ICCJ. Decizia nr. 4711/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4711/2013
Dosar nr. 10639/3/2008*
Şedinţa publică din 23 octombrie 2013
Asupra recursului de faţă constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 14 martie 2008 pe rolul Tribunalului Bucureşti, B.E.R. a solicitat, în baza art. 480 şi următ. C. civ. şi în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti prin Primar general, M.V., B.V. şi moştenitorii defunctei O.L., respectiv: O.F., O.A., O.D. şi B.M., obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primar general să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul din Bucureşti, str. L., sector 5, compus din teren în suprafaţă totală de 168,88 mp şi construcţie cu P+E+M, apreciată la valoarea de 600.000 RON şi obligarea pârâţilor persoane fizice să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentele indicate din imobilul specificat.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa nr. 1886 din 18 decembrie 2008 a admis excepţia inadmisibilităţii primului capăt de cerere şi a respins primul capăt de cerere formulat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, ca inadmisibil. A respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor, ca neîntemeiată. A respins capătul doi de cerere formulat de reclamantele B.R.A. şi B.O.A. în contradictoriu cu pârâţii M.M., B.V., O.F., O.A., O.D., L.N. şi B.M., ca neîntemeiat. A respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta B.V. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiată. A respins cererea pârâţilor de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
Prin decizia nr. 96 din 9 februarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamante şi cererea de aderare la apel formulată de pârâta B.V. împotriva sentinţei pronunţată de tribunal, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis acţiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâţii persoane fizice pe care i-a obligat să lase reclamanţilor, în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilele în litigiu din str. Dr. L., sector 5, Bucureşti, după cum urmează: pârâta M.M. apartamentul nr. X1., parter, care a făcut obiectul contractului nr. N1. din 27 februarie 1997 şi teren aferent, pârâţii O.F., O.A., O.D., B.M. şi L.N. apartamentul nr. X2., etaj 1, care a făcut obiectul contractului nr. N2. din 19 decembrie 1996 şi teren aferent, pârâta B.V. apartamentul de la mansardă, care a făcut obiectul contractului nr. N3. din 13 februarie 1997 şi teren aferent. A trimis spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond, cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta B.V. A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei. A respins cererea de aderare la apel formulată de pârâţii B.M., O.F., O.D. şi O.A., ca inadmisibilă.
Recursurile declarate de reclamante, de pârâţii L.N., O.A., O.D., O.F., B.M., M.M., Municipiul Bucureşti prin Primar general şi B.V. şi de chematul în garanţie Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice au fost admise de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin decizia nr. 1533 din 21 februarie 2011, prin care s-au casat decizia şi sentinţa şi a fost trimisă cauza spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti.
S-a reţinut, în esenţă, pornind de la prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., că instanţele trebuiau să califice acţiunea promovată de reclamante, inclusiv în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, faţă de faptul că primul capăt de cerere al acţiunii în revendicare a fost promovat după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi având în vedere susţinerea reclamantelor referitoare la faptul că au notificat respectivul pârât cu privire la întregul imobil, notificarea nefiind soluţionată, la rejudecare urmând a se ţine cont şi de decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curţi.
Referitor la celelalte recursuri, s-a constatat că prima instanţă a respins, ca inadmisibil şi capătul de cerere al acţiunii în revendicare formulat împotriva pârâţilor persoane fizice, or, în măsura în care instanţa de apel a constatat acest capăt ca fiind admisibil, faţă de faptul că tribunalul nu a intrat în cercetarea fondului, pentru a nu prejudicia părţile de un grad de jurisdicţie şi, inclusiv pentru a nu le încălca dreptul la un proces echitabil, s-a reţinut că se impunea desfiinţarea sentinţei apelate, potrivit art. 297 C. proc. civ.
Rejudecând după casare, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa nr. 1214 din 6 iunie 2012 a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor, ca neîntemeiată. A respins acţiunea formulată de reclamantele B.R.A. şi B.O.A. în contradictoriu cu pârâţii L.N., O.A., O.D., O.F., B.M., M.M., Municipiul Bucureşti prin Primar general şi B.V., ca neîntemeiată. A respins cererea de chemare în garanţie a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta B.V. în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiată. A obligat pe reclamante la plata sumei de 2.000 RON cheltuieli de judecată către pârâta B.V. A respins în rest cererea de cheltuieli de judecată formulată de respectiva pârâtă. A respins cererea formulată de pârâtul L.N. de obligare a reclamantelor la cheltuieli de judecată, ca neîntemeiată. A luat act că pârâţii O.A., O.D., O.F. şi B.M. nu au solicitat cheltuieli de judecată.
S-a constatat că pârâta B.V., la data de 6 decembrie 2011, a depus o precizare a cererii de chemare în garanţie, în sensul că, în cazul admiterii acţiunii, a chemat în judecată şi Ministerul Finanţelor Publice în nume propriu şi a solicitat despăgubirea sa cu valoarea actuală de piaţă a imobilului, stabilită potrivit prevederilor Legii nr. 1/2009, invocând un drept de retenţie până la plata întregii sume.
La termenul de judecată din data de 31 ianuarie 2012, tribunalul a dispus introducerea în cauză a Ministerului Finanţelor Publice (astfel cum s-a rectificat prin încheierea din data de 29 februarie 2012).
La acelaşi termen, reclamantele, prin apărător, au învederat că, în ceea ce priveşte acţiunea în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, nu înţeleg să solicite soluţionarea notificării în temeiul Legii nr. 10/2001, în sensul deciziei nr. XX/2007, pronunţată în recursul în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Totodată, au arătat că înţeleg să se judece în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti cu privire la terenul liber de construcţii, în temeiul dispoziţiilor art. 480 şi următoarele din fostul C. civ., neavând cum să recupereze terenul în baza Legii nr. 10/2001.
Pârâta B.V., la data de 8 februarie 2012, a depus o notă prin care a preţuit valoarea obiectului cererii de chemare în garanţie la suma de 133.000 RON.
La termenul de judecată din data de 29 februarie 2012, tribunalul, pentru considerentele expuse în cuprinsul încheierii de la acea dată, a respins ca neîntemeiată excepţia necompetenţei materiale a instanţei în soluţionarea cauzei. Totodată, la acelaşi termen, tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice raportat la art. 50 din Legea nr. 1/2009, chemat în garanţie în prezenta cauză rămânând doar Ministerul Finanţelor Publice. În temeiul art. 137 C. proc. civ., tribunalul a unit cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor.
Analizând actele şi lucrările dosarului, tribunalul a reţinut, pornind de la definiţia calităţii procesuale active, care presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecăţii, că în materia revendicării imobiliare, acţiunea prin care proprietarul, care a pierdut posesia unui bun imobil, cere instanţei să i se stabilească dreptul de proprietate asupra bunului şi să redobândească posesia lui de la cel care îl stăpâneşte fără a fi proprietar, chestiunea calităţii procesuale active este relativ sensibilă, în sensul că lipsa unui titlu de proprietate, cu consecinţa nedovedirii calităţii de proprietar a celui care a demarat procedura reprezintă un aspect de esenţa respectivei acţiuni şi nu o excepţie.
