ICCJ. Decizia nr. 4940/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4940/2013
Dosar nr. 61994/3/2010
Şedinţa publică din 31 octombrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a III-a Civilă, la data de 21 decembrie 2010, reclamantul N.D. a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, F.M., M.F. şi M.C.G., solicitând instanţei ca, prin hotărâre judecătorească, să se constate că imobilul, proprietatea sa, situat în Bucureşti, sectorul 5, a fost preluat fără un titlu valabil de către Statul Român, şi, ca o consecinţă a nevalabilităţii titlului statului, să se dispună obligarea pârâţilor să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, Sectorul 5, Şoseaua Alexandriei.
Prin sentinţa civilă nr. 343 din 22 februarie 2012, Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a Civilă a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamant, reţinând în considerentele hotărârii că titlul de proprietate invocat de către reclamant îl reprezintă contractul pentru construirea de locuinţe proprietate personală nr. 9767 din 19 ianuarie 1971 încheiat cu fostul Consiliu Popular al Municipiului Bucureşti, în timp ce titlul pârâtei F.M. este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 sub nr. 7865 din 18 mai 2007, prin care aceasta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului din litigiu, imobil pe care l-a vândut ulterior pârâţilor M.F. şi M.C.G., prin contactul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 182 din 24 ianuarie 2008 la B.N.P.A. „M.G.O. şi A.A.J.”.
Totodată, tribunalul a constatat că pârâţii M.F. şi M.C.G. au încheiat cu pârâţii A.M. şi A.C.R. o promisiune de vânzare-cumpărare a imobilului din litigiu.
Întrucât atât reclamantul, cât şi pârâţii pretind a avea dreptul de proprietate asupra imobilului, prezentând câte un titlu, tribunalul a procedat la compararea titlurilor pentru a stabili care dintre ele este preferabil. Din acest punct de vedere, tribunalul a reţinut că, potrivit art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (în prezent art. 45), actele juridice de înstrăinare, chiar având ca obiect imobile preluate de stat fără titlu, sunt valabile dacă au fost încheiate cu buna credinţă.
În speţa dedusă judecaţii, la data încheierii contractului de vânzare cumpărare, ce constituie titlul de proprietate al pârâţilor cumpărători, aceştia au fost de buna-credinţa, în sensul că au avut credinţa ca au contractat cu adevăratul proprietar, respectiv Statul Român.
Tribunalul a apreciat că în prezenta cauză doar pârâta F.M. a dobândit bunul în baza Legii nr. 112/1995, ceilalţi pârâţi fiind dobânditori de la o persoană fizică şi nu de la statul român, astfel încât, cu atât mai mult, nu poate fi vorba de o rea-credinţă a pârâţilor la dobândirea bunului.
Aşadar, în cauză este aplicabilă şi teoria validităţii aparenţei în drept, care presupune întrunirea cumulativa a următoarelor condiţii: actul încheiat sa fie un contract oneros şi cu titlu particular, contractantul sa fie de buna-credinţa şi, în plus, să existe o eroare comună şi invincibilă cu privire la calitatea de vânzător a transmiţătorului.
În prezenta cauză este evident că actul încheiat (vânzare-cumpărare) este un act cu titlu particular şi cu titlu oneros, iar pârâţii au fost de bună-credinţă deoarece nu există nici o probă contrară, în favoarea pârâţilor operând prezumţia de bună-credinţă, principiu general al dreptului civil desprins din interpretarea art. 1899 alin. (2), art. 486 şi art. 487 C. civ.
În sfârşit, condiţia erorii comune şi invincibile presupune că titularul aparent al dreptului creează tuturor convingerea legitimă că este titularul dreptului respectiv şi că situaţia respectivă este reală, astfel încât orice persoană cu o diligenţă normală ar fi perfectat contractul fără să aibă îndoieli cu privire la eventuala valabilitate a contractului de vânzare-cumpărare.
În concluzie, tribunalul a reţinut că pârâţii au fost de bună-credinţă la dobândirea imobilului, motiv pentru care a apreciat că titlul pârâţilor este pe deplin valabil şi legal, având preferinţă faţă de titlul reclamantului.
S-a mai reţinut de către prima instanţă că, prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a stabilit că, în situaţia în care nu a fost admisă o acţiune în constatarea nulităţii absolute a unui contract de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, fostul chiriaş beneficiază de un drept de proprietate actual în sensul Convenţiei şi nu poate fi deposedat de bunul său (hotărârea Raicu împotriva României).
În raport cu situaţia de fapt reţinută, tribunalul a apreciat că acţiunea formulată, astfel cum a fost precizată şi completată, este nefondată, întrucât, indiferent de considerentele arătate de către reclamant prin acţiune, acesta nu are decât posibilitatea acordării de despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 (art. 18 lit. c)), cu condiţia formulării unei notificări şi nu beneficiază de restituirea în natură a imobilului, atâta timp cât acesta a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale.
Prima instanţă a mai reţinut că, prin Legea nr. 1/2009 s-a prevăzut în mod expres că nu se restituie în natură, ci doar în echivalent, imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 cu respectarea condiţiilor cerute de lege (art. 7 alin. (11)).
Tribunalul a avut în vedere şi decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie pentru instanţe, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ., prin care s-a stabilit că legea specială nr. 10/2001 are prioritate, iar această lege prevede doar posibilitatea acordării de despăgubiri reclamantului şi condiţionat de existenţa unei notificări, nu şi posibilitatea restituirii în natură.
A considera că, în această situaţie, mai poate fi admisă o acţiune în revendicare căreia să-i fie aplicate regulile de drept comun, ce presupun o comparare de titluri, ar însemna a eluda intenţia legiuitorului, care a înţeles să dea preferinţa titlului cumpărătorului prin derogare de la regulile de drept comun.
Este indiscutabil că proprietarul se poate adresa şi instanţei pentru a cere restituirea imobilului de la fostul chiriaş devenit proprietar, însă o asemenea acţiune nu poate fi admisă, deoarece situaţiei de fapt reţinute nu-i este aplicabil temeiul de drept invocat, respectiv regulile create de practică în temeiul art. 480 C. civ., care implică o comparare a titlurilor după un alt criteriu de preferinţă şi anume, verificarea titlurilor autorilor părţilor. Acest lucru ar fi în defavoarea celui care a cumpărat de bună-credinţă în temeiul Legii nr. 112/1995, încrezându-se în aparenţa calităţii statului de proprietar, ceea ce ar fi contra opţiunii legiuitorului.
