ICCJ. Decizia nr. 456/2013. Civil. Uzucapiune. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 456/2013
Dosar nr. 40/117/2010
Şedinţa publică de la 05 februarie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca la data de 10 decembrie 2007, reclamanţii P.A., P.E. şi T.M. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, ca instanţa să constate dobândirea, de către reclamanţi, prin uzucapiune, a dreptului de proprietate asupra terenului înscris în CF nr. 5040 Cluj-Napoca, şi a casei situate în Cluj-Napoca, str. Oaşului, precum şi să dispună intabularea în CF nr. 5040 a dreptului de proprietate al reclamanţilor, cu titlu de drept de uzucapiune şi construire.
Prin sentinţa civilă nr. 5969 din 21 aprilie 2009, pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca, s-a respins acţiunea civilă formulată de reclamanţii P.A., P.E. şi T.M. împotriva pârâţilor Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii P.A., P.E. şi T.M., iar prin decizia civilă nr. 523/A din 22 octombrie 2009, pronunţată de Tribunalul Cluj, a fost admis apelul, a fost anulată sentinţa, cu consecinţa reţinerii cauzei spre judecare în primă instanţă la Tribunalul Cluj.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa a avut în vedere valoarea imobilului, precum şi normele de competenţă materială.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj sub nr. de dosar civil nr. 40/117/2010.
Reclamanţii au formulat o precizare la cererea de chemare în judecată, solicitând constatarea dobândirii de către reclamanţi, prin uzucapiune, a dreptului de proprietate a unei suprafeţe de teren de 1699 mp, parte din terenul înscris în C.F. 5040 Cluj-Napoca, să se dispună dezmembrarea în parcele, conform raportului de expertiză, să se dispună realizarea operaţiunilor de carte funciară privitoare la aceste numere topografice, să se dispună înscrierea construcţiei existente pe teren cu titlu de drept de construire şi să se dispună intabularea în cartea funciară a dreptului de proprietate a imobilului teren cu titlu de uzucapiune şi construire.
Au arătat că sunt moştenitorii lui P.E. şi P.A. care au început posesia din anii 1950, ei fiind cei care au edificat o construcţie şi că posesia, pe toată durata ei, a fost una utilă. Antecesorii, şi apoi reclamanţii, au avut o detenţie materială începând cu anii 1950, reclamantul P.A. locuind în casa părintească de la data naşterii.
Prin sentinţa civilă nr. 403 din 15 aprilie 2011, pronunţată de Tribunalul Cluj, s-a respins acţiunea formulată de reclamanţii P.A., P.E., T.M., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut în considerentele sentinţei următoarele:
Având în vedere înscrisurile depuse la dosar, precum şi menţiunea din cartea funciară, tribunalul a apreciat că imobilul se înscrie în categoria bunurilor din domeniul public, având în vedere şi titlul cu care acesta a fost înscris în cartea funciară, respectiv cu titlu de naţionalizare în anul 1958.
Până la modificările survenite anului 1989, proprietatea aparţinând statului era considerată o proprietate publică ce nu putea face obiectul unei posesii creatoare de efecte juridice, respectiv al uzucapiunii.
Chiar dacă ulterior anului 1989, raportat la amplasarea bunului din litigiu, a constatărilor expertului, terenul nu ar mai putea fi considerat ca întrunind condiţiile prevăzute de Legea nr. 213/1998, în vederea calificării ca aparţinând domeniului public, împrejurarea că acest bun a intrat în patrimoniul statului ca bun de naţionalizare nu îi schimbă caracterul dobândit în perioada comunistă.
Instanţa a mai reţinut că, chiar dacă s-ar aprecia că acest bun ar face parte din domeniul privat al statului, susceptibil de dobândire prin uzucapiune, probele administrate nu dovedesc îndeplinirea dispoziţiilor art. 1890 C. civ., respectiv exercitarea unei posesii utile în termenele prevăzute de lege.
Prin cererea iniţială s-a solicitat constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune şi asupra construcţiei. Întrucât din probele administrate a rezultat că imobilul construcţie ar fi fost edificat de către antecesorii reclamanţilor, nu se poate constata dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune întrucât nu se poate uzucapa un bun dobândit cu alt titlu de cel care cere uzucapiunea.
Prin precizarea de acţiune s-a solicitat evidenţierea în CF a acestei construcţii solicitându-se constatarea dobândirii dreptului de proprietate cu titlu drept de construire.
Nici înscrierea în cartea funciară a construcţiei nu se poate realiza, în cartea funciară intabulându-se doar dreptul de proprietate în favoarea unei persoane.
Reclamanţii ar fi trebuit să ceară constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin unul din modurile prevăzute de lege şi, ulterior, intabularea în cartea funciară a dreptului de proprietate. Nicidecum nu se poate dispune înscrierea într-o carte funciară a dreptului de proprietate în favoarea unor părţi, cu titlu drept de construire, atât timp cât probele administrate confirmă că nu reclamanţii sunt cei care au realizat acţiunea de edificare a construcţiei.
Apelul declarat de reclamanţii P.A., P.E. şi T.M. împotriva sentinţei primei instanţe a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 311/A din 17 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Cluj - Secţia I civilă.
În considerentele deciziei, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Două sunt problemele esenţiale care trebuie judicios tranşate în prezenta cauză, prin raportare strictă la dispoziţiile legale incidente:
1. O primă problemă care trebuie lămurită este aceea a legii aplicabile uzucapiunii de care doresc să se prevaleze reclamanţii.
2. O a doua problemă care se impune a fi riguros soluţionată este aceea a împrejurării dacă terenul în litigiu putea sau nu să facă obiect al prescripţiei achizitive.
1. Temeiul juridic al cererii introductive de instanţă, pentru petitul în uzucapiune, expres indicat de către reclamanţi în motivarea acestei cereri şi reiterat apoi pe tot parcursul soluţionării cauzei, îl constituie prevederile art. 1890 şi urm. C. civ. şi art. 1860 C. civ.
Cu alte cuvinte, reclamanţii au invocat uzucapiunea de 30 de ani, reglementată de art. 1890 C. civ., precum şi joncţiunea posesiilor, respectiv unirea posesiei exercitate de reclamanţii apelanţi cu intervalul de timp cât posesia a fost exercitată de antecesorul reclamanţilor apelanţi, joncţiunea posesiilor fiind reglementată de art. 1860 C. civ.
Pentru ca dreptul de proprietate sau vreun alt drept real principal să poată fi dobândit prin uzucapiunea de 30 de ani, este necesară îndeplinirea a două condiţii: posesia să fie utilă, adică o posesie propriu-zisă şi neviciată; posesia să fie exercitată neîntrerupt timp de 30 de ani, indiferent dacă posesorul este de bună-credinţă sau de rea-credinţă.
Pentru a putea invoca cu succes joncţiunea posesiilor, respectiv pentru a putea opune unirea celor două posesii, în sensul pretins de art. 1860 C. civ., trebuie îndeplinite cumulativ două condiţii: să fie vorba despre o posesie propriu-zisă; posesorul actual să fi dobândit posesia bunului de la autorul său pe baza unui raport juridic, întrucât joncţiunea posesiilor nu poate fi invocată de către cel care a uzurpat posesia altuia.
Concret, în speţă, reclamanţii au invocat uzucapiunea de 30 de ani întemeiată pe art. 1890 C. civ., în persoana autorului lor, P.A., susţinând că autorul lor a început să folosească, să posede paşnic şi neviciat, terenul în litigiu încă din anul 1950.
Prin precizarea de acţiune depusă în al doilea dosar de fond la fila 53, reclamanţii s-au prevalat din nou de acelaşi dispoziţiile ale art. 1890 C. civ., susţinând, în mod expres, în motivarea precizării de acţiune, că antecesorii lor, P.E. şi P.A., au început posesia terenului încă din anul 1950.
Aşadar, cadrul procesual dedus judecăţii prin cererea pendinte, şi care trebuia analizat de către instanţă în mod strict şi riguros, în conformitate cu art. 129 alin. final C. proc. civ., este acela al unei uzucapiuni de 30 de ani, întemeiată pe prevederile art. 1890 C. civ., coroborat şi cu art. 1860 C. civ.
În sistemul Codului civil Român, uzucapiunea este de două feluri: uzucapiunea de 30 de ani, reglementată de art. 1890 C. civ., invocată şi de reclamanţi în prezenta cauză ca temei juridic al acţiunii lor şi uzucapiunea de 10 până la 20 de ani, reglementată de art. 1895-1899 C. civ.
În Transilvania, unde s-a aplicat sistemul de publicitate imobiliară prin cărţi funciare, uzucapiunea a fost reglementată prin Legea nr. 115/1938, cu o mică excepţie.
Astfel, la data de 22 iunie 1943, prin Legea nr. 389/1943, a fost extinsă, printre altele, aplicarea Codului civil şi peste Carpaţi, fiind scoase din vigoare Codul civil Austriac şi Legile maghiare.
În ce priveşte nordul Transilvaniei, extinderea legislaţiei româneşti a avut loc în aceleaşi condiţii, însă prin Legea nr. 260/1945, urmare a revenirii Nordului Transilvaniei la teritoriul patriei-mamă.
La data de 12 iulie 1947, prin Legea nr. 241/1947, a fost pusă în aplicare Legea nr. 115/1938, pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare, fiind scoase din vigoare reglementările locale în materie.
După intrarea în vigoare a Legii nr. 115/1938, la data de 12 iulie 1947, în Transilvania uzucapiunea începută după data de 12 iulie 1947, urma să fie supusă dispoziţiilor Legii cărţilor funciare nr. 115/1938.
În art. 6 alin. (2) din Legea nr. 241/1947 s-a prevăzut expres că prescripţiile împlinite şi cele începute înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 115/1938 – 12 iulie 1947 -, sunt şi rămân cârmuite în continuare, în ceea ce priveşte natura, durata şi efectele lor, de dispoziţiile sub care au început.
Singurele prescripţii achizitive care sunt guvernate de Codul Civil Român sunt cele începute între datele de extindere a legilor civile române în Transilvania şi momentul punerii în aplicare a Legii nr. 115/1938, adică cele începute în intervalul de timp 12 iunie 1943 - 12 iulie 1947.
Este binecunoscut faptul că uzucapiunea rămâne supusă dispoziţiilor legii în vigoare la momentul în care a început să curgă termenul de prescripţie achizitivă.
Prin urmare, după data de 12 iulie 1947, în Transilvania se aplică dispoziţiile Legii cărţilor funciare nr. 115/1938, astfel încât, după această dată, se poate invoca doar uzucapiunea reglementată de dispoziţiile acestei legi, respectiv, fie uzucapiunea tabulară reglementată de art. 27 din Legea nr. 115/1938, fie, uzucapiunea extratabulară, reglementată de art. 28 din Legea nr. 115/1938.
Întrucât reclamanţii au susţinut constant că antecesorul lor a început să posede terenul în litigiu în anul 1950, deci ulterior intrării în vigoare, la data de 12 iulie 1947, a Legii nr. 115/1938, este evident că uzucapiunii invocate de reclamanţi i se aplică legea în vigoare la momentul la care antecesorul lor a început să posede terenul, respectiv, legea în vigoare în anul 1950, când a început să curgă termenul de prescripţie achizitivă, adică Legea nr. 115/1938.
În consecinţă, fiind în regim de carte funciară, supus dispoziţiilor Legii nr. 115/1938, în condiţiile în care termenul de prescripţie achizitivă a început să curgă, conform propriilor susţineri ale reclamanţilor, susţinute de probele testimoniale, în anul 1950, este evident că reclamanţii ar fi trebuit să se prevaleze de dispoziţiile privitoare la uzucapiune reglementate de art. 27 sau art. 28 din Legea nr. 115/1938, ei neputând invoca cu succes în favoarea lor nici uzucapiunea de 30 de ani reglementată de art. 1890 C. civ. şi nici joncţiunea posesiilor prevăzută de art. 1860 C. civ., aceasta din urmă fiind admisibilă doar în cazul uzucapiunii întemeiate pe Codul civil, iar nu şi pe dispoziţiile Legii cărţilor funciare.
Printr-o decizie în interesul legii nr. 86 din 10 decembrie 2007, publicată în M. Of. nr. 697 din 14 octombrie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat în sensul că „în situaţia prescripţiilor achizitive începute sub imperiul Decretului-lege nr. 115/1938 şi împlinite după intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996, acţiunile în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune în regim de carte funciară sunt guvernate de dispoziţiile legii vechi, respectiv cele ale Decretului-lege nr. 115/1938”.
Cu alte cuvinte, prescripţia achizitivă de care se prevalează reclamanţii din prezenta cauză, fiind începută sub imperiul Legii nr. 115/1938, va continua să fie guvernată sub toate aspectele sale, natură, durată, efecte, termen, etc., de dispoziţiile Legii nr. 115/1938.
În faţa celei de a doua instanţe de fond, printr-o notă de şedinţă intitulată „Adresă”, reclamanţii şi-au exprimat poziţia procesuală cu privire la incidenţa în cauză a Deciziei în interesul legii nr. 86 din 10 decembrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, apreciind că dispoziţiile acestei decizii nu sunt incidente în speţă pentru că cererea de chemare în judecată a fost promovată la data de 10 decembrie 2007, anterior publicării acestei decizii în M. Of., iar potrivit principiului neretroactivităţii legii civile, această decizie nu poate retroactiva.
Curtea constată că reclamanţii au fost în eroare cu privire la momentul în funcţie de care se stabileşte legea aplicabilă uzucapiunii, respectiv, reclamanţii au apreciat eronat că în materie de uzucapiune se aplică legea în vigoare la momentul introducerii cererii de chemare în judecată prin care se solicită constatarea uzucapiunii, deşi, legea aplicabilă uzucapiunii este legea în vigoare la momentul la care a început să curgă termenul de prescripţie achizitivă.
Câtă vreme, în materia uzucapiunii, legea aplicabilă este cea în vigoare în momentul începerii curgerii termenului de prescripţie achizitivă, şi câtă vreme, în speţă, termenul de prescripţie achizitivă a început să curgă în anul 1950, când deja era în vigoare Legea nr. 115/1938, este evident că uzucapiunii de care doresc să se prevaleze reclamanţii îi sunt aplicabile exclusiv dispoziţiile Legii nr. 115/1938, iar nicidecum dispoziţiile art. 1890 C. civ. român.
Pe cale de consecinţă, curtea a constatat că sunt nefondate susţinerile apelanţilor, conform cărora, în mod greşit a fost respinsă de către prima instanţă acţiunea în uzucapiune.
2. Pârâţii s-au apărat în cauză, faţă de pretenţia invocată de reclamanţi, aceea a dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra terenului litigios, prin invocarea exceptării terenului de la posibilitatea de a fi uzucapat, pe motiv că acesta ar constitui domeniul public al statului, fiind deci imprescriptibil.
În speţă, reclamanţii au invocat uzucapiunea cu privire la terenul înscris în CF nr. 5040 Cluj, teren care aşa cum rezultă din menţiunile înscrise sub B 8 din CF, a constituit proprietatea firmei C.O. SA Cluj, de la care Statul Român a preluat imobilul prin naţionalizare, în baza Legii nr. 119/1948, pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transport, Statul Român intabulându-şi dreptul de proprietate astfel dobândit sub B 12 în CF mai sus menţionat.
Este adevărat că Statul Român şi-a intabulat dreptul de proprietate doar la data de 08 aprilie 1958, însă, în virtutea art. 26 din Legea nr. 115/1938, Statul Român a dobândit dreptul de proprietate ope legis, asupra imobilului litigios, chiar fără cerinţa intabulării în CF, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 119/1948.
Este ştiut faptul că prin uzucapiune pot fi dobândite numai bunurile aflate în circuitul civil, cu condiţia să nu fi fost declarate inalienabile prin voinţa legiuitorului, cum s-a întâmplat prin adoptarea legilor nr. 58/1974 şi nr. 59/1974.
În privinţa incidenţei acestor din urmă legi, în cauzele având ca obiect uzucapiune, orice dilemă a fost definitiv tranşată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, care prin Decizia nr. IV din 16 ianuarie 2006, publicată în M. Of. Partea I nr. 288 din 30 martie 2006, a stabilit că „în cazul posesiilor începute înainte de adoptarea Legilor nr. 58/1974 şi nr. 59/1974, prescripţia achizitivă asupra terenurilor nu a fost întreruptă prin intrarea în vigoare a acestor legi, astfel că, după abrogarea lor, prin Decretul-lege nr. 1/1989 şi Decretul-lege nr. 9/1989, posesorii acelor terenuri pot solicita instanţelor de judecată să constate că ei au dobândit dreptul de proprietate privind terenurile respective”, desigur, în condiţiile prescrise de legea în vigoare la momentul la care a început să curgă termenul de prescripţie achizitivă.
În prezent, din perspectiva art. 136 din Constituţie coroborat cu art. 4 – art. 6 din Legea nr. 18/1991, republicată şi a Legii nr. 213/1998, titular al dreptului de proprietate publică poate fi numai Statul, sau unităţile administrativ-teritoriale (comuna, oraşul, municipiul, judeţul).
Regimul juridic al drepturilor de proprietate publică este reglementat prin legea fundamentală şi prin cele două legi ordinare anterior menţionate, fiind de notorietate că bunurile ce fac obiectul proprietăţii publice sunt inalienabile şi imprescriptibile, ceea ce înseamnă că ele nu pot fi dobândite în proprietate prin uzucapiune.
Prin prisma acestor considerente şi a textelor legale anterior invocate, se desprinde concluzia că bunurile din domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale pot face obiect al uzucapiunii, respectiv, că uzucapiunea poate fi invocată şi împotriva statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, dacă bunul face parte din domeniul lor privat.
În speţă, reţine instanţa de apel, din adresele aflate la dosar, rezultă că imobilul teren, obiect al prezentului litigiu, nu face parte din domeniul public al statului ori al unităţii administrativ-teritoriale, respectiv al Municipiului Cluj-Napoca.
per a contrario, concluzia care se desprinde din adresele mai sus menţionate, este aceea conform căreia terenul litigios face parte din domeniul privat al unităţii administrativ-teritoriale, respectiv al Municipiului Cluj-Napoca.
Or, dacă face parte din domeniul privat, prin prisma considerentelor legale anterior invocate, coroborat cu Decizia în interesul legii nr. IV din 16 ianuarie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, curtea a arătat că este de apreciat în sensul că terenul în litigiu poate face obiect al uzucapiunii, însă nu în condiţiile Codului civil român, ci în condiţiile Legii nr. 115/1938, întrucât această din urmă lege era în vigoare în anul 1950, când a început să curgă termenul de prescripţie achizitivă.
Reclamanţii nu au învestit instanţa cu o cerere în uzucapiune întemeiată pe dispoziţiile art. 27 ori art. 28 din Legea nr. 115/1938, ci cu o cerere în uzucapiune întemeiată pe art. 1890 C. civ., coroborat cu art. 1860 C. civ., cerere care, prin prisma argumentelor expuse în considerentele prezentei decizii, nu poate fi primită.
În ceea ce priveşte construcţia, instanţa de apel a reţinut că reclamanţii nu pot invoca dobândirea asupra acesteia a dreptului de proprietate prin uzucapiune, ci, cel mult, cu titlu de construire, iar pentru finalitatea intabulării construcţiei în CF, în favoarea reclamanţilor, este necesar ca în prealabil aceştia să îşi dovedească proprietatea asupra terenului pe care este edificată construcţia, iar ulterior să facă dovada îndeplinirii tuturor condiţiilor prevăzute de Legea nr. 50/1991, în redactarea în vigoare la data sesizării instanţei cu cererea de intabulare a construcţiei în CF.
În fine, instanţa de apel a reţinut că este nefondată susţinerea intimatului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, în sensul că nu justifică calitate procesuală pasivă în cauză, prin raportare la prevederile art. 25 din Decretul nr. 31/1954.
Împotriva deciziei pronunţate în apel au declarat recurs reclamanţii P.A., P.E. şi T.M., invocând motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi solicitând modificarea hotărârii, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.
Recurenţii arată, în motivarea recursului, faptul că, în pronunţarea deciziei, instanţa de apel a reţinut că, după data de 12 iulie 1947, în Transilvania se aplică dispoziţiile Legii cărţilor funciare nr. 115/1938, astfel încât pentru terenul în litigiu se putea invoca doar uzucapiunea reglementată de acest act normativ.
În primul rând, recurenţii susţin că instanţa de apel nu a pus în discuţia părţilor incidenţa dispoziţiilor deciziei nr. 86 din 10 decembrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs în interesul legii, fiind încălcat astfel principiul contradictorialităţii.
Mai arată recurenţii că, în condiţiile în care cererea de chemare în judecată a fost înregistrată anterior publicării deciziei în interesul legii menţionate, iar instanţa de fond a administrat probatoriul conform temeiului de drept invocat, reţinerea de către instanţa de apel a incidenţei dispoziţiilor Decretului-lege nr. 115/1938 este nelegală.
Se mai susţine că, atunci când reglementează uzucapiunile de carte funciară (art. 27 şi art. 28), Decretul-lege nr. 115/1938 are în vedere, în mod evident, bunuri aflate în proprietatea unor persoane private, fizice sau juridice, altele decât statul sau unităţile administrativ-teritoriale, astfel că este indubitabil că uzucapiunea extratabulară nu poate viza imobile al căror proprietar este statul, aşa cum se prezintă situaţia în speţa de faţă.
Recurenţii arată că nici uzucapiunea tabulară nu poate să îşi găsească aplicarea în speţa de faţă întrucât aceasta este întemeiată pe posesia tabulară îndelungată, or, nici antecesorii lor şi nici ei nu au avut vreun moment intabulat în cartea funciară un drept asupra terenului în litigiu, aceasta fiind tocmai finalitatea urmărită prin prezentul demers.
În fine, o altă critică vizează faptul că decizia nr. 86 din 10 decembrie 2007, pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe care instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia, vizează o cu totul altă situaţie decât cea existentă în acest dosar, arătând că aceasta a fost dată pentru a determina o practică unitară în legătură cu legea aplicabilă pentru uzucapiune în cazul unei succesiuni de legi în timp, stabilindu-se că legea de aplicat va fi cea în vigoare la momentul începerii cursului uzucapiunii. Recurenţii susţin că nu au contestat niciun moment acest lucru, ci doar au argumentat într-un cu totul alt mod, pornind de la o constatare de ordinul evidenţei şi anume, faptul că, la momentul în care a început cursul uzucapiunii invocate de ei, erau în vigoare două norme legale referitoare la uzucapiune – norma care reglementa uzucapiunea de drept comun (Codul civil) şi norma specială (Decretul-lege nr. 115/1938).
În concluzie, recurenţii arată că în speţa de faţă este aplicabilă uzucapiunea de 30 de ani (C. civ.) nu pentru că în cazul succesiunii de legi în timp ar fi aplicabilă cea din urmă, ci pentru faptul că vechiul C. civ. era în vigoare la momentul la care a început cursul uzucapiunii invocate şi, în calitate de normă de drept comun, era aplicabil şi în zonele de carte funciară în toate situaţiile care nu intrau în sfera de aplicare a normei speciale (Decretul-lege nr. 115/1938).
Intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Cluj a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Investită cu soluţionarea recursului, Înalta Curte, analizând criticile formulate, prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat de recurenţi, constată că acestea sunt nefondate, calea de atac urmând a fi respinsă, pentru următoarele considerente:
Prin cererea introductivă, reclamanţii au învestit instanţa cu o acţiune în uzucapiune, solicitând să se constate că au dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune asupra terenului înscris în CF nr. 5040 Cluj-Napoca, şi asupra casei situate în Cluj-Napoca, str. Oaşului, astfel cum acest imobil a fost identificat prin expertiza tehnică anexată cererii de chemare în judecată, precum şi să se dispună intabularea în CF nr. 5040 a dreptului de proprietate a reclamanţilor cu titlu de drept uzucapiune şi construire.
Acţiunea reclamanţilor a fost întemeiată, în drept, pentru capătul de cerere în uzucapiune, pe dispoziţiile art. 1890 şi urm. C. civ. şi art. 1860 C. civ., temei juridic invocat atât în cererea de chemare în judecată (fila 3 dosar nr. 16270/211/2007 al Judecătoriei Cluj-Napoca), cât şi pe parcursul soluţionării cauzei (fila 54 şi fila 100 - dosar nr. 40/117/2010 al Tribunalului Cluj).
Reclamanţii au invocat uzucapiunea de 30 de ani, reglementată de art. 1890 C. civ., care prevede că „toate acţiunile, atât reale, cât şi personale, pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile, şi pentru care n-a defipt un termen de prescripţie, se vor prescrie prin 30 de ani, fără ca cel ce invocă această prescripţie să fie obligat a produce vreun titlu, şi fără să i se poată opune reaua credinţă”, precum şi joncţiunea posesiilor, respectiv unirea posesiei exercitate de reclamanţi cu intervalul de timp cât posesia a fost exercitată de antecesorul reclamanţilor, joncţiunea posesiilor fiind reglementată de art. 1860 C. civ. care prevede că „orice posesor posterior are facultatea, spre a putea opune prescripţia, să unească posesiunea sa cu posesiunea autorului său”.
Reclamanţii au invocat uzucapiunea de 30 de ani în persoana autorilor lor, P.A. şi P.E., arătând că aceştia au început să posede, paşnic şi neviciat, terenul în litigiu încă din anul 1950, susţinere dovedită prin depoziţiile martorilor audiaţi la judecata în fond a cauzei şi reiterată prin precizarea de acţiune depusă în dosarul de fond al Tribunalului Cluj (fila 54 - dosar nr. 40/117/2010).
Prin apelul formulat împotriva sentinţei nr. 403 din 15 aprilie 2011 a Tribunalului Cluj, reclamanţii au reiterat dispoziţiile art. 1890 C. civ., avansând ideea că termenul de prescripţie achizitivă de 30 de ani, reglementat de textul de lege menţionat, s-a împlinit chiar în persoana autorului lor, P.A., având în vedere că acesta a posedat neîntrerupt terenul litigios, din anul 1950 până în anul 1996, când a decedat.
Aşa cum a reţinut instanţa de apel, din coroborarea probelor administrare în cauză, rezultă că anul începerii cursului prescripţiei achizitive este 1950, anul în care autorii reclamanţilor au început posesia.
Art. 6 alin. (2) din Legea nr. 241/1947 pentru punerea în aplicare în Transilvania a Legii pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare din 27 aprilie 1938, prevedea că prescripţiile împlinite, precum şi cele începute înaintea punerii în aplicare a prezentei legi, sunt cârmuite în ceea ce priveşte natura, durata si efectele lor, de dispoziţiile legii sub care au început.
Astfel, uzucapiunilor începute înainte de 15 septembrie 1943 li se aplicau Codul civil austriac sau, după caz, legile locale maghiare, uzucapiunilor începute între 15 septembrie 1943 si 12 iulie 1947 li se aplicau dispoziţiile Codului civil român, iar uzucapiunilor începute după data de 12 iulie 1947 li se aplicau dispoziţiile art. 27 si art. 28 din Decretul-lege nr. 115/1938.
Cum în speţă, aşa cum s-a arătat mai sus, cursul prescripţiei achizitive a început în anul 1950, reclamanţii susţinând constant că antecesorul lor a început să posede terenul în litigiu în anul menţionat, aceasta intra sub incidenţa dispoziţiilor Decretului-lege nr. 115/1938, fiind legea în vigoare la data la care a început să curgă termenul de prescripţie achizitivă.
Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, prin decizia nr. 86 din 10 decembrie 2007, pronunţată într-un recurs în interesul legii, a stabilit că „în situaţia prescripţiilor achizitive începute sub imperiul Decretului-lege nr. 115/1938 şi împlinite după intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996, acţiunile în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune în regim de carte funciară sunt guvernate de dispoziţiile legii vechi, respectiv cele ale Decretului-lege nr. 115/1938”.
Întrucât pentru posesiile începute în anul 1950 (cum este cazul în speţa de faţă) se aplica Decretul-lege nr. 115/1938 şi având în vedere decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, instanţa de apel a constatat, în mod legal, că în speţă nu sunt aplicabile cazurile de uzucapiune prevăzute de Codul civil, ci acelea prevăzute de Decretul-lege nr. 115/1938.
Critica recurenţilor, în sensul că instanţa de apel nu a pus în discuţia părţilor incidenţa dispoziţiilor deciziei nr. 86 din 10 decembrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs în interesul legii, fiind încălcat astfel principiul contradictorialităţii, nu este fondată.
Prin înscrisul intitulat „Adresă” şi aflat la fila 100 din dosarul nr. 40/117/2010 al Tribunalului Cluj, reclamanţii şi-au exprimat poziţia procesuală cu privire la incidenţa în cauză a Deciziei în interesul legii nr. 86 din 10 decembrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, apreciind că dispoziţiile acestei decizii nu sunt incidente în speţă, având în vedere momentul introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv data de 10 decembrie 2007, care este anterior publicării acestei decizii în M. Of. – 14 octombrie 2008, iar potrivit principiului neretroactivităţii legii civile, prevederile deciziei nu se pot aplica retroactiv.
Având în vedere considerentele expuse, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii P.A., P.E. şi T.M. împotriva deciziei nr. 311/A din 17 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Cluj - Secţia I civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii P.A., P.E. şi T.M. împotriva deciziei nr. 311/A din 17 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Cluj - Secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 05 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 453/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 519/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