Astfel, invocarea inexistenţei titlului de proprietate în cadrul acţiunii în revendicare reprezintă o apărare în fondul cauzei, ca mijloc procesual prin care se urmăreşte combaterea în fond a pretenţiilor reclamantului, având ca finalitate respingerea ca neîntemeiată (nefondată) a acţiunii şi nu ca introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă.
Pe cale de consecinţă, tribunalul a apreciat că analiza calităţii procesuale active în cadrul acţiunii în revendicare este una pur formală, relativ la cele invocate de reclamant, respectiv dacă acesta este persoana care se pretinde a fi titularul dreptului de proprietate din titlul de proprietate invocat, fără a intra în discuţii suplimentare cu privire la fondul dreptului, respectiv dacă titlul invocat poate şi este un veritabil titlu de proprietate în situaţia de speţă, care să îi confere acestuia calitatea de verus dominus.
Prin urmare, tribunalul a constatat că formal reclamantul are calitate procesuală activă în cadrul acţiunii în revendicare şi a respins excepţia invocată.
Pe fondul acţiunii în revendicare, tribunalul a constatat că prin cererea sa, reclamantul B.E.R. a invocat calitatea de moştenitor a autorilor săi, S. şi R.R.B., care au devenit proprietari ai imobilului din Bucureşti, str. Dr. L., prin actul de vânzare - cumpărare nr. V1. din 16 octombrie 1928, imobil care a fost preluat în baza decretului de naţionalizare nr. 92/1950.
Tribunalul a constatat că titlul de proprietate, reprezentat de actul de vânzare - cumpărare menţionat vizează o altă suprafaţă de teren decât cea la care se face referire în acţiunea în revendicare, reclamantul nefăcând dovada identităţii între imobilul din respectivul titlu şi cel revendicat de la Municipiul Bucureşti prin Primar general şi de la pârâţii persoane fizice, susţinerile sale fiind contradictorii.
Actul de partaj succesoral, în condiţiile art. 786 C. civ. vechi este un act declarativ de proprietate ce nu constituie un titlu valid, în lipsa titlului constitutiv de drepturi a persoanelor care au încheiat actul de partaj voluntar şi faţă de imposibilitatea corelării celor două acte juridice invocate drept titlu de proprietate, tribunalul a reţinut că acest act nu poate constitui dovada dreptului de proprietate a reclamantului.
În lipsa dovezii existenţei titlului de proprietate, în procedura dreptului comun ce nu poate opera cu prezumţii de proprietate ca cea prevăzută de art. 24 din Legea nr. 10/2001, tribunalul a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 şi următ. C. civ. anterior, reclamantul nefăcând dovada unui titlu de proprietate valid cu privire la imobilul în litigiu, pentru a se putea proceda la analiza acestuia.
Trecând peste acest aspect, tribunalul a reţinut că şi în situaţia în care s-ar fi apreciat că actul declarativ ar face dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, acţiunea în revendicare dedusă judecăţii ar trebui analizată în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, respectiv în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
Pentru soluţionarea cauzei s-a avut în vedere şi interpretarea dată prin decizia în interesul legii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nr. 33/2008, în legătură cu raportul dintre legea internă şi Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale.
În dreptul privat român, sub regimul C. civ. anterior, încheierea unui contract de vânzare - cumpărare cu un non dominus nu reprezintă o cauză de nulitate absolută a contractului, ci o cauză de nulitate relativă care poate fi invocată de cumpărătorul aflat în eroare cu privire la calitatea de proprietar asupra bunului vândut a vânzătorului.
În cazul imobilelor naţionalizate, Legea nr. 10/2001, lege specială faţă de C. civ., a introdus în legislaţia română o soluţie diferită în cazul în care cumpărătorul unui asemenea bun a fost în eroare la încheierea actului de vânzare - cumpărare şi anume valabilitatea contractului de vânzare - cumpărare [fostul art. 46 alin. (2) actualul art. 45 alin. (2)]. Practic, legiuitorul din 2001, din raţiuni de protecţie a circuitului civil, a protejat pe cumpărătorul de bună credinţă al unui asemenea imobil, instituind o derogare de dreptul comun a cauzelor de nulitate în privinţa imobilelor înstrăinate de un non dominus, numai în situaţia în care cumpărătorul a fost de rea credinţă operând nulitatea absolută a contractului în cadrul termenului de prescripţie reglementat de legea specială.
În plus, tribunalul a arătat că prin reglementarea din art. 45 din Legea nr. 10/2001 (fostul art. 46), ce a reprezentat temeiul juridic al acţiunii în declararea nulităţii absolute, nu s-a urmărit exclusiv menţinerea contractelor de vânzare - cumpărare încheiate cu bună credinţă ci şi preferabilitatea acestor contracte faţă de titlul proprietarului deposedat de stat anterior, în considerarea ocrotirii bunei credinţe a dobânditorului unor astfel de imobile şi a stabilităţii actelor juridice civile încheiate.
Principiul securităţii juridice este un principiu fundamental al statului de drept, parte componentă a principiului preeminenţei dreptului, consacrat ca atare şi în jurisprudenţa C.E.D.O., cu referire îndeosebi la irevocabilitatea şi stabilitatea drepturilor.
În virtutea jurisprudenţei C.E.D.O. exprimată în cauza Raicu contra României din 2006, cumpărătorului în temeiul Legii nr. 112/1995 i s-a recunoscut un bun ce trebuie protejat de orice ingerinţă.
Curtea Europeană a reamintit că atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi pagube disproporţionate şi că persoanele care au dobândit bunurile de bună credinţă nu trebuie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului care a confiscat aceste bunuri în trecut.
Plecând de la aceste premise, tribunalul a reţinut că titlurile pârâţilor persoane fizice, reprezentate de contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, s-au consolidat prin neformularea în termenul de prescripţie a acţiunii în declararea nulităţii absolute a acestora.
În aceste condiţii, s-a reţinut că admiterea acţiunii în revendicare ar aduce atingere dreptului de proprietate al pârâţilor, precum şi securităţii raporturilor juridice civile.
A mai reţinut tribunalul că prin decizia dată în recursul în interesul Legii nr. XXXIII/2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că în ceea ce priveşte acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi soluţionate neunitar de instanţele judecătoreşti, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Prima concluzie care s-a desprins a fost aceea că într-o astfel de acţiune nu criteriile de comparare a titlurilor de proprietate consacrate în practică şi doctrină vor fi avute în vedere, ci cele menţionate în recursul în interesul legii.
În analiza existenţei sau nu a unor neconcordanţe între legea specială şi convenţie şi a priorităţii acesteia din urmă, esenţial este de a stabili dacă ambele părţi se bucură de un bun în sensul Convenţiei.
