ICCJ. Decizia nr. 4935/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4935/2013
Dosar nr. 4817/2/2012
Şedinţa publică din 31 octombrie 2013
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la 18 februarie 2010 reclamanta F.C. a chemat în judecată pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate dreptul său de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 200 mp situat în Bucureşti, str. I.P., sector 3 Bucureşti, să oblige primul pârât să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie acest teren, iar în subsidiar, în situaţia în care terenul nu poate fi restituit în natură, să fie obligat al doilea pârât la plata despăgubirilor aferente suprafeţei de teren în cuantum de 1.146.992 RON.
Prin Sentinţa civilă nr. 697 din 18 mai 2010 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia inadmisibilităţii şi, în consecinţă, a respins ca inadmisibilă acţiunea în raport de considerentele Deciziei nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, reţinând că reclamanta nu a uzat de prevederile legii speciale, astfel încât nu se poate prevala de dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 şi că nu are o speranţă legitimă pentru obţinerea unui bun şi niciun bun în sensul Convenţiei.
Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentinţe a fost admis prin Decizia nr. 58 din 13 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, a fost desfiinţată sentinţa apelată şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Prin Decizia nr. 3450 din 17 mai 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, au fost admise recursurile declarate de pârâţii Consiliul General al municipiului Bucureşti şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a fost casată decizia recurată şi a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.
Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reţinut că prima instanţă, cu o justificare într-adevăr destul de superficială, însă suficientă pentru ca hotărârea să poată fi considerată motivată din perspectiva art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a arătat de ce titlul reclamantei nu este preferabil, respectiv pentru că nu a urmat procedura legii speciale interne, Legea nr. 10/2001.
În aceste condiţii, numai pentru că în loc să se pronunţe asupra caracterului eventual nefondat al acţiunii în revendicare ci, urmând criteriile de analiză impuse prin Decizia nr. 33/2008, prima instanţă a respins acţiunea ca inadmisibilă, desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare este absolut formală şi de natură să ducă la prelungirea duratei procesului.
Pronunţând o hotărâre de desfiinţare a sentinţei, instanţa de apel a vătămat interesele procesuale ale pârâţilor, prin prelungirea insecurităţii raportului juridic asupra imobilului în litigiu, astfel încât criticile formulate întrunesc cerinţele art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
În rejudecare, prin Decizia civilă nr. 30A din 6 februarie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamantă împotriva Sentinţei civile nr. 697 din 18 mai 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut că reclamanta a formulat cererea de chemare în judecată în temeiul dreptului comun, respectiv în temeiul dispoziţiilor art. 480 şi art. 481 C. civ., precizând că nu a solicitat restituirea imobilului în temeiul Legilor nr. 18/1991 sau nr. 10/2001.
De asemenea, apelanta-reclamantă a arătat că nu îi sunt aplicabile prevederile O.U.G. nr. 83/1999 şi nr. 94/2000, constatând că nu îndeplinea cerinţele art. 1 din aceste acte normative, astfel că revendicarea întemeiată pe dreptul comun ar fi singura cale de a redobândi proprietatea.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că imobilul a fost preluat de către stat prin expropriere în temeiul Decretului nr. 130/1989 emis pentru demolarea unor construcţii, cât şi pentru edificarea unor artere de circulaţie situate în Municipiul Bucureşti.
De asemenea, Curtea a constatat că terenul în litigiu este afectat de elemente de sistematizare, fiind edificate pe acest teren blocuri de locuinţe, alei pietonale şi amenajate locuri de parcare.
Apelanta-reclamantă nu deţine niciun titlu de proprietate asupra imobilului, acesta fiind trecut în proprietatea statului prin expropriere pentru utilitate publică. Restituirea imobilului în natură nu se poate realiza, fiind afectat de elemente de sistematizare, iar faptul că nu a solicitat acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu justifică existenţa unei speranţe legitime a apelantei-reclamante, la momentul formulării acţiunii în revendicare.
