ICCJ. Decizia nr. 453/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 453/2013
Dosar nr. 48265/3/2009
Şedinţa publică de la 05 februarie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a V-a Civilă, la data de 07 februarie 2011, reclamantele C.L.D. şi C.A., prin mandatar R.O., au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, să se dispună obligarea pârâţilor la restituirea în natură a imobilului compus din teren în suprafaţă de 146 mp şi construcţie în suprafaţă desfăşurată de 154,59 mp, situat în Bucureşti, str. Ştirbei Vodă, sector 1, trecut în mod abuziv în proprietatea statului prin Decretul C.S. nr. 170 din 21 iunie 1988; în măsura în care restituirea în natură nu mai este posibilă, acordarea de despăgubiri constând în contravaloarea actualizată a imobilului arătat, evaluat provizoriu la suma de 1.500.000,00 lei şi la plata prejudiciului constând în lipsa de folosinţă a imobilului în cauză, calculată din momentul preluării imobilului de către stat şi până la data restituirii integrale a acestuia (sau, după caz, până la data plăţii integrale a contravalorii acestuia), prejudiciu estimat provizoriu la suma de 43.000,00 lei.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. l Protocolul 1 din CEDO, art. 44 din Constituţia României, art. 480 C. civ.
Reclamanta C.L.D. a decedat pe parcursul soluţionării cauzei în primă instanţă, conform certificatului de deces din 04 februarie 2011, unica moştenitoare a acesteia fiind reclamanta C.A., potrivit certificatului de moştenitor din 25 februarie 2011.
Prin sentinţa civilă nr. 1547 din 23 septembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a Civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta C.A., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că imobilul situat în Bucureşti, str. Ştirbei Vodă, sector 1, a aparţinut autorilor reclamantei, C.C. şi C.A., cărei l-au dobândit prin vânzare-cumpărare, astfel cum rezultă din contractul din 22 ianuarie 1958.
Imobilul a fost preluat de stat în temeiul Decretului Consiliului de Stat nr. 170/1998, în tabelul anexă la decret fiind trecută şi reclamanta C.L.D., alături de C.A. şi C.A., ca proprietari ai imobilului situat la adresa menţionată mai sus, compus din teren în suprafaţă de 146 mp şi construcţii în suprafaţă de 154,59 mp.
Potrivit adresei nr. 725609 din 14 septembrie 2008 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti - Direcţia Juridic, contencios şi Legislaţie, a rezultat că pentru imobilul anterior menţionat, în evidenţele referitoare la notificările formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, nu figurează înregistrată nicio cerere de restituire în natură sau acordare de măsuri reparatorii în echivalent introdusă de reclamantă. Reclamanta a recunoscut că a formulat notificare numai după apariţia Legii nr. 247/2005.
Faţă de această situaţie, tribunalul a reţinut că, potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, (devenit art. 22 după republicare), persoanele pretins îndreptăţite să obţină măsuri reparatorii în cadrul acestui act normativ aveau obligaţia de a formula în termenul prevăzut de această dispoziţie legală o notificare prin care entitatea deţinătoare era învestită cu analizarea pretenţiilor pe care înţelegea să le formuleze cu privire la un anumit imobil.
Nerespectarea de către persoanele îndreptăţite a termenului de notificare, potrivit art. 22 alin. (5) din lege, atrage pierderea dreptului persoanei îndreptăţite de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru astfel de bunuri.
Referitor la acest termen de notificare, nu a intervenit nici o modificare legislativă, anume conţinutul său nu a fost modificat nici explicit şi nici implicit, prin instituirea unui caz legal de repunere în termen, prin dispoziţiile Legii nr. 247/2005 sau altă dispoziţie legală.
Termenul analizat este astfel, prin voinţa legii, unul de decădere, nefiind susceptibil de întrerupere sau suspendare, neoperând, în consecinţă, nici instituţia repunerii în termen.
Având, însă, în vedere temeiul de drept indicat de reclamantă, tribunalul a analizat cererea acesteia în temeiul dreptului comun reprezentat de art. 480 C. civ., precum şi în lumina deciziei nr. 33/2008 şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Tribunalul a constatat că, potrivit concluziilor raportului de expertiză efectuat în cauză, imobilul revendicat este încorporat în prezent în domeniul public, fiind ocupat de carosabil şi trotuare în totalitate. În consecinţă, având în vedere regimul juridic actual al imobilului, tribunalul a constatat că restituirea în natură a imobilului nu este posibilă, faţă de dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 213/1998, care nu permite revendicarea imobilelor proprietate publică.
Prin urmare, tribunalul a analizat în continuare cererea subsidiară a reclamantei de obligare a pârâtului la plata contravalorii despăgubirilor privitoare la imobilul revendicat.
Instanţa de fond a arătat că, aşa cum rezultă şi din Decizia nr. 33/2008 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite în recurs în interesul, nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul într-o atare acţiune se prevalează de un bun în sensul normei.
În speţă, însă, reclamantei nu i s-a recunoscut printr-o hotărâre judecătorească anterioară nici calitatea de proprietar al imobilului şi nici nu s-a dispus expres în sensul restituirii bunului. De asemenea, reclamanta nu a iniţiat procedura administrativă pentru obţinerea reparaţiilor prevăzute de Legea nr. 10/2001, pentru a putea beneficia de despăgubiri. Aşadar, în speţă, nu poate fi recunoscut reclamantei nici dreptul de creanţă, constând în despăgubirile solicitate, astfel încât, tribunalul a respins cererea ca neîntemeiată;
Împotriva sentinţei tribunalului a declarat apel reclamanta C.A., iar prin decizia nr. 142/A din 29 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia IV-a civilă calea de atac a fost respinsă ca nefondată.
Curtea de apel a reţinut următoarele considerente în motivarea deciziei:
Premisa de la care trebuie să se pornească în speţă este aceea că, astfel cum în mod corect a reţinut prima instanţă, imobilul în litigiu, cu privire la care reclamanta a formulat acţiunea în revendicare, expropriat prin Decretul CS nr. 170 din 21 iunie 1988, intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Reclamanta nu a formulat notificare în termenul legal, solicitând valorificarea dreptului său pe calea dreptului comun, prin formularea prezentei cereri de chemare în judecată, întemeiată pe dispoziţiile art. 1 din Protocolul 1 CEDO, art. 44 din Constituţia României şi art. 480 C. civ.
În raport cu cele reţinute mai sus, curtea de apel a constatat că, în mod corect, prima instanţă a respins acţiunea formulată, în acord cu decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. 60/2007, dată în recurs în interesul legii, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 108 din 23 februarie 2009, prin care s-a statuat cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi soluţionate neunitar de instanţele judecătoreşti.
Prin urmare, în aplicarea principiului de drept specialia generalibus derogant, în ceea ce o priveşte pe apelanta reclamantă, legea specială reprezenta modalitatea juridică de redobândire a bunului imobil preluat de stat în mod abuziv.
Neurmând procedura obligatorie în condiţiile prevăzute de legea specială, apelanta reclamantă nu mai poate obţine protecţia aceluiaşi drept subiectiv pretins pe altă cale, cea a dreptului comun.
Prin motivele de apel formulate, apelanta-reclamantă a susţinut că prevederile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care impun sancţiunea decăderii din dreptul de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, în cazul neformulării notificării în termen legal sunt în contradicţie cu dispoziţiile convenţionale.
Instanţa de apel a arătat că, în condiţiile în care reclamanta nu s-a conformat exigenţelor prevăzute de legea specială cu privire la termenul in care trebuie formulată notificarea, aceasta nu poate invoca eventuale neconcordanţe ale legii speciale cu Convenţia, din perspectiva efectivităţii acestei căi pentru valorificarea dreptului pretins.
Pe de altă parte, în cadrul procedurii speciale obligatorii reglementate de Legea nr. 10/2001, reclamanta ar fi avut la îndemână toate mijloacele procedurale care să îi asigure accesul la justiţie, conform art. 26 alin. (3) din lege, astfel cum a fost interpretat prin decizia în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007 a înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, instanţa de judecată fiind competentă să soluţioneze pe fond atât contestaţia formulată împotriva dispoziţiei de respingere a notificării (dacă se emitea o asemenea dispoziţie), cât şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificare.
În ceea ce priveşte critica referitoare la interpretarea dată de prima instanţă noţiunii de bun, din perspectiva celor reţinute în cauza Atanasiu şi alţii contra României, curtea a constatat că aceasta este neîntemeiată, având în vedere reclamanta avea obligaţia de a parcurge procedura prevăzută de legea speciala, nefiind titularul unui „bun", în accepţiunea CEDO, privind dreptul la restituirea în natură sau în echivalent.
Referitor la critica apelantei reclamante în sensul că motivarea primei instanţe este contradictorie, curtea a constatat că, deşi instanţa a reţinut că restituirea în natură nu este posibilă, analizând pe fond acest aspect, totuşi, din întreaga motivare se desprinde concluzia că acţiunea a fost respinsă, întrucât reclamanta trebuia să urmeze procedura prevăzută de legea specială, potrivit principiului specialia generalibus derogant, nefiind incidenţă teza a II a din decizia în interesul legii nr. 33/2008, deoarece apelanta nici nu deţine un bun pentru a putea recurge la acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs reclamanta C.A., invocând motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi solicitând modificarea hotărârii recurate şi, pe cale de consecinţă, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.
O primă critică invocată de recurentă vizează incoerenţele de ordin legislativ şi judiciar din partea statului care au generat, pe de o parte, o demobilizare din partea persoanelor ce trebuiau să respecte anumite termene, iar pe de altă parte, au dat naştere unei speranţe legitime că îşi vor putea recupera bunurile sau că vor fi despăgubite, chiar dacă nu au respectat termenele prevăzute pentru parcurgerea procedurilor administrative sau, mai mult decât atât, chiar dacă au omis să se adreseze autorităţilor administrative mai înainte de a se adresa autorităţilor judiciare.
Recurenta mai arată că apariţia Legii nr. 247/2005 a creat, în opinia sa, o speranţă legitimă privind dreptul său de proprietate, atât prin faptul că aceasta a prevăzut modalităţile de acordare a despăgubirilor, cât şi prin faptul că dispoziţiile sale reiterează calitatea de proprietar a persoanelor menţionate în cuprinsul actelor de naţionalizare a imobilelor.
O altă critică vizează faptul că instanţa de apel a reţinut, asemenea primei instanţe, că nu a fost încălcat dreptul la un proces echitabil atâta vreme cât nu s-a respectat termenul prevăzut de art. 21 (art. 22 după republicare) din Legea nr. 10/2001, lege care prevedea posibilitatea de a se adresa instanţelor de judecată pentru a soluţiona pe fond contestaţia formulată împotriva unei eventuale dispoziţii de respingere a notificării, cât şi o acţiune formulată în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificare.
În opinia recurentei, i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil întrucât, deşi formal cererea a fost respinsă ca neîntemeiată, în realitate instanţa nu a procedat la o analiză pe fond a cererii, ci a respins-o pentru neîndeplinirea unei cerinţe procedurale, ceea ce echivalează cu respingerea cererii ca inadmisibilă, deci a avut loc o încălcare a art. 6 paragraful 1 din CEDO.
În fine, o ultimă critică vizează faptul că motivarea instanţei de apel, bazată pe dispoziţii din hotărârea CEDO în cauza Atanasiu împotriva României, are în vedere argumente scoase din context, deoarece, susţine recurenta, în această hotărâre, deşi Curtea a reţinut că reclamantele nu deţin un bun actual, cu toate acestea, în unanimitate hotărăşte că în speţă a avut loc o încălcare a prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO.
Prin urmare, arată recurenta, simpla constatare a faptului că la data formulării cererii nu există o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, prin care să se recunoască dreptul reclamanţilor de aii se restitui bunul solicitat, nu atrage în mod automat respingerea cererii, mai ales că în cauza de faţă tocmai instanţa urma să stabilească dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Analizând recursul prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., înalta Curte constată că recursul este nefondat având în vedere următoarele considerente :
Instanţele anterioare au reţinut că imobilul revendicat face parte din categoria bunurilor ce intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, ca urmare a preluării acestuia de către stat prin Decretul CS nr. 170 din 21 iunie 1988 (aşadar în perioada de referinţă a acestei legi - 1945 - 1989), aflându-se în prezent în proprietatea statului, aşa cum rezultă din înscrisurile administrate în cauză.
Întrucât Legea nr. 10/2001 este norma specială în raport cu dispoziţiile dreptului comun, ca urmare a aplicării principiului specialia generalibus derogant, potrivit dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001, reclamanta avea posibilitatea să se adreseze unităţii deţinătoare cu notificare în termenul prevăzut de acest act normativ, procedura administrativă fiind obligatorie.
Prin decizia nr. 33 din 09 iunie 2008, pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea unui recurs în interesul legii, vizând chiar problema în discuţie, obligatorie potrivit art. 329 C. proc. civ., s-a stabilit, în urma admiterii recursului, că, potrivit principiului enunţat mai sus, concursul dintre legea specială şi cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă nu se prevede aceasta în cuprinsul legii speciale.
Prin aceeaşi decizie s-a stabilit că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze acesta procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună credinţă şi cu respectarea Legii nr. 112/1995 de către chiriaşi.
Prin aceasta, aşa cum a reţinut în mod corect instanţa de apel, nu se încalcă dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât persoana îndreptăţită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii legii nr. 10/2001.
Adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu împiedică accesul la instanţă în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus judecăţii este efectivă.
În speţă, din culpa sa reclamanta nu a urmat procedura administrativă, obligaţie prevăzută de Legea nr. 10/2001 pentru a obţine restituirea imobilului sau despăgubirii.
Faptul nesocotirii termenelor speciale prevăzute de această lege şi a procedurilor speciale de restituire din culpa fostului proprietar nu constituie o violare a principiului garantării proprietăţii şi a art. 6 din Convenţie. Din decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 a înaltei Curţi se desprind elementele pe care instanţa, investită cu o acţiune în revendicare, trebuie să le analizeze în concret, ţinând cont de particularităţile cauzei: existenţa unui bun, în sensul Convenţiei în patrimoniul reclamantului, neconvenţionalitatea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 în speţa dedusă judecăţii, securitatea şi stabilitatea circuitului juridic civil, să nu se aducă atingere unui alt drept de proprietate ce aparţine altei persoane, de asemenea, protejat de lege.
Dând curs acestor linii directoare care se desprind din jurisprudenţa CEDO, în ipoteza în care fostul proprietar nu a făcut demersuri în temeiul legilor speciale de reparaţie, neformulând notificări în baza Legii nr. 112/1995 şi/sau a Legii nr. 10/2001 şi nici acţiune în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 (respectiv neobţinând câştig de cauză într-un astfel de demers judiciar), precum nici în temeiul dreptului comun, nepromovând sau neobţinând o hotărâre judecătorească de admitere a revendicării sau a constatări nevalabilităţii titlului statului, se reţine că se poate recunoaşte în favoarea fostului proprietar cel mult o speranţă legitimă.
Pe cale de consecinţă, susţinerile reclamantei referitoare la ineficacitatea sistemului reparatoriu creat de Legea nr. 10/2001 sunt nerelevante, în condiţiile în care aceasta nu a urmat calea pusă la dispoziţie de legiuitor prin formularea notificării către unitatea deţinătoare a imobilului, în condiţii de regularitate procedurală.
Din perspectiva celor expuse, se reţine, în concluzie, că la data introducerii acţiunii, reclamanta nu avea niciun bun şi nicio speranţă legitimă de a i se restitui imobilul revendicat, în condiţiile în care nu poate justifica existenţa unui „bun" în sensul Convenţiei şi în condiţiile în care nu deţine o hotărâre judecătorească care să îi recunoască un asemenea drept.
Reclamanta nu a formulat, anterior prezentei cereri, altă acţiune în constatarea nevalabilităţii titlului statului sau în revendicare şi nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, situaţie în care nu se poate prevala de dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană, neavând un bun sau o speranţă legitimă în sensul prevăzut de Convenţie.
Aceasta întrucât, contrar susţinerilor recurentei-reclamante şi a trimiterilor pe care le face la jurisprudenţa comunitară în materie, pentru a fi titularul unui bun actual în sensul jurisprudenţei recente a instanţei de contencios european este necesar ca printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele să fi recunoscut părţii calitatea de proprietar, iar în dispozitivul hotărârii să fi dispus în mod expres restituirea bunului (cauza Atanasiu c. României).
Noţiunea autonomă de bun, în sensul CEDO, nu acoperă orice interes patrimonial, ci doar bunurile actuale, şi anume drepturi recunoscute printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă sau un alt act al autorităţilor publice, ori speranţele legitime deduse din dispoziţiile legale sau jurisprudenţa constantă.
Or, aşa cum s-a arătat, reclamanta nu are nici un act al autorităţii publice sau hotărâre judecătorească care să îi recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului, a cărei protecţie să o invoce în prezenta cauză, după cum dispoziţiile legii sau jurisprudenţa nu îi conferă o speranţă legitimă la restituire, ci dimpotrivă, consacră expres pierderea dreptului la valorificarea pretenţiilor în lipsa notificării şi faţă de dispoziţiile deciziei în interesul legii nr. 33/2008.
Aşadar, prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată de Secţiile Unite ale înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit că în cazul concursului dintre legea specială şi legea generală primează legea specială, iar în situaţia în care există neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate.
Nu există neconcordanţă între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia europeană a drepturilor omului, iar accesul liber la justiţie este asigurat prin posibilitatea atacării dispoziţiei sau deciziei prin care a fost finalizată faza administrativă, în instanţă, prin contestaţie şi apoi, prin exercitarea celorlalte căi de atac specifice fazei judiciare.
În concluzie, în mod corect instanţa de apel a dat eficienţă dezlegărilor date prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii, aceasta fiind obligatorie conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ.
Prin urmare, nici critica vizând încălcarea prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 din Primul Protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu poate fi primită.
Art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal", adică dreptul ca o instanţă judiciară să soluţioneze orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale civile.
Împrejurarea că Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pentru că împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestaţiei în instanţă, actul normativ asigurând astfel o jurisdicţie deplină.
Reglementarea unei proceduri speciale de restituire a bunurilor preluate de stat şi aflate în posesia unei unităţi deţinătoare nu vine în conflict cu norma europeană şi se înscrie în soluţiile de restituire a bunurilor confiscate, adoptate de stat.
Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta C.A. împotriva deciziei nr. 142/A din 29 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia IV-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta C.A. împotriva deciziei nr. 142/A din 29 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 05 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3384/2013. Civil. Actiune in raspundere... | ICCJ. Decizia nr. 456/2013. Civil. Uzucapiune. Recurs → |
|---|