În acest context, tribunalul a reţinut că pârâţii persoane fizice au dobândit apartamentele în discuţie în baza Legii nr. 112/1995 prin contracte care nu au fost anulate în urma unei acţiuni formulate conform art. 45 din Legea nr. 10/2001, astfel că în favoarea acestora operează prezumţia de bună credinţă la încheierea respectivului contract.
Pe de altă parte, tribunalul a apreciat că reclamantele nu pot pretinde încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în sensul că ar avea un drept la restituire care să le permită să îşi concretizeze interesul patrimonial prin formularea unei acţiuni în revendicare şi obţinerea bunului în natură.
În acest sens, s-a reţinut că prin decizia din cauza Atanasiu contra României, C.E.D.O. a stabilit că există un bun actual în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă prin care s-a recunoscut nu doar calitatea de proprietar, ci s-a dispus şi în sensul restituirii bunului. În consecinţă, în lipsa unei astfel de hotărâri nu se recunoaşte unui drept la restituire. Faptul că imobilul a fost preluat de către stat în mod abuziv nu mai reprezintă o premisă suficientă pentru admiterea acţiunii în revendicare de drept comun.
Mai mult reclamantele nu au niciun drept de creanţă în condiţiile în care, în procedura specială, notificarea formulată nu a fost soluţionată sau nu s-a făcut dovada soluţionării acesteia.
În acest context s-a precizat că prin decizia din cauza Atanasiu contra României, C.E.D.O. a stabilit doar obligaţia statului de a crea un mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor fără a valida calea alternativă a acţiunilor în revendicare de drept comun. Cu alte cuvinte, C.E.D.O. a recunoscut doar un drept la despăgubiri, independent de nefuncţionalitatea Fondului Proprietatea.
Pe de altă parte, cumpărătorii în baza Legii nr. 112/1995 beneficiază de un bun, asupra căruia deţin şi posesia concretizată material.
De asemenea, Legea nr. 10/2001 conţine dispoziţii prin care li s-a garantat acestora speranţa legitimă că, în situaţia în care contractul de vânzare - cumpărare prin care au cumpărat acest bun este valabil încheiat, aceştia nu vor pierde posesia materială în condiţiile respectivei legi.
În ceea ce priveşte acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar general ce vizează revendicarea terenului liber de construcţii, tribunalul a avut în vedere, pe de o parte, argumentul nedovedirii dreptului de proprietate de către reclamante, aşa cum a fost motivat mai sus, iar pe de altă parte, tribunalul a apreciat că în condiţiile calificării juridice şi a acestui capăt de cerere ca fiind o acţiune în revendicare, întemeiată pe dreptul comun în materie şi pe invocarea dispoziţiilor art. 1 Protocolul 1 C.E.D.O., se reţine acelaşi argument, potrivit căruia concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
Faţă de cele expuse mai sus, tribunalul a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată în contradictoriu cu toţi pârâţii.
În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta B.V., tribunalul a reţinut că în şedinţa publică din 29 februarie 2012 a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, motiv pentru care a respins cererea de chemare în garanţie a acestei persoane, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Având în vedere că în condiţiile art. 60 C. proc. civ., pârâta nu a căzut în pretenţii, a respins, ca efect al soluţiei pronunţată pe fondul acţiunii principale, cererea de chemare în garanţie.
În condiţiile art. 274 C. proc. civ., tribunalul a obligat pe reclamante la plata către pârâta B.V. a sumei de 2.000 RON, cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, respingând cererea de obligare a reclamantelor la cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de expertiză evaluatorie ce viza soluţionarea cererii de chemare în garanţie.
A respins cererea de obligare a reclamantelor la cheltuieli de judecată formulată de pârâtul L.N., ca neîntemeiată, acesta nedepunând niciun înscris în dovedirea cheltuielilor ocazionate de prezentul proces.
Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin decizia nr. 32A din 21 februarie 2013, prin care s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamante şi de pârâtul M.I.M. (moştenitor al intimatei - pârâte B.V.) împotriva sentinţei tribunalului. Au fost obligate reclamantele la plata sumei de 800 RON cheltuieli de judecată în apel către pârâtul M.I.M.
În raport de decesul intimatului - pârât O.D., intervenit la 15 martie 2012 şi ţinând cont de certificatul de moştenitor nr. V1. din 22 noiembrie 2012, în conformitate cu prevederile art. 243 pct. 1 C. proc. civ., s-a procedat la introducerea în cauză a moştenitorilor acestuia, respectiv a numitelor O.M. şi O.V. care, sub aspect procesual, sunt continuatoarele autorului lor ce a fost parte în proces.
În aceleaşi coordonate, Curtea de Apel a luat act de legitimarea apelantului M.I.M. - moştenitor al intimatei - pârâte decedate B.V. - de a fi parte în cauză şi respectiv de a formula cererea de aderare la apel.
Analizând apelurile în raport de actele şi lucrările dosarului, de criticile formulate şi de limitele stabilite prin art. 295 C. proc. civ., curtea a constatat caracterul nefondat al acestora.
Subliniind, prealabil oricărei analize asupra apelurilor formulate în cauză, că în această etapă procesuală se realizează controlul judiciar al hotărârii pronunţate de prima instanţă, prin prisma criticilor care sunt aduse acesteia de către apelanţi, instanţa a procedat la evaluarea legalităţii şi temeiniciei sentinţei atacate.
Referitor la primul aspect criticat privitor la stabilirea identităţii între imobilul revendicat şi cel la care se referă actele juridice invocate prin cererea de chemare în judecată ca reprezentând titlurile de proprietate pe care autorul apelantelor şi-a fundamentat susţinerile privind calitatea sa de proprietar îndreptăţit a obţine posesia imobilului, curtea a reţinut că actul de vânzare - cumpărare nr. V1./1928 atestă dobândirea prin cumpărare, de către Dr. R.R.B. şi D-na Dr. B., a unui imobil situat în str. Dr. L. fost str. P.S., cu o suprafaţă de 178,6 m.p.
Pe de altă parte, actul de partaj nr. 2371/1948 atestă sistarea unei stări de coproprietate ce exista între numiţii B.E.R. şi R.R.B. cu privire la bunuri ce au revenit acestora prin moştenire de la defunctul lor părinte B.E.R. - bunuri printre care se numără şi imobilul situat în str. Dr. L. ce a intrat în lotul preluat de B.E.R.
Procesul verbal de CF nr. C1. din 17 decembrie 1941 şi copia cărţii funciare a imobilului din str. Dr. L. (ce a fost întocmită în raport de constatările făcute prin menţionatul proces-verbal) atestă faptul că proprietarii acestui imobil erau numiţii B.E.R. şi B.S. născută P., iar imobilul se compunea din teren în suprafaţă de 162 mp şi casă formată din parter, etaj şi mansardă.
