ICCJ. Decizia nr. 5137/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5137/2013
Dosar nr. 5929/59/2006
Şedinţa publică din 8 noiembrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş şi precizată la termenul de judecată din 13 octombrie 2005, contestatorii A.R.G., A.E., B.M., B.F., C.M.Z. şi P.M. au solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa în contradictoriu cu intimatul Institutul C. Timişoara, să dispună anularea deciziei nr. 552 din 03 iunie 2005 emisă de intimat privind notificarea formulată pentru imobilul situat în Timişoara, str. P.E.S. (fostă str. F.), nr. 22, şi obligarea emitentului la emiterea unei noi decizii pentru restituirea în natură a imobilului.
Prin sentinţa civilă nr. 1647 din 21 iunie 2006, Tribunalul Timiş a respins contestaţia, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, faţă de titlul preluării imobilului de către Statul Român, Tribunalul a constatat că, în ceea ce priveşte imobilul revendicat, aceasta se încadrează în categoria imobilelor preluate în mod abuziv de către stat. Potrivit art. 3 alin. (1) lit. b) coroborat cu art. 4 alin. (2) din actul normativ arătat, faţă de certificatele de moştenitor depuse la dosar şi de anexa nr. 2 la procesul-verbal de predare-preluare a societăţii, Tribunalul a constatat că se încadrează în categoria de persoane îndreptăţite la măsurile reparatorii prevăzute de lege contestatorii A.R.G., A.E., B.M., B.F., C.M.Z. şi P.M., în calitatea acestora de persoane fizice, asociate la persoana juridică care deţinea imobilele la data preluării abuzive, precum şi moştenitori ai acestora, calitate recunoscută de altfel prin decizia contestată.
În ceea ce priveşte natura măsurilor reparatorii cuvenite, potrivit art. 18 lit. a) şi b) din Legea nr. 10/2001, aceste măsuri se pot stabili numai prin echivalent, în cazul în care persoanele îndreptăţite erau asociate la persoana juridică proprietară a imobilului la data preluării abuzive, cu excepţia cazului în care persoana îndreptăţită era asociat unic sau persoanele asociate erau membrii aceleiaşi familii, precum şi în cazul în care imobilul nu mai există la data intrării în vigoare a legii.
În speţă, analizând înscrisul depus la dosar, reprezentând anexa nr. 2 la procesul-verbal de predare-preluare a întreprinderii, rezultă că, la data naţionalizării, 12 iunie 1948, erau acţionari: A.A., S.L., F.G., A.E., A.R., A.T., B.C., A.T.I. şi B.V. Rezultă deci că erau mai mulţi acţionari la societatea arătată, iar contestatorii nu au făcut dovada că aceştia erau membrii aceleiaşi familii, în accepţiunea dată de lege noţiunii.
Motivele invocate de contestatori nu pot fi reţinute ca temei al anulării deciziei, atâta timp cât art. 4 din Legea nr. 10/2001 se referă la categoria generală de persoane îndreptăţite, fiind dreptul comun în materie, în timp ce art. 18 prevede anumite situaţii speciale, derogatorii de la dispoziţiile generale ale legii. De altfel, analizând Legea nr. 10/2001 în formele succesive, se constată că acestea aveau aproximativ aceeaşi formulare.
Nici art. 10, 11 şi 20 invocate nu pot conduce la o altă concluzie în privinţa măsurilor reparatorii cuvenite, faţă de dispoziţia de excepţie a art. 18 lit. a) din lege.
Faptul că în prezent Instituţia Prefectului nu mai deţine atribuţii în baza Legii nr. 10/2001, nu poate constitui temei legal al admiterii contestaţiei, atâta timp cât la data emiterii deciziei au fost respectate dispoziţiile legale în vigoare, potrivit art. 1 C. civ.
În ceea ce priveşte susţinerile reprezentantului contestatorilor, potrivit cărora din eroare sunt citaţi numiţii B.M. şi B.F., C.M. şi P.M., acestea sunt vădit neîntemeiate, faţă de conţinutul contestaţiei, de notificarea formulată şi de conţinutul deciziei atacate, în care toate aceste persoane figurează ca şi persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii.
Faptul că familia A. era acţionară majoritară nu poate înlătura incidenţa art. 18 lit. a) care nu face distincţie în acest sens, astfel că, atâta timp cât legiuitorul nu distinge, nici interpretul legii nu trebuie să o facă.
Distincţiile în funcţie de faptul că terenul este liber sau ocupat de construcţii, nu îşi au rostul, întrucât art. 18 lit. a) exclude de plano posibilitatea restituirii în natură a terenului.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel, în termen, reclamanţii A.R.G., în nume propriu şi în calitate de moştenitor al defunctei A.E., B.M., B.F., C.M.Z. şi P.M.
Prin decizia civilă nr. 20 din 14 februarie 2013, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a respins, ca neîntemeiat, apelul.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut că, în raport cu starea de fapt iniţială, surprinsă de instanţa de fond, Curtea a mai constatat că imobilul de pe str. F., nr. 22, este evidenţiat în C.F. X Timişoara, cu o suprafaţă de 20.594 m.p., pe care se află amplasate un număr de 30 de construcţii, aflate în folosinţa intimatului Institutul C. Timişoara, clădirile nou edificate fiind în număr de 4, respectiv clădirile nr. 16, 22, 23 şi 24, restul fiind clădiri vechi, preluate în urma procesului de naţionalizare şi ocupă 5.255 m.p. din totalul suprafeţei de teren. Ulterior, prin răspunsul la obiecţiuni, expertul Z. a precizat că din totalul de 30 de construcţii, doar 19 au făcut obiectul naţionalizării.
Ulterior, printr-un supliment de expertiză, expertul judiciar Z. a întocmit un proiect de dezmembrare, în eventualitatea unei retrocedări parţiale în natură, condiţionat, în ipoteza în care reclamanţii dovedesc că sunt toţi membrii aceleiaşi familii, în sensul art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001.
Expertul judiciar a arătat că toate aceste terenuri şi construcţii au aparţinut anterior societăţii private T.I.C. SA Timişoara, str. F., nr. 22.
Instanţa de apel a admis şi o altă expertiză judiciară cerută de reclamanţi, privind existenţa şi evaluarea utilajelor industriale preluate prin naţionalizare, expertul judiciar concluzionând că valoarea maşinilor şi utilajelor preluate la acea dată a fost de 5.652.544 RON, însă la data expertizării la faţa locului nu mai existau în natură utilajele şi echipamentele naţionalizate în 1948.
Curtea a mai constatat că în cazul ambelor obiective industriale naţionalizate în anul 1948, respectiv atât în cazul firmei T.I.C. SA Timişoara, cât şi în cazul Fabricii de Oxigen „O.S.”, actualii reclamanţi, deşi sunt succesori ai foştilor acţionari, nu fac dovada că sunt membrii acelei familii, în niciuna dintre cele două situaţii.
Or, dispoziţiile art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001 prevăd că măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent şi în cazul în care persoana îndreptăţită era asociat la persoana juridică proprietară a imobilelor şi a activelor la data preluării acestora în mod abuziv, cu excepţia cazului în care persoana îndreptăţită era unic asociat sau persoanele îndreptăţite asociate erau membri ai aceleiaşi familii.
Astfel, nu pot revendica în natură construcţiile şi terenurile care au aparţinut întreprinderii private T.I.C. SA Timişoara, respectiv Fabricii de Oxigen „O.S.”, ci numai prin echivalent.
Împotriva menţionatei decizii au formulat şi motivat recurs, în termenul legal, pârâtul Institutul C. Timişoara şi reclamantul A.R.G. pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, reclamantul A.R.G. a arătat că restituirea în natură are prioritate şi că, din expertizele (topografică şi evaluare) întocmite chiar din dispoziţia Curţii de Apel Timişoara rezultă clar posibilitatea restituirii în natură a imobilelor din litigiu.
Curtea de Apel Timişoara, prin mai multe pasaje din cuprinsul deciziei recurate, a recunoscut dreptul recurentului la aceste despăgubiri, dar a omis să dispună prin dispozitivul deciziei acest lucru.
Institutul C., prin reprezentanta lui, a fost de acord cu acordarea despăgubirilor.
Notificarea privind plata unor despăgubiri a fost trimisă de Primărie Instituţiei Prefectului, această instituţie însă a trimis-o Institutului C. la apariţia Legii nr. 247/2005, notificare în baza căreia Institutul C. trebuia să facă propuneri de despăgubiri către Comisia centrală pentru plata despăgubirilor.
Acest lucru nu a fost observat de instanţa de apel care, deşi pe parcursul întregii decizii este de acord cu plata despăgubirilor, omite ca să dispună Institutului C. să facă aceste propuneri către Comisia centrală pentru plata despăgubirilor, prin aceasta înrăutăţind situaţia recurentului prin propria sa cale de atac, în sensul că nu s-a dispus plata de despăgubiri în loc de restituirea în natură, astfel încât acesta a rămas şi fără restituire în natură şi fără despăgubiri.
În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, pârâtul Institutul C. Timişoara a arătat că, în constatările asupra stării de fapt, instanţa de apel a ignorat complet expertiza în construcţii administrată în cauză, expertul în construcţii fiind singurul competent să se pronunţe asupra datei construirii clădirilor.
Recurentul îşi justifică interesul în promovarea prezentei căi de atac, prin aceea că starea de fapt reţinută de către instanţa de apel trebuie să fie cea corectă, având în vedere că poate avea înrâurire asupra cuantumului şi posibilităţii de acordare a despăgubirilor ce vor putea fi solicitate de către reclamanţii-apelanţi.
Reclamanţii nu au precizat şi identificat numărul de imobilele-construcţii care se aflau în proprietatea întreprinderii T.I.C. SA şi nici construcţiile care ulterior au fost desfiinţate. În rapoartele de expertiza tehnică judiciară construcţii şi topografică efectuate în cauză s-au constatat neconcordanţe cu privire la numărul de construcţii existente la nivelul anului 1948, cât şi la numărul de construcţii desfiinţate după anul 1948.
Din procesul-verbal de naţionalizare rezultă câte clădiri au existat la data naţionalizării, respectiv un număr de 18 clădiri. Instanţa de apel reţinând concluziile expertului topograf, constată o stare de fapt eronată, şi anume că la data naţionalizării au existat un număr de 19 clădiri, în prezent existând 30 de clădiri.
Din adresa nr. 3717 din 05 martie 1986 reiese că în 1986 mai existau din imobilele construite înainte de naţionalizare doar 4 clădiri. Cele patru mijloace fixe (clădiri) construite înainte de naţionalizare există în inventarul Institutului C., dar au suferit modificări legate de cerinţele instituţiilor care au deţinut platforma înainte de data preluării de către Institutul C., precum şi de Institutul C. în baza autorizaţiei nr. 59 din 15 mai 1985.
Instanţa de apel a reţinut greşit în motivare şi valorile maşinilor şi utilajelor Fabricii O.S., conform unei expertize administrată în cauză, deşi prin notificările depuse nu s-au solicitat de către B.M., B.F., C.M.Z. şi P.M. despăgubiri pentru utilajele care au aparţinut Fabricii O.S. Abia în apel s-a „strecurat” şi expertiza pentru echipamente şi utilaje. Mai mult, primul expert desemnat de către instanţă a menţionat că nu se poate stabili valoarea actualizată a acestor utilaje, întrucât acestea nu mai există, or, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prevede că măsurile reparatorii pot privi şi utilajele şi instalaţiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse.
În faza procesuală a recursului a fost invocată excepţia nulităţii recursului declarat de către reclamant prin întâmpinarea formulată de către Institutul C. Timişoara.
Analizând cu prioritate această excepţie, datorită caracterului său peremptoriu, Înalta Curte o va respinge, argumentele aduse în susţinerea recursului încadrat de recurent în art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., circumscriindu-se art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critica de nelegalitate pe care recurentul-reclamant o aduce deciziei recurate referindu-se la înrăutăţirea situaţiei în propria cale de atac.
Analizând recursurile formulate, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte reţine următoarele:
Recursul declarat de reclamantul A.R.G. este apreciat ca nefondat.
Recurentul critică omisiunea instanţei de apel de a dispune fie restituirea în natură, fie prin echivalent, pentru teren şi pentru construcţiile demolate în litigiu, la care se pretinde îndreptăţit în temeiul Legii nr. 10/2001.
Recurentul nu a contestat faptul că toţi contestatorii din prezenta cauză, în calitate de moştenitori ai persoanelor care erau asociaţi ai persoanei juridice supuse naţionalizării, nu fac parte din aceeaşi familie, motiv pentru care nici nu a produs probe sub acest aspect.
În acest context, Înalta Curte apreciază ca legală soluţia instanţei de apel, de respingere a cererii de restituire în natură a imobilului, întrucât aceasta respectă cerinţele art. 18 lit. a) al Legii nr. 10/2001 potrivit cu care „ Măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent şi în următoarele cazuri: a) persoana îndreptăţită era asociat la persoana juridică proprietară a imobilelor şi a activelor la data preluării acestora în mod abuziv, cu excepţia cazului în care persoana îndreptăţită era unic asociat sau persoanele îndreptăţite asociate erau membri ai aceleiaşi familii”.
Ca atare, nu prezintă relevanţă faptul că din raportul de expertiză ar rezulta posibilitatea restituirii în natură a imobilului, această măsură pierzându-şi prioritatea faţă de cea a restituirii prin echivalent, întrucât art. 7 şi 9 ale Legii nr. 10/2001, care impun regula restituirii în natură a imobilelor, este subsecventă celei cuprinse în art. 32 (actualmente art. 31) al Legii nr. 10/2001, aceasta din urmă reprezentând o normă specială, derogatorie, care se aplică cu prioritate, conform principiului specialia generalibus derogant.
În temeiul art. 18 lit. a) teza finală al Legii nr. 10/2001, unitatea deţinătoare poate dispune restituirea în natură a imobilului atunci când persoana îndreptăţită era unic asociat sau persoanele îndreptăţite asociate erau membri ai aceleiaşi familii. Acţiunea având ca obiect restituirea în natură a imobilului constituie singura ipoteză în care unitatea deţinătoare, respectiv Institutul C. Timişoara, are calitate procesuală pasivă, întrucât art. 31 alin. (3) al Legii nr. 10/2001 (fostul art. 32) acordă calitate procesuală pasivă Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului pentru cererile care au ca obiect acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, formulate de către moştenitorii acţionarilor la persoana juridică proprietară a imobilelor şi a activelor la data preluării acestora în mod abuziv.
Având în vedere că în prezenta cauză pârât este numai Institutul C. Timişoara, cererea de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent nu poate fi analizată, întrucât s-ar încălca principiile contradictorialităţii şi a dreptului la apărare a Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului căreia, în temeiul art. 31 alin. (3) al Legii nr. 10/2001, i se acordă calitate procesuală pasivă în cererile de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent.
Acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcţiile aflate pe teren la momentul naţionalizării, care sunt în prezent demolate, este reglementată de o procedură distinctă, în art. 32 alin. (1), (3), (4) şi (6) al Legii nr. 10/2001 în forma în vigoare la 04 aprilie 2005, data emiterii deciziei contestate, conform căruia p ersoanele care aveau calitatea de asociat al persoanelor juridice naţionalizate prin Legea nr. 119/1948 au dreptul la măsuri reparatorii constând în acţiuni acordate cu precădere la societatea comercială care a preluat patrimoniul persoanei juridice naţionalizate sau cu prioritate la o altă societate comercială tranzacţionată pe piaţa de capital, acţiuni care se vor acorda de către instituţia publică implicată în privatizarea societăţii comerciale, care va realiza recalcularea valorii acţiunilor în baza valorii activului net din ultimul bilanţ contabil. În termen de 60 de zile de la data primirii cererii persoanei îndreptăţite sau în termenul prelungit conform art. 28 instituţia publică implicată în privatizare va stabili prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată valoarea recalculată a acţiunilor.
Concluzionând, se poate susţine că persoanele care aveau calitatea de asociat al persoanelor juridice naţionalizate prin Legea nr. 119/1948 sunt îndreptăţite numai la măsuri reparatorii prin echivalent sub formă de acţiuni, iar valoarea recalculată a acţiunilor urmează a se stabili prin dispoziţie motivată de către instituţia publică implicată în privatizare, respectiv de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, conform actualei reglementări cuprinse în art. 31 alin. (3) al Legii nr. 10/2001.
Evaluarea cuantumului acţiunilor se va realiza nu în funcţie de valoarea bunurilor imobile cuprinse în patrimoniul societăţii, ci în raport de activul net din ultimul bilanţ contabil finalizat la momentul naţionalizării, astfel că identificarea numărului clădirilor demolate, a inventarului acestora sau a întinderii terenului în litigiu, în scopul evaluării despăgubirilor ce se vor acorda, astfel cum solicită recurentul, apare ca inutilă.
Înalta Curte constată că, deşi instanţa avea posibilitatea legală să stabilească valoarea despăgubirilor, strict din perspectiva faptului că dispoziţia contestată a fost emisă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, potrivit dezlegării date în decizia nr. 52/2007 pronunţată de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii, instanţa de apel nu putea dispune acordarea unor măsuri reparatorii în echivalent şi, prin urmare, nu putea evalua cuantumul acestora, decât în contradictoriu cu instituţia publică implicată în privatizare, respectiv cu Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, potrivit art. 31 alin. (3) al Legii nr. 10/2001, republicată.
Întrucât această entitate juridică nu este parte în cauză, calcularea şi acordarea de măsuri reparatorii constând în acţiuni, nu se puteau dispune în cauză decât cu încălcarea art. 32 (actual art. 31) al Legii nr. 10/2001.
Urmează ca reclamanţii să îşi valorifice dreptul pretins, pe calea procedurii menţionate în art. 32 al Legii nr. 10/2001, în contradictoriu cu Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, avându-se în vedere că, prin chiar decizia contestată, nr. 552 din 03 iunie 2005, s-a dispus trimiterea notificărilor spre competentă soluţionare la instituţia abilitată prin lege, la acel moment, să acorde această categorie de măsuri reparatorii. Notificările formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 trebuie redirecţionate către instituţia desemnată să acorde astfel de despăgubiri prin modificările aduse acestei legi, luând în considerare că astfel de modificări legislative se referă la norme de procedură, fiind de imediată aplicabilitate.
În consecinţă, apar ca nefondate criticile recurentului-reclamant privind înrăutăţirea situaţiei în propria cale de atac, prin neacordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru teren şi pentru construcţiile demolate.
Analizând recursul declarat de pârâtul Institutul C. Timişoara, Înalta Curte constată că acesta nu se încadrează în nici unul dintre motivele de recurs limitativ menţionate în art. 304 C. proc. civ., recurentul făcând aprecieri asupra situaţiei de fapt menţionată în raportul de expertiză şi referindu-se la lărgirea obiectului acţiunii prin analizarea pentru prima dată în apel a cererii de despăgubire pentru utilajele aferente Fabricii O.S., aspecte de natură a determina, în opinia sa, o greşită evaluare a despăgubirilor care se pot acorda ca urmare a unei eventuale admiteri a recursului.
Înalta Curte va constata nul recursul pârâtului Institutul C. Timişoara, în temeiul art. 306 C. proc. civ., apreciind că toate criticile vizează considerentele deciziei recurate, întrucât dispozitivul acesteia, de respingere a apelului declarat de reclamant şi de menţinere a soluţiei de respingere a contestaţiei, reprezintă o soluţie favorabilă recurentului-pârât.
Formularea recursului de către Institutul C. Timişoara se justifică prin prisma unei posibile schimbări a soluţiei în calea de atac a recursului, criticile pe care acesta le aduce deciziei din apel întemeindu-se exclusiv pe aspecte de netemeinicie referitoare la constatările experţilor asupra stării de fapt a cauzei, cu referire la întinderea dreptului, numărul de clădiri demolate şi de utilaje, de natură a influenţa cuantumul despăgubirilor ce s-ar putea acorda în recurs, în cazul admiterii acestei căi de atac.
Astfel cum s-a motivat anterior, evaluarea acţiunilor, ca măsuri reparatorii ce se pot acorda în cauză, urmează a se realiza de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului însă nu în raport de valoarea imobilelor care constituiau activul societăţii comerciale naţionalizate, ci a bilanţului contabil al societăţii de la momentul la care a avut loc naţionalizarea, astfel încât aspectele învederate de recurent, chiar privind situaţia de fapt, sunt lipsite de relevanţă sub aspectul cuantificării măsurilor reparatorii.
Pentru argumentele expuse şi în temeiul art. 312 alin. (1) coroborat cu art. 306 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A.R.G. şi va constata nul recursul formulat de pârâtul Institutul C. Timişoara.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului reclamantului.
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A.R.G. împotriva deciziei nr. 20 din 14 februarie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Constată nul recursul declarat de pârâtul Institutul C. Timişoara împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5115/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5142/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
