ICCJ. Decizia nr. 4498/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4498/2013
Dosar nr. 40982/3/2010*
Şedinţa publică din 15 octombrie 2013
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 26 august 2010, sub nr. 40982/3/2010, reclamanţii I.B.O. şi I.D., au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligat pârâtul la plata sumei de 513.744 euro, în RON la cursul din data plaţii, reprezentând despăgubiri - contravaloarea preţului de piaţa actualizat al imobilului situat în Bucureşti, Str. L., sector 2, cu obligarea paratului la plata cheltuielilor de judecata.
Prin sentinţa civilă nr. 482 din 16 martie 2011 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis cererea formulată de reclamanţii I.B.O. şi I.D., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a obligat pârâtul la restituirea către reclamanţi a preţului de piaţă al imobilului situat în Bucureşti, str. L., sector 2, stabilit la suma de 1.795.728,68 RON (422.594 euro) prin raportul de expertiză efectuat de expert construcţii ing. M.B. şi omologat de tribunal.
Totodată, a obligat pârâtul la plata către reclamanţi a sumei de 3.200 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că prin contractul de vânzare - cumpărare nr. V1. din 30 septembrie 1996 reclamanţii I.D. şi I.B.O. au cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995, imobilul situat în Bucureşti str. L., sector 2 pe care îl deţineau în calitate de chiriaşi, pentru preţul de 27.219.224 RON.
Prin decizia civilă nr. 1380 din 27 mai 2003, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, definitivă şi irevocabilă, s-a admis acţiunea în revendicare formulată de reclamantul H.C., iar pârâţii persoane fizice, în speţă şi reclamanţii din prezenta cauză au fost obligaţi să lase reclamantului în deplină proprietate şi posesie partea de imobil ce a format obiectul contractului de vânzare - cumpărare încheiat de aceştia (cu nr. 326/1996).
Potrivit dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, „proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare. Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabileşte prin expertiză".
Dispoziţiile art. 50 alin. (21) şi alin. (3) şi art. 501 din Legea nr. 10/2001 îşi găsesc aplicabilitatea în situaţia în care au fost admise acţiunile în revendicare, iar cumpărătorii au pierdut posesia imobilelor şi proprietatea prin admiterea acţiunii în revendicare, prin comparare de titluri.
În raport de dispoziţiile legale menţionate, tribunalul a admis cererea reclamanţilor şi a obligat pârâtul la restituirea către reclamanţi a preţului de piaţă al imobilului situat în Bucureşti, str. L., sector 2, stabilit la suma de 1.795.728,68 RON (422.594 euro) prin raportul de expertiză efectuat de expert construcţii ing. M.B., raport ce a fost omologat de tribunal.
În baza art. 274 C. proc. civ. pârâtul a fost obligat la plata către reclamanţi a sumei de 3.200 RON reprezentând cheltuieli de judecată, constând în onorariu expert (chitanţa nr. H1. din 17 februarie 2011) şi onorariu avocat (chitanţa nr. H2. din 09 martie 2011).
Prin decizia civilă nr. 809/A din 17 decembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul formulat de apelantul - pârât Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei civile nr. 482 din data de 16 martie 2011, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 40982/3/2010, în contradictoriu cu intimaţii - reclamanţi I.B.O. şi I.D., a schimbat, în tot, sentinţa civilă apelată, în sensul că a respins cererea ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, precum şi cererea privind plata cheltuielilor de judecată, ca nefondată.
Examinând cererea de apel formulată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Curtea a constatat că acesta a criticat hotărârea apelată sub aspectul lipsei calităţii sale procesuale pasive cât şi din punct de vedere al greşitei aplicări a prevederilor art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Cu privire la primul motiv de apel, Curtea a constatat că este întemeiat, având în vedere dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care statuează că plata preţului reactualizat sau de piaţă [stabilit în funcţie de distincţiile prevăzute de dispoziţiile alin. (2) şi respectiv (21) ale aceluiaşi text de lege] se plăteşte de către Ministerul Finanţelor Publice, din fondul extrabugetar constituit conform prevederilor art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.
Din această perspectivă, apar ca fiind întemeiate susţinerile apelantului pârât în sensul că Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice este o entitate juridică distinctă faţă de Ministerul Finanţelor Publice, căruia, i-a fost conferită legitimitate procesuală pasivă în nume propriu, nu în calitate de reprezentant al statului.
Prin decizia nr. 6312 din 17 octombrie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamanţii I.B.O. şi I.D. împotriva deciziei nr. 809/A din 17 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a casat decizia recurată şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a apreciat că a fost greşit determinat cadrul procesual, întrucât entitatea care are legitimare procesuală pasivă în asemenea litigii este Ministerul Finanţelor Publice, iar nu Statul Român, instanţa de apel procedează la o distincţie formală între cele două subiecte de drept, ignorând calitatea de reprezentant legal al Statului care revine Ministerului Finanţelor Publice, în situaţia în care legea nu stabileşte anume alte organe care să aibă funcţie de reprezentare.
