ICCJ. Decizia nr. 5144/2013. Civil. Expropriere. Recurs

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 5144/2013

Dosar nr. 2369/117/2009

Şedinţa publică din 8 noiembrie 2013

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 886 din 28 octombrie 2011 pronunţată de Tribunalul Cluj în Dosarul nr. 2369/117/2009, s-a respins acţiunea formulată de reclamanţii C.I. şi P.M., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin C.N.A.D.N.R. SA.

În motivarea sentinţei, s-a reţinut că prin Hotărârea din 18 iunie 2008, emisă de C.N.A.D.N.R. SA, s-a aprobat acordarea de despăgubiri în cuantum de 226.127,06 lei pentru imobilul situat în localitatea Gilău, categoria de folosinţă arabil extravilan, tarlaua 17, parcela nr. 28, 29, în suprafaţă de 19,00 mp, identificat prin număr cadastral şi categoria de folosinţă arabil intravilan, tarlaua 17, parcela nr. 28, 29, în suprafaţă de 4.886,00 mp, identificat prin număr cadastral, pe numele persoanei aparent îndreptăţite C.G.I., reclamantul din cauză.

Potrivit Certificatului de moştenitor din 29 martie 2006 eliberat în Dosarul succesoral nr. 25/2006 al B.N.P. L.M.C., parcela în suprafaţă de 2.900 mp, teren arabil situat în extravilanul comunei Gilău, sat Gilău, în tarla 19, parcela 2305 i-a revenit reclamantului C.I., iar parcela în suprafaţă de 2.900 mp, teren arabil, în tarla nr. 19, parcela nr. 2108 i-a revenit reclamantei P.M. Cele două parcele de teren sunt evidenţiate în Titlul de proprietate din 30 noiembrie 1998, eliberat de Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Cluj în favoarea defunctului C.N.G. Ulterior, Primăria Gilău a emis Adeverinţa din 17 aprilie 2008, din care rezultă că terenul din titlul de proprietate menţionat se identifică astfel: tarla nr. 19 parcela nr. 2305 în suprafaţă de 2.900 mp se identifică pe harta de punere în posesie şi în teren cu tarla 17, parcela 28, şi tarla 19 parcela nr. 2108, în suprafaţă de 2.900 mp se identifică pe harta de punere în posesie şi în teren cu tarla nr. 17, parcela nr. 29.

În ceea ce priveşte valoarea de piaţă a parcelelor de teren expropriate (în suprafaţă totală de 4.905 mp, teren liber, fără construcţii), tribunalul a valorificat concluziile unuia dintre experţii desemnaţi de către instanţă în condiţiile art. 25 din Legea nr. 33/1994, P.T., cuprinse în lucrarea întocmită separat de cea întocmită de către ceilalţi doi experţi, C.S.C. şi F.V., considerând că este singurul punct de vedere care corespunde exigenţelor art. 26 din Legea nr. 33/1994, în sensul că despăgubirea oferită de pârât este justă faţă de preţurile obişnuite de tranzacţionare a terenurilor în zona de referinţă. Expertul a depus la dosarul cauzei copiile contractelor de vânzare-cumpărare privind terenuri cu caracteristici asemănătoare, contracte încheiate în perioada 2009-2010.

Conform constatărilor acestui expert, valoarea suprafeţei de 4.905 mp este de 61.763,10 euro şi a fost determinată prin însumarea valorii de 199,5 euro a terenului arabil extravilan de 19 mp (10,5 euro/mp) şi cea de 61.563,6 euro, corespunzătoare suprafeţei de 4886 mp teren arabil intravilan (12,6 euro/mp).

Tribunalul a înlăturat concluziile din raportul de expertiză ce conţine opinia majoritară a experţilor C.S.C. şi F.V. (în sensul că valoarea proprietăţii imobiliare care face obiectul exproprierii ar fi de 116.200 euro sau 496.640 lei, la data întocmirii raportului), deoarece experţii au utilizat la determinarea valorii de piaţă a imobilului expropriat valori tranzacţionate în anul 2008 în zona de referinţă, aşa cum rezultă din tabelul cuprinzând extrasele din contractele de vânzare-cumpărare anexă la raportul de expertiză.

Prin răspunsul la obiecţiuni, experţii au arătat că la stabilirea comparabilelor s-au raportat la tranzacţii autentice din anul 2008, neavând cunoştinţă de alte contracte autentice având ca obiect terenuri asemănătoare. Referitor la comparabila D, s-a arătat că aceasta constituie o ofertă reală, identificată în teren, în aproprierea proprietăţii analizate.

Or, preţul de vânzare practicat „în mod obişnuit”, regăsită în art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 - în raport de care se stabileşte cuantumul despăgubirilor cuvenite persoanei expropriate -, indică preţul de piaţă, respectiv cel care se formează pe piaţa imobiliară locală în urma fluctuaţiei cererii şi a ofertei şi la nivelul căruia este plauzibil să se înstrăineze un teren din zona de referinţă, la data arătată de legiuitor. Acesta vizează, în primul rând preţul consemnat în contracte autentice de vânzare-cumpărare, context în care actele de această natură, încheiate în formă autentică, reprezintă un mijloc de probă relevant în aprecierea preţului de piaţă, în raport de care este posibilă cenzurarea unor mijloace de probă precum ofertele de preţ ale agenţiilor imobiliare ori preţurile din anunţurile de mică publicitate din zonele locale.

Determinarea forţei probante a unei dovezi administrate implică stabilirea, în prealabil, a împrejurărilor şi situaţiilor de fapt ce trebuie probate, iar acestea din urmă se conturează din interpretarea corespunzătoare a legii aplicabile raportului juridic dedus judecăţii.

Din art. 26 alin. (2) rezultă intenţia legiuitorului de a recurge la administrarea probei cu expertiza pentru determinarea preţului de piaţă, fără, însă, a conferi acestui mijloc de dovadă forţă probantă superioară celorlalte, precum proba cu înscrisuri. Instanţei îi revine sarcina stabilirii acestui preţ, astfel cum reiese în mod explicit din aceeaşi normă, precum şi din dispoziţiile art. 27 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, potrivit cărora „Primind rezultatul expertizei, instanţa îl va compara cu oferta şi cu pretenţiile formulate de părţi şi va hotărî”. Aceasta însemnă că în aprecierea coroborată a probelor, instanţa de judecată poate da eficienţă doar acelor dovezi care conturează o anumită situaţie de fapt şi să înlăture pe cele contrare, inclusiv raportul de expertiză, ale cărui concluzii trebuie comparate cu înscrisurile administrate şi căruia nu i se poate recunoaşte o poziţie superioară în ierarhia mijloacelor de probă.

