ICCJ. Decizia nr. 4510/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4510/2013
Dosar nr. 2317/1/2013
Şedinţa publică din 15 octombrie 2013
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrata sub nr. 3602/118/2006 pe rolul Tribunalului Constanţa, reclamantul M.D., în contradictoriu cu pârâtul primarul municipiului Constanţa, a solicitat anularea dispoziţiei nr. 1773/2006 emisă de pârât şi obligarea acestuia la emiterea unei noi dispoziţii de restituire în natură a terenului în suprafaţă de 434,05 m.p., lotul 2. careul 17, situat în staţiunea Mamaia.
Prin sentinţa civilă nr. 1140 din 15 octombrie 2008 Tribunalul Constanţa a respins acţiunea, ca nefondată, reţinând că prin dispoziţia nr. 1773/2006 emisă de pârâtul primarul municipiului Constanţa s-a respins notificarea nr. 53411 din 18 aprilie 2001 formulată de M.G., privind restituirea în natura a imobilului teren în suprafaţă de 434,05 m.p. situat în Constanţa, Staţiunea Mamaia, lot 2, careul 17, întrucât nu se încadrează în prevederile Legii nr. 10/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 5485 din 3 mai 2000 pronunţată de Judecătoria Constanţa, definitivă şi irevocabilă, s-a constatat că autoarea reclamantului L.O. a dobândit, în baza contractului de vânzare-eumpărare încheiat cu Primăria municipiului Constanţa în cinul 1936, o suprafaţă de teren de 434,05 m.p., la preţul de 5.500 RON, teren amplasat în Mamaia Sat, lotul 2, careul 17.
Prin aceeaşi hotărâre, s-a stabilit că decizia nr. 22043/ 24 octombrie 1958. prin care s-au desfiinţat şi reziliat de plin drept actele de vânzare-eumpărare a loturilor de pe plaja Mamaia pentru ncrespectarca clauzelor prevăzute in actele normative şi în contractele de vânzare- atât cu privire la neplata preţului cât şi la neefectuarea construcţiilor în termenele fixate este legală.
S-a mai constatat că în contractul de vânzare-eumpărare încheiat în anul 1936, a fost inserată o clauză potrivit căreia cumpărătorul era obligat să edifice o construcţie în termen de 6 ani de la data achiziţionării imobilului, în caz contrar contractul fiind reziliat de drept, iară intervenţia instanţei, în cauză operând pactul comisoriu de gradul IV. Acest aspect a fost reţinut de instanţa de fond, drept pentru care, s-a apreciat, în speţă, că nu sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Prin decizia nr. 293/C din 20 decembrie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei pronunţată de instanţa de fond.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că obiectul acţiunii îl reprezintă încălcarea dreptului de proprietate al reclamantului asupra unui teren în suprafaţă de 434,05 m.p. situat în Constanţa, staţiunea Mamaia, lot 2. careul 17.
Potrivit actelor depuse în dosarul cauzei, s-a constatat că reclamantul este moştenitorul defunctei M.G. care a formulat în timpul vieţii cerere de restituire a terenului în litigiu, dobândit de pe urma autoarei L.O., în temeiul Legii nr. 10/2001.
Contractul de vânzare-cumpărare din anul 1936 a fost încheiat de autoarea reclamantului, în calitate de cumpărător, pe de o parte şi de Primăria Constanţa, în calitate de vânzător, pe de altă parte, în condiţiile stipulate prin decizia nr. 25 din 1905 a Consiliului comunal al Primăriei Constanţa, aprobată prin decretul nr. 76/1906. în care s-a prevăzut că terenurile situate în zona plajei Mamaia se vând sub condiţia ca dobânditorii să construiască o casă de locuit sau o vilă. În termen de 4 ani, prelungit ulterior la 6 ani, de la dala dobândirii imobilelor, urmând a contribui şi cu un procent de 25% la loate cheltuielile edilitare.
Decizia nr. 25/1905, în temeiul căreia a fost iacuiă vânzarea terenului în discuţie, conţine un pact comisoriu de gradul IV. potrivii căruia, nerespectarea vreunei obligaţii asumate de cumpărător atrage rezilierea de plin drept a contractului de vânzare-cumpărare, fără nicio altă formalitate sau punere în întârziere şi fără intervenţia instanţei judecătoreşti.