De asemenea, Curtea a constatat că din considerentele Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, formularea unei acţiuni în revendicare pe calea dreptului comun este inadmisibilă, în situaţia în care reclamanta nu a folosit procedura legii speciale. În condiţiile arătate, apelanta-reclamantă nu se poate prevala de dispoziţiile art. 1 din Protocolului nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi nu poate susţine că are o speranţă legitimă pentru obţinerea unui bun sau că ar deţine un bun în sensul Convenţiei.
Deoarece apelanta-reclamantă nu a folosit dispoziţiile legii speciale pentru obţinerea măsurilor reparatorii prin echivalent, pentru imobilul preluat prin expropriere de către stat, acţiunea formulată este inadmisibilă, astfel cum în mod corect a stabilit prima instanţă.
Pentru considerentele arătate, Curtea, în temeiul prevederilor art. 296 C. proc. civ., a reţinut că se impune respingerea apelului ca nefondat.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanta şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Reclamanta F.C. a solicitat, în principal, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, iar în subsidiar modificarea în parte a deciziei recurate în ceea ce priveşte considerentele acesteia şi, în parte, a dispozitivului, în sensul admiterii apelului, schimbării sentinţei instanţei de fond şi admiterii cererii subsidiare de obligarea la despăgubiri a pârâtului Statul Român. A invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea recursului a susţinut că din minuta întocmită la data pronunţării aflată la dosarul de apel rezultă că s-a respins apelul declarat de reclamantă, dar această menţiune lipseşte din dispozitivul deciziei recurate, în care figurează menţiunea admiterii apelului. În acest mod au fost încălcate dispoziţiile imperative ale art. 258 alin. (1) C. proc. civ., text care reglementează în mod expres sancţiunea nulităţii. Cum partea din hotărâre care se execută este dispozitivul acesteia, cum există neconcordanţă între minută şi dispozitiv, precum şi între dispozitiv şi considerente, instanţa de control nu poate stabili soluţia reală ce a fost avută în vedere de curtea de apel, astfel încât se impune casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În subsidiar, solicită să se constate nulitatea deciziei recurate pentru contrarietate între considerente şi dispozitivul hotărârii, deoarece această contrarietate echivalează cu nemotivarea hotărârii, respectiv cu necercetarea fondului.
În al doilea subsidiar, solicită să se constate că hotărârea atacată cuprinde considerente străine de natura pricinii, care ignoră obiectul acesteia, că obiectul şi raportul juridic dedus judecăţii a fost tranşat prin cererea de apel şi considerentele Deciziei nr. 3450/2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ce a dezlegat problema de drept a admisibilităţii acţiunii în revendicare. Instanţa de apel a nesocotit îndrumările instanţei de casare, hotărârea pronunţată cuprinzând aspecte teoretice referitoare la inadmisibilitatea acţiunii în revendicare în general, fără a face trimitere la situaţia particulară din cauza de faţă.
Într-un al treilea subsidiar a solicitat să se constate că în considerentele hotărârii atacate nu există nicio apreciere faţă de cererea de obligare a pârâtului Statul Român la plata despăgubirilor.
Prin recursul formulat, reclamanta a formulat şi critici de nelegalitate a hotărârii atacate vizând încălcarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., greşita reţinere a caracterului inadmisibil al acţiunii în revendicare raportat la prevederile Legii nr. 10/2001, precum şi greşita înlăturare a incidenţei prevederilor art. 480 şi 481 C. civ. şi ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a solicitat modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului reclamantei, susţinând că hotărârea cuprinde motive contradictorii, motiv prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. A arătat că hotărârea instanţei de apel este criticabilă deoarece în considerente se reţine legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate, iar prin dispozitiv se admite apelul reclamantei. Soluţia din dispozitiv este greşită, atâta timp cât în mod legal s-a apreciat că norma juridică cu caracter general nu este aplicabilă speţei.
Analizând recursurile în limitele criticilor formulate, Înalta Curte constată că acestea sunt întemeiate şi pot fi subsumate motivelor prevăzute de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., urmând să le analizeze din această perspectivă.
Examinând actele şi lucrările dosarului se reţine că, potrivit minutei aflate la dosarul de apel, la 6 februarie 2013 instanţa a decis respingerea apelului, ca nefondat. Dispozitivul Deciziei civile nr. 30 A din 6 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă cuprinde menţiunea "admite apelul declarat de reclamanta F.C.". În acelaşi timp, considerentele deciziei sunt în sensul respingerii apelului ca nefondat.