Astfel, făcând aplicarea art. 27 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, faţă de punctul de vedere exprimat de expertul P.T. şi contractele de vânzare-cumpărare autentice pe care s-a fundamentat acesta, din care rezultă preţul de piaţă al imobilelor din zona de referinţă la date apropiate de întocmirea lucrării, tribunalul a apreciat că despăgubirea stabilită de expropriator este justă şi nu se impune majorarea acesteia, deoarece valoarea de piaţă rezultată pentru suprafaţa de 4.905 mp (61.563,6 euro) este mai mică decât despăgubirile oferite de expropriator, respectiv 61.763,1 euro la data de 18 iunie 2008.

Referitor la cererea având ca obiect acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul suferit ca urmare a exproprierii celor două suprafeţe, este de remarcat faptul că, potrivit art. 26 din Legea nr. 33/1994, despăgubirile se acordă în măsura dovedirii acestora.

Or, din cuprinsul raportului de expertiză întocmit de către expertul P.T., rezultă că suprafaţa de 895 mp, neexpropriată, având front la drumul de exploatare (de 41,1 m, cu o adâncime de 21 m), dobândeşte un spor de valoare urmare a lucrărilor executate în zonă.

Tribunalul a apreciat că sunt întemeiate susţinerile pârâtului în sensul că nu poate fi avută în vedere propunerea experţilor C. şi F. de a se acorda despăgubiri pentru suprafaţa rămasă neexpropriată în sumă de 21.200 euro sau 90.600 lei. Este nerelevant că „este practic imposibil să se mai construiască” pe acest teren, din moment ce terenul are categoria de folosinţă arabil. Constatarea se impune şi faţă de împrejurarea că terenul se află în proprietatea reclamanţilor şi are caracteristicile descrise mai sus.

Faţă de considerentele expuse, Tribunalul a apreciat că acţiunea reclamanţilor este neîntemeiată.

Referitor la primul capăt de cerere, s-a constatat că reclamanţii nu au indicat motivul nulităţii, iar în ceea ce priveşte stabilirea calităţii de persoane îndreptăţite a ambilor reclamanţi, prin hotărâre s-a stabilit doar persoana aparent îndreptăţită ca fiind reclamantul C.I., dar eliberarea sumei reprezentând despăgubirea stabilită de expropriator este posibilă în favoarea ambilor reclamanţi după prezentarea certificatului de moştenitor examinat în considerentele prezentei sentinţe.

Prin Decizia nr. 22 din 15 martie 2013 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, a fost admis în parte apelul declarat de către ambii reclamanţi împotriva sentinţei menţionate, pe care a schimbat-o în sensul admiterii în parte a acţiunii, a anulării Hotărârii din 18 iunie 2008 emise de C.N.A.D.N.R. SA sub aspectul cuantumului despăgubirilor stabilite, constatându-se că reclamanta P.M., în calitate de moştenitoare a defunctului C.N.G., este îndreptăţită la acordarea de despăgubiri conform Hotărârii din 18 iunie 2008, alături de reclamantul C.I.

Prin aceeaşi decizie, s-a stabilit cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamanţilor, astfel: 100.405,35 euro, echivalent în lei la cursul B.N.R. de la data plăţii efective, pentru suprafaţa efectiv expropriată de 4.905 mp (19 mp extravilan şi 4.886 mp intravilan), identificată cu număr cadastral, categoria de folosinţă arabil, situat în Gilău tarla 17 parcelele 28 şi 29; 17.000 euro, echivalent în lei la cursul B.N.R. de la data plăţii efective, pentru suprafaţa rămasă neexpropriată de 895 mp teren intravilan situat în Gilău, tarla 17 parcelele 28 şi 29, categoria arabil.

S-a dispus obligarea pârâtului Statul Român, prin C.N.A.D.N.R. SA, să plătească reclamanţilor sumele stabilite anterior.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut, în primul rând, că, d in consultarea listelor de experţi şi din Nota telefonică întocmită în urma convorbirii cu Biroul local de expertize din cadrul Tribunalului Timiş, a rezultat că expertul P.T. - pe constatările căruia s-a fundamentat soluţia primei instanţe - are ca specializare evaluarea bunurilor mobile.

Efectuarea expertizei de către un expert specializat în domeniul în care se efectuează expertiza rezultă din dispoziţiile art. 201 alin. (3) C. proc. civ., care prevede că în domeniile strict specializate, în care nu există experţi autorizaţi, din oficiu sau la cererea oricăreia dintre părţi, judecătorul poate solicita punctul de vedere al uneia sau mai multor personalităţi ori specialişti din domeniul respectiv. per a contrario, în domeniile strict specializate, în care există experţi autorizaţi, instanţa îi va numi pe aceştia.

Art. 14 alin. (1) din OG nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiza tehnică judiciară şi extrajudiciară prevede că persoana care a dobândit calitatea de expert tehnic judiciar sau de specialist, în condiţiile art. 10 şi 11 din ordonanţă, poate efectua expertize tehnice judiciare numai în specialitatea în care a fost atestată.

Această dispoziţie este una imperativă, astfel încât încălcarea sa este sancţionată cu nulitatea actului.

S-a constatat, în acest context, că este nulă expertiza efectuată la prima instanţă de o comisie în care a fost cuprins şi un expert care nu avea specialitatea de evaluări bunuri imobile, ci doar pe acea de evaluări bunuri mobile, două specializări diferite, care se trec pe tabele diferite, întocmite în sensul art. 11 alin. (1) şi (2) al O.G. nr. 2/2000.

Din acest motiv, s-a dispus refacerea expertizei în apel, în condiţiile art. 25 din Legea nr. 33/1994, fiind desemnaţi experţii C.S.C., F.V. şi L.S.N.

Prin raportul de expertiză, s-a stabilit valoarea terenului efectiv expropriat de 4.905 mp (19 mp extravilan şi 4.886 mp intravilan), identificată cu număr cadastral, categoria de folosinţă arabil, situat în Gilău tarla 17 parcelele 28 şi 29, la suma de 100.405,35 euro, echivalent în lei la cursul B.N.R. de la data plăţii efective. Curtea a luat în considerare valoarea de 100.405,35 euro iar nu suma rotunjită de 100.000 euro, rotunjire pentru care nu s-a oferit o justificare.

În înţelesul art. 26 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 33/1994, despăgubirea constând în valoarea reală a imobilului este suma de 100.405,35 euro (452.000 lei), care este mai mare decât suma stabilită prin Hotărârea din 18 iunie 2008, emisă de C.N.A.D.N.R. SA în cuantum de 226.127,06 lei.

Pentru suprafaţa rămasă neexpropriată de 895 mp teren intravilan, situat în Gilău tarla 17 parcelele 28 şi 29, categoria arabil, experţii au stabilit valoarea prejudiciului la suma de 18.300 euro, echivalent în lei la cursul B.N.R. de la data plăţii efective.

