ICCJ. Decizia nr. 5142/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5142/2013
Dosar nr. 6449/2/2012
Şedinţa publică din 8 noiembrie 2013
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Într-un prim ciclu procesual, finalizat prin decizia civilă nr. 1562 din 22 februarie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost menţinută soluţia instanţei de apel care, prin decizia civilă nr. 209/A din 18 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamantul T.C.G. şi a desfiinţat în parte sentinţa civilă nr. 705/2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, exclusiv cu privire la soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, cu privire la plata contravalorii lipsei de folosinţă şi a daunelor morale, trimiţând cauza la aceeaşi instanţă pentru continuarea judecării capetelor de cerere menţionate anterior, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
În cel de-al doilea ciclu procesual, având în vedere indicaţiile instanţei de apel, reclamantul a depus la dosar precizări cu privire la daunele materiale, solicitând contravaloarea lipsei de folosinţă constând în chiria de 2.000 euro pe lună pe care ar fi putut-o obţine de la data de 02 martie 2006 şi până la data punerii efective în posesie pentru apartamentul ce face obiectul contractului supus nulităţii, obligarea pârâtelor Municipiul Bucureşti şi Ministerului Finanţelor Publice, în solidar, la plata sumei de 10.000 euro cu titlu de daune morale, calculate de la aceeaşi dată, având în vedere că şi în prezent este lipsit de exerciţiul proprietăţii sale.
Prin notele scrise depuse la 20 februarie 2012, a arătat că solicită obligarea Municipiului Bucureşti la plata contravalorii lipsei de folosinţă, iar a Ministerului Finanţelor Publice şi Municipiului Bucureşti la plata daunelor morale.
Prin sentinţa civilă nr. 715 din 12 aprilie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice pe capătul de cerere relativ la acordarea de daune morale, a respins capătul de cerere privind acordarea de daune morale în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice ca fiind introdus împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins capătul de cerere privind obligarea la plata contravalorii lipsei de folosinţă ca fiind neîntemeiat, a admis în parte capătul de cerere relativ la plata daunelor morale, a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti la plata către reclamant a sumei de 1.000 euro (echivalent în RON raportat la cursul Băncii Naţionale a României de la momentul plăţii efective) cu titlu de daune morale.
Prin decizia civilă nr. 455 din 13 decembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a respins apelurile formulate de reclamantul T.C.G. şi de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, în contradictoriu şi cu intimatul-pârât- chemat în garanţie Ministerul Finanţelor Publice.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
În ceea ce priveşte apelul formulat de reclamantul T.C.G., Curtea a constat că noţiunea de "bunuri", potrivit jurisprudenţei instanţei europene, poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin "o speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Noţiunea de „speranţă legitimă”, deoarece interesul patrimonial vizat este de natura creanţei, nu poate fi considerată o „valoare patrimonială” decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor (Kopecky împotriva Slovaciei (MC), nr. 44.912/98, parag. 52, C.E.D.O. 2004).
Or, în materia restituirii imobilelor preluate abuziv în perioada regimului politic comunist sunt incidente prevederile Legii nr. 10/2001 care, potrivit art. 1 alin. (1), coroborat cu art. 25 alin. (5) şi art. 40, nu justifică pretenţia reclamantului ca Municipiul Bucureşti şi Ministerul Finanţelor Publice să îi achite contravaloarea lipsei de folosinţă reprezentând chiria neîncasată de la data de 02 martie 2006 până la punerea efectivă în posesie, o asemenea pretenţie neavând nicio bază în dreptul intern.
În mod corect, Tribunalul, constatând că nici Municipiul Bucureşti şi nici Ministerul Finanţelor Publice nu au calitatea de deţinător actual al imobilului, în sensul art. 40 coroborat cu art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, deţinător fiind chiriaşul-cumpărător, obligat tocmai în această calitate la restituire în cadrul cererii de revendicare, a constatat că aceste texte de lege, alături de art. 480 C. civ. invocat de reclamant, nu reprezintă, în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional, o bază suficientă în dreptul intern, confirmată de o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor, pentru a aprecia că reclamantul are o speranţă legitimă cu privire la obţinerea de la aceste autorităţi a contravalorii lipsei de folosinţă de la 02 martie 2006, data precizată în rejudecare de către reclamant, până la punerea efectivă în posesie.
În ceea ce priveşte soluţionarea celuilalt capăt de cerere vizând acordarea de daune morale, Curtea a constatat în prealabil că în mod corect s-a reţinut de către prima instanţă admisibilitatea acţiunii, având în vedere obligaţiile asumate de Statul Român prin aderarea la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului relevantă în această materie, obligaţii pe care nu şi le-a respectat, prin neadoptarea până în prezent a unei legislaţii pentru valorificarea dreptului justiţiabililor de a se plânge de durata excesivă a procedurilor judiciare, cu toate că dreptul părţilor la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil este consacrat legislativ, atât prin Constituţia României (art. 21), cât şi prin alte acte normative cu putere de lege – situaţie care a fost constatată deja de Curtea Europeană prin hotărârea pronunţată la 24 februarie 2009 în cauza Abramiuc contra României, menţionată şi de Tribunal.
Prin urmare, până la momentul consacrării pe cale legislativă a unui remediu efectiv necesar asigurării dreptului prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenţie, în mod corect Tribunalul a reţinut că instanţei de judecată îi revine rolul de a aprecia asupra pretenţiilor reclamantului şi, în plus, în opinia instanţei de apel, de a stabili asupra procedurilor şi modalităţilor de soluţionare a unor astfel de cereri pentru nerespectarea termenului rezonabil prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenţie, însă numai în contradictoriu cu Statul Român, din perspectiva obligaţiei ce îi revine acestuia pentru respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale garantate de Convenţie, indiferent dacă vătămarea acuzată de reclamant ar putea fi determinată de fapta ilicită şi culpabilă a altor subiecte de drept, Statul Român având calitatea de garant al legalităţii actului de justiţie.
Curtea a constat că, în mod corect, Tribunalul a apreciat că pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, chemat în judecată în nume propriu, nu avea calitate procesuală pasivă într-o cerere fundamentată pe încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în condiţiile în care această autoritate nu poate răspunde pentru termenul nerezonabil în care s-au finalizat procedura administrativă şi cea judiciară parcurse de reclamant pentru restituirea imobilului.
În ceea ce priveşte pretenţiile pe fondul cauzei pe care reclamantul le-a formulat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, Curtea a apreciat că, în condiţiile în care, prin cererea sa de acordare a daunelor morale generate de modul în care s-a desfăşurat procedura administrativă de restituire, reclamantul a chemat în judecată chiar autoritatea implicată direct în derularea respectivei proceduri, acţiunea îndreptată împotriva acestui pârât se poate fundamenta numai pe răspunderea civilă delictuală reglementată de dreptul comun în materie, respectiv art. 998-999 C. civ., fiind necesar a se dovedi în raport de delictul civil invocat toate cerinţele pentru întrunirea acestei răspunderi, inclusiv dovedirea culpei autorului faptei prejudiciabile.
În lipsa unor reglementări interne, Curtea nu a putut reţine că acţiunea dedusă judecăţii ar fi o acţiune civilă distinctă de calea dreptului comun, mai precis că reclamantul ar avea la îndemână un mijloc procedural special de valorificare a pretenţiilor sale, în acest caz judecătorul depăşindu-şi atribuţiile şi intrând în sfera de competenţă a puterii legislative.
Din perspectiva răspunderii civile delictuale, Curtea a apreciat că în mod corect s-a reţinut durata nerezonabilă a procedurii administrative declanşată de reclamant la data de 28 iulie 1996, având în vedere că aceasta nu s-a finalizat prin emiterea unei hotărâri în conformitate cu Legea nr. 112/1995, Tribunalul reţinând că situaţia creată este imputabilă pârâtului care a procedat ulterior şi la vânzarea apartamentului nr. X, situat în Bucureşti, str. P.L., sector 2, printr-un contract sancţionat în justiţie ca fiind nul.
Faţă de fapta reţinută exclusiv în sarcina pârâtului Municipiul Bucureşti şi de criteriile avute în vedere la stabilirea prejudiciului moral, despăgubirile care au fost acordate sunt conforme cu aceste criterii, Curtea neputând reţine că valoarea daunelor morale acordate ar fi una derizorie.
Existenţa prejudiciului moral poate fi prezumată ori de câte ori se constată existenţa unei vătămări a dreptului la un proces echitabil, iar, în acest caz, instanţa de fond, după modelul stabilirii satisfacţiei echitabile în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, a făcut o apreciere globală, în echitate, beneficiind sub acest aspect de o mai largă putere de apreciere în stabilirea întinderii lor, astfel că obligarea Municipiului Bucureşti la plata către reclamant a sumei de 1.000 euro cu titlul de daune morale este rezonabilă.
Totodată, este imputabilă pârâtului Municipiul Bucureşti nesoluţionarea în termenul impus de Legea nr. 10/2001 a notificării prin care s-a declanşat cealaltă procedură administrativă de restituire, acest termen nefiind unul de recomandare, astfel încât acesta, prin nerespectarea termenelor legale, în mod culpabil, a contribuit la prelungirea duratei acestor proceduri care, potrivit celor statuate prin hotărârea pronunţată în cauza Nichifor c. României (2006), intră în aria de aplicabilitate a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Curtea a constatat că sunt întrunite toate condiţiile prevăzute de art. 998-999 C. civ. pentru a se putea antrena o răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie, fiind stabilită în cauză fapta ilicită a pârâtului ce a determinat durata nerezonabilă a procedurilor administrative de restituire, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi vinovăţia pârâtului.
Prin urmare, pârâtul avea obligaţia de a-l dezdăuna pe reclamant pentru suferinţele cauzate prin nesoluţionarea într-un termen rezonabil a cererilor de restituire formulate conform legilor speciale de reparaţie.
Curtea a apreciat că prezenta acţiune nu este prescrisă întrucât reclamantul a sesizat instanţa de judecată încă din septembrie 2002, ca urmare a faptului că procedurile administrative de restituire nu s-au soluţionat, respectiv a împrejurării că recurentul a înstrăinat la data de 13 decembrie 1999 apartamentul nr. X.
Cu atât mai mult, intervenirea prescripţiei extinctive nu ar putea fi reţinută prin raportare la conduita părţii recurente în cadrul procedurilor administrative de restituire iniţiate ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, Curtea reamintind recurentei că despăgubirile la care aceasta a fost obligată au fost stabilite şi prin prisma acestor proceduri.
Împotriva menţionatei decizii, a declarat şi motivat recurs reclamantul T.C.G., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea acestuia, reclamantul a arătat că apare ca greşită şi contradictorie modalitatea de examinare a capătului de cerere privind daunele materiale faţă de cea privind daunele morale, în contextul în care faptele descrise de recurent atrag asupra ambelor cereri incidenţa dispoziţiilor art. 998-999 C. civ., texte de lege pe care instanţa de apel le-a ignorat.
Or, lipsa rezolvării în termen legal a notificării generează imposibilitatea persoanelor îndreptăţite de a se bucura de bunul imobil care le aparţinea şi de care au fost lipsite oricum o perioadă foarte mare de timp. Prejudiciul astfel creat constă în lipsirea acestor persoane de exerciţiul concret al dreptului de folosinţă pentru construcţiile nedemolate, preluate abuziv de stat şi încă nerestituite, ca atribut important al dreptului de proprietate, dar şi de valorificarea concretă a tuturor beneficiilor materiale pe care folosinţa unui bun le poate asigura titularului dreptului, astfel încât acestea sunt îndreptăţite şi la contravaloarea lipsei de folosinţă.
Din această perspectivă, se impunea obligarea Municipiului Bucureşti la plata sumei de 880 euro pe lună, sumă calculată de la data de 28 iulie 1996 la zi, ca satisfacţie echitabilă şi ca reparaţie efectivă a prejudiciului material astfel încercat.
Data de 28 iulie 1996 este stabilită cu putere de lucru judecat de instanţe, ca fiind data de la care Municipiul Bucureşti a început săvârşirea faptei culpabile cauzatoare de prejudiciu şi de la care s-a produs efectiv prejudiciul în patrimoniul recurentului, nereparat încă.
Din aceeaşi perspectivă se impunea şi obligarea Statului Român, prin Ministerul de Finanţe, separat de Municipiul Bucureşti, la plata sumei de 880 euro pe lună, acordată în aceleaşi condiţii, sumă determinată conform raportului de expertiză efectuat în apel de către expertul tehnic A.N., având în vedere că instanţele de judecată nu au stabilit în concret prejudiciul încercat, prin cuantificarea sa bănească.
În privinţa daunelor morale, soluţia instanţei de apel este nelegală atât sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate pentru durata nerezonabilă a procedurii administrative, dar şi sub aspectul procedurii judiciare precum şi a persoanelor obligate.
Municipiul Bucureşti se face vinovat de durata nerezonabilă a procedurii administrative, declanşată de la data de 28 iulie 1996, prin încălcarea obligaţiilor legale care îi reveneau în baza Legii nr. 112/1995 şi a Legii nr. 10/2001, prejudiciul cauzat prelungindu-se nepermis de mult prin faptul vânzării bunului, iar mai apoi prin declanşarea procedurii judiciare care a durat mai bine de 10 ani, fapt care i-a creat recurentului o încărcătură emoţională sporită.
Astfel, prin menţinerea cuantumului daunelor morale la suma de 1.000 euro, instanţa de apel încalcă criteriul de proporţionalitate cauză-efect, ceea ce reprezintă o nesocotire a dispoziţiilor art. 998-999 C. civ. şi ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, privind repararea integrală a prejudiciului suferit şi acordarea unei sume compensatoare care să acopere îndestulător suferinţa morală încercată.
Faţă de fapta culpabila a Municipiului Bucureşti suma de 1.000 euro este insuficientă pentru repararea în întregime a prejudiciului moral astfel încercat, astfel că Municipiul Bucureşti trebuie să fie obligat la plata daunelor morale proporţional cu gradul său de vinovăţie şi de prejudicial moral încercat de reclamant.
Instanţa de apel a reţinut greşit lipsa calităţii procesual pasive a Statului Român reprezentat în justiţie de Ministerul Finanţelor Publice, pentru faptul că nu îi revine obligaţia de a plăti daune morale pentru fapta culpabilă a Municipiului Bucureşti.
Atât în privinţa daunelor materiale, cât şi a daunelor morale, Statul Român şi-a asumat obligaţia de a restitui efectiv bunul şi de a interveni prompt, eficient, coerent din punct de vedere legislativ, prin crearea unui cadru legislativ, procedural şi material, clar, previzibil şi precis.
Prin neîndeplinirea acestei obligaţii, Statul Român, reprezentat legal de Ministerul Finanţelor Publice, în baza Decretului nr. 31/1954 şi a H.G. nr. 18/2001, trebuie să fie obligat la plata daunelor morale în cuantumul precizat, având în vedere că această entitate este şi principalul ordonator de credite şi plăţi în privinţa creanţelor în contra Statului Român.
Sub aspectul soluţionării fondului pretenţiilor, în mod corect instanţele de fond au stabilit că Municipiului Bucureşti îi revine obligaţia legală, în temeiul Legii nr. 112/1995 şi a Legii nr. 10/2001, de a soluţiona procedura administrativă într-un termen rezonabil (prevăzut de lege), iar fapta contrară este cauzatoare de prejudicii, sens în care a obligat Municipiul Bucureşti la plata daunelor morale în temeiul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În privinţa caracterului nerezonabil al procedurilor judiciare se constată că procesul a parcurs mai multe etape procesuale cu pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti supuse casării, pronunţate sub imperiul modificării continue a legii de procedură civilă (a se vedea decizia nr. 2489 din 19 noiembrie 2003, decizia nr. 2126 din 03 noiembrie 2004, decizia nr. 486 din 02 martie 2006, decizia nr. 1720A din 23 octombrie 2006, decizia nr. 209A din 18 martie 2010).
Acest aspect al incoerenţei legislative, al imprevizibilităţii şi al incertitudinii legii procesuale a făcut ca în cauză să existe mai multe cicluri procesuale, care au determinat soluţionarea cauzei într-un timp foarte îndelungat (mai bine de 10 ani), iar recurentul-reclamant a fost obligat să suporte o încărcătură emoţională ridicată până la soluţionarea pe fond a cererilor sale.
Decizia nr. 486 din 02 martie 2006 a fost pronunţată în urma modificării C. proc. civ. (după ce anterior deja fusese modificat în sensul că instanţa de apel rejudeca procesul prin evocarea fondului – astfel cum rezultă din decizia nr. 2489 din 19 noiembrie 2003 şi decizia nr. 2126 din 03 noiembrie 2004), ceea ce a determinat schimbarea competenţei de soluţionare atât a căii de atac a recursului, dar şi în fond a cererilor de către instanţa de apel prin rejudecarea de către o instanţă inferioară.
Astfel, s-a anulat o decizie definitivă care a consacrat dreptul de proprietate al recurentului, de către aceeaşi instanţă tocmai pentru că noua lege procedurală nu mai impunea rejudecarea fondului de către aceeaşi instanţă, ceea ce a condus la rejudecarea unor aspecte deja soluţionate irevocabil de instanţa de recurs (calitatea procesuală a reclamantului şi dreptul de a formula acţiune în temeiul Legii nr. 10/2001) (decizia nr. 2489 din 19 noiembrie 2003) din nou de o altă instanţă de apel (decizia nr. 1720A din 23 octombrie 2006).
Şi eroarea materială strecurată în decizia nr. 486/2006 îndreptată la 29 noiembrie 2007, cu privire la numărul deciziei casate, a condus la întârzierea soluţionării cauzei.
În concluzie, cadrul legislativ privind legea procesuală nu a fost clar, previzibil şi coerent, ceea ce face admisibilă cererea referitoare la acordarea daunelor în contra Statului Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice şi obligarea acestuia la plata despăgubirilor proporţional cu gradul de vinovăţie şi prejudiciul moral suferit de recurentul-reclamant.
Astfel, obligarea fiecăreia dintre pârâte la suma de 5.000 euro (în echivalent RON, conform cursului Băncii Naţionale a României de la data plăţii), reprezintă o satisfacţie echitabilă.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acesta nu poate fi încadrat în motivele de recurs limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:
Respingerea capătului de cerere privind acordarea de daune materiale, constând în contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului în litigiu, a fost motivată de către instanţa de apel prin absenţa în patrimoniul reclamantului a unei valori patrimoniale, în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deoarece speranţa legitimă pe care reclamantul o invocă nu se poate transforma în valoare patrimonială în absenţa unei baze suficiente în dreptul intern, iar Legea nr. 10/2001 nu a reglementat o astfel de despăgubire. Ca atare, motivarea instanţei a vizat absenţa dreptului reclamantului, ca şi condiţie de exerciţiu a acţiunii civile pe acest petit.
Însă recurentul critică această motivare, invocând incidenţa art. 998-999 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală, motivată de nerezolvarea într-un termen rezonabil a notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 112/1995 şi Legii nr. 10/2001, ceea ce i-a creat un prejudiciu constând în lipsa de folosinţă a imobilului de 880 euro/lună. Înalta Curte apreciază că recurentul nu combate argumentele instanţei de apel cu privire la lipsa uneia dintre condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile, anume dreptul, invocând aplicarea greşită a legii, aspect străin de motivarea instanţei de apel.
Mai mult, deşi excede motivării din apel, întrucât invocă aspecte de fond (care nu au fost antamate datorită caracterului peremptoriu al constatării lipsei dreptului reclamantului), această critică nu se referă la toate condiţiile răspunderii civile delictuale: faptă, prejudiciu, legătură de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi vinovăţie, ci numai la faptul că nerezolvarea procedurilor administrative într-un termen rezonabil i-a creat un prejudiciu pentru care i se cuvin despăgubiri materiale sub forma contravalorii lipsei de folosinţă.
Or, acest aspect nu poate fi circumscris art. 304 pct. 9 C. proc. civ. câtă vreme vizează alte argumente decât cele menţionate în considerentele deciziei atacate şi este dezvoltat parţial, ceea ce face imposibilă identificarea raţionamentului juridic pe care recurentul l-a avut în vedere.
De asemenea, recurentul a criticat şi greşita configurare a cadrului procesual în analiza capătului de cerere privind acordarea de daune materiale, afirmând că şi Ministerul Finanţelor Publice, ca reprezentant legal al Statului Român, trebuia să fie obligat la plata acestora.
Înalta Curte constată că şi acest argument excede considerentelor deciziei recurate care s-a limitat numai la analiza calităţii reclamantului de deţinător al unei valori patrimoniale care beneficiază de protecţie juridică. Acest aspect, datorită caracterului său peremptoriu, a făcut inutilă verificarea calităţii procesuale pasive pe acest capăt de cerere, astfel încât nu poate avea loc în recurs o verificare de legalitate care să privească aspecte care nu au făcut obiect de analiză în apel.
În ceea ce priveşte cererea de acordare de daune morale, recurentul este nemulţumit atât de cuantumul despăgubirilor acordate cu acest titlu, cât şi de faptul că acestea au fost puse numai în sarcina Municipiului Bucureşti, iar nu şi în sarcina Ministerului Finanţelor Publice.
Recurentul susţine că a fost încălcat principiul proporţionalităţii între gradul de vinovăţie al Municipiului Bucureşti şi suferinţa morală încercată de reclamant, solicitând să îi fie acordate daune morale de 5.000 euro de către ambii pârâţi: Municipiul Bucureşti şi Ministerul Finanţelor Publice.
Analizarea acestei critici presupune o reapreciere a probelor în recurs în scopul modificării cuantumului daunelor acordate, însă această posibilitate excede atribuţiilor instanţei de recurs, ca urmare a abrogării, prin O.U.G. nr. 138/2000, a art. 304 pct. 11 C. proc. civ., care permitea admiterea recursului atunci când hotărârea se întemeia pe o greşeală gravă de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate.
Obligarea la daune morale a Municipiului Bucureşti s-a realizat în temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, pentru nefinalizarea într-un termen rezonabil a procedurilor administrative şi vânzarea apartamentului în litigiu.
Ca atare, critica recurentului referitoare la greşita exonerare a Ministerului Finanţelor Publice de la plata daunelor morale se întemeiază pe aspecte străine motivării deciziei recurate.
Deşi instanţa de apel a considerat că antrenarea răspunderii civile delictuale se întemeiază pe neîndeplinirea culpabilă a obligaţiilor legale, impuse de Legea nr. 112/1995 şi de Legea nr. 10/2001, de către Municipiului Bucureşti, recurentul se referă la lipsa de claritate, previzibilitate şi coerenţă a cadrului legislativ privind legea procesuală, de care se face vinovat Statul Român, motiv pentru care solicită ca Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să răspundă în temeiul răspunderii civile delictuale.
Se observă însă că argumentul privind lacunele existente în legislaţie a fost folosit de către instanţa de apel numai în motivarea soluţiei date primului capăt de cerere, cel privind acordarea de daune materiale, astfel încât nu poate fi adus în discuţie cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere.
Prin urmare, obligarea Ministerului Finanţelor Publice la plata de daune morale în considerarea neîndeplinirii de către Statul Român a unei obligaţii care nu a fost avută în vedere în motivarea soluţiei date petitului privind daunele morale, chiar justificat de atribuţiile sale de ordonator principal de credite, nu poate face obiect de analiză în recurs.
Aspectele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pot fi verificate strict prin raportare la raţionamentul instanţei de apel însă aceasta a avut în vedere un alt temei de drept pentru acordarea daunelor morale, care nu avea legătură cu critica invocată de către recurent.
Constatând că criticile din recurs sunt străine de motivarea instanţei de apel, că dezvoltarea recursului nu face posibilă încadrarea sa în alte motive de recurs, dintre cele limitativ prevăzute în art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte va constata nul recursul, în temeiul art. 306 alin. (3) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul recursul declarat de reclamantul T.C.G. împotriva deciziei nr. 455A din 13 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5137/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5275/2013. Civil. Strămutare. Fond → |
|---|