În acest sens sunt şi prevederile exprese ale art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de foştii proprietari sau succesorii acestora doar dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie. Un astfel de caracter îl are şi Legea nr. 10/2001, care a înţeles să reglementeze toate situaţiile juridice în legătură cu regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, astfel că, după data de 14 februarie 2001, persoanele îndreptăţite la retrocedarea în natură sau prin echivalent au fost obligate să se conformeze condiţiilor, procedurii şi termenelor stabilite prin acest act normativ, sub sancţiunea pierderii dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii sau în echivalent.
Existând două categorii de norme juridice, care reglementează aceleaşi relaţii sociale, respectiv cele născute în legătură cu dreptul de proprietate, în mod firesc nu se vor mai aplica normele cu caracter general ale Codului civil, ci cele cu caracter special ale Legii nr. 10/2001, care privesc numai regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de stat. Este evident că legea nu reglementează posibilitatea acţiunilor în revendicare în condiţiile dreptului comun, paralel şi în contradicţie cu procedura revendicării speciale pe care o prevede expres, aceasta din urmă fiind singura acţiune permisă.
Prin urmare, analizând acţiunea în revendicare formulată de către reclamant, astfel cum aceasta a fost completată şi precizată, instanţa a constatat că, în cazul acestor imobile, legea nu mai permite aplicarea regulilor create de literatura de specialitate şi de practica judecătorească pornind de la prevederile art. 480 C. civ. privind compararea titlurilor de proprietate invocate de către cele doua părţi şi restituirea imobilului de la posesorul neproprietar, ci a impus folosirea de către fostul proprietar deposedat abuziv numai a procedurii instituite de acest act normativ pentru restituirea efectivă a imobilului sau, după caz, pentru stabilirea unor măsuri reparatorii prin echivalent.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat apel reclamantul, solicitând admiterea apelului aşa cum a fost formulat, modificarea în tot a sentinţei apelate, iar pe fondul cauzei, admiterea acţiunii precizate şi completate.
În motivarea apelului, reclamantul a arătat că nepronunţarea expresă cu privire la primul capăt al cererii introductive de instanţă echivalează cu o denegare de dreptate în condiţiile în care a solicitat analizarea titlului statului din perspectiva Legii nr. 213/1998 (art. 6).
Prin cererea introductivă de instanţă, în primul capăt, a solicitat instanţei de judecată sa constate că imobilul (apartamentul nr. 57) situat în Bucureşti, Sectorul 5, Şoseaua Alexandriei, a fost preluat fără un titlu valabil de către Statul Român, preluare care s-a făcut în baza Decretului nr. 223/1974 şi fără niciun fel de despăgubire.
Privitor la acest capăt de cerere, instanţa de fond nici nu s-a pronunţat, însă a respins acţiunea de plano. Or, stabilirea de către instanţă a nevalabilităţii titlului statului are drept consecinţă stabilirea cu efect retroactiv a faptului că dreptul de proprietate asupra bunului care face obiectul acţiunii nu a ieşit niciodată din patrimoniul reclamantului.
Totodată, arată că a solicitat restituirea imobilului în baza art. 480 C. civ., pentru că Statul Român nu are un titlu care să legitimeze preluarea, câtă vreme Decretul nr. 223/1974 a fost un act normativ abuziv. Acest decret contravenea Constituţiei din 1965 (art. 36) care ocrotea dreptul de proprietate personală şi respectiv prevederilor art. 481 (ca lege organică), potrivit cărora nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa fără o justă şi prealabilă dezdăunare. De asemenea, Decretul nr. 223/1974 era contrar Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948 la care România era parte semnatară.
Faţă de cele de mai sus, este evident ca se impunea admiterea primului capăt de cerere al acţiunii.
Al doilea motiv de apel invocat de reclamant vizează susţinerile instanţei de fond cu privire la contractul de vânzare-cumpărare din 7 noiembrie 2007, încheiat în baza Legii nr. 112/1995 între Statul Român, în calitate de vânzător şi F.M., cumpărătoare, având ca obiect apartamentul nr. 57, de la adresa mai sus-arătată.
În mod greşit instanţa de fond a apreciat că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare dintre Statul Român şi F.M., s-au respectat dispoziţiile Legii nr. 112/1995, iar cumpărătoarea a fost de bună-credinţă.
A arătat în cererea introductivă de instanţă ca a dobândit imobilul în litigiu prin contractul de vânzare-cumpărare din 19 aprilie 1971 încheiat cu Consiliul Popular al Municipiului Bucureşti - Oficiul pentru Construirea de Locuinţe Proprietate Personală. Prin Decizia nr. 1387 din 18 septembrie 1986, în baza Decretului nr. 223/1974, imobilul a trecut fără plată în proprietatea statului. Ulterior, în baza Legii nr. 112/1995, acesta i-a fost vândut pârâtei F.M.
În mod greşit, instanţa de fond a apreciat ca fiind valabil titlul pârâtei F.M., titlu reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare din 7 noiembrie 2007, fiindcă statul nu a dobândit niciodată în mod legal un drept asupra imobilului în litigiu, motiv pentru care Statul Român nu avea dreptul să vândă acest imobil, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 112/1995, indicată ca temei juridic al contractului, nu era aplicabilă imobilului în litigiu, acesta fiind preluat fără titlu valabil.
Neavând un drept de proprietate asupra imobilului, statul nu putea înstrăina un astfel de drept, întrucât nu putea înstrăina mai mult decât avea în patrimoniu, respectiv o posesie fondată printr-o măsură abuzivă.
Faţă de cele de mai sus, buna-credinţă la cumpărare a pârâtei F.M. nu mai are nicio relevanţă, ci poate fi invocată într-o eventuală acţiune în constatarea nulităţii absolute a contractului său de vânzare-cumpărare şi în consecinţă, pentru a obţine preţul actualizat al apartamentului, aşa cum prevede Legea nr. 1/2009.
În ceea ce priveşte cel de-al treilea motiv de apel, acesta a vizat compararea de titluri, în urma căreia instanţa de fond în mod greşit a respins acţiunea în revendicare, în condiţiile în care apelantul arată că a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului prin acte necontestate, în timp ce Statul Român, ca autor al pârâtei, nu a dobândit dreptul de proprietate în mod valabil, preluarea imobilului fiind realizată prin abuz. De aceea, titlul invocat de către reclamant este mai bine caracterizat şi mai eficient din punct de vedere juridic decât titlul pârâtei.