Comisia de experţi a arătat motivele pentru care parcela rămasă şi-a pierdut valoarea, precizând faptul că pe acest teren nu se mai pot edifica construcţii, având în vedere învecinarea cu autostrada şi distanţa mică de la drum şi până la gardul de protecţie al autostrăzii, astfel că prejudiciul este unul total.

Anterior exproprierii, era posibilă ridicarea de construcţii pe teren, având utilităţile în imediata vecinătate, iar terenul fiind intravilan, putea fi utilizat sau înstrăinat cu această destinaţie, astfel încât valoarea trebuie stabilită în acest fel, iar nu ca teren arabil, cu atât mai mult cu cât pârâtul nu a adus critici pe acest aspect.

Curtea a constatat, însă, că prejudiciul nu poate consta în valoarea integrală a terenului, pentru că terenul a rămas în proprietatea reclamanţilor, chiar dacă cu titlu de teren arabil, iar experţii s-au referit doar la faptul că nu se mai poate construi pe teren în prezent, dar nu au arătat că acesta nu mai poate fi folosit ca teren arabil.

Astfel, prejudiciul constă în diferenţa dintre valoarea pentru terenul construibil şi valoarea pentru terenul arabil, rezultată din contractele de vânzare-cumpărare depuse în dosarul de apel vizând terenuri arabile similare, respectiv de aproximativ 1.300 euro pentru 895 mp (1,5-2 euro/mp). Această valoare a fost scăzută din valoarea indicată de experţi de 18.300 euro, rămânând a se acorda doar suma de 17.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin expropriere pentru suprafaţa rămasă în proprietatea reclamanţilor de 895 mp.

Pârâtul a formulat obiecţiuni la care comisia de experţi a răspuns punctual şi motivat, iar motivele pentru care s-a respins cererea pentru o nouă expertiză, la ultimul termen de judecată, au fost arătate în practicaua deciziei.

În ceea ce priveşte stabilirea calităţii de persoane îndreptăţite a ambilor reclamanţi, s-a constatat că ambii reclamanţi sunt titulari ai drepturilor reale asupra terenurilor ce au aparţinut lui C.N.G., ca atare, Hotărârea din 2008 trebuia emisă în principiu pe numele ambilor titulari, în conformitate cu art. 5 alin. (1) din Legea nr. 198/2004, iar nu pe numele autorului C.N.G., care era decedat încă din 1997, astfel încât şi în această privinţă acţiunea a fost admisă.

A fost respins ultimul petit al acţiunii introductive, prin care reclamanţii au solicitat stabilirea termenului de 30 de zile, întrucât plata se va face potrivit executării benevole sau în procedura de drept comun pentru executarea silită.

Împotriva deciziei menţionate, precum şi împotriva încheierilor de şedinţă din 3 aprilie 2012 şi 10 mai 2012, a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Statul Român prin C.N.A.D.N.R. SA, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., după cum urmează:

1. Decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 34 alin. (3) şi art. 27 pct. 7 C. proc. civ., deoarece au fost respinse în mod greşit atât cererea de recuzare a membrilor completului de apel, la termenul de judecată din 3 aprilie 2012, cât şi cererea de recuzare a experţilor C.S.C. şi F.V., prin încheierea din data de 10 mai 2012.

Recurentul - pârât a reiterat motivele cererii de recuzare formulate împotriva completului de judecată, prin care s-a susţinut că judecătorii s-au antepronunţat în privinţa modului de soluţionare a apelului, prin adoptarea următoarelor măsuri procesuale: stabilirea onorariului pentru întreaga comisie de experţi, sub sancţiunea aplicării amenzii judiciare, cu toate că doar reclamanţii au formulat apel şi au solicitat în această etapă procesuală efectuarea unui noi expertize evaluatorii; înlăturarea raportului de expertiză întocmit de către expertul P.T., care a constituit fundamentul soluţiei primei instanţe, cu toate că reclamanţii nu invocaseră necompetenţa expertului P.T. ulterior numirii acestuia, operând sancţiunea decăderii); menţinerea în componenţa comisiei pe experţii C. şi F., care au întocmit raportul la judecata în primă instanţă fondul cauzei şi obligarea doar a pârâtului la desemnarea unui alt expert specialitatea evaluare bunuri imobile.

Recurentul a reiterat, de asemenea, motivele cererii de recuzare a experţilor C.S.C. şi F.V., anume că cei doi şi-au exprimat anterior părerea referitor la cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamanţilor, fiind evident că aceştia îşi vor menţine punctul de vedere exprimat în cursul judecăţii în primă instanţă, fapt de natură de a prejudicia în mod vădit interesele recurentului-pârât. Atitudinea subiectivă şi părtinitoare a experţilor este dovedită prin noul raport de expertiză efectuat în apel, prin care propun o valoare de despăgubire extrem de apropiată de cea stabilită prin lucrarea întocmită iniţial.

2. În mod greşit, s-a dispus anularea Hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii din 18 iunie 2008, în condiţiile în care hotărârea este un act unilateral, astfel încât nu se poate solicita anularea acestuia (nulitatea relativă poate fi invocată exclusiv de către semnatarii actului şi doar în condiţiile în care reclamanţii vor fi dovedit existenţa vreunei cauze de nulitate existente la momentul emiterii actului), iar, pe de altă parte, anularea nu se impune, în contextul în care soluţia urmărită este majorarea cuantumului despăgubirii, iar legea conţine dispoziţii clare în ceea ce priveşte modalitatea de eliberare a cuantumului despăgubirii consemnate şi a diferenţei stabilite în plus pe cale judiciară.

Recurentul a criticat decizia şi sub aspectul argumentelor pentru care Hotărârea a fost anulată, anume că aceasta trebuia emisă pe numele reclamanţilor din prezenta cauză, şi nu pe numele autorului, numitul C.N.G., care era decedat încă din anul 1997.

Or, astfel cum rezultă din conţinutul Hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii din 18 iunie 2008, persoana identificată ca fiind titularul aparent al dreptului de proprietate asupra imobilelor expropriate este numitul C.G.G. (intimatul-reclamant din prezenta cauză), în calitate de posesor, şi nu defunctul C.V.G., astfel cum a reţinut instanţa de apel.

Recurentul a reiterat susţinerile formulate în cursul judecăţii, privind motivele pentru care intimata-reclamantă P.M. nu a fost menţionată în procesul-verbal şi în Hotărârea din 18 iunie 2008, respectiv neprezentarea acesteia în faţa Comisiei, precum şi nedepunerea certificatului de moştenitor din 29 martie 2006 la secretariatul Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 Gilău.

În temeiul art. 9 alin. (2) din Legea nr. 198/2004 coroborat cu art. 5 alin. (17) din Normele metodologice de aplicare a legii (în forma în vigoare în anul 2008), orice persoană care se considera îndreptăţită la cuantumul despăgubirii consemnate ar fi putut solicita deblocarea despăgubirii, deci a sumei consemnate la C.E.C., cu condiţia dovedirii prealabile a calităţii de persoane îndreptăţite la încasarea acesteia.