Dacă prin sentinţa instanţei de fond se respinge acţiunea, iar prin decizia pronunţată în apel se admite apelul, fără nicio altă dispoziţie procedurală, se ajunge la situaţia în care nu se poate stabili ce intră în puterea lucrului judecat şi nici dacă hotărârea poate fi pusă în executare.
Or, de esenţa soluţionării pe cale jurisdicţională a litigiului este tranşarea procesului prin înscrierea soluţiei în dispozitivul hotărârii judecătoreşti, în caz contrar, dispoziţiile instanţei rămânând fără efect.
Potrivit dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele prin care s-au înlăturat cererile părţilor, ca o garanţie a caracterului echidistant al procedurii judiciare şi a respectării dreptului la apărare al părţilor.
În măsura în care se poate observa că există contradicţie, nu numai între dispozitivul hotărârii şi considerentele acesteia, dar şi între dispozitivul hotărârii pronunţate în apel şi cel al hotărârii pronunţate pe fondul cauzei, hotărârea atacată este lovită de nulitate.
În practica judiciară s-a apreciat în mod constant, că în situaţia în care există neconcordanţă între considerentele hotărârii şi dispozitivul acesteia, nu reprezintă o eroare materială, în sensul art. 281 C. proc. civ., acesta putând constitui numai motiv de recurs împotriva hotărârii.
În raport de prevederile art. 258 alin. (1) C. proc. civ., minuta trebuie considerată adevărata hotărâre pronunţată de instanţă, întrucât reflectă rezultatul deliberării, fiind nelegal, după pronunţarea hotărârii, ca judecătorul să revină asupra părerii sale, în conformitate cu prevederile alin. (3) al aceleiaşi norme.
Minuta astfel întocmită reprezintă pe scurt dispozitivul hotărârii şi trebuie să fie reprodusă în hotărâre, fără a mai putea fi modificată.
Or, pronunţarea în cauză a unei hotărâri cu conţinut diferit, respectiv o soluţie de admitere a apelului după ce în minută s-a consemnat respingerea apelului, s-a realizat cu încălcarea dispoziţiilor legale anterior arătate, reprezentând o revenire a judecătorilor asupra soluţiei iniţiale.
Atare nelegalitate impune anularea hotărârii, a cărei pronunţare a produs recurentelor o vătămare procesuală ce nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea actului de procedură nelegal, în aplicarea şi a dispoziţiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ., atrăgând astfel incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
În aceste condiţii, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 - 313 C. proc. civ., se impune casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului declarat de reclamantă, aceleiaşi instanţe de apel, care va stabili deplina concordanţă dintre dispozitivul şi considerentele hotărârii.
Faţă de aceste argumente, celelalte motive de recurs formulate de reclamantă, nu vor mai fi cercetate de Înalta Curte.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
În majoritate,
Admite recursurile declarate de reclamanta F.C. şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva Deciziei civile nr. 30A din 6 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecarea apelului declarat de reclamantă împotriva Sentinţei civile nr. 697 din 18 mai 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, aceleiaşi instanţe de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 octombrie 2013.
OPINIE SEPARATĂ
Recursurile ambelor părţi trebuiau respinse ca nefondate, pentru următoarele considerente:
1. Reclamanta a invocat, în temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ., faptul că decizia instanţei de apel este lovită de nulitate, în condiţiile în care din minută rezultă că s-a respins apelul, iar în dispozitivul deciziei recurate figurează soluţia de admitere a apelului. S-a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 258 alin. (1) C. proc. civ. şi, "cum partea din hotărâre care se execută este dispozitivul acesteia, din care rezultă că instanţa a admis apelul, având în vedere că şi între acesta, pe de o parte, şi minută, respectiv considerente pe de altă parte, există o neconcordanţă asupra căreia instanţa de control judiciar nu se poate pronunţa, întrucât nu rezultă care este soluţia reală".
Critica formulată nu întruneşte cerinţele art. 304 pct. 5 C. proc. civ., menţiunea din dispozitivul deciziei, privitoare la admiterea apelului, fiind doar o eroare materială căreia îi sunt incidente prevederile art. 281 alin. (1) C. proc. civ. conform cu care, erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea şi susţinerile părţilor sau cele de calcul, precum şi orice alte erori materiale din hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu sau la cerere.
Aceasta deoarece, de vreme ce considerentele deciziei recurate corespund soluţiei înscrisă în minută, consemnarea din dispozitiv, în sensul că se admite apelul, atâta timp cât această menţiune nu a fost urmată de o schimbare/anulare a sentinţei - firească pentru soluţia de admitere a căii de atac -, nu reprezintă decât o eroare materială.
Recurenta nu a suferit nicio vătămare procesuală, de natură să atragă anularea hotărârii conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ., pentru că dispozitivul nu cuprinde nicio menţiune care să poată fi pusă în executare silită, astfel încât susţinerea acesteia, în sensul că nu ştie ce soluţie s-a dat "pentru că dispozitivul este cel care se execută", nu poate fi primită.
Aşadar, aspectele menţionate au numai valoarea unei erori materiale, de îndreptat în condiţiile art. 281 şi art. 2812a C. proc. civ.
O altă critică formulată de către reclamantă, bazată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., vizează contrarietatea dintre considerente şi dispozitiv şi care, în opinia recurentei, echivalează cu nemotivarea hotărârii.
Critica nu este întemeiată, de vreme ce, faţă de cele arătate anterior, contradicţia poate fi înlăturată printr-o simplă îndreptare a erorii materiale strecurate în dispozitiv. Or, îndreptarea erorii materiale poate fi făcută, aşa cum o spune cu evidenţă art. 281 alin. (1) C. proc. civ., şi la cerere, iar nu doar din oficiu.
O altă critică formulată de către reclamantă priveşte faptul că instanţa de apel a nesocotit îndrumările date de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a schimbat obiectul apelului atunci când a arătat că acţiunea în revendicare este admisibilă.
Critica nu este întemeiată. Prin Decizia nr. 3450 din 17 mai 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat asupra admisibilităţii acţiunii în revendicare în cauză, casarea cu trimitere fiind dispusă pentru a se face compararea titlurilor de proprietate ale părţilor. Drept urmare, chestiunea admisibilităţii acţiunii în revendicare a fost tranşată în mod irevocabil, ea nemaiputând fi adusă în discuţie prin prezentul recurs.
De asemenea, reclamanta a criticat decizia instanţei de apel arătând că instanţa "nu s-a pronunţat în considerente" asupra despăgubirilor la care ar fi trebuit obligat Ministerul Finanţelor Publice.
Nici această critică nu poate fi primită, instanţa de apel nefiind ţinută de obligaţia de a se pronunţa asupra unei cereri formulate ca un subsidiar, în condiţiile în care a respins cererea principală, cu motivarea că acţiunea nu poate fi admisă în lipsa titlului de proprietate al reclamantei. Pe de altă parte, este cu atât mai puţin întemeiată nemulţumirea recurentei de a nu i se fi soluţionat prin "considerente" capete de cerere, câtă vreme aceeaşi parte susţine, în mod corect, faptul că, totuşi, dispozitivul este cel care conţine soluţia dată de instanţă.
În fine, reclamanta a criticat decizia din apel pentru că, în opinia sa, instanţa nu a analizat aspectele impuse prin decizia de casare.
Critica nu este întemeiată, instanţa de apel arătând că reclamanta nu a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, aşa cum impusese instanţa de casare să se verifice, astfel încât nu poate invoca existenţa unei speranţe legitime pentru admiterea acţiunii în revendicare.
Având în vedere cele mai sus arătate, criticile formulate de către reclamantă nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul ar fi trebuit respins, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ.;
2. Recursul declarat de către pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a vizat nulitatea hotărârii urmare a contradicţiei care există între considerente şi dispozitiv.
Întrucât, în realitate, în speţă nu s-a produs decât o eroare materială, în sensul celor arătate cu ocazia analizării recursului declarat de către reclamantă, critica formulată nu întruneşte cerinţele art. 304 pct. 7 C. proc. civ., motiv pentru care ar fi trebuit respins în condiţiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 4933/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 4936/2013. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