Din adresa nr. 29877/1936 emisă de Primăria municipiului Constanţa, secţia bunurilor, rezultă că autoarea reclamantului a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 434,05 m.p. situat în Constanţa, staţiunea Mamaia, lot 2, careul 17. În condiţiile menţionate mai sus, vânzătorul aducând la cunoştinţă cumpărătorului că „terenul se vinde cu obligaţia, pentru cumpărător, de a construi în condiţiile fixate de Primărie, în termen de patru ani, astfel că la expirarea termenului de plată a preţului şi această obligaţie de a construi să fie împlinită".
Dată fiind inserarea pactului comisoriu în contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1936 de autoarea reclamantului, rezoluţiunea convenţiei a operat de drept, fără a fi necesară intervenţia instanţei, sancţiunea desfiinţării contractului fiind efectul direct al neexecutării obligaţiei debitorului, din acest motiv, reţinandu-se că nu era necesară intervenţia instanţei pentru pronunţarea rezoluţitimi contractului.
Astfel, sancţiunea rezoluţiuniî a intervenit în anul 1958, prin decizia nr. 22043, prin care Primăria Constanţa de a dat eficienţă pactului comisoriu inserat în coniractul de vânzare-cumpărare şi a reintrat în proprietatea terenului.
Deşi s-a apreciat că decizia nr. 22043/1958 nu face referire expresă şi nu identifică parcela de teren ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu numita L.O., identificarea acestuia a fost posibilă potrivit actelor depuse la dosarul cauzei, conform cărora suprafaţa de teren înstrăinată autoarei reclamantului face parte din lotul cuprins între Sutghiol şi Marea Neagra, cedată de Ministerul Domeniilor comunei Constanţa în 1905.
Până la momentul emiterii deciziei nr. 22043/1958, urmare a căreia a intervenit rezoluţiunea de drept a contractului de vânzare-cumpărare a imobilului în discuţie, nu s-a făcut dovada efectuării demersurilor necesare obţinerii autorizaţiilor de construire pentru edificiul pe care era obligat cumpărătorul să îl ridice pe teren şi nici a survenienţei vreunui caz de forţă majoră care să-i fi împiedicat în acest demers.
Contractul de vânzare-cumpărare care prevede obligaţia de a construi, a fost încheiat în anul 1936, iar România a intrat în război în anul 1941, perioadă pentru care. de asemenea, nu s-a dovedit că proprietarul ar fi tăcut vreun demers pentru obţinerea autorizaţiilor necesare edificării unei construcţii.
Ulterior, după terminarea războiului, prin deciziunea nr. 15493 din 21 noiembrie 1945, Primăria Constanţa a aprobat prelungirea termenului de construcţie pe locurile de casă de pe plaja Mamaia, până la 1 decembrie 1947.
Dacă pentru perioada în care a avut loc războiul s-a constatat existenţa unui caz de forţă majoră- care l-a împiedicat pe cumpărător să-şi îndeplinească obligaţia de a edifica o construcţie pe terenul achiziţionat s-a apreciat că această cauză de suspendare a cursului termenului stipulat în actul care reglementează condiţiile de vânzare nu a mai subzistat în perioada următoare, până la apariţia deciziei nr. 22043/1958, prin care vânzătorul şi-a manifestat voinţa de a da eficienţă pactului comisoriu de gradul IV.
Instanţa de apel a mai reţinut ea, prin deciziunea nr. 15493 din 21 noiembrie 1945, autorităţile locale au aprobat prelungirea termenului de construire pe locurile de pe plaja Mamaia, cu începere de la dala acestei decizii şi până la 1 decembrie 1947 şi nu au impus interdicţii speciale de construire pentru beneficiarii terenurilor dobândite în condiţiile mai sus menţionate.
S-a mai reţinut şi că înaintea apariţiei Legii pentru crearea zonelor militare şi pentru măsurile necesare apărării ţării promulgată prin decretul nr. 4215 din 10 decembrie 1938, care a fost adoptată ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare din anul 1936, cumpărătorul nu a făcut niciun demers pentru a construi, pe acest teren.
De asemenea, prin actul normativ menţionat mai sus a fost instituită obligaţia ca „orice lucrare, construcţie, plantaţie pe care im particular ar avea să o facă pe Perenul căzând într-o zonă militară, trebuie să fie in prealabil aprobată de Ministerul Apărării Naţionale şi Ministerul Aerului şi Marinei, care pot impune ea executarea sa se facă astfel ca ea sa corespundă cerinţelor apărării naţionale".
În speţa de faţă, reclamantul nu a laeut nici această dovadă şi, în consecinţă, instanţa de apel a reţinut că terenul în litigiu nu a fost preluat în mod abuziv de către stat de îa autorul reclamantului, prin decizia nr. 22043/1954, ci ca urmare a intervenim rezoluţiunii de drept a contractului de vânzare-cumpărare, prin acţiunea pactului eomisoriu de gradul IV, prevăzut de părţile contractante.
Prin urmare, aceeaşi instanţă a constatat că reclamantul nu este îndreptăţit la restituirea în natură sau prin echivalent a acestui teren. În condiţiile Legii nr. 10/2001, aşa după corect s-a reţinut în dispoziţia nr. 1773/21,06.2006 emisă de primarul municipiului Constanţa.
Prin decizia nr. 1391 din data de 14 martie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, s-a constatai nulitatea recursului formulat de reclamant, întrucât acesta nu s-a conformat exigenţelor prevăzute de art. 3021 alin. (1) lit. c) din C. proc. civ.
S-a reţinut că recurentul nu a indicat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., pe care şi-a întemeiat recursul şi nici nu a formulat critici care să poată fi încadrate, din oficiu, în vreunul dintre cazurile de casare sau modificare stipulate în textul legal menţionat.
Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie in anulare reclamantul solicitând anularea hotărârii atacate, soluţionarea pe fond a cererii sale de recurs referitoare la decizia nr. 293C pronunţată la data de 20 decembrie 2010 de Curtea de Apel Constanţa, în sensul admiterii acestuia, cu obligarea imimatuiui la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea contestaţiei în anulare, petentul a susţinut că dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale săvârşite de instanţa de recurs, care a apreciat, în mod greşit că cererea şi motivele de recurs nu au fost depuse în termenul prevăzut de lege.
Susţine faptul că decizia atacată eu recurs i-a fost comunicată la data de 17 ianuarie 2011, iar cererea prin care a declarat calea de atac a fost depusă la data de 2 februarie 2011 la arhiva instanţei de apel, rezultând astfel respectarea dispoziţiilor legale în materie cu privire la termenul de 15 zile prevăzut de art. 301 C. proc. civ.
Înalta Curte asupra contestaţiei în anulare, constată următoarele:
Dispoziţiile art. 318 C. proc. civ. prevăd că hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie în anulare specială, atunci când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală, să cerceteze vreunui din motivele de modificare sau casare.
Prin greşeli materiale se înţeleg, în sensul dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ., erorile materiale de ordin formal, procedural săvârşite în mod involuntar de instanţa de judecată cu ocazia soluţionării cauzei.
Din această perspectivă, se constată că, pentru a învesti instanţa cu calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare, se impune ca şi criticile formulate să se circumscrie ipotezelor prevăzute de textul legal prin care este reglementată.
Prin contestaţia în anulare formulată, petentul a susţinut că hotărârea pronunţată de instanţa de recurs este rezultatul unei greşeli materiale, rezultând din constatarea eronată a faptului că a formulat recursul în afara termenului legal.
Din analiza deciziei pronunţate de instanţa de recurs, a cărei retractare se solicită, Înalta Curte reţine că instanţa de control judiciar a constatat nulitatea căii extraordinare de atac exercitate, deoarece aspectele invocate nu se subsumează motivelor de nelegalitate prevăzute în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ. şi nici nu au fost formulate critici care să permită încadrarea acestora, din oficiu, în vreunul din cazurile de casare sau de modificare prevăzute de textul legal menţionat.
Instanţa constată că motivele invocate prin contestaţia în anulare sunt străine de aspectele analizate de instanţa de recurs, prin hotărârea pronunţată fiind analizat aspectul referitor la nemotivarea recursului şi nu la tardivitatea acestuia, astfel după cum deja s-a arătat.
Având în vedere situaţiile expres prevăzute de dispoziţiile art. 318 C. proc. civ., pe care contestaiorul şi-a întemeiat cererea, instanţa constată că acestea nu sunt incidente în cazul de faţă, întrucât instanţa de recurs nu a săvârşit nicio eroare materială, ca rezultat al confundării sau aprecierii greşite a unor elemente importante sau a unor date materiale ale dosarului, determinante pentru soluţia pronunţată.
Fiind o cale de retractare, contestaţia în anulare nu poate fi exercitată în alte condiţii şi pentru alte motive decât cele prevăzute de textul de lege invocat, împrejurare faţă de care Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare.
Totodată, în temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., obligă pe contestatorul căzut în pretenţii la plata sumei de 345 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimatul primarul municipiului Constanţa.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatorul M.D. împotriva deciziei nr. 1391 din 14 martie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Obligă contestatorul la plata sumei de 345 RON, cheltuieli de judecată către intimatul primarul municipiului Constanţa.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4506/2013. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4530/2013. Civil. Strămutare. Fond → |
|---|