Aşadar, contrar aprecierilor instanţei de apel, nu se poate reţine prejudicierea în vreun fel a drepturilor şi intereselor intimaţilor-reclamanţi, în condiţiile în care suma de bani cuvenită pentru expropriere, în cuantumul stabilit prin hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă, urmează a fi eliberată de către pârât, fără a se impune anularea Hotărârii.

Recurentul a subliniat că, prin dispoziţia de anulare a hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, instanţa a anulat practic temeiul plăţii cuantumului despăgubirii consemnate.

3. Dispoziţia de obligare a pârâtului la plata către reclamanţi a sumei de 100.405.35 euro cu titlul de despăgubiri pentru imobilele expropriate cuprinse în Hotărârea din 18 iunie 2008 a fost pronunţată cu nesocotirea art. 9 din Legea nr. 198/2004 şi cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994.

Astfel, soluţia instanţei de apel este întemeiată pe concluziile unui raport de expertiză vădit subiectiv, întocmit de către experţi cu încălcarea art. 26 din Legea nr. 33/1994 şi a normelor profesionale şi deontologice.

În primul rând, valoarea de despăgubire a fost stabilită pentru întregul teren expropriat, fără a se ţine cont de categoria reală de folosinţă a fiecărei parcele expropriate, având în vedere că parcela cu nr. cadastral de 19 mp este amplasată în extravilanul localităţii, în timp ce parcela cu nr. cadastral de 4.886 mp este amplasată în intravilanul localităţii.

În mod greşit, instanţa a apreciat că terenul în cauză este în întregime în intravilan şi a trecut peste obiecţiunile pârâtului cu privire la modul în care a fost stabilită valoarea de despăgubire.

Adeverinţa din 17 aprilie 2008 nu este un act apt să facă dovada situării imobilului în intravilanul localităţii, deoarece a fost emisă în aprilie 2008, adică ulterior publicării H.G. nr. 698/2007de declanşare a procedurii de expropriere. Or, potrivit art. 12 alin. (2) din Legea nr. 98/2004, după data publicării acestui act normativ, sunt nule absolut actele juridice prin care se face trecerea din extravilan în intravilan, precum şi cele prin care se face trecerea din domeniul public în domeniul privat al unităţilor administrativ-teritoriale, referitoare la imobilele supuse exproprierii.

Recurentul a susţinut că reclamanţii nu au făcut dovada situării terenului în întregime în intravilan, prin înfăţişarea planului general de urbanism şi a planului urbanistic zonal, aprobate potrivit legii, prin care a fost stabilit intravilanul localităţii, astfel cum prevede expres art. 23 din Legea nr. 51/1991, motiv pentru care, în mod greşit, instanţa a respins obiecţiunile pe acest aspect şi a omologat raportul de expertiză.

În al doilea rând, în mod greşit instanţa a stabilit atât valoarea cuantumului despăgubirii pentru imobilele expropriate, cât şi prejudiciul suferit de către reclamanţi prin raportare la terenuri construibile, deoarece anterior exproprierii ar fi fost posibil a se construi.

La dosar nu există nicio dovadă că aceste terenuri ar fi fost scoase din circuitul agricol anterior exproprierii, potrivit dispoziţiilor legale în materie, respectiv art. 19 alin. (1) lit. b) din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996 şi art. 92 alin. (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991.

În al treilea rând, ambele comparabile folosite de către experţi privesc terenuri ce nu pot fi caracterizate drept imobile „de acelaşi fel” cu terenul expropriat, vizând fie un teren construibil situat în com. Gilău, judeţul Cluj (contractul de vânzare-cumpărare din data de 11 ianuarie 2012), fie un teren cu caracteristici net superioare de cele ale imobilului în litigiu - deschidere la D.N.1, front larg şi utilităţi (contractul de vânzare-cumpărare din 1 martie 2012).

Astfel, nu se justifică luarea în considerare a unei valori de 20,47 euro/mp, despăgubirile urmând a se calcula în raport de valoarea de 1,5-2 euro/mp pentru terenurile arabile.

4. Recurentul a susţinut şi faptul că, în mod greşit, au fost acordate despăgubiri în legătură cu terenul neexpropriat de 895 mp.

Astfel, instanţa de apel a pornit de la premisa eronată că terenul ar fi fost construibil, când, în realitate, este arabil (fără a se fi dovedit scoaterea imobilelor din circuitul agricol şi obţinerea autorizaţiei de construire).

În condiţiile în care suprafaţa de 895 mp teren rămâne în continuare în proprietatea reclamanţilor şi poate fi folosită potrivit destinaţiei sale, de teren arabil, nu se poate reţine existenţa unui prejudiciu, cu atât mai mult cu cât, pentru acordarea de despăgubiri, prejudiciul trebuie să fie cert şi real, iar nu eventual.

În speţă, nu se poate discuta nici măcar despre un prejudiciu eventual, acesta fiind de reţinut doar dacă reclamanţii probau demararea lucrărilor de construire pe terenul respectiv, lucrări afectate ca urmare a proiectului de infrastructură.

5. Instanţa de apel a încălcat rolul activ reglementat de art. 129 C. proc. civ., întrucât hotărârea pronunţată se întemeiază pe o gravă eroare de fapt şi de drept, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate, respectiv prin valorificarea greşită a raportului de expertiză tehnică evaluatorie şi ignorarea probei cu înscrisuri administrate în cauză, probă care, în contextul în care raportul de expertiză a fost întocmit cu încălcarea legii, era singura pertinentă şi concludentă.

Or, în virtutea rolului activ, instanţa are obligaţia să analizeze probele administrate şi să determine care dintre acestea este aptă să conducă la corecta soluţionare a cauzei, nefiind obligată să se pronunţe exclusiv în temeiul unei anumite probe, mai ales dacă aceasta încalcă dispoziţiile legale şi este combătută de celelalte probe.

Din analiza contractelor de vânzare-cumpărare administrate în cauză, rezultă faptul că, în mod obişnuit, în perioada întocmirii raportului, valoarea de tranzacţionare a unui imobil de acelaşi fel cu imobilul în litigiu se situează sub 12 euro/mp, confirmând astfel justeţea despăgubirii stabilite de către expropriator (10,5 euro/mp pentru arabil extravilan, respectiv 12,6 euro/mp pentru arabil intravilan).

În plus, pentru a demonstra nepertinenţa valorii de 20,47 euro/mp, recurentul a arătat că în Dosarele civile nr. 3875/117/2009 şi 605/117/2010 ale Curţii de Apel Cluj s-au întocmit lucrări de specialitate cu respectarea dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 prin care s-au propus valori de 11 euro/mp şi 11,4 euro/mp (pentru terenuri caracterizate similar celui din prezentul litigiu, situate în com. Gilău, jud. Cluj). În ambele rapoarte realizate în cursul anului 2012 s-au utilizat contracte autentice încheiate în anii 2011 şi 2012.

