ICCJ. Decizia nr. 4857/2013. Civil

Decizii civile ICCJ 2013

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 4857/2013

Dosar nr. 154/59/2011

Şedinţa publică din 29 octombrie 2013

Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la 12 mai 2008 pe rolul Judecătoriei Arad, reclamanta F.E.B. (născută A.) a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Municipiul Arad, Primăria Municipiului Arad, Consiliul Local al Municipiului Arad, restituirea în natură a imobilului situat în Arad, înscris în C.F. Arad, preluat fără titlul în baza Decretului nr. 92/1950; rectificarea cărţii funciare aferente şi, în subsidiar, în ipoteza în care restituirea nu este posibilă, obligarea Statului Român prin reprezentanţii săi la plata de despăgubiri băneşti, ca măsuri reparatorii în echivalent, conform expertizei tehnice ce va determina valoarea tehnică şi de circulaţie a imobilului.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că este moştenitoarea foştilor proprietari A.S.şi A.B. născută U. şi că imobilul a fost confiscat abuziv de stat conform Decretului nr. 92/1950.

În anul 1970, împreună cu familia reclamanta a emigrat în Germania, unde locuieşte şi în prezent, însă părinţii săi au decedat.

La data de 09 septembrie 2005, aceasta a înaintat Comisiei de Împroprietărire a Primăriei Arad o cerere prin care a solicitat restituirea imobilului în cauză, ulterior, la data de 20 februarie 2007, prin adresa nr. 36706, primăria aducându-i la cunoştinţă faptul că nu poate restitui bunul solicitat sau acorda măsuri reparatorii, întrucât a fost depăşit termenul stabilit de Legea nr. 10/2001 - 14 februarie 2002.

Drept consecinţă, reclamanta a formulat prezenta acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun - art. 480, 481 C. civ., cerere admisibilă.

Prin întâmpinare, pârâţii Municipiul Arad, Primăria Municipiului Arad şi Consiliul Local al Municipiului Arad au solicitat respingerea acţiunii ca inadmisibilă şi au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, în condiţiile în care din acte reiese că imobilul a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950 de la Andree Sebastian şi soţia Unterweger Barbara, iar reclamanta în calitate de moştenitoare a acestora, în lipsa unui certificat de moştenitor, nu face dovada calităţii de moştenitor, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei Municipiului Arad şi a Consiliului Local al Municipiului Arad, faţă de dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 215/2001, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor cu privire la ultimul petit al acţiunii, conform prevederilor art. 25 din Decretul nr. 31/1954, excepţia prescripţiei dreptului de a solicita despăgubiri băneşti – ca măsuri reparatorii în echivalent, potrivit art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, excepţia inadmisibilităţii restituirii în natură a imobilului situat în Arad, deoarece din conţinutul adresei din 30 mai 2008 a Serviciului Fond Locativ - Direcţia Tehnică din cadrul Primăriei Arad rezultă că apartamentele din corpul A şi apartamentele din corpul B au fost vândute în baza Legii nr. 112/1995, excepţia tardivităţii cererii de constatare a nulităţii absolute a contractelor de vânzare cumpărare încheiate pentru apartamentele din imobilul în cauză şi excepţia prescripţiei dreptului de a solicita rectificarea încheierii de C.F. din C.F. Arad.

La termenul din 11 septembrie 2008, reclamanta a solicitat introducerea în cauză a numitului A.E.M., în calitate de reclamant, comoştenitorul defuncţilor proprietari tabulari ai imobilului litigios, şi a M.E.F. - D.G.F.P. Arad, în calitate de pârât.

Reclamanta şi-a precizat acţiunea, în sensul că a solicitat doar despăgubiri, nemaisusţinând petitul privitor la restituirea în natură a imobilului litigios.

Pârâţii au completat întâmpinare, invocând excepţia prescripţiei dreptului de constatare a nulităţii absolute a contractelor de vânzare cumpărare din 1997, din 2002, din 2003, din 1999, din 1998, din 1997, din 1999, din 2003, din 2002, din 2003, din 1998, din 997, încheiate în baza Legii nr. 112/1995, în acord cu prevederile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, întrucât aceştia nu fac dovada calităţii de moştenitori asupra cotei de ½ din imobilul în litigiu, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a M.E.F., pentru că, potrivit art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998, acesta reprezintă statul în litigiile referitoare la domeniul public.