Astfel, s-a constatat că aceste din urmă acte atestă împrejurarea că în anul 1941, imobilul din str. Dr. L. se afla în proprietatea numiţilor B.E.R. şi B.S., fiind dobândit prin actul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. V1./1928.
Nefiind administrată vreo probă care să ateste transferul, în tot sau în parte, a dreptului de proprietate asupra acestui imobil de la cei doi proprietari menţionaţi în cartea funciară, către B.E.R. şi în condiţiile în care actul de partaj nu are în sine valoare juridică de titlu de proprietate pentru că nu este constitutiv de drepturi, nu a putut fi primită susţinerea apelantelor - reclamante în sensul că antecesorul lor ar fi dobândit dreptul de proprietate exclusivă asupra imobilului în litigiu prin efectul actului de partaj nr. 2371/1948.
Ca atare, chiar acceptând ca fiind pertinente argumentele prin care apelantele au învederat că noţiunea de părinte utilizată în redactarea actului de partaj nu trebuie interpretată în sens restrâns, respectiv că ar fi vorba doar de raporturi fiu-tată, ci că ea se referă generic la descendenţii defunctului B.E.R., care sunt fiul R.R.B. şi nepotul de fiu B.E.R., această constatare nu a putut avea vreun efect în ce priveşte dovada ce trebuia făcută în speţă cu privire la existenţa în patrimoniul acestui autor decedat a dreptului de proprietate ce face obiectul litigiului.
Pe de altă parte, în raport de aceleaşi înscrisuri, Curtea de Apel a constatat că a fost făcută dovada identităţii între imobilul ce a fost dobândit de numiţii R.R.B. şi S. B. prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. V1./1928 şi cel care în prezent are adresa str. Dr. L. (adresă pe care o avea şi la momentul întocmirii cărţilor funciare provizorii, în anul 1941).
Cum antecesorul apelantelor - reclamante (reclamantul decedat B.E.R.) este moştenitor al părinţilor săi B.A.A. (decedată la 16 august 1995) conform certificatului de calitate de moştenitor nr. M1./1998 eliberat de BNP V.M. şi R.R.B. (decedat la 10 mai 1992) conform certificatului de moştenitor nr. M1./1998 eliberat de acelaşi birou notarial, curtea a apreciat că acesta a dovedit dobândirea pe calea culegerii acestor moşteniri a drepturilor şi obligaţiilor ce au aparţinut celor doi autori decedaţi, care erau coproprietari ai imobilului în litigiu la data preluării lui de către stat.
Ca atare, a constatat că în mod eronat a reţinut instanţa de fond faptul că nu a fost făcută dovada susţinerii reclamantelor potrivit căreia sunt succesoare în drepturi ale persoanelor ce aveau calitatea de proprietari ai imobilului în litigiu la data preluării lui de către stat.
Această constatare nu a fost găsită însă suficientă, prin ea însăşi, pentru a fi reformată sentinţa apelată, ea constituind numai premisa analizei acţiunii în revendicare prin care s-a reclamat realizarea unei evaluări comparative între titlul invocat de reclamantele apelante şi titlurile intimaţilor - pârâţi.
Cum o astfel de analiză se regăseşte în hotărârea apelată, curtea a procedat la evaluarea legalităţii şi temeiniciei evaluării astfel realizate la judecata cauzei în fond.
S-a constatat că formulând cel de-al doilea motiv de apel, reclamantele au pornit la o premisă eronată şi anume aceea că preferabilitatea titlului lor a fost stabilită (constatată) în precedentul ciclu procesual pentru că instanţa de casare nu a dat îndrumări cu referire la acest aspect.
Ipoteza astfel avansată de apelante nu fost privită ca fiind una corectă în condiţiile în care, pe de o parte, dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. stabilesc faptul că „în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”, iar pe de altă parte, astfel cum prevede art. 311 alin. (1) din cod, „hotărârea casată nu are nicio putere”.
Pornind de la decizia de casare a instanţei supreme, care nu a dat niciun fel de dezlegări problemelor de drept material ridicate de acţiunea în revendicare şi având în vedere caracterul imperativ al prevederilor art. 311 C. proc. civ., Curtea de Apel a constatat că nu se poate concluziona - în sensul susţinut de reclamante - că în absenţa unor îndrumări ale instanţei de casare ar trebui reţinut că s-a constatat, în speţă, preferabilitatea titlului lor.
Ca atare, s-a reţinut că fără temei au criticat apelantele hotărârea atacată în sensul că nu trebuia să facă obiect al preocupării instanţei de rejudecare chestiunea preferabilităţii titlului lor de proprietate.
Susţinerea apelantelor în sensul că instanţa de rejudecare, deşi a făcut referire la criterii de comparare a titlurilor de proprietate stabilite prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi pe calea recursului în interesul legii, nu a observat că în respectiva decizie nu există referiri la asemenea criterii noi de comparaţie şi nici nu tinde a modifica regimul bine cunoscut de soluţionare a acţiunilor în revendicare de drept comun, a fost găsită de instanţa de apel ca nefondată.
S-a reţinut că formulând o atare susţinere, apelantele au ignorat chiar contextul jurisprudenţial care a determinat promovarea recursului în interesul legii - context care a fost acela al existenţei unei practici judiciare neunitare atât în ce priveşte acţiunile în revendicare de drept comun formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 împotriva statului, prin unităţile deţinătoare, cât şi atunci când asemenea acţiuni sunt îndreptate împotriva dobânditorilor imobilelor înstrăinate de stat.
A apreciat instanţa supremă că, în realitate, problema rezolvată în mod neunitar de instanţe „este problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială şi C. civ., ca lege generală, precum şi a raportului dintre legea internă şi Convenţia europeană a drepturilor omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994”, acestea fiind coordonatele în care a fost analizat şi soluţionat recursul în interesul legii.
În considerentele deciziei, s-a reţinut în mod neechivoc faptul că prin dispoziţiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi, fără să diminueze accesul la justiţie, a adus perfecţionări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
Prin aceeaşi decizie s-a aratat că Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
În raport de aceste interpretări date de instanţa supremă problemei analizate, în condiţiile în care acţiunea în revendicare ce face obiectul cauzei pendinte a fost introdusă ulterior datei la care a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001 şi se referă la un imobil care a fost preluat de stat în perioada de referinţă a acestui act normativ special, dând eficienţă caracterului obligatoriu - stabilit prin art. 3307 alin. ultim C. proc. civ. - al statuărilor făcute prin hotărârea pronunţată în procedura recursului în interesul legii, curtea a constatat caracterul nefondat al argumentelor prin care apelantele au tins a demonstra o soluţie contrară celei reţinute prin decizia nr. 33/2008, printre acestea situându-se şi susţinerea potrivit căreia prin decizia respectivă „nu se tinde a se modifica regimul bine cunoscut de soluţionare a acestui tip de acţiune”.
Atâta vreme cât prin această din urmă decizie s-a reţinut că „numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi”, a apărut ca evident faptul că instanţa supremă nu numai că a instituit drept criteriu de preferinţă, în favoarea chiriaşilor cumpărători, existenţa unui act de dobândire (cumpărare) încheiat cu bună credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1997, dar a stabilit şi faptul că titularii acţiunilor în revendicare promovate după intrarea în vigoare a legii speciale nu sunt îndreptăţiţi să opteze în sensul excluderii de la aplicare, în analiza unei astfel de cereri, a reglementărilor din cuprinsul legii speciale.
Fiind expres stabilit faptul că numai în favoarea chiriaşilor cumpărători operează criteriul de preferinţă menţionat, aspectul legat de buna credinţă a autorilor apelantelor la momentul dobândirii aceluiaşi imobil nu a putut constitui un reper de natură a lipsi hotărârea instanţei supreme de eficienţa stabilită prin art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Alegaţia apelantelor în sensul că „revendicarea de drept comun este recunoscută în mod expres ca o alternativă în situaţia constatării neconcordanţei între legea specială şi legislaţia europeană” a fost găsită lipsită de orice fundament legal, doctrinar sau jurisprudenţial şi, totodată, în evidentă contradicţie cu dezlegărilor anterior expuse ce rezidă din decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel că s-a constatat vădita netemeinicie a acesteia.
S-a menţionat că situaţia de a nu avea posibilitatea obţinerii de măsuri reparatorii sub forma restituirii în natură a imobilului preluat abuziv de către stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001 nu este echivalentă celei în care foştii proprietari nu pot obţine reparaţiile la care le dă dreptul legea specială.
Astfel, s-a constatat că fără temei au susţinut apelantele că ar fi evidentă neconcordanţa între legea specială (Legea nr. 10/2001) şi „legislaţia europeană”, prin prisma faptului că nu îşi pot recupera imobilul care a fost vândut foştilor chiriaşi.
În jurisprudenţa Curţii Europene, în cauza Maria Atanasiu împotriva României, s-a constatat că „în ceea ce priveşte acţiunea în revendicare întemeiată pe prevederile civile de drept comun, (…) respingerea sa motivată de necesitatea de a asigura aplicarea coerentă a legilor de reparaţie nu relevă, în sine, o problemă din perspectiva dreptului de acces la o instanţă garantat de art. 6 parag. 1 din Convenţie, cu condiţia ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să fie privită ca o cale de drept efectivă”.
În aceeaşi hotărâre, s-a reţinut - în secţiunea intitulată „principii ce decurg din jurisprudenţa Curţii” - „că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenţia” şi respectiv că „atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire”.
Prin raportare la principiile astfel expuse, s-a impus constatarea că apelantele - reclamante sunt îndreptăţite să pretindă evaluarea concordanţei cu reglementările din conţinutul Convenţiei şi a Protocoalelor adiţionale numai în măsura în care este vorba de acte normative care consfinţesc vocaţia lor la măsuri reparatorii pentru bunurile preluate anterior acestei ratificări, acte care sunt ulterioare ratificării Convenţiei.
În absenţa unei obligaţii generale a statului de a restitui bunuri preluate anterior ratificării Convenţiei, nu se poate vorbi de un drept (care prin ipoteză trebuie să fie corelativ unei astfel de obligaţii) al foştilor proprietari de a obţine restituirea în natură a respectivelor bunuri pe baza reglementărilor de drept comun şi a dreptului de care au fost lipsiţi în trecut, odată cu preluarea bunurilor revendicate.
S-a reţinut că aprecierea primei instanţe în sensul că titlul pârâţilor este preferabil este tocmai rezultatul unei analize comparative efectuate între titlul invocat de apelante şi cele exhibate de pârâţi, pentru că numai în baza unei astfel de analize comparative se poate stabili preferabilitatea unuia sau altuia dintre titlurile părţilor care îşi dispută dreptul de proprietate asupra aceluiaşi bun imobil.
Împrejurarea că instanţa a utilizat un criteriu (buna credinţă) care, în opinia apelantelor, nu îşi găsea locul într-o astfel de analiză nu este echivalentă cu aceea a nerealizării analizei comparative înseşi.
Valabilitatea titlurilor de proprietate exhibate de pârâţi a fost stabilită de prima instanţă printr-o corectă aplicare a prevederilor art. 45 din Legea nr. 10/2001, care instituie un termen (legal, imperativ) de prescripţie, de un an şi şase luni, în care poate fi contestată valabilitatea actelor de înstrăinare având ca obiect imobilele care intră în domeniul de aplicare a acestei legi.
Cum împotriva contractelor de vânzare cumpărare ce constituie titlurile pârâţilor persoane fizice nu au fost exercitate, în cadrul menţionatului termen, acţiuni în constatarea nulităţii pentru încheierea lor cu rea credinţă şi/sau pentru încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995, respectivele contracte se bucură de o prezumţie absolută de validitate.
Fiind vorba de o prezumţie absolută, aceasta nu era susceptibilă de a fi răsturnată prin dovada contrară ce ar fi făcută în cadrul litigiului, pentru că astfel ar fi nesocotit caracterul imperativ al dispoziţiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001.
Astfel, titlurile exhibate de pârâţi au fost constatate tot atât de reale ca şi cel al apelantelor, instanţa de fond stabilind preferabilitatea celor dintâi în acord cu prevederile legale menţionate şi cu interpretările ce au fost date acestora, în scopul unificării practicii judecătoreşti, de instanţa supremă.
Aşa cum s-a reţinut prin considerentele care preced, prima instanţă a analizat dreptul reclamantelor apelante de a le fi restituit imobilul în litigiu, procedând la compararea titlului acestora cu cele deţinute de pârâţii chemaţi în judecată.
O atare evaluare reprezintă o analiză asupra fondului pretenţiilor reclamantelor, iar nu un fine de neprimire a cererii de revendicare.
Ansamblul considerentelor expuse în motivarea sentinţei apelate nu justifică concluzia - la care au ajuns apelantele - că prima instanţă ar fi reţinut faptul că în hotărârea pronunţată în cauza Maria Atanasiu împotriva României s-ar fi stabilit caracterul inadmisibil al acţiunilor în revendicare de drept comun şi cu atât mai puţin că instanţa ar fi reţinut inadmisibilitatea cererii reclamantelor prin raportare la menţionata hotărâre a instanţei europene.
Cât priveşte caracterul pretins ineficient al procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi legitimarea în raport de această situaţie a apelantelor - reclamante de a opta pentru acţiunea în revendicare, curtea a apreciat că o atare soluţie nu poate fi acceptată în condiţiile în care, astfel cum s-a reţinut în precedent, instanţa supremă a stabilit că foştii proprietari ai imobilelor care intră în domeniul de aplicare al legii speciale (nr. 10/2001) nu au, ca regulă, un asemenea drept de opţiune, iar această decizie a instanţei supreme a fost fundamentată şi pe analiza hotărârilor prin care C.E.D.O. a dispus condamnarea României pentru atingeri aduse dreptului de proprietate şi/sau a dreptului la un proces echitabil.
Astfel cum s-a stabilit prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi, ca excepţie de la regula priorităţii legii speciale faţă de legea generală „Este însă necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranţă legitimă în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect -, dacă acţiunea în revendicare împotriva terţului dobânditor de bună-credinţă poate fi admisă fără despăgubirea terţului la valoarea actuală de circulaţie a imobilului etc.”.
Or, instanţa fondului a respectat întrutotul aceste repere obligatorii în analiza comparativă realizată cu privire la titlurile părţilor aflate în litigiul concret dedus judecăţii.
În plus, prin aceeaşi hotărâre pronunţată de C.E.D.O. în cauza Maria Atanasiu s-a reafirmat faptul că „din jurisprudenţa sa reiese clar că, în situaţia în care Curtea a putut să considere că legile de restituire puse în aplicare pentru a atenua consecinţele încălcărilor masive ale drepturilor de proprietate, cauzate, de exemplu, de regimurile comuniste, urmăreau un scop legitim, aceasta a considerat totuşi necesar să facă în aşa fel încât atenuarea încălcărilor din trecut să nu creeze noi nedreptăţi disproporţionate (a se vedea, de exemplu, Pincova şi Pinc împotriva Republicii Cehe, nr. 36.548/97, parag. 58, C.E.D.O. 2002-VIII)”.
Condiţia „bunului actual” a fost analizată, prin hotărârea apelată, în contextul în care a fost evaluată concordanţa legii naţionale cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Astfel, această condiţie a constituit reperul esenţial în raport de care a fost realizată evaluarea în privinţa existenţei sau nu a concordanţei între cele două categorii de reglementări şi nu ca un criteriu în analiza comparativă a titlurilor de proprietate (care a fost circumscrisă exclusiv reglementării naţionale).
Ca atare, argumentul prin care apelantele au susţinut că „bunul actual nu poate constitui criteriul unic şi suficient în compararea titlurilor în procedura naţională de drept comun a revendicării” a fost găsit ca lipsit de fundament, neavând corespondent în sentinţa civilă criticată în acest mod.
În ce priveşte critica prin care apelantele au susţinut că ar fi reţinut în mod greşit prima instanţă faptul că hotărârea pilot a stabilit că există un bun actual în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă prin care s-a dispus în sensul restituirii, curtea a constatat că este formulată cu neobservarea statuărilor care rezultă din hotărârea pilot la care se raportează şi anume acelea prin s-a reţinut expres (în paragr. nr. 141-142) „Curtea constată că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 şi nr. 10/2001 şi mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.
Prin urmare, Curtea apreciază că transformarea într-o „valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.”
În ce priveşte decizia civilă nr. 96A/9 octombrie 2010, în considerarea căreia apelantele afirmă că ar reprezenta o hotărâre definitivă şi executorie prin care s-a dispus restituirea către acestea a imobilului naţionalizat de la autorii lor, curtea a notat că respectiva hotărâre a fost casată prin decizia nr. 1533 din 21 februarie 2011 a Înaltei Curţi (casare în urma căreia cauza a fost trimisă spre rejudecare la instanţa a cărei hotărâre este atacată prin prezentul apel) astfel că, potrivit art. 311 C. proc. civ. - conform căruia „(1) Hotărârea casată nu are nicio putere. (2) Actele de executare sau de asigurare făcute în puterea unei asemenea hotărâri sunt desfiinţate de drept, dacă instanţa de recurs nu dispune altfel” - respectiva decizie nu are, în cauză, efectele specifice unei hotărâri executorii prin care instanţa naţională a dispus restituirea bunului.
Respectiva hotărâre, fiind invalidată în condiţiile legii, în calea de atac a recursului, nu poate constitui nici suport al constatării în sensul că ar conferi apelantelor o speranţă legitimă la restituirea bunului.
Având în vedere considerentele expuse şi dispoziţiile legale menţionate, curtea a constatat caracterul nefondat al criticilor aduse de apelantele - reclamante sentinţei civile atacate.
Cu privire la cererea de aderare la apel formulată de M.I.M., curtea a reţinut că prima instanţă a admis în parte cererea antecesoarei apelantului (B.V.) de obligare a reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată, respectiv numai în ceea ce priveşte cheltuielile avansate cu titlu de onorariu de avocat.
A apreciat instanţa fondului că suma reprezentând onorariul plătit de pârâta B.V. pentru expertiza ce a fost efectuată în cauză, ca probă utilă cererii de chemare în garanţie formulată de această parte, nu se justifică a fi acordată cu titlu de cheltuieli de judecată circumscrise prevederilor art. 274 C. proc. civ.
Cum apelul este o cale de atac în cadrul căruia se realizează controlul judiciar asupra judecăţii făcute în etapa procesuală anterioară, iar acest control trebuie realizat în limitele criticilor pe care părţile le aduc hotărârii apelate, evaluarea soluţiei menţionate prin prisma motivelor expuse în susţinerea apelului formulat de M.I.M. nu a fost de natură a conduce la reformarea sentinţei atacate.
Astfel, apelantul a precizat că se impune schimbarea sentinţei în sensul acordării tuturor cheltuielilor de judecată, respectiv şi a cheltuielilor efectuate cu expertiza, pentru că a dovedit că au fost făcute în toate etapele procesuale.
Or, atâta vreme cât instanţa de fond nu a respins solicitarea de acordare a cheltuielilor reprezentate de onorariul de expertiză menţionat pentru considerente ţinând de probaţiunea lor, ci le-a găsit neîntemeiate în raport de condiţiile cerute de art. 274 C. proc. civ. pentru acordarea lor - şi anume pentru neîndeplinirea condiţiei de a fi solicitate de la partea care a căzut în pretenţii în cererea care a determinat administrarea probei cu expertiză - argumentul prin prisma căruia apelantul a susţinut caracterul neîntemeiat al sentinţei nu a fost apreciat ca fondat.
În măsura în care suma de 7.600 RON evocată de apelant ca reprezentând cheltuielile de judecată efectuate în derularea procesului conţine, pe lângă onorariul de avocat acordat prin sentinţa apelată şi onorariul de expert analizat anterior, alte cheltuieli cu asistenţă juridică, partea are posibilitatea formulării, în condiţiile art. 281 C. proc. civ., a unei cereri de îndreptare a erorii materiale, pentru că este vorba de o eroare de calcul şi nu de o eroare de judecată.
În raport de reglementarea cuprinsă în art. 2812 C. proc. civ., curtea a constatat că o pretinsa eroare a instanţei de fond în ce priveşte calculul cheltuielilor de judecată în privinţa cărora nu a dispus în mod expres că sunt respinse, nu este susceptibilă a atrage o soluţie de reformare a sentinţei apelate.
Având în vedere considerentele reţinute şi dispoziţiile legale menţionate, în conformitate cu prevederile art. 296 C. proc. civ., curtea a respins, ca nefondate, apelurile.
Împotriva acestei ultime decizii au declarat recurs reclamantele B.R.A. şi B.O.A., solicitând admiterea şi modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii apelului, pentru motivele prevăzute de pct. 7 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ.
Au arătat că instanţa de apel nu a făcut aplicarea art. 480 C. civ., refuzând să facă compararea titlurilor de proprietate, specifică acţiunii în revendicare.
Au considerat că în judecarea apelului, curtea a făcut referire exclusivă şi trunchiată la o parte din argumentele folosite de Înalta Curte în decizia nr. 33/2008, comiţând o dublă greşeală, şi anume, pe de o parte, a respins acţiunea în revendicare ca neîntemeiată deşi a motivat pe inadmisibilitate, iar pe de altă parte, decizia nr. 33/2008 recunoaşte revendicarea de drept comun ca o alternativă în situaţia constatării neconcordanţei între legea specială şi legislaţia europeană, impunând necesitatea unor verificări pe fond în cadrul acestei acţiuni.
Or, în situaţia lor asemenea neconcordanţă este evidentă atâta vreme cât în baza legii speciale nu-şi pot recăpăta imobilul, situaţie în care se impunea compararea titlurilor în baza criteriilor oferite de doctrină şi jurisprudenţă, respectiv vechimea acestora, provenienţa lor, legitimitatea posesiei şi caracterul abuziv al deposedării proprietarilor iniţiali.
Au criticat astfel soluţia întrucât nu s-a făcut de către instanţă o analiză a titlurilor de proprietate şi o comparaţie a lor, curtea constatând, în baza Legii nr. 10/2001, că titlurile pârâţilor sunt preferabile, întrucât aceştia au fost de bună credinţă la dobândirea apartamentelor, fără a ţine cont de faptul că şi autorul lor a fost de bună credinţă atunci când a primit în proprietate exclusivă un bun care exista în patrimoniul familiei sale de peste 20 de ani şi de care a fost lipsit în mod brutal şi nedrept.
Au considerat că soluţia instanţelor fondului este cu atât mai ciudată cu cât în privinţa defunctei O. prezumţia nici nu putea funcţiona, acesta neavând dreptul de a cumpăra apartamentul pe care îl deţinea, în condiţiile art. 9 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 întrucât, potrivit certificatului de moştenitor nr. 6/2002, a cumpărat în anul 1992 un apartament situat pe b-dul T.
Au apreciat ca nelegală referirea obstinantă la prevederile Legii nr. 10/2001 în acţiunea în revendicare, în raport de chiar dispoziţiile cuprinse la art. 46 alin. (2) din legea specială de reparaţie, reglementare care confirmă, în opinia recurentelor, faptul că, pe de o parte, procedura specială nu o înlătură în mod absolut pe cea a dreptului comun, iar pe de altă parte, că cele două căi procedurale nu-şi împrumută una alteia funcţiile şi instrumentele, mai mult decât atât, judecata în instanţă având prioritate.
Un al motiv de recurs l-a constituit faptul că folosindu-se de motive contradictorii, curtea de apel a ignorat că deţin un bun actual care le îndreptăţeşte să pretindă încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O. şi restituirea bunului în natură.
Au considerat că textele din hotărârea pilot Maria Atanasiu ş.a. împotriva României, citate de curtea de apel, confirmă punctul lor de vedere, potrivit căruia transformarea interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării într-o valoare patrimonială este condiţionată doar de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac reglementate de aceste legi, nicăieri nefiind prevăzută, ca şi condiţie, existenţa unei hotărâri judecătoreşti anterioare şi definitive prin care să se dispună în sensul restituirii bunului.
Au apreciat că această sintagmă, prezentă doar la parag. 140 din hotărârea C.E.D.O., este exemplificativă, în parag. 145 fiind evidenţiate cerinţele legale care trebuie îndeplinite de partea interesată pentru a fi considerată ca deţinătoarea unui bun actual: naţionalizarea nelegală a bunului şi dovedirea calităţii de moştenitor al fostului proprietar.
Au concluzionat că întrunesc aceste cerinţe, inclusiv cea referitoare la epuizarea căilor de atac prevăzute de legea specială, în condiţiile în care nici după 12 ani de zile nu au primit răspuns la notificare.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, în considerarea argumentelor ce succed.
Se reţine că recurentele au criticat hotărârea pronunţată în apel sub aspectul neaplicării de către instanţă a prevederilor art. 480 C. civ. şi a refuzului comparării titlurilor de proprietate, motivele de recurs vizând deci modul de soluţionare a acţiunii în revendicarea unui imobil preluat de stat, în condiţiile în care a fost formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, act normativ special de reparaţie, în a cărui sferă de reglementare intră şi imobilul în litigiu.
Recurentele - reclamante au mai criticat soluţia instanţei de apel pentru faptul că s-a ignorat că deţin un bun actual în sensul Protocolului 1 adiţional la Convenţie, fiind îndreptăţite astfel la restituirea în natură a imobilului în litigiu.
Nu pot fi primite însă criticile formulate prin motivele de recurs. Se observă astfel că prin cererea introductivă de instanţă, s-a solicitat obligarea pârâţilor să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul în litigiu, invocându-se ca temei juridic art. 480 C. civ.
Fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în baza decretului nr. 92/1950 şi în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, în cauză sunt incidente dispoziţiile acestei legi speciale de reparaţie, care se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv art. 480-481 C. civ.
Acţiunea în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deşi admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiţie, pentru recunoaşterea şi valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie însă analizată pe fond şi din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, ca lege specială derogatorie sub anumite aspecte (în ceea ce priveşte criteriile de comparaţie a titlurilor aflate în conflict) de la dreptul comun.
A considera altfel şi a aprecia că există posibilitatea pentru reclamant, de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv C. civ., ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant şi o judecare formală a cauzei, în care instanţa să dea preferabilitate titlului mai vechi, făcând totală abstracţie de efectele create prin aplicarea legii speciale.
C.E.D.O. a stabilit că exigenţele art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului de bună-credinţă, că prin restituirea bunurilor preluate de către stat trebuie să fie evitată insecuritatea raporturilor juridice şi că în cazul în care restituirea în natură a bunului preluat abuziv de către stat nu mai este posibilă, când, spre exemplu, cum este situaţia din prezenta cauză, titlul subdobânditorilor nu a fost anulat, urmează ca fostului proprietar să-i fie plătite despăgubiri.
Ideea reţinută în jurisprudenţa instanţei de contencios european este aceea că încercarea instanţelor de atenuare a consecinţelor anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de fostul regim comunist nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporţionate, iar persoanele care şi-au dobândit cu bună-credinţă bunurile nu trebuie să fie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului care a confiscat în trecut aceste bunuri (a se vedea cauza Pincova şi Pinc contra Republicii Cehe, cauza Raicu contra României).
Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi, fără să diminueze accesul la justiţie, a perfecţionat sistemul reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicarea bunului litigios, afară de cazul când acesta a fost cumpărat cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriaşi.
Or, în speţă, contrar susţinerilor lor, reclamantele nu se găsesc în niciuna din situaţiile de excepţie ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare, neavând un „bun” în sensul Convenţiei, iar satisfacerea pretenţiilor lor le este asigurată prin contestaţia reglementată de legea specială.
În acest mod, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, norma arătată garantând protecţia unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranţe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
Curtea Europeană a apreciat însă, că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă un bun actual sau o speranţă legitimă.
În ceea ce priveşte noţiunea de bun, Curtea Europeană a decis că poate cuprinde atât bunurile existente cât şi valori patrimoniale, respectiv creanţe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă de a le vedea concretizate.
Conform principiilor ce se degajă din jurisprudenţa C.E.D.O., bunul actual presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza Străin şi alţii împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 30 iunie 2005, cauza Sebastian Taub împotriva României, cauza Athanasiu Marshall împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 23 iunie 2009, etc.).
În schimb, Curtea Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul art. menţionat speranţa de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanţă condiţională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiţiei (cauza Penţia şi Penţia împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 23 martie 2006, cauza Malhous contra Republicii Cehe, hotărârea C.E.D.O. din 13 decembrie 2000, cauza Lindner şi Hammermeyer împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 3 decembrie 2002, cauza Ionescu şi Mihăilă împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 14 decembrie 2006, etc.).
Jurisprudenţa Curţii Europene este extrem de nuanţată şi a cunoscut evoluţii cu fiecare cauză pronunţată, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz, iar în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, Curtea a afirmat că o hotărâre prin care s-a constatat nelegalitatea naţionalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea unui imobil (hotărârea C.E.D.O. din 12 octombrie 2010).
Faţă de aceste considerente se constată că reclamantele nu deţin un bun şi un drept la restituirea în natură, astfel cum se pretinde pe calea acţiunii în revendicare, ci au un drept de creanţă (dreptul la despăgubiri) stabilit în procedura Legii nr. 10/2001, de natură să excludă incidenţa dreptului comun care să permită promovarea cu succes a acţiunii în revendicare (electa una via non datur recursus ad alteram).
În acelaşi timp, se reţine că în cadrul acţiunii în revendicare, părţile au exhibat fiecare câte un titlu de proprietate, respectiv reclamantele, de la autorul cărora statul a preluat în mod abuziv imobilul, în raport de care acesta nu deţine însă o hotărâre judecătorească de recunoaştere a dreptului de proprietate ori o „speranţă legitimă” şi pârâţii, contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, care nu a fost anulat.
În lipsa unei hotărâri care să constate nulitatea contractului de vânzare - cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, titlul pârâţilor s-a consolidat, îndreptăţindu-i pe aceştia la păstrarea posesiei asupra imobilului achiziţionat în baza acestei legi şi cu bună-credinţă.
Prin urmare, în ceea ce priveşte preferabilitatea titlului pârâţilor, se constată că aceştia justifică un titlu de proprietate, titlu şi drept ce pot fi astfel opuse oricărei persoane, inclusiv fostului proprietar şi care a fost consolidat şi prin faptul că nu a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.
Totodată, se reţine că faptul că legea specială a instituit un termen în care să fie contestată valabilitatea unor asemenea contracte corespunde nevoii de securitate şi stabilitate a raporturilor juridice, imperativ ce se degajă şi din jurisprudenţa C.E.D.O.
Se constată şi aspectul că decizia nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii a statuat că, în ipoteza concursului între legea specială şi cea generală, se consacră prioritatea acţiunii în revendicare de drept comun numai în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice şi că instanţa de apel a făcut în mod corect referire la considerentele acestei decizii, contrar susţinerii recurentelor.
Se observă astfel că tranşând raportul dintre Legea nr. 10/2001, care reglementează regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de statul român în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi dreptul comun, în ceea ce priveşte posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare, decizia nr. 33/2008 nu exclude într-adevăr admisibilitatea acţiunii, în măsura în care reclamantul într-o atare cerere se prevalează de un bun în sensul normei europene.
Astfel, Înalta Curte a statuat prin decizia menţionată că în cadrul unei acţiuni în revendicare este posibil ca ambele părţi să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, instanţele fiind puse în postura de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu observarea principiului securităţii raporturilor juridice.
În speţă nu se ridică însă problema preferabilităţii reglementării internaţionale în faţa legii interne speciale, decât în măsura în care reclamantele s-ar putea prevala de un bun care să nu mai facă necesară recurgerea la procedura legii speciale şi astfel să nu mai fie în discuţie raportul dintre norma generală şi cea specială.
Or, după cum s-a arătat mai sus, este evident că reclamantele nu deţin un bun şi un drept la restituirea în natură, astfel cum pretind pe calea acţiunii în revendicare şi cum susţin prin motivele de recurs, pentru a putea beneficia de garanţiile oferite de Convenţie dreptului de proprietate.
Concluzionând, pentru persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001, accesul la justiţie şi dreptul la un proces echitabil le este asigurat sub toate aspectele în cadrul prevăzut de legea specială.
Întrucât dreptul de proprietate aflat anterior în patrimoniul autorului recurentelor şi speranţa redobândirii exerciţiului acestuia, pierdut de multă vreme, nu sunt asimilabile noţiunii de bun, soluţia din acţiunea în revendicare a acestuia nu putea fi decât în sensul respingerii acesteia.
Aşadar, analizând concursul dintre legea generală reprezentată de dreptul comun în materie (art. 480 C. civ.) şi legea specială de reparaţie (Legea nr. 10/2001), Curtea de Apel nu a făcut decât să aplice statuările din decizia nr. 33/2008 dată în interesul legii, obligatorii în raport de prevederile 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Menţinând soluţia tribunalului de respingere a unei acţiuni în revendicare formulată după adoptarea legii speciale de reparaţie, Curtea de Apel a pronunţat o soluţie legală, cu atât mai mult cu cât în cauză au fost formulate notificări în baza Legii nr. 10/2001.
Pentru cele ce preced, se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamante.
Văzând şi dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., precum şi solicitarea intimatului - pârât M.I.M., formulată prin concluziile scrise şi dovedită cu înscrisurile depuse la dosar, vor fi obligate recurentele la plata către respectivul intimat a sumei de 1.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată, reduse conform alin. (3) al art. 274 din cod.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele B.R.A. şi B.O.A. împotriva deciziei nr. 32A din 21 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Obligă pe recurente la 1.000 RON cheltuieli de judecată, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., către intimatul - pârât M.I.M.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4707/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 4714/2013. Civil. Fond funciar. Recurs → |
|---|