Recurentul a solicitat, în principal, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., dacă se va aprecia că este necesară administrarea de probe noi, care nu pot fi administrate în faţa instanţei de recurs iar, în subsidiar, modificarea deciziei şi respingerea apelului formulat de către reclamanţi, ca nefondat.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

1. Recurentul - pârât a arătat explicit că primul motiv de recurs vizează dispoziţiile adoptate la termenele de judecată din 3 aprilie 2012 şi 10 mai 2012.

Astfel, prin încheierea de şedinţă din data de 3 aprilie 2012, un complet de judecată compus în conformitate cu prevederile art. 98 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti a respins cererea de recuzare a membrilor completului de judecată învestit cu soluţionarea apelului, formulată de către pârât şi întemeiată pe dispoziţiile art. 27 pct. 7 C. proc. civ.

Prin cererea de recuzare, pârâtul s-a referit la măsurile procesuale adoptate de către membrii completului la termenul de judecată din 16 martie 2012, respectiv încuviinţarea cererii apelanţilor - reclamanţi de efectuare a unei noi expertize evaluatorii; obligarea doar a apelantului - pârât la numirea unui alt expert specialitatea evaluare bunuri mobile, care să facă parte din comisia desemnată în condiţiile art. 25 din Legea nr. 33/1994; stabilirea doar în sarcina apelantului - pârât a achitării onorariului provizoriu de întreaga comisie de experţi.

Pârâtul Statul Român a susţinut că aceste măsuri echivalează cu o antepronunţare asupra apelurilor, deoarece a fost înlăturat raportul de expertiză favorabil pârâtului, întocmit în cursul judecăţii în primă instanţă şi au fost menţinuţi, în componenţa noii comisii de experţi, cei doi experţi care se pronunţaseră într-un mod defavorabil pârâtului, fiind evident că urmau a-şi reitera poziţia exprimată iniţial.

Totodată, prin încheierea de şedinţă din data de 10 mai 2012, completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului a respins cererea de recuzare a experţilor C.S.C. şi F.V., cerere formulată de către acelaşi pârât în considerarea antepronunţării asupra obiectivelor expertizei de evaluare imobiliară.

Aşadar, prin motivele de recurs nu s-au formulat critici de nelegalitate a dispoziţiilor instanţei de apel adoptate la termenul din 16 martie 2012, ci exclusiv a celor de respingere a ambelor cereri de recuzare. Astfel, recurentul - pârât a indicat explicit obiectul recursului, pe acest aspect, ca fiind reprezentat de cele două încheieri de şedinţă, nu şi de încheierea din 16 martie 2012, iar, pe de altă parte, a reiterat motivele de recuzare, susţinând încălcarea, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 34 alin. (3) şi art. 27 pct. 7 C. proc. civ., fără a dezvolta susţineri în legătură cu modul de interpretare şi de aplicare a prevederilor legale pe care instanţa de apel şi-a fundamentat măsurile procesuale de la termenul din 16 martie 2012.

În acest context, urmează a se analiza exclusiv legalitatea dispoziţiilor de respingere a celor două cereri de recuzare, nu şi legalitatea celor de la termenul din 16 martie 2012, în absenţa unor motive de recurs pe acest aspect, în caz contrar depăşindu-se limitele învestirii instanţei de control judiciar, ceea ce ar conduce la încălcarea dispoziţiilor art. 316 cu referire la art. 295 C. proc. civ., ceea ce nu poate fi acceptat.

După cum rezultă din considerentele deciziei recurate, instanţa de apel a constatat nulitatea raportului de expertiză întocmit în cursul judecăţii în primă instanţă de către expertul P.T. (separat de raportul majoritar) şi s-a dispus refacerea expertizei de către aceeaşi comisie de experţi, cu excepţia expertului P.T., care are calitatea de expert judiciar doar pentru evaluare mobile, astfel încât, potrivit art. 14 din O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiza tehnică judiciară şi extrajudiciară poate efectua expertize tehnice judiciare numai în această specialitate, nu şi pentru evaluare imobile.

După cum s-a arătat deja, niciuna dintre dispoziţiile instanţei vizând expertiza efectuată în faza apelului nu poate fi cenzurată din perspectiva modului de aplicare a legii, astfel încât se constată că dispoziţia de desemnare a aceleiaşi comisii de experţi (cu excepţia expertului care a generat nulitatea expertizei) este justificată de aplicarea prevederilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ., deoarece refacerea unui act de procedură, ca remediu procesual la îndemâna instanţei care a anulat actul, presupune tocmai respectarea aceloraşi condiţii de efectuare a actului de procedură.

Nu se poate considera că, dispunând administrarea probei în aceleaşi condiţii ca în faza judecăţii în primă instanţă, curtea de apel şi-a spus părerea cu privire la modul de soluţionare a cauzei, deoarece adoptarea de măsuri procesuale în vederea soluţionării cauzei nu reprezintă o antepronunţare a instanţei, ci reflectă aplicarea de către instanţă a normelor de drept procesual şi îndeplinirea propriilor obligaţii procesuale.

Modul de aplicare a normelor de drept procesual (în speţă, a prevederilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ., cu referire la regimul nulităţii actelor de procedură) ar fi putut fi cenzurat de către instanţa de control judiciar, însă doar dacă aceasta este învestită prin critici de nelegalitate ale părţii nemulţumite, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză, recurentul criticând doar dispoziţia de respingere a cererilor de recuzare.

Drept urmare, susţinerile privind nelegalitatea dispoziţiei de la termenul din 3 aprilie 2012 sunt nefondate, ca şi cele vizând nelegalitatea dispoziţiei de la termenul din 10 mai 2012.

Cât priveşte încheierea de şedinţă de la 10 mai 2012, cererea de recuzare a experţilor C.S.C. şi F.V. a fost respinsă, la acel termen de judecată, ca tardivă.

În acest context, criticile de nelegalitate din motivarea recursului împotriva încheierii puteau viza exclusiv aplicarea prevederilor art. 204 alin. (2) C. proc. civ., privind termenul de formulare a cererii de recuzare, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză, recurentul - pârât făcând referire la motivele de recuzare. Or, cât timp aceste motive nu au fost analizate de către instanţa de apel, criticile relative la fondul cererii de recuzare sunt inadmisibile şi vor fi înlăturate ca atare.

2. În ceea ce priveşte motivul de recurs vizând soluţia de anulare a Hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii din 18 iunie 2008, se constată că sunt lipsite de interes susţinerile privind pronunţarea unei soluţii de anulare, în loc de majorare a cuantumului despăgubirii în favoarea persoanei expropriate.