Având în vedere valoarea despăgubirilor solicitate de reclamanţi, instanţa a apreciat că Tribunalul Arad este competent în soluţionarea pricinii, astfel că a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea acestuia (sentinţa civilă nr. 9107 din 27 octombrie 2009).

La rândul său, Tribunalul Arad, prin sentinţa civilă nr. 41 din 28 ianuarie 2010, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Arad şi a constatat ivit conflictul negativ de competenţă între cele două instanţe.

Curtea de Apel Timişoara, prin sentinţa civilă nr. 4 din 24 februarie 2010 a stabilit competenţa soluţionării acţiunii în favoarea tribunalului.

Prin sentinţa civilă nr. 731 din 29 octombrie 2010, Tribunalul Arad a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Local al Municipiului Arad şi a Primăriei Municipiului Arad, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi cea a prescripţiei dreptului la acţiune, a respins acţiunea formulată şi precizată ulterior de reclamanţii F.E.B. şi A.E.M., reţinând următoarele:

Imobilul a fost confiscat în baza Decretului nr. 92/1950, iar majoritatea apartamentelor au fost înstrăinate conform Legii nr. 112/1995, proprietarii anteriori fiind A.S. şi soţia U.B.

Iniţial, reclamanţii au solicitat restituirea imobilului în natură, ulterior, prin precizare au cerut despăgubiri în cuantumul sumei pe care o va stabili raportul de expertiză; acesta, fiind întocmit, a ajuns la valoarea de 267.750 euro.

Starea de fapt rezultă din extrasele de C.F. depuse la dosar, actele de stare civilă şi raportul de expertiză.

Cu privire la excepţiile invocate, două dintre ele au fost admise, respectiv lipsa calităţii procesuale pasive a Primăriei Municipiului Arad şi a Consiliului Local Arad, deoarece, potrivit art. 91 din Legea nr. 215/2001, primăria este o structură care nu are personalitate juridică, iar Consiliul Local este o autoritate deliberativă fără patrimoniu.

În privinţa celorlalte excepţii, acestea au fost respinse deoarece acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480-481 C. civ., fiind deci imprescriptibilă, iar problema inadmisibilităţii nu se poate susţine ca excepţie procedurală, fiind o chestiune de fond; prezenta cauză este o acţiune în revendicare propriu-zisă, care s-a transformat în despăgubiri.

Prescrierea dreptului de a solicita despăgubiri nu este fondată, faţă de răspunsul la notificare din 2007 şi introducerea acţiunii, în anul 2008, termen faţă de care cel de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958 nu este depăşit.

Pe fondul cauzei, tribunalul a constatat că reclamanţii au avut la dispoziţie Legea nr. 10/2001, ca lege specială, astfel că admiterea acţiunii în revendicare, pe calea dreptului comun, ar încălca prevederile Deciziei nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, care permite o astfel de cerere cu condiţia de a nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate şi securităţii raporturilor juridice, ceea ce, evident, s-ar întâmpla, deoarece chiriaşii au cumpărat părţi din imobil conform Legii nr. 112/1995, în condiţiile în care acesta nu era notificat.

Or, actualul raport juridic ce s-ar putea constitui ar fi între reclamanţi şi proprietarii sau deţinătorii apartamentelor, statul nefiind implicat, motiv pentru care condiţiile art. 480-481 C. civ. nu sunt îndeplinite.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanţii F.E.B. şi A.E.M., precum şi pârâţii Municipiul Arad, Primăria Municipiului Arad şi Consiliul Local al Municipiului Arad.

Prin Decizia civilă nr. 916 din 26 mai 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelurile, a anulat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că imobilul revendicat de reclamanţi a fost confiscat, conform Decretului nr. 92/1950, deşi la data măsurii dispuse părinţii reclamanţilor aveau calitatea de comercianţi şi, în această situaţie, imobilul intra sub incidenţa excepţiilor prevăzute de decret, de aici rezultând caracterul de abuziv al preluării.

Raportat la starea de fapt şi de drept dedusă judecăţii, a împrejurării că imobilul a fost înstrăinat în condiţiile art. 9 din Legea nr. 112/1995 foştilor chiriaşi, iar reclamanţii şi-au precizat şi susţinut cererea de acordare de despăgubiri băneşti de către Statul Român, ca măsuri reparatorii prin echivalent, în mod nelegal tribunalul a reţinut că reclamanţii aveau la dispoziţie Legea nr. 10/2001 şi, prin neapelare la această procedură specială, actualul raport juridic s-ar putea constitui doar între ei şi actualii proprietari ai imobilului.