La data de 25 iunie 2012, reclamantul N.D. a depus prin serviciul registratură al instanţei motive suplimentare de apel, prin care invocă greşita aplicare a legii, anume a temeiului de drept al acţiunii, arătând că temeiul de drept invocat de apelant, respectiv art. 480 şi 481 C. civ., Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, Convenţia europeană a drepturilor omului, a fost ignorat de instanţa de fond, care a analizat acţiunea sub aspectul exclusiv al Legii nr. 10/2001, nu şi al revendicării pe dreptul comun.
Art. 480 C. civ. a fost invocat de apelant ca şi temei principal de drept, potrivit principiului disponibilităţii. Acest principiu de drept este esenţial, iar instanţa nu se poate substitui reclamantului, astfel încât este evident că instanţa de fond nu a soluţionat cauza.
Un alt motiv de apel vizează analizarea acţiunii în revendicare a bunului imobil preluat de stat fără drept prin Decretul nr. 223/1974, astfel că hotărâre a pronunţată este lipsită de fundament juridic.
Consecinţele Decretului nr. 223/1974 trebuiau să fie înlăturate de instanţă, menţinerea efectelor acestui act normativ abuziv fiind de natură să-i încalce dreptul de proprietate, drept pe care nu l-a pierdut niciodată.
Prin Decizia nr. 5 din 20 noiembrie 2000 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, Secţiile Unite, în recursul în interesul legii, privind admisibilitatea acţiunilor în revendicare a imobilelor trecute în proprietatea Statului prin Decretul nr. 223/1974, s-a stabilit: ". prin acţiunea în revendicare de drept comun, foştii proprietari pot să reclame în faţa instanţelor judecătoreşti încălcarea în orice mod a dreptului lor de proprietate asupra locuinţelor deţinute de chiriaşi. De aceea, persoanele care consideră că în - perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 au fost deposedate nelegitim de proprietăţile lor imobiliare - inclusiv în baza Decretului nr. 223/1974 - pot cere în justiţie pe calea acţiunii în revendicare recunoaşterea dreptului lor de proprietate asupra acestor bunuri şi, ca urmare, restituirea lor".
Totodată, arată că decizia nr. 33/2008 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu conţine prevederi exprese care să interzică promovarea unei acţiuni în revendicare în scopul redobândirii unui imobil preluat abuziv de Stat, în perioada 1945-1989 astfel că, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nefondată şi contrară legii.
Întrucât nu a verificat titlul statului şi a concluzionat în mod greşit că pretinsa buna-credinţă, în niciun fel dovedită în cauză, ar avea vreo influenţă în cazul unei revendicări, instanţa de fond a făcut o motivare străină de natura pricinuii.
Prin decizia nr. 10-A din 14 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie s-a respins apelul declarat de reclamant, ca nefondat.
Instanţa de apel a reţinut că titlul apelantului din prezenta cauză, pe care îşi întemeiază acţiunea în revendicare, este reprezentat de contractul pentru construirea locuinţelor proprietate personală nr. 9767 din 19 ianuarie 1971, încheiat cu fostul Consiliu Popular al Municipiului Bucureşti (filele 33-34 dosar fond), imobilul fiind preluat în proprietatea statului prin decizia nr. 1387 din 18 septembrie 1986, în baza Decretului nr. 223/1974.
Prin contractul de vânzare - cumpărare din 18 octombrie 2007 încheiat în baza Legii nt.112/1995, dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu a fost dobândit de intimata F.M., care, la rândul său, a înstrăinat apartamentul prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat la 24 ianuarie 2008 de BNP M.G.O. şi A.A.J., către intimaţii M.F. şi M.C.G.
De asemenea, din extrasul de carte funciară depus la dosar, rezultă că apartamentul în litigiu face obiectul unui antecontract de vânzare - cumpărare încheiat între intimaţii M.F. şi C.G. şi intimaţii A.M. şi A.C.R., aceştia din urmă fiind introduşi în cauză, în calitate de pârâţi, la cererea apelantului – reclamant, prin încheierea din 14 septembrie 2011.
Curtea mai reţine că, apelantul – reclamant a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, care a fost transmisă Primăriei Municipiului Bucureşti prin intermediul B.E.J. S.D., nesoluţionată până la data sesizării instanţei de fond, întrucât, din cuprinsul adresei nr. 1602/AS din 15 iunie 2011 (fila 45 dosar fond) rezultă că respectiva notificare nu figurează înregistrată la Primăria Municipiului Bucureşti.
Fiind vorba de un imobil trecut în proprietatea statului în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, Curtea a apreciat că în mod corect instanţa de fond a reţinut incidenţa în cauză a legii speciale de reparaţie, dispoziţiile acestei legi aplicându-se prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv cu dispoziţiile art. 480-481 C. civ., invocate de reclamant în acţiune.
Sub acest aspect, Curtea a considerat că nu a existat un refuz al instanţei de a pronunţa o soluţie cu privire la valabilitatea titlului statului şi prin aceasta nu s-a produs o restrângere a dreptului de acces la justiţie, câtă vreme Legea nr. 10/2001, în accepţiunea de lege specială, are ca obiect de reglementare regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recursul în interesul legii pronunţat, a statuat în mod explicit că legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu, cât şi la cele preluate fără titlu.
În cazul în care un litigiu fundamentat pe prevederile dreptului comun se referă la un bun imobil ce face parte din categoria imobilelor al căror regim este stabilit de legea specială de reparaţie – Legea nr. 10/2001 – titularul acţiunii nu poate valorifica pretenţii referitoare la constatarea nevalabilităţii titlului statului, întrucât legea specială de reparaţie acordă caracter abuziv tuturor preluărilor pe care statul le-a efectuat în perioada de referinţă a legii, fie că ar corespunde unei preluări cu titlu valabil, fie că ar corespunde unei preluări cu titlu nevalabil, instituind măsuri reparatorii identice pentru ambele cazuri.
În ceea ce priveşte nevalabilitatea contractului încheiat în baza Legii nr. 112/1995, Curtea reţine că Legea nr. 10/2001, ca lege specială de reparaţie, reglementează clar situaţia în care fostul proprietar sau moştenitorii acestuia pot beneficia de restituirea în natură a imobilului preluat de stat şi înstrăinat apoi chiriaşilor, în baza Legii nr. 112/1995.
Potrivit articolului 18 coroborat cu art. 46 din lege, apelantul - reclamant, aflat într-o astfel de situaţie, putea beneficia de restituirea în natură a imobilului doar în ipoteza în care ar fi solicitat instanţei, în termen legal, constatarea nulităţii contractelor de vânzare - cumpărare ale intimaţilor - pârâţi, iar în urma admiterii unei astfel de acţiuni imobilul ar fi reintrat în patrimoniul statului.
Prin neformularea unei astfel de acţiuni, titlurile intimaţilor - pârâţi s-au consolidat şi îi îndreptăţesc pe aceştia la păstrarea posesiei asupra apartamentelor achiziţionate în baza Legii nr. 112/1995 şi cu bună - credinţă, cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond.
Soluţia este legală, fiind pronunţată atât în aplicarea corectă a principiilor privind prioritatea legii speciale în concurs cu legea generală şi securitatea raporturilor juridice civile, cât şi cu respectarea deciziei nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii.
Este adevărat că în considerentele acestei decizii, obligatorie pentru instanţele naţionale, s-a reţinut că existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
Apelantul - reclamant nu se află, însă, în niciuna din aceste situaţii de excepţie, neavând un „bun” în sensul Convenţiei (o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul sau o speranţă legitimă, dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect), iar accesul la justiţie îi este asigurat prin contestaţia reglementată de legea specială, în condiţiile în care a susţinut că a formulat şi notificare.
În ceea ce priveşte critica greşitei nesoluţionări a acţiunii în revendicare, prin acordarea priorităţii Legii nr. 10/2001 în raport cu dispoziţiile dreptului comun în materie (motivele 3, 4, şi 5 din apel), Curtea, în acord cu instanţa de fond, a considerat că dispoziţiile legii speciale se aplică prioritar în raport cu dreptul comun.
Aceasta întrucât, acţiunea în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deşi admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiţie, pentru recunoaşterea şi valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie însă analizată pe fond şi din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 ca lege specială derogatorie sub anumite aspecte (în ceea ce priveşte criteriile de comparaţie a titlurilor aflate în conflict) de la dreptul comun.
A considera altfel şi a aprecia că există posibilitatea pentru reclamant, de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv, Codul civil, ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant şi o judecare formală a cauzei, în care instanţa să dea preferabilitate titlului mai vechi, făcând totală abstracţie de efectele create prin aplicarea legii speciale.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că exigenţele art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului de bună-credinţă, că prin restituirea bunurilor preluate de către stat trebuie să fie evitată insecuritatea raporturilor juridice şi că, în cazul în care restituirea în natură a bunului preluat abuziv de către stat nu mai este posibilă, când, spre exemplu, cum este situaţia din prezenta cauză, titlul subdobânditorului nu a fost anulat, urmează ca fostului proprietar să-i fie plătite despăgubiri.
Ideea reţinută în jurisprudenţa instanţei de contencios european, jurisprudenţă la care reclamantul face referiri în dezvoltarea motivelor de apel, este aceea că încercarea instanţelor de atenuare a consecinţelor anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de fostul regim comunist nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporţionate, iar persoanele care şi-au dobândit cu bună-credinţă bunurile nu trebuie să fie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului, care a confiscat în trecut aceste bunuri (cauza Pincova şi Pinc contra Republicii Cehe, cauza Raicu contra României).
Curtea de apel a mai reţinut că decizia nr. 33/2008 dată de ICCJ în interesul legii a fost interpretată şi aplicată corect la circumstanţele cauzei de către instanţa anterioară, în sensul că, în ipoteza concursului între legea specială şi cea generală, acest act normativ consacră prioritatea acţiunii în revendicare de drept comun numai în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice, situaţie care însă nu se regăseşte în speţă.
Astfel, prin legea nouă sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, ce intră sub incidenţa acestui act normativ indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situaţie juridică şi-ar fi putut găsi dezlegarea până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 şi 481 C. civ.
Obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială faţă de Codul civil, care constituie dreptul comun al acţiunii în revendicare, singurul aspect care interesează în aplicarea principiului specialia generalibus derogant fiind existenţa unei norme speciale şi a unei norme generale cu acelaşi domeniu de reglementare, situaţie în care aplicarea normei speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl determină.
Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi, fără să diminueze accesul la justiţie, a perfecţionat sistemul reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicarea bunului litigios, afară de cazul când acesta a fost cumpărat cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriaşi.
Or, aşa cum deja s-a reţinut mai sus, reclamantul nu se găseşte în niciuna din situaţiile de excepţie ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare, neavând un „bun” în sensul Convenţiei, iar accesul la justiţie îi este asigurat prin contestaţia reglementată de legea specială, în condiţiile în care a susţinut că a formulat şi notificare.
Soluţia se impune justificat şi de faptul că referitor la exerciţiul aceluiaşi drept nu se poate accepta existenţa unui tratament juridic discriminatoriu şi inegal cu privire la aceeaşi categorie de persoane care se adresează justiţiei şi care invocă împrejurări de fapt şi de drept similare, urmărind acelaşi scop, respectiv, retrocedarea unor bunuri.
Cu alte cuvinte, nu este de admis ca în cadrul aceleiaşi categorii de persoane, anume aceea a proprietarilor deposedaţi abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, unii să îşi poată valorifica drepturile numai în cadrul legii speciale de reparaţie, iar alţii să poată acţiona în justiţie pe cale separată, nelimitat şi în acelaşi scop, de a obţine retrocedarea bunului, fapt contrar principiului stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice.
De altfel chiar reclamantul, în susţinerea motivelor de apel, face referiri când la dreptul comun în materie, când la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, în baza căreia a arătat, pe parcursul judecării cauzei, că a formulat şi notificare.
În cadrul acţiunii în revendicare deduse judecăţii, toate părţile au exhibat câte un titlu: reclamantul a invocat titlul de proprietate constând în contractul pentru construirea locuinţelor proprietate personală nr. 9767 din 19 ianuarie 1971, în raport de care nu deţine însă o hotărâre judecătorească de recunoaştere a dreptului de proprietate ori o „speranţă legitimă”, iar pârâţii contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, a căror valabilitate nu a fost contestată de reclamant în instanţă.
În lipsa unei hotărâri care să constate nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, titlurile pârâţilor s-au consolidat, îndreptăţindu-i pe aceştia la păstrarea posesiei asupra apartamentelor achiziţionate în baza acestei legi şi cu bună-credinţă, astfel cum în mod corect a constatat instanţa de fond, determinând ca titlul de care se prevalează aceştia să fie mai caracterizat.
Curtea a mai reţinut, de asemenea că, art. 6 din Convenţie garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal”, adică dreptul ca o instanţă judiciară să soluţioneze orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale, însă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite şi că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.
În acelaşi timp, instanţa de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, şi anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanţa sa.
Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea de dreptul la un tribunal, pentru că împotriva deciziei/dispoziţiei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestaţiei la instanţă, căreia i se oferă o jurisdicţie deplină, după cum există posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării, astfel încât este pe deplin asigurat accesul la justiţie.
Existenţa Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă.
Prin imposibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare de drept comun ulterior apariţiei Legii nr. 10/2001 nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, norma arătată garantând protecţia unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranţe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
Curtea Europeană a apreciat însă, că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual şi nici o speranţă legitimă, situaţie în care se constată că, în mod corect, instanţa de fond a respins acţiunea în revendicare.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., apelul a fost respins ca nefondat, fiind menţinută ca legală şi temeinică sentinţa civilă apelată.
Împotriva deciziei nr. 10-A din 14 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs reclamantul D.N.
În motivarea recursului, recurentul a susţinut următoarele.
1.Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., în sensul că ambele instanţe au omis să se pronunţe asupra capătului de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului.
Nepronunţarea cu privire la primul capăt al cererii introductive de instanţă echivalează cu o denegare de dreptate, cât timp s-a solicitat analizarea titlului statului din perspectiva art. 6 al Legii nr. 213/1998.
Ambele instanţe au expediat acest important capăt de cerere cu referiri indirecte, ştiut fiind că hotărârea judecătoreasca trebuie să fie explicită şi clară.
Primul capăt de cerere este cheia de boltă a întregii acţiuni, deoarece, dacă un bun a fost luat abuziv, contrar Constituţiei Republicii Socialiste România, este evident că al doilea capăt de cerere depindea de primul.
Recurentul arată că a solicitat instanţei de judecată să constate că imobilul a fost preluat fără un titlu valabil de către Statul Român, preluare care s-a făcut în baza Decretului nr. 223/1974 şi fără despăgubire. Privitor la acest capăt de cerere, instanţa de fond nici nu s-a pronunţat, însă a respins acţiunea de plano, iar instanţa de apel în motivare arată că a fost o pronunţare implicită.
Or, stabilirea de către instanţe a nevalabilităţii titlului statului are drept consecinţă stabilirea cu efect retroactiv a faptului că dreptul de proprietate asupra bunului care face obiectul acţiunii nu s-a stins niciodată, corelativ cu faptul că bunul nu a ieşit niciodată din patrimoniul reclamantului.
Recurentul mai arată că a solicitat restituirea imobilului în baza art. 480 din C. civ., pentru că Statul Român nu are un titlu care să legitimeze preluarea, câtă vreme Decretul nr. 223/1974 a fost un act normativ abuziv. Acest decret contravenea Constituţiei din 1965 (art. 36), care ocrotea dreptul de proprietate personală şi respectiv prevederilor art. 481 C. civ. (ca lege organică), potrivit căruia nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa fără o justă şi prealabilă dezdăunare.
De asemenea, Decretul nr. 223/1974 era contrar Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948, la care România era parte semnatară.
Faţă de cele de mai sus, este evident că se impunea admiterea apelului pe acest aspect, implicit admiterea primului capăt de cerere al acţiunii introductive de instanţă.
2. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ, în sensul că instanţa a interpretat eronat actul dedus judecăţii.
Recurentul susţine că în mod greşit s-a reţinut că au fost respectate dispoziţiile legale cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 7 noiembrie 2007, în baza Legii nr. 112/1995, între Statul Român şi F.M. Instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, ajunge la concluzii care sunt contrare realităţii.
În mod greşit instanţele au apreciat ca fiind valabil titlul pârâtei F.M., titlu reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare din 7 noiembrie 2007, fiindcă statul nu a dobândit niciodată în mod legal un drept de proprietate asupra imobilului în litigiu, drept pentru care, Statul Român nu avea dreptul să vândă acest apartament, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 112/1995, indicată ca temei juridic al contractului, nu era aplicabilă imobilului în litigiu, acesta fiind preluat fără titlu valabil. Neavând un drept de proprietate asupra imobilului, statul nu putea înstrăina un astfel de drept. Statul nu putea înstrăina mai mult decât avea în patrimoniu şi nu putea transmite o posesie fondată printr-o măsură abuzivă, recunoscută şi declarată ca fiind abuzivă.
3. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ., în sensul că magistraţii au depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, implicându-se în cauză prin apărările făcute pentru părţile potrivnice, care nu s-au prezentat în instanţă şi nu şi-au făcut apărările, respectiv, nu au depus întâmpinare.
Instanţele nu aveau dreptul să părăsească poziţia de echidistanţă şi să facă apărări pe care pârâţii nu le-au invocat. Motivarea pe buna-credinţă a cumpărătorilor, făcută de instanţe, în lipsa unor dovezi care trebuiau făcute de pârâţi, reprezintă a evidentă depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti a judecătorilor cauzei. Completele de la apel şi de la fond au formulat apărări în favoarea pârâţilor intimaţi, în lipsa unei cereri din partea acestora şi în lipsa unor probe produse de pârâţi.
4. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că hotărârile sunt lipsite total de fundament juridic.
Instanţele motivează respingerea apelului, implicit a acţiunii introductive de instanţă, pentru că pârâţii persoane fizice ar fi cumpărat cu bună-credinţă, deşi este ştiut că buna-credinţă nu echivalează cu titlu de proprietate.
Aşa zisa bună-credinţă nu poate fi opusă proprietarul adevărat, cel care, conform legii, nu şi-a pierdut niciodată dreptul de proprietate.
Buna-credinţă la cumpărare a pârâtei F.M. nu are nicio relevanţă, îi poate fi de folos în măsura în care va dori să obţină preţul actualizat al apartamentului, aşa cum prevede Legea nr. 1/2009.
Instanţele nu puteau să invoce buna-credinţă în lipsa părţilor, care nu au invocat-o şi nici nu au demonstrat-o.
5. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că hotărârile sunt date cu aplicarea greşită a legii şi cu încălcarea legii.
Compararea de titluri este perfect admisibilă, iar în prezenta cauză are aplicabilitate această formă de revendicare.
Recurentul subliniază că a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului prin acte necontestate, în timp ce Statul Român, ca autor al pârâtei, nu a dobândit dreptul de proprietate în mod valabil, preluarea imobilului fiind realizată prin abuz şi violenţă. De aceea, titlul invocat de către reclamant este mai bine caracterizat şi mai eficient din punct de vedere juridic decât titlul pârâtei şi justiţia trebuie să-i dea eficienţă.
6. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că instanţele au pronunţat hotărâri lipsite de fundament juridic, prin neaplicarea legii, anume a temeiului de drept al acţiunii, aşa cum reclamantul l-a invocat şi l-a precizat.
Prin cererea introductivă de instanţă, în primul capăt, s-a solicitat să se constate că imobilul a fost preluat fără un titlu valabil de către Statul Român, preluare care s-a făcut în baza Decretului nr. 223/1974 şi fără niciun fel de despăgubire. S-a mai solicitat revendicarea imobilului în baza art. 480 C. civ., pentru că Statul Român nu are un titlu care să legitimeze preluarea, câtă vreme Decretul nr. 223/1974 a fost un act normativ abuziv.
Decretul nr. 223/1974 a fost primul abrogat după decembrie 1989. Acest decret contravenea Constituţiei din 1965 (art. 36) care ocrotea dreptul de proprietatea personală şi respectiv prevederilor art. 481 C. civ., ca lege organică, de drept comun. De asemenea, Decretul nr. 223/1974 era contrar Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948, la care România era parte semnatară.
Temeiurile de drept, anume art. 480 şi 481 C. civ., Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic a acesteia, Convenţia europeană a drepturilor omului, au fost ignorate de instanţa de fond, care a analizat acţiunea sub aspectul exclusiv al Legii nr. 10/2001, nu şi al revendicării pe dreptul comun.
Art. 480 C. civ. a fost invocat ca şi temei principal de drept, potrivit principiului disponibilităţii. Acest principiu de drept este esenţial, iar instanţa nu se poate substitui reclamantului.
7. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul greşitei soluţionări a acţiunii în revendicare.
Consecinţele Decretului nr. 223/1974 trebuiau să fie înlăturate, iar menţinerea efectelor acestui act normativ abuziv este de natură să-i încalce reclamantului dreptul de proprietate, drept pe care acesta susţine că nu l-a pierdut niciodată.
Prin Decizia nr. 5 din 20 noiembrie 2000 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, Secţiile Unite, în recursul în interesul legii, privind admisibilitatea acţiunilor în revendicare a imobilelor trecute în proprietatea Statului prin Decretul nr. 223/1974, s-a stabilit: „ . prin acţiunea în revendicare de drept comun, foştii proprietari pot să reclame în faţa instanţelor judecătoreşti încălcarea în orice mod a dreptului lor de proprietate asupra locuinţelor deţinute de chiriaşi. De aceea, persoanele care consideră că în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 au fost deposedate nelegitim de proprietăţile lor imobiliare - inclusiv în baza Decretului nr. 223/1974 - pot cere în justiţie pe calea acţiunii în revendicare recunoaşterea dreptului lor de proprietate asupra acestor bunuri şi, ca urmare, restituirea lor."
Decizia nr. 33/2008 a Secţiilor Unite ale înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu conţine prevederi exprese care să interzică promovarea unei acţiuni în revendicare în scopul redobândirii unui imobil preluat abuziv de Stat, în perioada 1945-1989 astfel că, instanţele au pronunţat o hotărâre nefondată şi contrară legii.
Instanţa de fond, învestită cu acţiune în revendicare, nu a verificat titlul statului şi a concluzionat în mod greşit că pretinsa bună-credinţă - în niciun fel dovedită, în cauză - ar avea vreo consecinţă juridică sau influenţă în cazul unei revendicări.
Instanţa de fond a făcut o motivare străină de natura pricinii.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reţine următoarele:
În ceea ce priveşte primul motiv de recurs, recurentul susţine, mai întâi, că prima instanţă a omis să se pronunţe asupra capătului de cerere privind nevalabilitatea titlului statului, în al doilea rând, că instanţa de apel a apreciat greşit în motivare că ar fi o pronunţare implicită şi, în al treilea rând, reiterează motivele de nevalabilitate a titlului statului, astfel cum au fost indicate în cererea de chemare în judecată, solicitând admiterea acestui capăt de cerere.
Prima critică, invocată de recurent în susţinerea acestui motiv de recurs, respectiv, faptul că prima instanţă a omis să se pronunţe asupra capătului de cerere privind nevalabilitatea titlului statului, precum şi solicitarea acestuia de a se analiza pe fond şi de a se admite acest capăt de cerere, au constituit motive de apel, soluţionate de instanţa de apel, aşa cum rezultă din motivarea deciziei recurate. Fără a relua in extenso argumentele instanţei de apel, trebuie menţionat că, în soluţionarea acestui motiv de apel instanţa a avut în vedere faptul că imobilul face parte din categoria acelora al căror regim este reglementat de Legea nr. 10/2001, lege care se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu, cât şi la cele preluate fără titlu, situaţie în care titularul acţiunii nu poate valorifica pretenţii referitoare la constatarea nevalabilităţii titlului statului pe calea unei acţiuni de drept comun.
Instanţa de apel nu a reţinut că prima instanţă ar fi procedat la o „pronunţare implicită” asupra primului capăt de cerere, aşa cum susţine recurentul. Instanţa de apel a analizat ea însăşi motivul de apel invocat, reţinând că problema nevalabilităţii titlului statului intră sub incidenţa legii speciale de reparaţie, urmând a fi analizată în cadrul procedurii speciale.
În plus faţă de cele reţinute de instanţa de apel, Înalta Curte are în vedere şi faptul că, prin hotărârea pilot pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Atanasiu şi alţii contra României (Hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010), instanţa europeană nu mai acordă simplei constatări a nevalabilităţii titlului statului relevanţa urmărită de reclamant, în sensul că nu se mai recunoaşte dreptul la restituire (revendicare) în natură în astfel de situaţii, ci doar dreptul de creanţă în contradictoriu cu statul, drept având ca obiect măsurile reparatorii prevăzute de legea specială (a se vedea paragrafele 140-146 din hotărârea pilot).
Dacă până la pronunţarea hotărârii în cauza Atanasiu, existenţa unei hotărâri judecătoreşti pronunţată pe calea dreptului comun de constatare a nevalabilităţii titlului statului îşi găsea utilitatea, deoarece practica instanţei europene era în sensul că recunoaşterea prin hotărâre judecătorească a nevalabilităţii titlului statului echivalează cu o recunoaştere indirectă şi cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamanţilor, care au astfel un „interes patrimonial” protejat de art. 1 Protocolul 1 al Convenţiei (a se vedea în acest sens, cauzele Gingis împotriva României, Hotărârea din 4 noiembrie 2008, publicată în M. Of. al României nr. 458/02 iulie 2009, Czaran şi Grofcsik împotriva României, Hotărârea din 02 iunie 2009, Reichardt împotriva României, Hotărârea din 13 noiembrie 2008, Popescu şi Dimeca împotriva României, Hotărârea din 9 decembrie 2008), după cauza Atanasiu o astfel de concluzie nu mai este posibilă.
Fiind astfel lămurit faptul că, prin simpla constatare a nevalabilităţii titlului statului, reclamantul nu ar putea obţine câştig de cauză în acţiunea în revendicare, ci ar trebui să urmeze calea legii speciale pentru obţinerea măsurilor reparatorii în echivalent şi având în vedere că legea specială la rândul său, stabileşte în sarcina entităţii învestite cu soluţionarea notificării atribuţia analizării valabilităţii titlului statului (art. 2 din Legea nr. 10/2001 şi art. 2.6 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007), verificare care este supusă cenzurii instanţei de judecată, odată cu soluţia dată notificării, potrivit dispoziţiilor aceleiaşi legi speciale, Curtea apreciază că verificarea valabilităţii titlului statului într-un proces separat, pe calea dreptului comun, prin ocolirea legii speciale este nu numai contrară principiului specialia generalibus derogant, dar şi inutilă, în condiţiile în care, măsurile reparatorii prin echivalent se acordă în toate situaţiile de preluare abuzivă enumerate la art. 2 din Legea nr. 10/2001, indiferent dacă preluarea imobilului de către stat s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu-şi găseşte aplicarea în speţă, nefiind vorba despre o interpretare a actului juridic dedus judecăţii, cum în mod greşit consideră recurentul. Criticile recurentului, invocate în susţinerea acestui motiv de recurs, vizează greşita apreciere a instanţei cu privire la valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.
Considerând că încadrarea corectă a acestor critici corespunde motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că problema valabilităţii contractului de vânzare-cumpărare nu a fost examinată pe fond de curtea de apel.
Astfel, în considerentele deciziei recurate s-a reţinut că, potrivit art. 18 coroborat cu art. 46 din Legea nr. 10/2001, apelantul-reclamant putea beneficia de restituirea în natură a imobilului doar în ipoteza în care ar fi solicitat instanţei, în termen legal, constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare ale intimaţilor-pârâţi, iar în urma admiterii unei astfel de acţiuni imobilul ar fi reintrat în patrimoniul statului. Prin neformularea unei astfel de acţiuni, titlurile intimaţilor-pârâţi s-au consolidat şi îi îndreptăţesc pe aceştia la păstrarea posesiei asupra apartamentului.
Criticile reclamantului formulate în recurs, vizând cauzele de nevalabilitate ale contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, nu pot fi examinate de instanţa de recurs, în condiţiile în care acţiunea nu are ca obiect un capăt de cerere în acest sens.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ. este nefondat. Instanţa de apel s-a pronunţat în limitele sesizării, analizând motivele de apel cu care a fost învestită de reclamant. Soluţionarea pricinii şi argumentarea deciziei, chiar dacă unele dintre argumente nu au fost invocate în apărare de intimaţi, intră în atribuţiile instanţei de judecată, această conduită a instanţei fiind în acord cu funcţiunea conferită de Constituţie instanţelor de judecată, cu respectarea principiului separaţiei puterilor în stat şi a principiului rolului activ al judecătorului, în scopul stabilirii adevărului şi pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice.
Toate celelalte critici, încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi care vizează modul de soluţionare a capătului de cerere având ca obiect revendicare, sunt nefondate.
Problema bunei credinţe a pârâtei F.M., adusă în discuţie de recurent, este irelevantă în contextul speţei, sub aspectul soluţionării acţiunii în revendicare, deoarece, aşa cum în mod corect a reţinut prima instanţă, F.M. nu mai are calitatea de proprietară a imobilului, înstrăinându-l anterior promovării prezentei acţiuni, prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 182 din 24 ianuarie 2008 de BNP M.G.O. şi A.A.J., către intimaţii M.F. şi M.C.G.
Cu privire la acest contract de vânzare-cumpărare instanţa de fond a reţinut că este un act cu titlu particular şi cu titlu oneros, iar pârâţii cumpărători au fost de bună-credinţă, deoarece nu există nicio probă contrară, în favoarea pârâţilor operând prezumţia de bună-credinţă, principiu general al dreptului civil desprins din interpretarea art. 1899 alin. (2), art. 486 şi art. 487 C. civ.
Buna-credinţă a pârâţilor cumpărători a fost reţinută de prima instanţă în contextul în care a făcut aplicarea teoriei validităţii aparenţei în drept, care presupune întrunirea cumulativa a următoarelor condiţii: actul încheiat sa fie un contract oneros şi cu titlu particular, contractantul sa fie de buna-credinţa şi, în plus, să existe o eroare comună şi invincibilă cu privire la calitatea de vânzător a transmiţătorului. Verificând întrunirea acestor condiţii, instanţa de fond a reţinut prezumţia de bună-credinţă în favoarea cumpărătorilor din contractul de vânzare-cumpărare din 24 ianuarie 2008, potrivit principiului prevăzut de art. 1899 alin. (2) C. civ., potrivit căruia „buna-credinţă se presupune întotdeauna şi sarcina probei cade asupra celui ce aleagă rea-credinţă”, în condiţiile în care reclamantul nu a susţinut şi nu a dovedit reaua-credinţă a acestor ultimi cumpărători.
Analizând acţiunea în revendicare formulată de reclamant în contradictoriu cu cei doi pârâţi cumpărători şi reţinând incidenţa principiului error communis facit ius în favoarea lor, prima instanţă a apreciat că este preferabil titlul acestora, motiv pentru care a respins acţiunea în revendicare.
Cu privire la aceste aspecte, reclamantul nu a formulat critici în apel, atenţia sa concentrându-se pe raportul juridic născut din contractul de vânzare-cumpărare încheiat între stat şi pârâta F.M. în temeiul Legii nr. 112/1995.
Or, acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun, astfel cum a fost formulată de reclamant, presupune analiza comparativă a titlurilor exhibate de reclamant şi de pârâţii care se pretind în prezent proprietari, respectiv, ultimii cumpărători, care se prevalează de un contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul normelor de drept comun în materia vânzării. Reclamantul nu a criticat în mod argumentat în apel soluţia şi motivarea instanţei de fond cu privire la cererea de revendicare îndreptată împotriva pârâţilor M.F. şi M.C.G., situaţie în care, sub acest aspect, hotărârea a intrat în puterea lucrului judecat.
În raport cu aceste considerente, sunt nefondate susţinerile recurentului, de la pct. 5 din motivele de recurs, potrivit cărora instanţele ar fi interpretat greşit legea sau ar fi încălcat legea, în ceea ce priveşte soluţia dată acţiunii în revendicare, în condiţiile în care recurentul se raportează exclusiv la titlul de proprietate al pârâtei F.M., făcând abstracţie de faptul că proprietarii actuali sunt ceilalţi pârâţi, al căror titlu a fost apreciat de către prima instanţă ca fiind preferabil.
Nu poate fi reţinută nici critica de la pct. 6 din motivele de recurs, deoarece, aşa cum s-a arătat anterior, nevalabilitatea titlului statului constituie o problemă ce ţine de aplicarea legii speciale de reparaţie, iar în ceea ce priveşte acţiunea în revendicare, instanţele au avut în vedere temeiurile juridice invocate prin acţiune, examinând cauza atât din perspectiva dreptului intern, cât şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Sub aspectul temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că în mod corect instanţele de fond şi de apel au reţinut că, pentru obţinerea unei reparaţii corespunzătoare imobilului în litigiu, preluat de stat în mod abuziv, reclamantul are deschisă calea legii speciale de reparaţie, Legea nr. 10/2001. Faptul că reclamantul a înţeles să se prevalează de un anumit temei juridic ce se integrează dreptului comun, nu împiedica instanţa de judecată să constate că raportul juridic dedus judecăţii este guvernat de un act normativ special, iar în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, instanţa era ţinută să facă aplicare normelor speciale, astfel cum s-a statuat cu putere obligatorie prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În acord cu această decizie, instanţele au reţinut corect că posibilitatea exercitării unei acţiuni de drept comun pentru restituirea bunurilor preluate de stat este deschisă numai în situaţia în care reclamantul dovedeşte existenţa în patrimoniul său a unui „bun”, situaţie care nu se regăseşte în speţă.
Prin hotărârea pilot pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Atanasiu şi alţii contra României (Hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010), instanţa europeană nu mai acordă simplei constatări a nevalabilităţii titlului statului relevanţa urmărită de reclamant, în sensul că nu se mai recunoaşte dreptul la restituire (revendicare) în natură în astfel de situaţii, ci doar dreptul de creanţă în contradictoriu cu statul, drept având ca obiect măsurile reparatorii prevăzute de legea specială (a se vedea paragrafele 140-146 din hotărârea pilot).
Spre deosebire de practica instanţei europene, anterioară acestei hotărâri, care permitea recunoaşterea unui drept la restituire a bunului ca urmare a simplei constatări a nevalabilităţii titlului statului, în cauza Atanasiu şi alţii contra României, se arată, însă, că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafe 140 şi 143).
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (paragrafe 141, 142 şi 143).
Aşadar, reclamantul din prezenta cauză, care nu se prevalează de o decizie, administrativă sau judiciară, prin care să se fi dispus restituirea bunului în favoarea sa, poate pretinde doar un drept de creanţă, constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001. Recunoaştere acestui drept de creanţă urmează a se face în procedura Legii nr. 10/2001, după verificarea îndeplinirii condiţiilor legale pentru obţinerea de măsuri reparatorii în echivalent.
În ceea ce priveşte decizia în interesul legii nr. 5/2000 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, invocată de recurent la pct. 7 din motivele de recurs, decizie prin care s-a statuat că instanţele judecătoreşti sunt competente să judece, potrivit normelor dreptului comun, acţiunile în revendicare formulate cu privire la imobilele preluate de stat în temeiul prevederilor Decretului nr. 223/1974, Înalta Curte constată că această decizie este anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 10/2000, lege care a reglementat cadrul juridic privind măsurile reparatorii pentru imobilele preluate de stat în mod abuziv, inclusiv pentru cele preluate în temeiul Decretului nr. 223/1974. Urmare a practicii neunitare a instanţelor în materia acţiunilor în revendicare promovate după intrarea în vigoare a acestei legi, s-a pronunţat decizia în interesul legii nr. 33/2008, urmată de hotărârea pilot pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Atanasiu şi alţii contra României, hotărâri cu putere obligatorie prin care s-au lămurit condiţiile în care o acţiune în revendicare având ca obiect un imobil preluat de stat în mod abuziv, mai poate fi promovată pe calea dreptului comun cu şanse de izbândă.
În speţă, acţiunea în revendicare a fost promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, motiv pentru care soluţia este guvernată de cadrul legislativ şi jurisprudenţial actual, decizia în interesul legii nr. 5/2000 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a fost pronunţată în raport de cadrul legislativ existent la data pronunţării sale, nefiind aplicabilă.
În ceea ce priveşte criticile de la pct. 7, potrivit cărora instanţa de fond nu a verificat titlul statului şi a concluzionat în mod greşit cu privire la buna-credinţă, respectiv, că instanţa de fond a făcut o motivare străină de natura pricinii, Înalta Curte constată că aceste critici nu pot fi examinate direct în recurs, obiectul acestei căi extraordinare de atac constituindu-l decizia din apel.
În raport cu aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamant a fost respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul D.N. împotriva deciziei nr. 10-A din 14 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4938/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4947/2013. Civil. Actiune în daune... → |
|---|