În ipoteza admiterii cererii formulate în temeiul art. 9 din Legea nr. 198/2004, instanţa de judecată stabileşte cuantumul final al despăgubirii, ceea ce înseamnă că nu dispune simpla majorare a cuantumului despăgubirii acordate de către expropriator, astfel cum pretinde recurentul, ci îl va obliga pe expropriator la plata despăgubirii în cuantumul stabilit de către instanţă în condiţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994.

În acest caz, hotărârea emisă de către expropriator nu ar putea fi menţinută ca atare, după cum preconizează recurentul, întrucât persoana expropriată ar beneficia de două titluri executorii pentru acelaşi drept subiectiv, ceea ce nu poate fi acceptat. Este, însă, lipsit de relevanţă dacă soluţia pronunţată trebuie să fie aceea de anulare a hotărârii expropriatorului ori doar de modificare a acesteia, din moment ce admiterea cererii persoanei expropriate exclude menţinerea ca atare a acelei hotărâri.

În ipoteza în care o altă persoană decât cea pe numele căreia a fost emisă hotărârea expropriatorului se adresează instanţei de judecată, considerându-se îndreptăţită la despăgubire - dreptul la acţiune al terţului în acest caz fiind expres prevăzut de art. 9 din Legea nr. 198/2004 -, hotărârea judecătorească prin care s-a admis cererea reprezintă titlul executoriu pe baza căruia se va face plata despăgubirii de către expropriator, în condiţiile art. 9 teza ultimă din Legea nr. 198/2004 (în forma din anul 2008). În această situaţie, instanţa va constata, în primul rând, calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită la despăgubire, iar hotărârea judecătorească nu poate fi contrazisă de către un alt act juridic în cuprinsul căruia reclamantul nu figurează cu atare calitate.

Cererea astfel formulată are caracterul unei cereri în anulare, formulată de către un terţ faţă de procedura exproprierii (totodată, de stabilire a despăgubirilor de către instanţa de judecată), împotriva hotărârii ce nu a fost emisă pe numele tuturor persoanelor aparent îndreptăţite la despăgubiri pentru expropriere (sau chiar pe numele unor persoane ce nu sunt îndreptăţite la despăgubiri). Ca atare, în mod corect, instanţa de apel a dispus anularea hotărârii emise de către expropriator, din moment ce a constatat că reclamanta P.M., ce are calitatea de persoană îndreptăţită la despăgubiri, nu figurează în cuprinsul acelei hotărâri.

Cât priveşte legalitatea dispoziţiei de constatare a calităţii reclamantei de persoană îndreptăţită la despăgubiri pentru expropriere, alături de reclamantul C.I., sunt nefondate criticile prin care se tinde la menţinerea hotărârii emise în procedura exproprierii exclusiv pe numele reclamantului.

Contrar susţinerilor recurentului, instanţa de apel nu a dispus anularea Hotărârii din 18 iunie 2008 pentru motivul că aceasta ar fi fost emisă pe numele unei persoane decedate, numitul C.N.G., autorul reclamanţilor din cauză, ci pentru că nu a fost emisă pe numele ambilor reclamanţi, iar aceste considerente sunt corect reţinute, dat fiind că ambii reclamanţi sunt succesori ai proprietarului decedat, conform certificatului de moştenitor din 29 martie 2006 emis de B.N.P. L.M.C.

Comisia numită de către expropriator pentru stabilirea cuantumului despăgubirii a cunoscut împrejurarea că titularul dreptului de proprietate asupra terenului supus exproprierii, respectiv numitul C.N.G., pe numele căruia a fost emis titlul de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 (fila 13 dosar fond), era decedat la data exproprierii, dovadă că Hotărârea din 18 iunie 2008 a fost emisă pe numele unuia dintre moştenitori, reclamantul C.I.

În această situaţie, nedepunerea certificatului de moştenitor din 29 martie 2006 la secretariatul Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 Gilău nu justifica emiterea hotărârii pe numele moştenitorului aflat în posesia terenului, astfel cum se pretinde prin motivele de recurs, impunându-se aplicarea prevederilor art. 5 alin. (6) din Lege (în forma din anul 2008) şi consemnarea despăgubirii pe numele succesiunii.

Neprezentarea moştenitoarei P.M. în faţa Comisiei nu împiedica emiterea unei hotărâri de stabilire a despăgubirilor, din moment ce norma menţionată anterior prevedea soluţia ce trebuia adoptată în cazul unui proprietar decedat (constatându-se, de altfel, că nici reclamantul C.I. nu s-a prezentat în procedura exproprierii, nu a formulat cerere de acordare de despăgubiri şi nu a depus actele doveditoare, după cum reiese din procesul-verbal din 18 iunie 2008, aflat la fila 8 dosar fond).

Sunt nefondate şi susţinerile recurentului privind absenţa vreunei vătămări a drepturilor reclamantei P.M. prin ignorarea sa la emiterea hotărârii de stabilire a despăgubirii.

Nu există, în cuprinsul Legii nr. 198/2004 ori al Normelor metodologice de aplicare a legii, vreo dispoziţie cu conţinutul pretins de către recurent, anume că orice persoană care se considera îndreptăţită la cuantumul despăgubirii ar fi putut solicita deblocarea despăgubirii consemnate, cu condiţia dovedirii prealabile a calităţii de persoane îndreptăţite la încasarea acesteia (art. 5 alin. (17), invocat explicit, nu se regăseşte în H.G. nr. 941/2004 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a legii, în forma din anul 2008).

Persoana care nu a fost menţionată expres în cuprinsul hotărârii Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 ar fi putut solicita plata despăgubirii consemnate doar dacă despăgubirea ar fi fost consemnată pe numele moştenirii, în condiţiile art. 5 alin. (6) din Lege, ceea ce nu este cazul în speţă, astfel încât singura modalitate prin care poate obţine recunoaşterea dreptului la despăgubire şi plata acesteia este aceea a unei acţiuni în justiţie, în temeiul art. 9 din Legea nr. 198/2004, de natura celei promovate în prezenta cauză.

Faţă de considerentele expuse, vor fi respinse criticile pe aspectul legalităţii soluţiei de anulare a Hotărârii din 18 iunie 2008.

3. Recurentul a criticat modalitatea de stabilire a despăgubirilor cuvenite persoanelor expropriate în raport de o altă categorie de folosinţă decât cea reală a fiecărei parcele expropriate.

În cuprinsul Hotărârii din 18 iunie 2008 de stabilire a despăgubirii, s-a arătat că, din suprafaţa de 4.905 mp expropriată, o suprafaţă de 4.886 mp este intravilan arabil, iar 19 mp este extravilan arabil.

Prin decizia recurată în cauză, s-a reţinut că întregul teren expropriat este situat în intravilan, astfel încât despăgubirile au fost calculate şi acordate în raport de categoria de folosinţă intravilan arabil.

Criticile în discuţie vizează, aşadar, doar suprafaţa de 19 mp, menţionată în cuprinsul hotărârii emise de către expropriator ca fiind extravilan arabil.