Faţă de imposibilitatea obiectivă a restituirii în natură a imobilului, reclamanţii au dreptul la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent bănesc, al căror cuantum trebuie stabilit pe baza unei expertize tehnice în specialitatea construcţii.

Împotriva menţionatei hotărâri au declarat recurs pârâţii Municipiul Arad prin Primar, Primăria Municipiului Arad, Consiliul Local al Municipiului Arad şi M.F.P., iar, prin Decizia nr. 4546/ R din 15 iunie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate, a casat decizia recurată şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Timişoara.

În considerentele deciziei de casare s-a reţinut că în recurs a fost invocată excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost precizată, ca o cerere în acordare de despăgubiri pentru imobilul în litigiu formulată după intrarea în vigoare a legii speciale.

Or, această excepţie a fost susţinută în mod explicit încă de la prima instanţă, care a unit-o cu fondul. Cum analiza realizată de către instanţa de apel a vizat fondul cauzei, în condiţiile în care prima instanţă nu a intrat în cercetarea litigiului, Înalta Curte a constatat că nu putea verifica legalitatea modului în care s-a realizat dezlegarea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii. Astfel, soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată s-a rezumat la faptul că Statul Român nu mai este implicat în raportul juridic vizând imobilul, deşi din situaţia juridică reţinută chiar la fond rezultă că trei dintre apartamente se află încă în proprietatea municipiului Arad.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara sub nr. 154/59/2011, instanţă care, prin Decizia civilă nr. 27 din 21 februarie 2013, a respins, ca neîntemeiate, apelurile declarate de reclamanţii şi de pârâţii Municipiul Arad prin Primar şi Consiliul Local al Municipiului Arad.

În considerente, instanţa a reţinut că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 retrocedarea imobilelor expropriate anterior anului 1990 poate avea loc numai în condiţiile prevăzute de art. 11 din lege. Or, reclamanţii sunt în mod exclusiv culpabili pentru că nu au apelat la procedura legii speciale şi, ca atare, nu se mai pot prevala de dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului cu privire la dreptul la un proces echitabil.

În speţă, s-a formulat o notificare la data de 09 septembrie 2005, respinsă ca tardivă conform adresei din 20 februarie 2007 emisă de Primăria Municipiului Arad, pe care reclamanţii nu au atacat-o în instanţă, recurgând la formularea prezentei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun. Or, prin reglementarea prin lege specială a unui control jurisdicţional cu privire la dispoziţiile/deciziile emise în procedura administrativă, legiuitorul a asigurat respectarea garanţiilor unui proces echitabil, în sensul Convenţiei.

Curtea a constatat că, în raport de data preluarii bunului în patrimoniul statului, reclamanţii nu pot invoca dispozitiile art. 1 din Protocolul aditional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului - ratione temporis, acestea nu sunt aplicabile; de altfel, nu sunt aplicabile nici ratione materie, întrucat, la data analizei, reclamanţii nu aveau în patrimoniu un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Se impune astfel a se face şi aplicarea Deciziei nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cât timp s-a apreciat că o acţiune cu configuraţia celei de faţă devine admisibilă numai în măsura în care reclamanţii se pot prevala de un bun în sensul Convenţiei şi al protocoalelor sale adiţionale.

Potrivit unei jurisprudenţe constante a instanţei de la Strasbourg, bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 poate fi atât un drept real, cât şi un drept de creanţă, o speranţă legitimă la dobândirea unui astfel de bun, iar reclamanţii la data analizei nu se încadrează în niciuna dintre aceste situaţii.

Dimpotrivă, în temeiul art. 42 din Legea nr. 10/2001, republicată, deţinătorul actual al bunurilor nerestituite în urma procedurii speciale este şi deţinătorul unui bun în sensul Convenţiei, aşa încât, dându-se curs acţiunii în revendicare de faţă, s-ar aduce atingere protecţiei de care se bucură dreptul acestuia.

Instanţa de apel a reţinut ca fiind obligatorie hotărârea pronunţată de C.E.D.O. în cauza pilot Maria Atanasiu şi alţii contra României din 12 octombrie 2010, în sensul că nevalorizarea vocatiei revendicative conferită de legea reparatorie specială face ca demersul în constatarea jurisdicţională a ineficacităţii titlului statului să fie lipsit de orice finalitate.

De asemenea, a considerat că pierderea dreptului de proprietate prin simpla expirare a termenului de formulare a cererii de restituire, fără a se solicita în baza legii speciale reparatorii restituirea bunului, face ca titularul acţiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, să nu-şi mai poată justifica legitimarea procesuală activă, respectiv calitatea de proprietar al bunului la momentul promovării acţiunii.

Ca atare, chiar dacă s-ar încerca să se evite soluţia respingerii cererii ca inadmisibilă, reclamanţii din acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile de drept comun cuprinse în art. 480 - 481 C. civ. nu ar putea avea câştig de cauză într-un asemenea demers judiciar, tocmai datorită faptului că nu îşi mai pot dovedi dreptul de proprietate, care, prin expirarea termenului de formulare a notificării prevăzut de Legea nr. 10/2001, a trecut la stat.

Aşa cum a statuat Curtea Europeană în cauza Golder contra Regatului Unit (hotărârea din 21 februarie 1975), dreptul la un tribunal nu este absolut, el putând fi supus unor limitări. Sub rezerva efectivităţii dreptului, statul are posibilitatea de a stabili condiţiile şi limitele de exercitare a dreptului de acces la justiţie, inclusiv prin instituirea obligativităţii de a se urma o procedură administrativă prealabilă, poate reglementa mijloacele concrete de protecţie juridică a dreptului de proprietate, beneficiind astfel de o mare marjă de apreciere în această privinţă. Singura condiţie cerută statului este aceea ca măsurile pe care le adoptă, indiferent de natură lor, să fie coerente, efective şi să asigure justul echilibru între mijloacele folosite şi scopul urmărit.

Liberul acces la justiţie consacrat convenţional (art. 6) şi constituţional (art. 21) este garantat prin recunoaşterea dreptului celui interesat de a se adresa unei instanţe de judecată după parcurgerea procedurii administrative prealabile obligatorii, astfel încât nu se poate susţine că dreptul de acces la justiţie ar fi afectat în substanţa sa pentru a se reţine o încălcare sancţionată de Curtea Europeană.

Instanţa de apel a mai statuat că rezultă caracterul inadmisibil al cererii de acordare de despăgubirii şi din cuprinsul Deciziei nr. 27/2011 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, unde instanţa supremă a arătat că, în ceea ce priveşte acţiunile directe, îndreptate împotriva statului român sau altor entităţi, prin care s-au solicitat despăgubiri băneşti în temeiul art. 480 şi următoarele C. civ. şi al art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, acestea nu pot fi primite, deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant.

În raport cu obiectul concret dedus judecăţii, privind cererea reclamanţilor de obligare a pârâţilor, în solidar, la plata contravalorii imobilului revendicat, şi calea acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, susţinerile pârâţilor Municipiul Arad prin Primar şi Consiliul Local al Municipiului Arad privind lipsa calităţii lor procesuale pasive au fost apreciate de instanţa de apel ca nefondate, acţiunea nefiind promovată pe tărâmul Legii nr. 10/2001, care să atragă calitatea procesuală pasivă a Primarului Municipiului Arad.

Împotriva deciziei de mai sus au declarat recurs, în termen legal, reclamanţii F.E.B. şi A.E.M. şi pârâţii Municipiul Arad prin Primar, Primăria Municipiului Arad, Consiliul Local al Municipiului Arad.

În motivarea recursului, cu referire la dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., reclamanţii au arătat că, solicitând doar despăgubiri băneşti, stabilite de un expert, nu aduc atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice; aceştia solicită doar despăgubiri de la persoana care a înstrăinat proprietatea lor în mod abuziv, pentru că altfel, în caz de respingere a acţiunii, ar fi vorba de o îmbogăţire a Statului Român fără just temei în urma vânzării unui bun preluat abuziv.

În cauză, instanţa recunoaşte că există posibilitatea unei revendicării imobiliare întemeiate pe dreptul comun (decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 33/2008), însă nu motivează sau demonstrează evidenţa atingerii/distrugeri altor drepturi de proprietate sau securităţii vreunui raport juridic.

Prin acordarea despăgubirile băneşti s-ar produce o repararea echitabilă a situaţiei create de stat, cel care s-a folosit pe nedrept de proprietatea reclamanţilor, regimul juridic actual de proprietate ar rămâne acelaşi, iar apartamentele încă nevândute ar intra în proprietatea legală a Statului Român.

Recurenţii reclamanţi au mai solicitat ca instanţa de recurs să se pronunţe şi asupra tuturor excepţiilor din dosar.

Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., pârâţii au arătat că Decizia civilă nr. 27 din 21 februarie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara este dată cu încălcarea prevederilor legale, atâta timp cât în considerente nu se regăseşte analizarea excepţiilor şi apărărilor formulate de aceştia, iar, pe de altă parte, nu se argumentează respingerea apelul declarat de părţile în cauză.

Recurenţii au susţinut şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 315 alin. 1 C. proc. civ., în sensul nerespectării îndrumărilor instanţei de casare şi au făcut referire la modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei Municipiului Arad, Municipiului Arad şi Consiliului Local al Municipiului Arad cu privire la plata de despăgubiri băneşti - ca măsuri reparatorii în echivalent, excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi excepţiei prescripţiei dreptului reclamanţilor de a solicita despăgubiri băneşti conform expertizei.

Cât priveşte justificarea calităţii procesuale active, pârâţii au precizat că nu rezultă din actele depuse la dosar că A.E.M. şi F.E.B. probează dreptul de proprietate asupra cotei de 1/2 din imobilul în litigiu, care a aparţinut numitului A.S. Cum reclamanţii nu au prezentat un certificat de moştenitor cu privire la cei doi autori ai imobilului din Arad, aceştia nu fac dovada calităţii procesuale active.

Referitor la lipsa calităţii procesuale pasive a recurenţilor pârâţi, aceştia au arătat că, având în vedere cererea recurenţilor reclamanţilor, prin prisma prevederilor art. 25 din Decretul nr. 31/1954 statul participă în astfel de raporturi prin M.F.P. În altă ordine de idei, ţinându-se cont de situaţia locativă existentă, respectiv faptul că o parte din apartamente au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, sunt incidente prevederile actului normativ antemenţionat şi a H.G. nr. 20/1997 - legiuitorul prevede dreptul statului de a vinde aceste imobile chiriaşului, iar sumele obţinute din vânzarea apartamentelor care nu s-au restituit în natură se constituie buget la dispoziţia M.F.P.; în aceste condiţii, titularul obligaţiei este instituţia amintită şi nu Municipiul Arad, Consiliul Local al Municipiului Arad sau Primăria Municipiului Arad. În acelaşi sens sunt incidente şi prevederile art. 141 alin. (4) şi (5) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

În legătură cu excepţia prescripţiei dreptului de a solicita despăgubiri băneşti ca măsuri reparatorii în echivalent, pârâţii au susţinut că sunt aplicabile dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 raportat la dispoziţiile art. 8 din acelaşi act normativ, cu referire la data înregistrării acţiunii la Judecătoria Arad - 12 mai 2008.

Recurenţii au mai arătat că, în rejudecarea apelului, instanţa de apel nu a analizat motivul de apel ce viza solicitarea de înlăturare din considerentele sentinţei civile a Tribunalului Arad a expresiei „acesta fiind întocmit a ajuns la valoarea de 267.750 euro” (parag. 9 pag. 4), atâta timp cât nici nu a fost administrată proba cu expertiză judiciară până la încheierea dezbaterilor.

Prin întâmpinare, recurenţii pârâţi au solicitat respingerea recursului declarat de recurenţii reclamanţi, ca nefondat.

Examinând recursurile formulate, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte constată următoarele:

În privinţa recursului declarat de reclamanţii F.E.B. şi A.E.M., Înalta Curte reţine că aceste părţi, deşi invocă incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nu arată în concret care este actul juridic dedus judecăţii greşit interpretat ori a cărui natură sau înţeles lămurit şi vădit neîndoielnic a fost schimbat, situaţie în care o analiză prin prisma temeiului de drept menţionat în recurs nu se justifică.

Înalta Curte mai reţine că, în esenţă, recurenţii reclamanţi sunt nemulţumiţi de soluţia pronunţată de instanţa de apel în condiţiile în care, susţin aceştia, acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilul preluat abuziv nu ar aduce vreo atingere altui drept de proprietate ori securităţii raporturilor civile, consecinţe ce pot fi deduse din aplicarea în speţă a Deciziei nr. 33/2008 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Sub acest aspect, instanţa de recurs constată că în faza procesuală a apelului s-a apreciat că, după intrarea în vigoare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, acordarea de măsuri reparatorii în natură ori prin echivalent se poate face numai în procedura legii speciale, neparcurgerea acesteia neputând echivala cu invocarea încălcării dreptului la un proces echitabil din perspectiva dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Pe de altă parte, aceeaşi instanţă de apel a reţinut că o acţiune ca cea pendinte devine admisibilă în raport de normele convenţionale doar în situaţia în care reclamanţii ar face dovada că deţin un bun în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, ceea ce nu s-a probat în cauză, dar şi că o astfel de cerere trebuie analizată prin raportare la dispoziţiile art. 3307 C. proc. civ., cât timp a fost pronunţată decizia în recurs în interesul Legii nr. 27/2011 de către instanţa supremă.

Prin urmare, Înalta Curte observă că în apel s-a analizat în ce măsură, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, legea internă intră în conflict cu Convenţia şi dacă admiterea unei acţiuni în revendicare ar putea aduce atingere unui alt drept de proprietate ocrotit, în speţă constituit în favoarea cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995 ori Statului Român.

În cauză, aşa cum s-a reţinut şi prin decizia citată anterior, obligatorie pentru instanţe de la momentul publicării ei în M. Of., analiza posibilităţii de a cere despăgubiri în justiţie pe calea dreptului comun, în alte condiţii şi în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială, primează analizei calităţii procesuale a statului, iar raţionamentul folosit este identic cu cel expus de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia nr. 33/2008 în raport de similitudinea problemei de drept în discuţie, singura deosebire constând în natura măsurii reparatorii solicitate de reclamanţi.

Parcurgerea unei proceduri administrative prealabile, ceea ce s-a reproşat reclamanţilor de faţă, este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O. ale dreptului de acces la o instanţă, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunţată în recenta cauză Maria Atanasiu şi alţii împotriva României (paragraful 115).

Ca atare, reclamanţii aveau la dispoziţie calea legii speciale pentru repararea prejudiciului arătat, astfel că nu-şi pot invoca propria culpă în susţinerea cererii de faţă.

Exigenţele coerenţei şi certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudenţa sa în ceea ce priveşte adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităţilor statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii, caz în care, în situaţia de faţă, nu se poate apela la dispoziţiile dreptului comun.

În hotărârea-pilot C.E.D.O. a reamintit că „statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din ţară şi pentru punerea lor în aplicare” şi că „punerea în balanţă a drepturilor în cauză şi a câştigurilor şi pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei şi a sistemului juridic al statului constituie un exerciţiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenţia diverselor autorităţi interne” (parag. 233).

Mecanismul eficient de protecţie a drepturilor garantate de art. 6 din Convenţie şi de art. 1 din Primul Protocol adiţional, la care se referă C.E.D.O. în hotărârea-pilot menţionată, presupune tocmai stabilirea unui sistem eficient şi previzibil de executare într-un timp rezonabil a deciziilor şi dispoziţiilor administrative sau a hotărârilor judecătoreşti irevocabile.

În atare condiţii, cât timp reclamanţii, prin simpla expirare a termenului de formulare a cererii de acordare măsuri reparatorii potrivit Legii nr. 10/2001, au întârziat în recunoaşterea retroactivă a dreptului lor de proprietate asupra imobilului litigios, nu mai sunt îndreptăţiţi să solicite obligarea statului la plata de despăgubiri băneşti în temeiul art. 480 şi urm. C. civ. şi ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Aşadar, pentru considerentele deja prezentate nu se susţine motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor legale în materie.

Înalta Curte apreciază şi că recurenţii reclamanţi nu pot cere ca instanţa de recurs să se pronunţate asupra excepţiilor invocate în fazele procesuale anterioare şi nesoluţionate, întrucât nu au făcut dovada unei vătămări aduse drepturilor lor procesuale.

În consecinţă, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii F.E.B. şi A.E.M. împotriva Deciziei civile nr. 27 din data de 21 februarie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Referitor la recursul exercitat de pârâţii Municipiul Arad prin Primar, Primăria Municipiului Arad şi Consiliul Local al Municipiului Arad, Înalta Curte constată că este lipsit de interes.

În cauză, prin sentinţa civilă nr. 731/2010 pronunţată de Tribunalul Arad, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei Municipiului Arad şi a Consiliului Local al Municipiului Arad şi au fost respinse excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi cea a prescripţiei dreptului la acţiune; pe fond, acţiunea reclamanţilor a fost, de asemenea, respinsă.

Hotărârea instanţei de fond a fost anulată în apel în considerarea faptului că în mod nelegal s-a reţinut că reclamanţii ar fi avut la dispoziţie doar prevederile legii speciale pentru a fi despăgubiţi cu valoarea imobilului preluat abuziv.

Apelul pârâţilor a privit nesoluţionarea tuturor excepţiilor invocate, precum şi solicitarea de înlăturare din considerentele sentinţei civile a Tribunalului Arad a expresiei „acesta fiind întocmit a ajuns la valoarea de 267.750 euro” (cu referire la proba cu expertiză tehnică judiciară).

În recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că nu poate verifica legalitatea modului în care s-a realizat dezlegarea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, cât timp instanţa de apel a analizat alte aspecte decât cele avute în vedere la fond, sens în care a casat hotărârea Curţii de Apel Arad şi a trimis cauza spre rejudecare acestei instanţe.

În rejudecare, instanţa de apel a procedat, în limitele investirii sale, la analiza apelurilor declarate în cauză, constatând că, în raport de obiectul dedus judecăţii (acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilul preluat abuziv) şi calea procesuală urmată (acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun, iar nu Legea nr. 10/2001), susţinerile privind lipsa calităţii procesuale pasive a pârâţilor Municipiul Arad prin Primar şi Consiliul Local al Municipiului Arad (nn: pe capătul de cerere privind obligarea acestora la plata de despăgubiri băneşti) sunt nefondate (doar în procedura legii speciale fiind atrasă calitatea procesuală pasivă a Primăriei Municipiul Arad).

Or, în raport de soluţia tribunalului asupra excepţiei de mai sus, fondată însă pe un alt temei de drept, apelanţii pârâţi nu puteau pretinde o altă rezolvare asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive pe capătul de cerere privind obligarea la plata de despăgubiri băneşti, problema de drept invocată fiind tranşată implicit de prima instanţă în sensul dorit de aceştia.

Cât timp cererea reclamanţilor a fost respinsă pe fond, nu se mai justifica interesul pârâţilor în exercitarea căii de atac.

Cel nemulţumit de hotărâre, pentru a putea exercita dreptul de apel trebuie să justifice un interes, ceea ce presupune că el a căzut, total sau parţial, în pretenţii, ca urmare a judecăţii în faţa primei instanţe. Prin interes se înţelege folosul practic urmărit de cel ce a pus în mişcare acţiunea civilă, respectiv oricare din formele procedurale ce intră în conţinutul acesteia.

În speţă, pârâţii au obţinut câştig de cauză în fond, astfel încât nu mai era necesar a invoca în apel o astfel de neregularitate procedurală, deoarece folosul practic urmărit nu se mai putea răsfrânge asupra lor, în calitate de apelanţi.

Ca atare, chiar dacă apelul pârâţilor a fost analizat pe fond de instanţa de apel, iar nu prin prisma interesului dovedit în exercitarea căii de atac în cauză, Înalta Curte, faţă de considerentele expuse anterior, reţine că numai în măsura în care se proba existenţa unei vătămări directe a acestor recurenţi se impunea cenzurarea criticilor din recurs privind nemotivarea hotărârii sub aspectul excepţiilor invocate ori aplicarea greşită a legii. Or, o astfel de dovadă nu a fost făcută.

În acest context, în raport de soluţia dată prezentului recurs, nici verificare celorlalte critici nu mai este necesară.

Înalta Curte, pentru argumentele de mai sus, va respinge, ca lipsit de interes, recursul declarat de pârâţii Municipiul Arad prin Primar, Primăria Municipiului Arad, Consiliul Local al Municipiului Arad împotriva aceleiaşi decizii a instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii F.E.B. şi A.E.M. împotriva Deciziei nr. 27 din data de 21 februarie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Respinge, ca lipsit de interes, recursul declarat de pârâţii Municipiul Arad prin Primar, Primăria Municipiului Arad, Consiliul Local al Municipiului Arad împotriva aceleiaşi decizii.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 octombrie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 4849/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond  ICCJ. Decizia nr. 4862/2013. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 4857/2013. Civil