această etapă procesuală, întrucât de referă la aspecte de netemeinicie şi nu de nelegalitate.
Recurenţii nu mai au posibilitatea să se prevaleze de netemeinicia hotărârii atacate, întrucât ar conduce la o reapreciere a probelor administrate în cauza, aspect care nu mai este posibil în această cale extraordinară de atac.
Din perspectiva cazurilor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cel de-al doilea motiv de recurs invocat de recurenţi, referitor la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 274 alin. (2) C. proc. civ. de instanţa de apel, este întemeiat.
Astfel, dispoziţiile legale invocate mai sus, prevăd că „judecătorii nu pot micşora cheltuielile de timbru, taxe de procedură şi impozit proporţional, plata experţilor, despăgubirile martorilor, precum şi orice alte cheltuieli pe care partea care a câştigat va dovedi vă le-a făcut”.
Instanţa constată că reclamanţii au dovedit efectuarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 1200 RON reprezentând contravaloarea onorariului de expert, astfel că este justificat ca intimatul-pârât să fie obligat la plata acestei sume.
Înalta Curte reţine că diminuarea cheltuielilor de judecată, prin reducerea onorariului de expert, dispusă de instanţa de apel, deriva din aplicarea greşită a dispoziţiilor legale mai sus menţionate.
Analizând recursul formulat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, în raport de criticile formulate, Înalta Curte îl constată ca nefondat şi va dispune respingerea acestuia în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la restituirea preţului actualizat al imobilelor, care se efectuează de Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
În raport de această dispoziţie legală, calitatea procesuală a pârâtului este stabilită prin lege, fiind instituită astfel o obligaţie legală de dezdăunare.
Calitatea procesuală a Ministrului Finanţelor Publice derivă şi din atribuţiile sale de gestiune, în numele statului, a fondului extrabugetar, constituit în condiţiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, special pentru despăgubirea proprietarilor şi a moştenitorilor acestora.
În ceea ce priveşte invocarea, de către recurentul-pârât, a dispoziţiilor prevăzute în art. 1337 şi următoarele C. civ., Înalta Curte reţine că modalitatea de restituire a preţului plătit în temeiul Legii nr. 112/1995, reglementată de dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, reprezintă un caz particular de răspundere pentru evicţiune în care, prin derogare de la dreptul comun, răspunderea nu revine vânzătorului, respectiv, Primăriei municipiului Bucureşti, ci Ministerului Finanţelor Publice.
În consecinţă, având în vedere cauza reală a evicţiunii, precum şi obligaţia instituită prin lege la despăgubire, se constată că, în mod corect, au reţinut instanţele anterioare calitatea procesuală pasivă a acestui pârât.
Critica adusă în recurs, cu privire la menţinerea obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată în sarcina pârâtului, nu poate fi reţinută, întrucât, temeiul acesteia este dat de dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că „partea care a căzui in pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată".
Prin urmare, dreptul de a solicita plata cheltuielilor de judecată s-a născut pentru reclamanţii care au câştigat procesul ca efect al hotărârii judecătoreşti prin care pârâtul a căzut în pretenţii, motiv pentru care se constată aplicarea în mod corect a dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanţii Ş.A., Ş.C.R. împotriva deciziei nr. 57/A din data de 25 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pe care o modifică în parte.
Modifică, în parte, decizia, în sensul că respinge ea nefondat apelul declarat de Ministerul finanţelor Publice împotriva sentinţei nr. 1063 din data de 11 mai 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice împotriva aceleiaşi decizii.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Obligă pe recurentul-pârât Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 4.000 de RON, cu titlul de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4490/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 4498/2013. Civil → |
|---|