În aplicarea art. 26 din Legea nr. 33/1994, în procedura judiciară, despăgubirile se calculează în raport de preţul de vânzare practicat, în mod obişnuit, pentru terenuri „de acelaşi fel” amplasate în aceeaşi unitate administrativ - teritorială, ceea ce înseamnă că, la stabilirea cuantumului despăgubirii, trebuie avută în vedere categoria de folosinţă a terenului de la data exproprierii.

Motivul de recurs pe acest aspect, astfel cum a fost formulat, nu relevă încălcarea, din această perspectivă, a dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994.

Reţinând că terenul în litigiu este situat în întregime în intravilan, instanţa de apel a făcut referire la înscrisul aflat la fila 142 vol. I dosar apel, aşadar, la adeverinţa din 21 martie 2012 semnată de către primarul comunei Gilău, şi nu la adeverinţa din 17 aprilie 2008 eliberată de Primăria comunei Gilău, pe care se fundamentează acest motiv de recurs.

Adeverinţa emisă în anul 2008 (fila 10 dosar fond) atestă identitatea parcelelor de teren expropriate cu parcele din titlul de proprietate emis în baza Legii nr. 18/1991 şi a fost valorificată ca atare în prezenta cauză, pentru identificarea imobilului în litigiu.

În cuprinsul adeverinţei din 21 martie 2012 se face, într-adevăr, referire la adeverinţa din 2008, însă tocmai pentru identificarea terenului, prin corelarea cu titlul de proprietate, nu pentru amplasarea terenului în intravilan ori extravilan. Această amplasare este menţionată explicit doar în adeverinţa din 2012, valorificată de către instanţa de apel, astfel încât nu se poate prezuma, pe baza adeverinţei din 2008, astfel cum preconizează recurentul, că ar fi operat trecerea suprafeţei de 19 mp din extravilan în intravilan după declanşarea procedurii de expropriere prin H.G. nr. 698/2007.

De altfel, susţinând nulitatea absolută a actelor juridice de trecere a unui teren din extravilan în intravilan, referitoare la imobilele supuse exproprierii, după publicarea hotărârii de guvern de declanşare a procedurii de expropriere, recurentul invocă prevederile cu acest conţinut ale art. 12 alin. (2) din Legea nr. 198/2004.

Or, art. 12 din Lege avea un alt conţinut la data emiterii în cauză a hotărârii de stabilire a despăgubirii, vizând explicit nulitatea absolută doar în privinţa a ctelor juridice pentru constituirea sau transferul de drepturi reale având ca obiect imobilele afectate de expropriere, încheiate după data comunicării hotărârii de stabilire a despăgubirii sau după data consemnării sumelor stabilite ca despăgubiri.

Art. 12 din Lege a fost conturat în forma invocată de către recurent abia prin modificările aduse prin Legea nr. 184 din 21 octombrie 2008, aşadar după data emiterii Hotărârii din 18 iunie 2008, fiind exclusă aplicarea sa retroactivă.

În condiţiile în care primarul comunei Gilău a atestat, prin adeverinţa din 21 martie 2012, că parcelele în discuţie, din terenul identificat prin titlul de proprietate şi adeverinţa din 17 aprilie 2008, sunt situate în intravilan, conform planului general de urbanism localitatea Gilău, nu era necesară înfăţişarea acestui act ori administrarea de probe suplimentare privind îndeplinirea tuturor cerinţelor legale în legătură cu amplasarea suprafeţei de 19 mp în intravilan, dată fiind forţa probantă a înscrisului indicat în considerentele deciziei de apel, aceea de act autentic, prevăzută de art. 1171 şi 1173 C. civ.

Revenea recurentului, în acest caz, sarcina combaterii acestui înscris ori a solicitării de dovezi suplimentare pentru clarificarea situaţiei juridice a terenului la data exproprierii. Or, acest lucru nu s-a întâmplat în cauză, motiv pentru care partea nu se poate prevala de propria culpă în neîndeplinirea corespunzătoare a obligaţiilor procesuale prevăzute de art. 129 alin. (1) C. proc. civ., privind probarea susţinerilor în proces, pentru a pretinde valorificarea greşită, de către instanţă, a unui mijloc de probă administrat, susţinerile recurentului urmând a fi înlăturate.

În ceea ce priveşte raportarea la categoria de teren construibil în stabilirea despăgubirii cuvenite pentru expropriere, prin motivele de recurs s-a susţinut că, pentru a se lua în considerare o asemenea categorie de folosinţă a terenului, ar fi trebuit să se dovedească, în prealabil, scoaterea terenului din circuitul agricol anterior exproprierii, potrivit dispoziţiilor Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996 şi art. 92 alin. (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991.

Potrivit art. 2 lit. a) din Legea nr. 18/1991, terenurile arabile se încadrează, într-adevăr, în categoria terenurilor agricole productive.

Din cuprinsul raportului de expertiză valorificat de către instanţa de apel (fila 303 vol. I dosar apel), rezultă că valoarea estimată a proprietăţii a fost determinată tocmai prin raportare la preţul de vânzare al unui teren agricol intravilan (comparabila A, reprezentată de contractul de vânzare- cumpărare autentificat din 1 martie 2012, aflat la filele 216 - 219), justificat de faptul că acel teren a necesitat cea mai mică valoare brută a corecţiilor.

Ca atare, vor fi înlăturate criticile vizând raportarea la o altă categorie de folosinţă decât cea pe care terenul reclamanţilor o avea la data exproprierii.

4. Se constată, însă, că sunt nefondate criticile referitoare la acordarea de despăgubiri pentru terenul neexpropriat de 895 mp.

Instanţa de apel a acordat reclamanţilor despăgubiri în cuantum de 17.000 euro, reprezentând contravaloarea prejudiciului suferit de către aceştia în urma exproprierii, decurgând din imposibilitatea de ridicare de construcţii pe terenul rămas în proprietatea lor. Instanţa a admis, însă, că terenul poate fi folosit în continuare ca teren arabil, iar această constatare favorabilă recurentului-pârât nu este susceptibilă de a fi cenzurată în cadrul recursului acestei părţi.

În aplicarea art. 26 din Legea nr. 33/1994, evaluarea despăgubirilor în acest caz trebuie să aibă în vedere existenţa unui prejudiciu cert, actual şi care nu a fost încă reparat, norma reprezentând o aplicaţie în materia exproprierii a condiţiilor răspunderii civile delictuale.

Existenţa unui prejudiciu cert impune raportarea la categoria de folosinţă a terenului de la data exproprierii, deoarece destinaţia pentru care terenul ar putea fi folosit în viitor, potrivit celei mai bune utilizări reflectă un prejudiciu eventual, şi nu unul efectiv creat prin expropriere.

După cum s-a arătat anterior, experţii desemnaţi pentru efectuarea lucrării de specialitate în faza apelului au calculat despăgubirile pentru terenul expropriat prin raportare la preţul de vânzare al unui teren agricol situat în intravilanul localităţii.