Astfel, prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001, aşa cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, a fost instituită o răspundere specială în sarcina Statului, pentru situaţia evicţiunilor produse faţă de cei care au cumpărat imobile în baza Legii nr. 112/1995.
Împrejurarea că, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea preţului actualizat sau a preţului de piaţă al imobilului se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor dintr-un fond extrabugetar - constituit conform art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 - nu înseamnă că acest minister are o răspundere proprie pentru evicţiunile produse şi de aceea trebuie, în caz de admitere a acţiunilor, să efectueze plăţile respective.
O astfel de răspundere în nume propriu s-ar putea angaja în legătură cu îndeplinirea defectuoasă a atribuţiunilor ce ţin de activitatea proprie a ministerului (iar pe plan procesual, s-ar repercuta în verificarea legitimării procesuale a acestei instituţii în nume propriu).
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în rejudecare, prin decizia civilă nr. 22A din 31 ianuarie 2013 a admis apelul formulat de apelantul - pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva sentinţei civile nr. 482 din data de 16 martie 2011, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 40982/3/2010, în contradictoriu cu intimaţii - reclamanţi I.B.O. şi I.D.
A schimbat, sentinţa civilă apelată, în sensul că:
A respins acţiunea formulată de reclamanţii I.B.O. şi I.D. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
A respins cererea reclamanţilor privind cheltuielile de judecată, ca nefondată.
S-a luat act că intimaţii - reclamanţii nu au solicitat cheltuieli de judecată
Examinând cererea de apel, Curtea a constatat că pârâtul a criticat soluţia primei instanţe, sub aspectul calităţii sale procesuale pasive, precum şi din punct de vedere al fondului litigiului, în sensul că nu sunt îndeplinite cerinţele dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, pentru a putea fi acordat preţul de piaţă.
În privinţa primului motiv de apel, Curtea a constatat că prima chestiune legată de lipsa legitimării procesuale pasive a pârâtului pe considerentul că dispoziţiile legale conferă această calitate Ministerului Finanţelor Publice în nume propriu şi nu ca reprezentant la statului a fost tranşată de instanţa supremă prin decizia de casare, astfel că faţă de dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., fiind obligatorie pentru instanţa de trimitere, fără a mai putea forma obiectul analizei în apel.
Cu privire la calitatea procesuală a pârâtului, prin raportare la faptul că nu a fost parte la încheierea contractului şi la prevederile dreptului comun, Curtea a analizat această chestiune în raport de temeiul juridic al acţiunii introductive şi a constatat că reclamanţii au solicitat obligarea pârâtului la plata preţului real de circulaţie a imobilului, întemeindu-se exclusiv pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Din această perspectivă, Curtea a constatat că sunt incidente în cauză prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care statuează că restituirea preţului de piaţă al imobilelor, respectiv cel reactualizat, se face de către Ministerul Finanţelor Publice, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Curtea a considerat că legiuitorul a urmărit să instituie o reglementare specială, derogatorie de la dreptul comun sub aspectul regimului juridic, în ceea ce priveşte obligaţia de plată a despăgubirilor, care revine, potrivit acestor norme speciale Ministerului Finanţelor Publice, deşi nu are calitatea de vânzător al imobilului. Motivul pentru care legiuitorul a recurs la această derogare rezidă în faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, preţul plătit de foştii chiriaşi, la cumpărarea imobilelor a fost conservat într-un fond extrabugetar, constituit la dispoziţia Ministerului Finanţelor Publice.
Aşa cum rezultă din cererea de chemare în judecată, reclamantul şi-a întemeiat acţiunea atât pe dispoziţiile legii speciale (art. 48 şi art. 50 din Legea nr. 10/2001), fără a se raporta şi la dispoziţiile dreptului comun, prima instanţă considerând, în mod corect, că sunt aplicabile normele legii speciale de reparaţie. Având în vedere că răspunderea pentru dezdăunarea foştilor chiriaşi care au cumpărat imobilele în temeiul Legii nr. 112/1995 şi au pierdut dreptul de proprietate asupra acestora în favoarea foştilor proprietari, are o reglementare specială prin prevederile Legii nr. 10/2001, care se aplică cu întâietate faţă de dispoziţiile dreptului comun (potrivit regulii specialul derogă de la general şi se aplică cu prioritate), Curtea a constatat că legitimitatea procesuală pasivă revine Ministerului Finanţelor Publice.
Această prevedere legală [art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001] îşi are raţiunea în necesitatea respectării unei simetrii între destinaţia finală a sumelor încasate de vânzător (unitatea administrativ teritorială) cu titlu de preţ de la chiriaşii cumpărători şi sursa fondurilor pentru restituirea preţului reactualizat sau de piaţă, în funcţie de maniera în care s-a procedat la încheierea contractului de vânzare cumpărare (cu respectarea cerinţelor Legii nr. 112/1995 sau cu neobservarea acestor condiţii).
În susţinerea acestui motiv de apel, pârâtul s-a prevalat de principiul relativităţii efectelor contractului, în sensul că actul juridic nu poate profita, respectiv daună unui terţ, invocând totodată simpla şi calitate de depozitar al fondului extrabugetar în care s-au virat sumele încasate cu titlu de preţ, în urma vânzării imobilelor în baza Legii nr. 112/1995.
Cu privire la principiul relativităţii efectelor contractului, deşi constată justeţea susţinerilor apelantului, în sensul că actul juridic dă naştere la drepturi şi obligaţii doar în favoarea respectiv în sarcina părţilor contractante, neputând afecta situaţia juridică a terţilor, Curtea reţine că apărările pârâtului nu sunt de natură să conducă la o altă concluzie, în condiţiile în care există o dispoziţie legală care prevede expres obligaţia Ministerului Finanţelor Publice de a plăti despăgubirile datorate foştilor chiriaşi, care au pierdut dreptul de proprietate imobiliară dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995. Raţiunile pentru care legiuitorul a optat pentru o astfel de soluţie legislativă au fost prezentat în cele ce preced.
Pentru a argumenta în drept obligaţia vânzătorului, adică a autorităţii administrativ teritoriale de a plăti despăgubirile datorate foştilor chiriaşi, cumpărători ai imobilelor potrivit Legii nr. 112/1995, apelantul s-a prevalat de dispoziţiile art. 1337 şi art. 1341 din C. civ., care reglementează evicţiunea în cazul contractului de vânzare cumpărare, reprezentând dreptul comun în această materie. Având în vedere că, în acţiunea introductivă nu se invocă ca temei juridic, prevederile dreptului comun, ci doar ale legii speciale, Curtea, pe de parte, consideră că în mod corect prima instanţă a dat eficienţă principiului disponibilităţii, examinând pretenţiile cu soluţionarea cărora a fost investită în raport de temeiul juridic de care s-au prevalat părţile, iar pe de altă, în mod corect a făcut aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, care erau incidente în cauză.
Faţă de toate aceste argumente, Curtea a apreciat ca nefondată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, legitimitatea sa fiind recunoscută în temeiul prevederilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de apel, referitor la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001, Curtea porneşte în examinarea acestor critici chiar de la interpretarea dispoziţiilor legale anterior menţionate.
Potrivit prevederilor art. 501 din legea specială, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare, urmând ca valoarea acestor despăgubiri să se stabilească prin expertiză. Din interpretarea acestor dispoziţii legale, se desprind două cerinţe ce trebuie să fie cumulativ îndeplinite pentru a se putea acorda preţul de piaţă al imobilului: încheierea contractului de vânzare cumpărare de către foştii chiriaşi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi desfiinţarea acestuia prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă. Deşi textul de lege foloseşte noţiunea de desfiinţare a contractului, ceea ce conduce la ideea de nulitate, Curtea apreciază că, de fapt, intenţia legiuitorului a fost aceea de a da posibilitatea celor care au respectat cerinţele de validitate impuse de Legea nr. 112/1995 de a obţine valoarea de circulaţie a imobilului în toate situaţiile în care s-a constatat, pe cale judiciară, lipsirea de eficacitate juridică a actului de înstrăinare, prin aceasta înţelegând atât situaţiile de anulare a contractului de vânzare cumpărare, cât şi cele în care s-a admis acţiunea în revendicare formulată de fostul proprietar.
Prevederile Legii nr. 112/1995 reglementează procedura de cumpărare a imobilelor, ce intrau sub incidenţa acestui act normativ, stabilind în acest sens drept condiţie principală ca preluarea imobilului de către stat să se fi realizat cu titlu, conform dispoziţiilor art. 1 din această lege. Astfel, dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 112/1995 recunoşteau dreptul chiriaşilor, care erau titularii contractului de închiriere, de a dobândi, prin cumpărare, apartamentele care nu erau supuse restituirii în natură către foştii proprietari sau moştenitorii acestora, cu condiţia ca aceştia (chiriaşii) sau membrii lor de familie, aşa cum sunt definiţi de prevederile legale, să nu fi înstrăinat o locuinţă proprietate personală, după data de 01 ianuarie 1990, în localitatea de domiciliu.
Coroborând dispoziţiile art. 9, 10 şi 14 din legea menţionată şi având în vedere că legiuitorul a permis numai cumpărarea apartamentelor, care nu sunt supuse restituirii în natură, Curtea apreciază că de fapt, intenţia legiuitorului a fost de a impune ca soluţionarea cererilor de cumpărare să se realizeze după rezolvarea prealabilă a cererilor formulate de persoanele îndreptăţite, deoarece numai după acest moment se poate stabili dacă imobilul este sau nu preluat cu titlu, conform dispoziţiilor legale în vigoare la data examinării cererii de retrocedare, precum şi dacă imobilul se restituie sau nu în natură persoanelor îndreptăţite.
Acestea sunt cerinţele de validitate ce trebuie cumulativ îndeplinite pentru a putea reţine că încheierea contractului de vânzare cumpărare s-a făcut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi, pe cale de consecinţă, aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 50 alin. (21) din Legea nr. 10/2001.
Trebuie observat faptul că legiuitorul nu face referire la instituţia bunei credinţe nici în cuprinsul Legii nr. 112/1995, care reglementează condiţiile ce se impun a fi îndeplinite pentru încheierea valabilă a contractului de vânzare-cumpărare şi nici în cuprinsul Legii nr. 10/2001, care reglementează condiţiile de despăgubire a foştilor chiriaşi, cumpărători ai imobilelor în temeiul Legii nr. 112/1995 şi care au pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului, fie prin constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare, fie prin admiterea acţiunii în revendicare promovate de fostul proprietar sau moştenitorii acestuia.
Pe cale de consecinţă, pentru a stabili dacă fostul chiriaş, care a achiziţionat o locuinţă în baza prevederilor Legii nr. 112/1995 şi a pierdut dreptul de proprietate asupra acesteia, trebuie examinate cumulativ toate cerinţele de validitate reglementate de dispoziţiile acestui act normativ, buna sau reaua credinţă a cumpărătorului fiind de regulă o chestiune tranşată cu putere de lucru judecat prin hotărârea de admitere a revendicării sau de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare, de cele mai multe ori instanţa ajungând pe cale de consecinţă la această calificare în privinţa bunei respectiv relei credinţe, pe baza analizei cerinţelor generale şi speciale de validitate a contractului. Altfel spus, instanţa ajunge la concluzia relei a credinţe a fostului chiriaş, în urma constatării încălcării uneia dintre condiţiile legale (cum ar fi de exemplu faptul că, reţinându-se că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, cumpărătorul, în aceste condiţii „nu a depus diligentele necesare pentru a verifica situaţia juridică exactă a imobilului la momentul cumpărării), prevăzute pentru încheierea valabilă a actului de înstrăinare, astfel că reţinerea relei credinţe se conturează ca fiind corolarul neîndeplinirii condiţiilor impuse de lege.
Aşa cum s-a învederat în cele ce preced, una dintre cerinţele de valabilitate a contractelor încheiate în baza Legii nr. 112/1995, este aceea de avea ca obiect un imobil care să intre, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, în domeniul de aplicare a acestei act normativ şi anume aceea de a fi fost preluat de către stat în perioada comunistă cu titlu. Noţiune de preluare cu titlu a suscitat multiple dezbateri în doctrină şi jurisprudenţă, iar definirea acestei noţiuni a cunoscut o anumită evoluţie în timp, prin raportare la actele normative adoptate în materie.
În privinţa celei de-a doua condiţii, reglementată de dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, Curtea a reţinut că îndreptăţirea fostului chiriaş de a primi preţul de piaţă al imobilului este recunoscută în situaţia în care contractul de vânzare cumpărare a fost desfiinţat, potrivit terminologiei folosite de legiuitor. Din această perspectivă, se impune precizarea că ipoteza pierderii proprietăţii de către fostul chiriaş în urma admiterii acţiunii în revendicare este asimilată desfiinţării contractului de vânzare cumpărare, prin interpretarea extensivă a acestor prevederi legale, iar condiţiile impuse de textul art. 501 din Legea nr. 10/2001 sunt pe deplin aplicabile şi-n ipoteza revendicării.
Din examinarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în acţiunea în revendicare, în special decizia civilă nr. 1380 din 27 mai 2003, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Curtea constată că s-a reţinut cu putere de lucru judecat faptul că imobilul în litigiu a fost trecut în proprietatea statului, în perioada comunistă în baza Decretului nr. 92/1950, care nu poate reprezenta un fundament pentru preluarea în mod valabil a imobilului, că fostul proprietar a formulat în termen notificare în temeiul Legii nr. 112/1995, prin care se solicita restituirea în natură a imobilului, reţinându-se totodată că reclamanţii din prezenta cauză sunt de rea credinţă la cumpărarea imobilului.
Având în vedere că aceste aspecte au fost deja examinate şi tranşate prin decizia civilă anterior menţionată, instanţa de fond nu putea avea în vedere decât cele statuate cu putere de lucru judecat, stabilind, în aceste limite, în ce măsură dispoziţiile Legii nr. 112/1995 au fost sau nu respectate, în mod eronat ajungând la concluzia că reclamanta este îndreptăţită la acordarea preţului de piaţă al imobilului.
Având în vedere cele reţinute de prima instanţă, Curtea a apreciat că tribunalul nu a dat în mod corect eficienţă juridică puterii de lucru judecat a acestei hotărâri judecătoreşti. în condiţiile în care s-a statuat prin hotărâre în mod definitiv şi irevocabil, pe aspectele legate de titlul statului, de reaua credinţă a foştilor chiriaşi cumpărători în baza Legii nr. 112/1995, precum şi de existenţa notificării fostului proprietar, având ca obiect retrocedarea în natură a imobilului, aspecte care constituie totodată cerinţe prevăzute de dispoziţiile Legii nr. 112/1995 pentru încheierea valabilă a actelor de înstrăinare, orice analiză a acestora apare ca fiind inutilă, neputând duce la un rezultat care să contrazică cele deja intrate în puterea lucrului judecat. De asemenea, trebuie avut în vedere că intră în puterea lucrului judecat nu numai cele statuate prin dispozitiv, ci şi considerentele care explică dispozitivul şi care susţin în mod necesar soluţia consacrată în dispozitiv. Puterea de lucru judecat este un efect al hotărârii judecătoreşti, care este ataşat în principal dispozitivului, dar care se extinde şi asupra considerentelor, sub rezerva îndeplinirii cumulative a condiţiilor anterior arătate.
Pe cale de consecinţă, Curtea reţine că nu au fost respectate dispoziţiile Legii nr. 112/1995 la perfectarea contractului de vânzare cumpărare al reclamanţilor, astfel că nu poate fi reţinută incidenţa prevederilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, astfel că nu se poate reţine îndreptăţirea reclamanţilor de a primi decât preţul reactualizat al apartamentului şi nu cel de piaţă.
Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti au declarat recurs reclamanţii I.B.O. şi I.D., criticând soluţia pentru nelegalitate, arătând, în esenţă că instanţele au făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Din punct de vedere procedural au solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea în tot a deciziei civile atacate, reţinerea cauzei spre rejudecare şi pe fond, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
O primă critică vizează modul în care instanţa de apel, procedând la verificarea îndeplinirii de către reclamanţi a condiţiilor cerute de dispoziţiile ari. 501 din Legea nr. 10/2001, mai exact a condiţiei respectării de către pârâtă a dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la momentul preluării prin naţionalizare a imobilului în discuţie, nu face o analiză de caz, în sensul că nu face o verificare a îndeplinirii acestei condiţii în speţa dată, cu referire directa la imobilul în discuţie şi nici nu indica motivele pentru care ar aprecia ca acesta ar fi fost preluat de către stat fără titlu valabil, ci se mărgineşte doar la aprecieri cu titlu literal, enumerând succesiunea actelor normative care au definit în timp noţiunea de preluare cu titlu valabil.
În măsura în care însă instanţa de apel a înţeles sa facă ea o astfel de verificare, era obligatorie analiza modului în care imobilul în discuţie a fost preluat de către stat la momentul naţionalizării, în concret, cu arătarea motivului pentru care acesta ar fi fost exceptat de la naţionalizare, iar urmare a identificării unui astfel de motiv, să ajungă la concluzia că imobilul ar fi fost preluat fără titlu valabil.
Recurenţii au arătat că imobilul ce a făcut obiectul actului de vânzare-cumpărare încheiat între reclamanţi şi pârâtă era doar una din cele trei unităţi locative ale unui întreg, toate cele trei unităţi locative distincte aparţinând aceluiaşi proprietar şi fiind situate la aceeaşi adresa cu acelaşi număr poştal, fiind naţionalizate de către stat prin Decretul nr. 92/1950 cu respectarea tuturor dispoziţiilor legale în materie în vigoare la acea dată.
O a doua critică vizează invocarea de către instanţa de apel a autorităţii de lucru judecat a dispoziţiilor deciziei aceleiaşi Curţi pronunţata în cadrul acţiunii în revendicare formulată de moştenitorul fostului proprietar, în sensul că, prin acea decizie, s-a admis o acţiune în revendicare prin comparare de titluri, instanţa nepronunţându-se asupra unei acţiuni în anularea unui act de vânzare-cumpărare încheiat cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 112/1995.
S-a mai arătat de către recurenţi că s-a statuat asupra unei acţiuni în revendicare prin care s-au comparat două titluri, dându-se eficientă celui mai bine caracterizat, buna ori reaua credinţa a părţilor neavând nici un fel de relevanta.
Astfel, în partea expozitiva a deciziei, instanţa de apel a făcut aprecieri cu privire la preluarea fără titlu a imobilului de către stat (din nou fără arătarea motivelor pentru care s-a apreciat ca imobilul ar fi fost exceptat de la naţionalizare), precum şi cu privire la pretinsa rea-credinţa a paraţilor, cărora li s-a reproşat faptul că nu au făcut suficiente demersuri pentru a afla care este situaţia juridica reala a imobilului de asemenea fără a indica ce anume alte demersuri în afara celor dovedite ar mai fi putut face în acest sens), vine în contradicţie cu partea dispozitivă, care aşa cum am mai arătat menţinând în tot dispoziţiile sentinţei fondului, admite în fapt doar o acţiune în revendicare prin comparare de titluri.
Nu în ultimul rând, pe aspectul bunei ori relei credinţe a reclamanţilor precum şi cu privire la demersurile întreprinse de aceştia anterior încheierii actului, în vederea aflării situaţiei juridice a imobilului în cauza, trebuie arata faptul ca, reclamanţii, s-au adresat paratei, prin reprezentantul său de la acea vreme, SC A. SA cu o solicitare prin care cereau acesteia să verifice dacă imobilul ce urma a face obiectul contractului de vânzare cumpărare a fost ori nu revendicat şi dacă poate face obiectul unei înstrăinări valabile. Prin răspunsul comunicat (ataşat la dosarul cauzei), pârâtă confirma atât faptul ca potrivit evidentelor sale de la acea vreme imobilul nu făcea obiectul unei cereri de reconstituire a dreptului de proprietate, precum şi faptul că imobilul poate fi înstrăinat către chiriaşi în temeiul Legii nr. 112/1995.
S-a mai invocat faptul ca, în măsura în care s-ar pune problema relei-credinţe ori a încălcării dispoziţiilor în materie ale Legii nr. 112/95, unica entitate răspunzătoare este Statul Roman.
Recursul este întemeiat.
Analizând criticile formulate în recurs de către recurenţii-reclamanţi, se constată că acestea se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând să fie analizate din această perspectivă.
Este întemeiată susţinerea că recurenţii-reclamanţi au dreptul la despăgubiri, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, însă numai în parte, în sensul că li se poate acorda preţul actualizat al imobilului, potrivit art. 50 alin. (2) din actul normativ menţionat.
Examinând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că prin acţiunea formulată la data de 26 august 2010, reclamanţii I.B.O. şi I.D. au chemat în judecată pe pârâtul Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru ca prin hotărârea ce va fi pronunţată, acesta să fie obligat la plata preţului de piaţă al imobilului situat în str. L., sector 2, Bucureşti, în valoare de 513.744 euro şi 128.436 euro, pentru îmbunătăţirile efectuate la imobil.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că au cumpărat imobilul menţionat în temeiul Legii nr. 112/1995, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. V1. din data de 30 septembrie 1996 şi, ulterior, prin sentinţa nr. 2207 din 23 februarie 2001, pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti au fost evacuaţi din imobil de către fostul proprietar care a obţinut prin hotărâre judecătorească irevocabilă restituirea imobilului.
Din dispozitivul hotărârii menţionate rezultă că a fost admisă acţiunea în revendicare imobiliară formulată de reclamantul H.C., împotriva pârâţilor municipiul Bucureşti, Regia Autonomă a Administraţiei Patrimoniului de Stat, I.A., C.V. şi P., precum şi a pârâţilor I.B.O. şi I.D., dispunându-se lăsarea în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în str. L., sector 2, Bucureşti.
Din considerente rezultă cu claritate că instanţa a statuat asupra nevalabilităţii titlului obţinut de I.B.O. şi I.D., arătând că în ceea ce priveşte construcţia, s-a constatat încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Faptul că în considerentele hotărârii s-a constatat că actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat de reclamanţi cu nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, considerente care explică dispozitivul referitor la temeiul juridic al admiterii acţiunii în revendicare, impune cu evidenţă existenţa unei hotărâri judecătoreşti irevocabile care a statuat asupra nevalabilităţii titlului reclamanţilor asupra imobilului în litigiu.
În doctrină şi în practica judiciară s-a apreciat în mod constant că, în măsura în care considerentele unei hotărâri judecătoreşti explică soluţia pronunţată pe fondul cauzei, soluţie consemnată în dispozitiv, aceste considerente intră în puterea lucrului judecat şi produc efecte juridice faţă de părţile din dosarul cauzei.
Aşa fiind, este neîntemeiată critica recurenţilor referitoare la efectele sentinţei nr. 2207 din 23 februarie 2001, pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, în sensul că aceasta nu reprezintă o hotărâre prin care s-a statuat asupra nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, instanţa soluţionând o acţiune în revendicare prin comparare de titluri.
Înalta Curte reţine că instanţa de fond, chiar dacă a soluţionat o acţiune în revendicare prin comparare de titluri, a statuat cu caracter incidental asupra unor aspecte esenţiale pentru acţiunea principală. Astfel, pentru a aprecia care dintre titluri este mai bine caracterizat, s-a pronunţat asupra valabilităţii contractelor de vânzare-cumpărare ale chiriaşilor-cumpărători (pârâţi în respectiva cauză), arătând că acestea au fost încheiate cu nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, întrucât statul nu a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.
În acest context, Înalta Curte reţine că, în speţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, ci dispoziţiile art. 50 alin. (2) din acelaşi act normativ. Astfel, potrivit dispoziţiilor legale menţionate: „Cererile sau acţiunile in justiţie privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile sunt scutite de taxe de timbru."
Pentru ca obligaţia legală de despăgubire a statului să opereze în baza dispoziţiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, este necesar să existe o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să se fi statuat asupra unui contract încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, condiţie care în cauză este îndeplinită de sentinţa nr. 2207 din 23 februarie 2001, pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, sentinţă ce a determinat lipsirea de efecte juridice a titlului recurentilor-reclamanti.
Aşa fiind, recurentilor-reclamanti li se cuvin despăgubiri, constând în preţul imobilului, actualizat la data plăţii.
Chiar dacă reclamanţii au solicitat prin acţiune preţul de piaţă al imobilului, instanţa constatând incidenţa art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, poate admite acţiunea în parte, acordând numai preţul actualizat care constituie o parte din preţul de piaţă al imobilului, întrucât valoarea de circulaţie este compusă din preţul plătit iniţial la cumpărarea imobilului, plus diferenţa până la valoarea de piaţă.
Instanţa poate acorda suma ce reprezintă preţul actualizat, în primul rând, pentru că nu este ţinută de temeiul de drept invocat de parte în acţiune, potrivit art. 84 din C. proc. civ.
În al doilea rând, în speţă, cauza juridică a acţiunii constă în privarea de proprietate a reclamanţilor, care dă dreptul la despăgubiri în temeiul legii, fie în situaţia în care contractul de vânzare-cumpărare a fost constatat nul prin hotărâre judecătorească, fie când contractul a fost lipsit de efecte juridice, ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare.
Diferenţa dintre cele două ipoteze reglementate prin actul normativ menţionat este dată de cuantumul despăgubirii acordate, în primul caz, preţul reactualizat, iar în cel de-al doilea, preţul de piaţă al imobilului. Mai mult, nimic nu împiedică instanţa să admită acţiunea în parte, dacă se constată că pretenţiile reclamanţilor sunt întemeiate pentru o sumă mai mică decât cea solicitată prin acţiunea introductivă de instanţă.
Este important a se face distincţia cuvenită între cauza juridică a acţiunii şi obiectul litigiului, luând în considerare că, în esenţă, cauza se referă la situaţia de fapt dedusă judecăţii şi la temeiul de drept aplicabil.
Astfel, în speţă, cauza juridică constă în lipsirea de proprietate a reclamanţilor, ca urmare a constatării nevalabilităţii titlului lor prin hotărâre judecătorească irevocabilă, corelat cu dreptul la despăgubire prevăzut de lege {causa debendi). Acest din urmă aspect permite formularea acţiunii în justiţie, valorificându-se dreptul material la acţiune al reclamanţilor.
Obiectul cauzei constă în solicitarea de a obliga pârâţii la plata unei sume de bani, deci o acţiune în pretenţii. Trebuie subliniat că, de asemenea, nu se poate confunda cauza acţiunii cu cuantumul pretenţiilor, aşadar dreptul la despăgubire, consacrat de lege, fiind distinct de suma concretă, solicitată în fiecare cauză în parte.
Instanţa de fond a fost investită cu o acţiune în pretenţii pentru evicţiunea suferită de chiriaşii-cumpărători, astfel încât diferenţa dintre cele două situaţii când cumpărătorii au fost evinşi este numai de cuantum, nu priveşte pretenţia în sine.
Ca urmare, instanţa investită cu un anumit cuantum al pretenţiilor, dacă nu ajunge la concluzia că cererea nu este întemeiată pe fondul său, o va respinge.
De aceea, dacă se constată că se cuvin despăgubiri într-un alt cuantum decât cel solicitat, admiterea în parte a acţiunii nu echivalează cu pronunţarea ultra petita, pentru că pe fond, obiectul acţiunii se referă la despăgubiri, dreptul reclamanţilor fiind recunoscut de Legea nr. 10/2001, iar statul având obligaţia legală de a despăgubi persoanele îndreptăţite
Raţiunea adoptării Legii nr. 1/2009, care a modificat Legea nr. 10/2001, a fost tocmai aceea a consacrării legislative a dreptului la despăgubiri băneşti în favoarea persoanelor cărora le-au fost anulate contractele de vânzare-cumpărare, cu consecinţa desfiinţării acestora pe cale judecătorească sau care au fost evinse în acţiunile în revendicare, urmărindu-se compensarea acestora pentru lipsirea de efecte a titlurilor de proprietate asupra imobilelor pe care le-au dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995.
Este neîndoielnic că recurenţii-reclamanţi au dreptul la despăgubiri, un drept de creanţă constând în preţul actualizat al imobilului în baza art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ceea ce până la consacrarea pe cale judecătorească împotriva statului, constituie o speranţă legitimă în sensul jurisprudenţei Curţii Europene de la Strasbourg. Astfel, Curtea a statuat că o creanţă suficient de certă, pentru ca reclamantul să poată avea speranţa legitimă că va obţine un avantaj patrimonial, poate să fie considerată un bun în sensul Convenţiei (cauza Teteriny contra Rusiei, 11931/03 din 2005, Maşinexportimport industrial Group-SA c. României,l din 2001).
Interesul patrimonial care aparţine categoriei juridice a dreptului de creanţă, poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1, numai în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale [Cauza Atanasiu ş.a. contra României, parag. (137)].
Or, jurisprudenţă instanţelor române este constantă sub aspectul acordării dreptului la despăgubiri, în situaţia în care se constată incidenţa art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ceea ce întăreşte aserţiunea că reclamanţii se pot prevala de o speranţă legitimă, în sensul arătat.
Mai mult, respingerea acţiunii ar plasa recurenţii-reclamanţi în afara termenului de prescripţie, ceea ce i-ar împiedica să formuleze o acţiune separată, având ca temei despăgubiri pentru preţul reactualizat al imobilului, ceea ce echivalează cu lipsa unui remediu efectiv pentru recuperarea creanţei împotriva statului.
A nu accepta că reclamanţii pot fi compensaţi cu valoarea preţului reactualizat, numai pentru că au solicitat preţul de piaţă, înseamnă, nu numai încălcarea unui drept recunoscut de legea naţională în favoarea părţilor, dar şi încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Aşa fiind, instanţa de apel a fâcut o greşită aplicaţiune a dispoziţiilor 501 şi următoarele din Legea nr. 10/2001, statuând că reclamanţii nu au dreptul la despăgubiri pentru imobilul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. V1. din data de 30 septembrie 1996, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, deoarece au investit instanţa de fond cu o cerere având ca obiect preţul de piaţă al imobilului.
În ceea ce priveşte capătul de cerere ce are ca obiect pretenţii rezultate din efectuarea îmbunătăţirilor la imobil, pârâtul Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice nu are calitate procesuală pasivă, deoarece potrivit dispoziţiilor art. 48, alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001: „Chiriaşii au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinaţia de locuinţă prin îmbunătăţirile necesare şi utile. Indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau tară titlu, obligaţia despăgubirii prevăzută la alin. (1) revine persoanei îndreptăţite."
Aşadar, reclamanţii trebuie să se îndrepte împotriva persoanei care deţine imobilul, acesteia revenindu-i obligaţia legală de desdăunare a celor care au efectuat îmbunătăţiri la imobilul situat în str. L., sector 2, Bucureşti.
Sunt neîntemeiate criticile formulate de recurenţi cu privire la modalitatea de preluare a imobilului de către statul român şi a bunei sau relei credinţe a chiriaşilor-cumpărători, de vreme ce prin sentinţa nr. 2207 din 23 februarie 2001, pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, s-a statuat cu putere de lucru judecat că imobilul în litigiu a fost preluat fără titlu şi că actele de vânzare-cumpărare ale chiriaşilor-cumpărători au fost încheiate cu nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, astfel încât aceste aspecte nu mai pot face obiectul controlului de legalitate pe cale jurisdicţională.
De asemenea, în raport de hotărârea menţionată, este nerelevant dacă la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare pentru imobilul din str. L., sector 2 Bucureşti, recurenţii-reclamanţi au făcut demersuri pentru a afla dacă imobilul era revendicat, din moment ce s-a statuat în mod irevocabil că titlul de proprietate a fost obţinut cu încălcarea dispoziţiilor legale incidente, respectiv ale Legii nr. 112/1995.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., raportate la art. 304 pct. 9, urmează să admită recursul, să modifice decizia recurată, să admită în parte acţiunea reclamanţilor şi să oblige pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata preţului reactualizat, plătit de reclamanţi pentru imobil, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. V1. din data de 30 septembrie 1996.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, acţiunea admiţându-se în parte, se acordă 3.200 RON, reprezentând onorariul de expert pentru expertiza efectuate în faţa instanţei de fond şi onorariu de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de recurenţii-reclamanţi I.B.O. şi I.D. împotriva deciziei nr. 22A din data de 31 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică decizia, în sensul că admite în parte acţiunea reclamanţilor şi obligă pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata preţului actualizat, plătit de reclamanţi pentru imobil, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. V1. din data de 30 septembrie 1996.
Obligă pe intimatul-pârât la plata sumei de 3.200 RON cheltuieli de judecată, către recurenţii-reclamanţi.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4497/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4506/2013. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