Ca atare, această categorie de folosinţă trebuia avută în vedere şi la calcularea despăgubirilor pentru terenul rămas în proprietatea reclamanţilor, care avea aceeaşi destinaţie ca terenul expropriat, fiind lipsit de relevanţă dacă terenul era sau nu construibil ulterior exproprierii. Atât timp cât destinaţia de teren arabil, avută anterior, nu a fost afectată în urma exproprierii, astfel cum a reţinut însăşi instanţa de apel, nu există vreun prejudiciu produs terenului neexpropriat, cu atât mai mult cu cât nu a fost reţinută afectarea în alt mod a terenului prin lucrările de utilitate publică.

Pe de altă parte, chiar dacă s-ar fi luat în considerare că terenul neexpropriat era construibil la data exproprierii, astfel cum a procedat instanţa de apel, reclamanţii tot nu ar fi îndreptăţiţi la despăgubiri.

Pentru ca pretinsul prejudiciu decurgând din imposibilitatea ulterioară de construire pe terenul de 895 mp să aibă un caracter cert, era necesar să se fi probat de către reclamanţi că, anterior exproprierii, au intenţionat să folosească terenul pentru edificarea de construcţii şi au iniţiat demersuri în acest sens la autorităţile competente, astfel încât au fost lipsiţi în mod efectiv de posibilitatea de a construi pe teren.

Or, reclamanţii nici măcar nu au susţinut existenţa unei intenţii de a construi pe terenul în suprafaţă de 895 mp anterior exproprierii, cu atât mai puţin să fi produs dovezi în acest sens, context în care imposibilitatea de ridicare de construcţii pe terenul în discuţie reflectă doar un prejudiciu eventual, aşadar incert ca existenţă, ce nu poate fi reparat pe temeiul art. 26 din Legea nr. 33/1994.

În consecinţă, în mod greşit, instanţa de apel a considerat că terenul de 895 mp neexpropriat a fost afectat în urma exproprierii, în absenţa unui prejudiciu cert ca existenţă, motiv pentru care Înalta Curte va admite recursul pe acest aspect şi, în aplicarea art. 312 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va modifica decizia recurată, în sensul că va înlătura dispoziţiile referitoare la stabilirea şi plata despăgubirii pentru terenul neexpropriat în suprafaţă de 895 mp.

5. În ceea ce priveşte modul în care instanţa de apel şi-a exercitat rolul activ în cauză, în aplicarea dispoziţiilor art. 129 C. proc. civ., se constată că susţinerile recurentului sunt nefondate.

Este adevărat, astfel cum afirmă recurentul, că sarcina stabilirii preţului de vânzare practicat în mod obişnuit, pentru terenuri similare, în aceeaşi unitate administrativ-teritorială, revine instanţei, care trebuie să procedeze la aprecierea coroborată a probelor, fără a conferi raportului de expertiză o forţă probantă superioară celorlalte mijloace de probă, respectiv înscrisurilor administrate.

În îndeplinirea acestei obligaţii, instanţa trebuie să determine forţa probantă a fiecărei dovezi administrate, în raport de împrejurările şi situaţiile de fapt ce trebuie probate, dând eficienţă doar acelor dovezi care conturează o anumită situaţie de fapt şi înlăturându-le pe cele contrare.

Or, se constată că instanţa de apel a procedat în mod corespunzător valorificând concluziile raportului de expertiză din faza apelului, cât timp a constatat că a fost întocmit în mod legal, iar această apreciere nu a făcut obiectul învestirii instanţei de control judiciar, după cum s-a arătat în considerentele din prezenta decizie, în evaluarea primului motiv de recurs.

Întrucât opinia specialiştilor a fost solicitată pentru clarificarea aspectelor de fapt, inclusiv a celor referitoare la caracteristicile tehnice ale terenurilor comparate (poziţionare, prezenţa utilităţilor etc.), îndeplinirea obligaţiei instanţei de stabilire a preţului de vânzare nu implică cenzurarea constatărilor ce relevă exercitarea atribuţiilor experţilor, ci se limitează la verificarea modului în care experţii au calculat preţul propus ca bază de calcul a despăgubirii, aşadar a metodei de calcul, pornind de la caracteristicile tehnice determinate de către experţi.

Prin răspunsul la obiecţiunile formulate de către pârât (file 1 - 3 vol. II dosar apel), experţii au motivat înlăturarea contractelor de vânzare - cumpărare autentice depuse de către pârât drept înscrisuri comparabile relevante pentru determinarea preţului de vânzare vizat de art. 26 din Legea nr. 33/1994, arătând că aceste acte vizează fie terenuri din extravilan, deci cu o altă categorie de folosinţă decât terenul expropriat, fie terenuri cu caracteristici diferite de cele ale terenului în litigiu.

Cât timp în cauză experţii s-au raportat la preţul unui teren cu caracteristici similare şi cu aceeaşi categorie de folosinţă ca cel în litigiu, motivând înlăturarea înscrisurilor înfăţişate de către pârât, instanţa de apel a procedat în mod corect însuşindu-şi preţul propus de către experţi şi considerând că înscrisurile depuse de către pârât nu au forţă probantă.

Reaprecierea acestor înscrisuri, astfel cum preconizează recurentul prin reiterarea susţinerilor privind relevanţa acestora în ansamblul probator, excede atribuţiilor acestei instanţe de control judiciar, circumscrise strict verificării legalităţii deciziei recurate, prin prisma cazurilor de recurs expres şi limitativ reglementate de art. 304 C. proc. civ., iar nu şi temeiniciei deciziei, în raport de probele administrate.

În absenţa unor probe noi depuse în prezenta fază procesuală, motivele de recurs nu relevă vreun element de nelegalitate a hotărârii atacate, care să conducă la modificarea ori la casarea acesteia pe aspectul modului de determinare a despăgubirii pentru terenul expropriat.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte va admite recursul doar în privinţa dispoziţiilor referitoare la stabilirea şi plata despăgubirii pentru terenul neexpropriat în suprafaţă de 895 mp, astfel cum s-a arătat la pct. 4 din prezenta decizie, celelalte dispoziţii ale deciziei recurate fiind menţinute ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin C.N.A.D.N.R. SA împotriva Deciziei nr. 22/ A din 15 martie 2013 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

Modifică în parte decizia recurată, în sensul că:

Înlătură dispoziţiile referitoare la stabilirea şi plata despăgubirii pentru terenul neexpropriat în suprafaţă de 895 mp.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 noiembrie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 5139/2013. Civil		ICCJ. Decizia nr. 5145/2013. Civil. Expropriere. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 5073/2013. Civil ICCJ. Decizia nr. 5139/2013. Civil ICCJ. Decizia nr. 5145/2013. Civil. Expropriere. Recurs ICCJ. Decizia nr. 5181/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs