ICCJ. Decizia nr. 5073/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5073/2013
Dosar nr. 41387/3/2009
Şedinţa publică din 7 noiembrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 20 octombrie 2009, reclamanţii G.S. şi G.M. au chemat în judecată pe pârâţii A.P.P.S. şi Statul Român prin M.F.P., solicitând ca, în urma comparării titlurilor de proprietate, să fie obligaţi pârâţii să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul din imobilul situat în Bucureşti, sector 1, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, reclamanţii au precizat că au cumpărat imobilul de la A.M.A., vânzătorul, la rândul său, dobândind dreptul de proprietate asupra lui prin moştenire de la defuncta sa mamă A.E., conform certificatului de moştenitor din 30 septembrie 2004; aceasta din urmă l-a achiziţionat prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat la notariatul de Stat Bucureşti, transcris la grefa Tribunalului Ilfov, secţia civilă, completat la data de 20 iunie 1953 prin contractul de vânzare-cumpărare adiţional şi rectificator autentificat de Notariatul de Stat Bucureşti din 27 iunie 1953, transcris de Tribunalul Popular al Raionului l.V. Stalin la 03 iulie 1953, pentru tot apartamentul fiind dată autorizaţia de cadastru din 1991.
Reclamanţii au arătat că titlul de proprietate al defunctei A.E. a fost consolidat prin sentinţa civilă nr. 2884 din 23 martie 1994 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, definitivă prin Decizia civilă nr. 845/1995 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV a civilă, (prin care s-a reţinut că imobilul a fost locuit de autoarea vânzătorului, în calitate de proprietară, până în anul 1954, când aceasta a fost deposedată în mod abuziv de către statul comunist, fără titlu).
Referitor la titlul de proprietate al statului, acesta susţine că imobilul se află în domeniul său privat şi în administrarea RA A.P.P.S., fiind evidenţiat în H.G. nr. 265/2005, anexa 6, poziţia 96, fără a prezenta un titlu valabil. Din încheierea la 27 martie 2006 rezultă că imobilul a fost înscris în C.F. a municipiului Bucureşti sector 1, când s-a intabulat dreptul de proprietate în favoarea Statului Român şi dreptul de administrare al RA A.P.P.S.
În cauză, deposedarea adevăratului proprietar s-a realizat în mod samavolnic, titlul de proprietate al reclamanţilor fiind preferabil, mai bine caracterizat şi unicul valabil.
În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 480-481 C. civ.
Pârâta RA A.P.P.S. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată, şi a invocat excepţiile netimbrârii (în sensul că cererea de chemare în judecată nu se încadrează în dispoziţiile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997) şi inadmisibilităţii acţiunii (întrucât Legea nr. 10/2001 înlocuieşte acţiunea dreptului comun, astfel încât în cazul imobilelor preluate de stat persoana îndreptăţită va parcurge procedura specială).
Pe fond, a precizat că în evidenţele pârâtei se află înregistrată notificarea din 16 octombrie 2001, formulată în baza Legii nr. 10/2001 de către A.E., nesoluţionată, prin care se solicită restituirea în natură a apartamentului al imobilului din, sector 1, Bucureşti, însă în susţinerea notificării se face referire doar la contractul de vânzare-cumpărare, nu şi la sentinţa civilă nr. 2884 din 23 martie 1994. Hotărârea în cauză nu este opozabilă pârâtei, fiind pronunţată în contradictoriu cu Primăria Municipiului Bucureşti; de altfel, în practică s-a apreciat că acţiunile în revendicare sunt admisibile doar în contradictoriu cu chiriaşii cumpărători, nu şi cu statul sau unitatea deţinătoare.
Pârâta RA A.P.P.S. a formulat şi cerere reconvenţională, prin care a solicitat obligarea reclamanţilor pârâţi la restituirea cheltuielilor făcute cu întreţinerea şi conservarea imobilului şi a investiţiilor realizate, precum şi instituirea unui drept de retenţie asupra imobilului până la data restituirii acestor cheltuieli.
Reclamanţii au indicat valoarea imobilului ca fiind de 1.636.599,24 lei pentru a ti determinată competenţa materială a instanţei de judecată.
Prin întâmpinare, au solicitat respingerea cererii reconvenţionale, ca neîntemeiată.
În şedinţa publică din 29 ianuarie 2010, instanţa a luat act de renunţarea la soluţionarea cererii reconvenţionale şi a respins excepţia netimbrarii acţiunii, ca neîntemeiată.
Prin sentinţa civilă nr. 857 din 21 mai 2010, Tribunalului Bucureşti, secţia a I-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, excepţia inadmisibităţii acţiunii, a admis acţiunea formulată de reclamanţii G.S. şi G.M., a obligat pârâţii să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul din Bucureşti, sector 1, compus din 5 camere, două băi, oficiu, cămară, terasa, balcon şi ieşire de serviciu, două camere de serviciu (cu suprafeţele de 2,80 mp x 2,50 mp, respectiv 2,40 mp x 2,50 mp), debara, spălătorie şi boxa amplasate în podul imobilului, iar, la subsol, garajul amplasat pe partea laterală stângă a imobilului şi pivniţa tencuită, împreună cu cota indiviză de 160 mp din terenul aferent imobilului din întregul teren de 850 mp pe care este construit imobilul.
În considerentele hotărârii, instanţa a reţinut că, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat la Notariatul de Stat Bucureşti Biroul nr. 1 şi transcris la grefa Tribunalului Ilfov, secţia civilă, completat la data de 20 iunie 1953 prin contractul de vânzare-cumpărare adiţional şi rectificator autentificat de Notariatul de Stat Bucureşti din 27 iunie 1953 şi transcris de Tribunalul Popular al raionului L.V. Stalin la 03 iulie 1991, A.E. a dobândit de la M.S. imobilul revendicat.
Ulterior, conform sentinţei civile nr. 2884 din 23 martie 1994 pronunţate de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 845/1995 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV a civilă, a fost admisă acţiunea în revendicare formulată de A.E. în contradictoriu cu SC I. SA, SC H.N. SA şi Consiliul Local al Municipiului Bucureşti, constatându-se că reclamanta este proprietara apartamentului în litigiu şi au fost obligaţi pârâţii să-i lase acesteia imobilul în deplină proprietate şi liniştită posesie.
Din motivarea hotărârii reiese că apartamentul a fost locuit de A.E., în calitate de proprietară, până în anui 1954, când aceasta a fost deposedată în mod abuziv de către stat, fără titlu.
Această sentinţă a fost pusă în executare prin Dispoziţia din 1996 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti.
A.E. a formulat notificarea din 16 octombrie 2001 în baza Legii nr. 10/2001, solicitând restituirea în natură a imobilului litigios.
Conform certificatului de moştenitor din 30 septembrie 2004 emis de B.N.P. Lotus, A.E. a decedat la 07 februarie 2004, succesor fiind A.M.A., în calitate de fiu; din masa succesorală face parte şi dreptul de proprietate asupra apartamentului revendicat.
Reclamanţii G.S. şi G.M. au dobândit imobilul prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 31 august 2009 la B.N.P. P.M.T. şi Asociaţii de la numitul A.M., iar, prin încheierea din 01 septembrie 2009, a fost intabulat dreptul de proprietate în favoarea reclamanţilor, care şi-au deschis rol fiscal.
Raportându-se la Decizia nr. 33/2008 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa a reţinut sunt inadmisibile acţiunile în revendicare întemeiate pe dreptul comun doar în situaţia în care nu a fost formulată o notificare în temeiul Legii nr. 10/2001.
În speţă, o astfel de notificare a fost tăcută de autoarea reclamanţilor, astfel cum a recunoscut chiar pârâta prin întâmpinare, caz în care trebuie să se verifice pe fond dacă prioritatea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului poate fi dată şi în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, pentru a se lămuri dacă o astfel de acţiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere neconvenţionaîiîatea unor dispoziţii ale legii speciale, în ce măsură legea internă intră în conflict cu convenţia prin raportare la circumstanţele concrete ale cauzei şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
Pe lângă notificarea întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, autoarea reclamanţilor a formulat şi o acţiune în revendicare cu privire la acelaşi imobil, însă în contradictoriu cu SC I. SA, SC H.N. SA şi Consiliul Local al Municipiului Bucureşti, prin care s~a constatat că este proprietara apartamentului şi au fost obligaţi pârâţii să-i lase imobilul în deplină proprietate şi liniştită posesie.
Chiar dacă hotărârea în cauză nu este opozabilă pârâţilor, aceasta reprezintă o recunoaştere a dreptului de proprietate a! autoarei reclamanţilor asupra imobilului şi poate fi analizată prin prisma noţiunii de „bun" în sensul C.E.D.O., astfel că a respinge acţiunea formulată de succesorii cu titlu particular ai fostului proprietar în contradictoriu cu statul român, în condiţiile în care recunoaşterea dreptului de proprietate s-a realizat faţă de o autoritate publică locală, înseamnă a aduce atingere însăşi substanţei dreptului de proprietate, astfel cum este reglementat de ari. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Pe fondul cauzei, în ceea ce priveşte titlul de proprietate al reclamanţilor, instanţa a constatat că autoarea acestora a dobândit imobilul prin cumpărare în anul 1951, respectiv 1953 şi că dreptul de proprietate a fost consolidat prin sentinţa civilă nr. 2884/1994 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, definitivă, care a confirmat preluarea imobilul de către stat fără titlu.
Referitor la titlul de proprietate al statului, instanţa a reţinut că imobilul se află în domeniul său privat şi în administrarea RA A.P.P.S., fiind evidenţiat în H.G. nr. 265/2005, anexa 6, poziţia 96.
Instanţa a constatat şi că preluarea imobilului nu s-a făcut pentru cauză de utilitate publică, că ingerinţa nu viza un scop legitim, că la momentul ingerinţei, 1954, nu existau dispoziţii legale care să reglementeze dreptul de despăgubire al proprietarilor cărora le-au fost preluate imobilele de către stat.
În atare condiţii, la compararea titlurilor de proprietate exhibate de cele două părţi instanţa a avut în vedere că titlul de proprietate al reclamanţilor este preferabil, fiind mai bine caracterizat, provenind de la adevăratul proprietar, pe când titlul statului este fondat pe violenţă, imobilul fiind preluat abuziv prin nerespectarea dispoziţiilor legale privind dreptul de proprietate.
Întrucât admiterea acţiunii în revendicare nu aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice, imobilul fiind în domeniul privat al Statului Român şi în administrarea RA A.P.P.S., instanţa a admis acţiunea.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, învestită fiind de Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti şi de RA A.P.P.S., a respins, prin Decizia civilă nr. 394 din 11 aprilie 2011, apelurilor declarate, ca nefondate.
Referitor la primul apel, instanţa a reţinut că reclamanţii au dobândit imobilul prinir-un contract de vânzare-cumparare autentificat în faţa unui notar public şi că cererea nu are nicio legătură cu aplicarea sau nu a Legii nr. 10/2001, titlul lor, neatacat în speţă, fiind obţinut pe calea unei convenţii civile şi cu îndeplinirea condiţiilor de înstrăinare pe care notarul le~a apreciat a fi suficiente şi în limite legale. Prin urmare, este vădit ca dobânditorul unui imobil să îşi poate exercita nestingherit dreptul de a pretinde posesia acestuia în baza art, 480 C. civ.
Chiar în situaţia în care proprietarul originar ar fi promovai direct o acţiune în revendicare a imobilului, aceasta nu putea fi calificată drept inadmisibilă, pentru că, potrivit art. 21 alin. (4) din Constituţia României, procedurile speciale administrative sunt facultative, persoana având opţiunea, iar nu obligaţia, de a apela la acestea, incluzând aici şi cafea specială a Legii nr, 10/2001.
În altă ordine de idei, în speţă există o hotărâre judecătorească irevocabilă, prin care reclamanţilor le-a fost recunoscută calitatea de proprietari, argument care, cu atât mai mult, îndreptăţea pe proprietarul originar să promoveze o acţiune în revendicare. Dacă din perspectiva legislaţiei interne şi a jurisprudenţei C.E.D.O., mai exact cauza Atanasiu vs. România, o atare acţiune era sau nu fondată, rămâne de apreciat.
Cu privire la apelul declarat de RA A.P.P.S., instanţa de apel a avut în vedere, pe de o parte, argumentele expuse anterior, iar, pe de altă parte, faptul că titlul invocat de reclamanţi din prezenta acţiune nu îl constituie sentinţa civilă nr. 2884/1994, ci actul autentic de vânzare-cumpărare din 2009, act asupra căruia judecătorii nu au a se pronunţa, nefiind învestiţi în acest sens.
Totodată, faţă de datele prezentate, existenţa unor posibili alţi proprietari ai imobilului, aflaţi în curs de valorificare a drepturilor lor, nu constituie un impediment la admiterea acţiunii, în condiţiile în care eventualii terţi nu au dobândit încă această calitate, ci doar au pretins-o.
împotriva deciziei Curţii de Apel Bucureşti au declarat recurs pârâţii, susţinând că acţiunea reclamanţilor nu poate fi primită după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel cum rezultă şi din Decizia Curţii Constituţionale nr, 373 din 4 mai 2006, deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţate în interesul Legii nr. 9/2006 şi nr. 53/2007. A proceda în alt fel s-ar însemna a încălca dispoziţiile legii speciale.
Recurenţii au arătat, de asemenea, că instanţa de apel a refuzat aplicarea legislaţiei interne în condiţiile în care instanţa europeană nu a impus Statului român obligaţia de restituire în natură.
În cauză, notificarea din 2001 formulată de A.E., autoarea lui A.M.A., persoana de la care reclamanţii au dobândit imobilul revendicat, se află la RA A.P.P.S., fiind nesoluţionată. Pentru acelaşi imobil, însă, au fost formulate notificări de către P.D.R.G., S.M.G.A., C.M.E., N.M. şi M.G.
Prin Decizia nr. 2492 din 03 aprilie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursurile, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceiaşi instanţă de apel, constatând că nu a fost lămurită pe deplin situaţia de fapt, respectiv regimul juridic al imobilului atunci când s-a reţinut că legea specială nu este aplicabilă.
Astfel, beneficiara sentinţei civile nr. 2884 din 23 martie 1994 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 şi a Dispoziţiei de restituire în natură din 1996 emisă de Primarul General al Municipiul Bucureşti, autoarea iniţială a reclamanţilor a formulat ulterior şi o notificare din 16 octombrie, în temeiul Legii nr. 10/2001.
Conform evidenţelor RA A.P.P.S., pentru imobilul din Bucureşti, există înregistrate şi notificările din 22 mai 2001, 4 noiembrie 2002 şi 12 noiembrie 2001.
Prin sentinţa civilă nr. 644 din 7 mai 2009 a Tribunalului Bucureşti, acţiunea în revendicarea imobilului formulată de S.M.I. în contradictoriu cu A.M.A., P.S.D., C.D.M., M.C.V., M.C.A., C.M.V. ș i C.L.Ş. a fost respinsă ca fiind formulată de o persoană Iară calitate procesuală activă, fiind respinsă ca neîntemeiată şi cererea de chemare în judecată a intervenientei în interes propriu P.D.R.G., neesistând însă dovezi cu privire ia soluţionarea irevocabilă a litigiului.
În plus, din lucrările cauzei nu rezultă de la ce dată s-a aflat imobilul în litigiu în administrarea RA A.P.P.S.
Înalta Curte a considerat, totodată, că instanţa de apel, în baza rolului activ trebuia să stabilească regimul juridic al imobilului şi prin raportare la stadiul procedurii administrative desfăşurate în temeiul Legii nr. 10/2001, întrucât prin notificările formulate a fost solicitată restituirea în natură a bunului revendicat şi de aite persoane, posibil a avea, de asemenea, un drept de proprietate asupra imobilului ori a unei porţiuni din acesta. Numai după stabilirea corectă şi deplină a situaţiei de fapt instanţa poate stabili legea aplicabilă, neputând omite şi faptul că autoarea vânzătorului a apelat şi la dispoziţiile legii speciale de reparaţie.
În rejudeeare, a fost administrată proba cu înscrisuri.
Prin Decizia civilă nr. 104/ A din 8 martie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelanţii Statui Român prin M.F.P. şi RA A.P.P.S.
Curtea a reţinut, în ceea ce priveşte regimul juridic al imobilului în litigiu, că în evidenţele Primăriei Municipiului Bucureşti - Serviciul evidenţă, analiză, soluţionare şi gestiune notificări Legea nr. 10/2001 nu figurează în prezent cereri de restituire în natură/acordare de măsuri reparatorii. în echivalent, Dosarele nr. 2431, nr. 12017 şi nr. 21220 fiind declinate către RA A.P.P.S. în perioada 2003 -2005.
RA A.P.P.S. a eliberat, la cererea reclamanţilor, adresa din 12 noiembrie 2012, din cuprinsul căreia rezultă că pentru imobilul - apartament în discuţie nu figurează în prezent cereri de restituire, litigiile existente pe rolul instanţelor judecătoreşti vizând alte apartamente/porţiuni din imobil.
Conţinutul acestor relaţii a fost confirmat, anterior, de adresa din 23 martie 2011, emisă de aceeaşi instituţie, în cuprinsul căreia s-a menţionat în mod expres că pentru apartamentul din imobil, în evidenţele RA A.P.P.S. nu figurează alte cereri de restituire.
Referitor la data de la care imobilul se află în administrarea RA A.P.P.S., Curtea a reţinut că, potrivit H.G. nr, 265/2005, acesta figurează în administrarea acestei apelante din anul 2005 - anexa 6.
Potrivit Deciziei nr. 2383 din 16 martie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sentinţa civilă nr. 644 din 7 mai 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, a rămas irevocabilă şi, ca urmare, acţiunea în revendicare a aceluiaşi imobil formulata de numita S.M.I. a fost respinsă pentru lipsa calităţii procesuale active (soluţia fiind menţinută în toate căile de atac).
În cauză, chiar dacă acţiunea în revendicare este introdusă după apariţia Legii nr. 10/2001 şi autoarea reclamanţilor a formulat notificare în baza legii speciale, se aplică dreptul comun în materie, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ., faţă şi de principiul disponibilităţii în procesul civil.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, invocată de ambii apelanţi, Curtea a reţinut că, în speţă, deşi imobilul în litigiu face parte din categoria imobilele preluate în mod abuziv de regimul comunist, problema dreptului de proprietate asupra acestuia a fost tranşată irevocabil prin sentinţa civilă nr. 2884/1994 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, prin care proprietarei iniţiale, defuncta A.E. i-a fost admisă acţiunea în revendicare şi au fost obligaţi Consiliul Local al Municipiului Bucureşti şi SC A.F.I. SA să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul.
Conform jurisprudenţei recente a C.E.D.O., cauza Măria Atanasiu şi alţii împotriva României, defuncta deţine un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţionai la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Ca urmare, în cauză acţiunea în revendicare nu se încadrează în categoria acţiunilor în care se pune problema concursului între legea specială şi dreptul comun, ci este o cerere formulată în situaţia în care reclamanţii au dobândit imobilul prin contract de vânzare-cumpărare autentic, valabil şi necontestat de părţi, ce nu poate fi considerată inadmisibilă; prin urmare, reclamanţii îşi pot exercita nestingherit dreptul de a pretinde posesia imobilului în baza art. 480 C. civ.
În privinţa celui de-al doilea motiv de apel formulat de pârâta RA A.P.P.S., vizând greşita respingere a cererii de suspendare a cauzei motivată de împrejurarea că imobilul a fost notificat şi revendicat şi de alte persoane, Curtea a constatat că nu există notificări formulate în baza Legii nr. 10/2001, iar acţiunea în revendicare promovată de S.M.I. a fost respinsă în mod irevocabil.
Pe fond, referitor la operaţiunea comparării titlurilor de proprietate, instanţa de apel a reţinut că în mod corect s-a acordat preferabilitate titlului reclamanţilor, care este mai bine caracterizat şi provine de la adevăratul proprietar, respectiv de la defuncta A.E., al cărei titlu originar, respectiv contractul de vânzare-cumpărare autentificat de Notariatul de Stat Bucureşti din 1951 a fost consolidat prin sentinţa civila nr. 2884/1994 a Judecătoriei Sector 1 Bucureşti, pusă în executare prin Dispoziţia din 1996 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti. Mai mult, titlul reclamanţilor este înscris în cartea funciară, aceştia fiind proprietari tabulari.
Nu a fost reţinut argumentul apelantei RA A.P.P.S. în sensul că hotărârea judecătorească prin care s-a recunoscut dreptul de proprietate al defunctei A.E. nu îi este opozabilă, întrucât această apărare nu conduce la concluzia că titlul reclamanţilor este mai puţin caracterizat, hotărârea judecătorească bucurându-se de prezumţia de lucru judecat şi fiind pusă în executare de o autoritate a statului român.
În termen legal, pârâţii Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti şi RA A.P.P.S. au formulat recurs.
In motivarea recursului, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., primul pârât a arătat că hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
Astfel, în cauză, în mod greşit instanţa de apel a considerat că cererea reclamanţilor este admisibilă, în condiţiile în care după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 acţiunile în revendicare introduse direct la instanţele de judecată nu pot fi primite.
Curtea a apreciat că, în speţă, nu se regăseşte situaţia reţinută de Decizia Înaltei Cur ț ii de Casa ț ie ș i Justi ț ie nr. 33/2008, însă se poate observa ca prin această hotărâre a fost analizată admisibilitatea acţiunilor în revendicare întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a legii speciale. Or, aceasta decizie este obligatorie.
Deşi reclamanţii au dobândit imobilul prin contract de vânzare-cumpărare autentic, Ia momentul încheierii actului, respectiv 2009, apartamentul în discuţie se afla în proprietatea statului şi în administrarea RA A.P.P.S. (H.G. nr. 265/2005, anexa 6), astfel că i se aplică dispoziţiile de mai sus. Pentru că imobilul a fost preluat de către stat în 1954 de la proprietara de la acei moment, Anastasescu Elena, notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost adresată RA A.P.P.S., nefiind soluţionată în prezent, motiv pentru care sunt incidente prevederile legii speciale.
Or, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care arată în ce condiţii persoana îndreptăţită beneficiază de restituirea în natura, nu se poate susţine, fără a se încălca principiul specialia generalihus derogant, ca dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu Legea nr. 10/2001.
în materia de faţă, statul a decis că restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii au loc în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 şi de Legea nr. 247/2005.
Frin urmare, reclamanţi au exclusiv dreptul de a urma căile procedurale reglementate prin legi speciale, care sunt aplicabile cu prioritate şi exclud admisibilitatea în fond a acţiunii în revendicare pe calea dreptului comun.
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate, însă odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi coerenţă rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii.
Consecinţa nerespectării obligaţiilor exprese privind luarea unor masuri de ordin general de către Statul Roman nu reprezintă obligaţia judecătorului român de a refuza aplicarea legislaţiei interne, astfel cum a procedat instanţa de apel.
De altfel, prin admiterea excepţiei in admisibilităţii nu este încălcat liberul acces la instanţă, reglementat de art. 21 din Constituţia României, întrucât în cazul în care prin lege este instituită o procedură administrativă prealabilă obligatorie, doar decizia prin care este soluţionată notificarea emisă în temeiul legilor speciale poate fi supusă controlului exercitat de instanţa de judecată.
În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 373 din 4 mai 2006.
În consecinţă, legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă numai în condiţiile unui act normativ cu caracter special, ce se aplică cu prioritate faţă de prevederile art. 480 C. civ., care constituie dreptul comun în materia revendicării.
În caz contrar, s-ar ajunge fa situaţia în care dispoziţiile legii speciale ar fi golite de conţinut, astfel încât să nu producă efecte juridice, or nu aceasta este raţiunea pentru care a fost adoptată o atare lege de reparaţie.
Recurentul pârât a mai arătat că instanţa de apel nu a avut în vedere Ia pronunţarea hotărârii nici Decizia nr. 9 din 20 martie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, nici hotărârea din 04 iunie 2007 a aceleiaşi instanţe.
Pe fond, pârâtul Statul Român prin M.F.P. a învederat că reclamanţii au cunoscut împrejurarea că, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, respectiv 2009, imobilul în discuţie se afla în proprietatea statului şi în administrarea RA A.P.P.S. (H.G. nr. 265/2005, anexa 6), că vânzătorul nu a fost în posesia imobilului, de vreme ce nu fusese încă soluţionată notificarea formulată de autoarea acestuia în temeiul Legii nr. 10/2001, înregistrată la RA A.P.P.S.
Având în vedere aceste aspecte, rezultă că părţile nu au fost de buna-credinţă la încheierea contractului, aspect care conduce Ia concluzia că acest act a fost încheiat cu încălcarea dispoziţiilor legale.
În realitate, convenţia din 2009 nu este altceva decât un contract de cedare a drepturilor obţinute prin soluţionarea notificării, ascuns sub forma unui contract de vânzare-cumpărare, care este nul, fiind încheiat de un neproprietar.
Sentinţa civilă nr. 2884/1994 şi Dispoziţia din 1996, reţinute de instanţa de apel în favoarea reclamanţilor, sunt nerelevante atâta timp cât H.G. nr. 265/2005 cuprinde în anexele sale imobilul în litigiu.
Din cronologia situaţiei juridice a imobilului în litigiu rezultă cu claritate că ultimul proprietar, anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 2008, a fost statul.
În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta RA A.P.P.S. a arătat că o primă critică asupra deciziei recurate vizează nerespectarea menţiunilor din cadrul deciziei de casare.
Rejudecând cauza, instanţa de apel trebuia să ţină cont şi să rezolve problemele ridicate de instanţa de recurs cu privire la lămurirea pe deplin a situaţiei de fapt a cauzei, respectiv regimul juridic al imobilului, atunci când a reţinut că legea specială nu este aplicabilă.
De asemenea, instanţa trebuia să stabilească de la ce dată s-a aflat imobilul în litigiu în administrarea RA A.P.P.S. şi, în baza rolului activ, trebuia să determine regimul juridic şi prin raportare la stadiul procedurii administrative desiaşurate în temeiul Legii nr. 10/2001.
Or, aceasta s-a limitat la a preciza doar dacă pentru imobilul revendicat mai există şi alte cereri de restituire în natură.
Instanţa nu a avut în vedere nici faptul că imobilul a intrat în administrarea RA A.P.P.S. încă din anul 1993, prin H.G. nr. 567/1993 privind organizarea şi funcţionarea RA A.P.P.S.
Deşi reţine că prin sentinţa civilă nr. 2884/1994 a fost tranşată irevocabil problema dreptului de proprietate asupra imobilului în cauză, hotărâre care nu este opozabilă recurentei, întrucât nu a fost parte în acel litigiu, instanţa de apel nu a stabilit corect regimul juridic al apartamentului revendicat şi, pe cale de consecinţă, nici legea aplicabilă pentru restituire.
O a doua critică invocată de recurentă priveşte greşita aplicare a legii în ceea ce priveşte soluţia de respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii.
Legea nr. 10/2001, ca lege nouă, înlocuieşte acţiunea dreptului comun şi, fără a elimina accesul la justiţie, perfecţionează sistemul reparator, iar, prin norme procedurale speciale, îl subordonează controlului judecătoresc. Astfel, în cazul imobilelor preluate de stat în perioada prevăzută la art. 1 din Lege, persoana îndreptăţită va parcurge procedura reglementată de art. 21 şi, în cazul în care nu se rezolvă favorabil, notificarea urmează să fie supusă controlului instanţei judecătoreşti.
Cum dispoziţiile cuprinse în Legea nr. 10/2001 interesează, substanţial şi procedural, ordinea publică, rezultă că sunt de imediată aplicare, situaţie anticipată şi de Legea nr. 213/1998, prin art. 6 alin. (2).
Mai mult, practica juridică a apreciat ca admisibile acţiunile în revendicare prin comparare de titluri, întemeiate pe dreptul comun, formulate de foştii proprietari sau moştenitorii acestora doar în contradictoriu cu chiriaşii cumpărători ai imobilelor şi nu cu statul sau cu unitatea deţinătoare.
În consecinţă, trebuie reţinut că, de principiu, persoanele cărora te sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între caiea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ.
În cauză, titlul invocat, respectiv sentinţa civilă nr, 2884 din 23 martie 1994 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, pusă în executare prin Dispoziţia din 1996 emisă de Primarul Generai al Municipiului Bucureşti, în baza căruia a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare între A.M.A., în calitate de vânzător şi G.S., G.M., în calitate de cumpărători, nu este opozabil statului şi nici RA A.P.P.S., întrucât hotărârea a fost pronunţată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă, Primăria Municipiului Bucureşti nefiind nici proprietarul şi nici administratorul imobilului din sector 1 Bucureşti.
Prin concluziile scrise depuse la dosar, intimaţii G.S. şi G.M. au solicitat respingerea ambelor recursuri ca nefondate.
În esenţă, au arătat că instanţa de apel a respectat întocmai îndrumările obligatorii ale deciziei de casare şi a lămurit pe deplin situaţia juridică a imobilului revendicat.
Astfel, pentru imobilul în discuţie nu există înregistrate notificări în evidenţele Primăriei Bucureşti, nu au fost formulate cereri de restituire în natura sau prin echivalent şi nici nu figurează alte persoane care să pretindă vreun drept de proprietate. Aceasta împrejurare rezultă din cuprinsul înscrisurilor depuse, parte din acestea emanând chiar de la recurenta RA A.P.P.S., care a recunoscut, atât implicit, cât şi expres, că situaţia juridică a imobilului revendicat nu comportă niciun fei de discuţie, litigiile existente pe rolul instanţelor judecătoreşti vizând alte apartamente, distincte, din întregul imobil din care face parte şi apartamentul revendicat.
Cât priveşte admisibilitatea cererii, intimaţii au precizat că în mod legal ambele instanţe de fond au respins excepţia invocată ca neîntemeiată. Acţiunile în revendicare fundamentate pe dispoziţiile dreptului comun nu vor fi respinse ca inadmisibile din perspectiva faptului că revendicarea este o acţiune reală, iar acest caracter se conserva atât timp cât există şi posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului, persoana care deţine un „bun" în înţelesul Convenţiei.
În plus, în speţă, autoarea reclamanţilor a notificat Statul Roman cu privire la preluarea abuzivă a imobilului proprietate personală, dar a şi obţinut în instanţă o hotărâre irevocabilă, prin care s-a constatat, cu putere de lucru judecat, că preluarea bunului s-a făcut prin violenţă.
Nu în ultimul rând, dispoziţiile legii speciale nu sunt aplicabile în cauză, dat fiind faptul ca dreptul de proprietate al autoarei reclamanţilor a fost recunoscut în mod irevocabil prin hotărâre judecătorească.
Reclamanţii au mai arătat că în prezent au inclusiv folosinţa imobilului, fiind puşi în posesia acestuia de către pârâta RA A.P.P.S.
Examinând recursurile formulate, în raport de criticîie menţionate, Înalta Curte constată următoarele:
O critică comună ambelor recursuri se referă la greşita respingere a excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, în condiţiile în care acţiunea de fată a fost promovată după intrarea în vigoare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Recurenţi susţin, totodată, că pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 (situaţia imobilului de faţă) s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii persoana îndreptăţită beneficiază de restituirea în natură, astfel încât nu se poate încălca principiul specialia generalibus derogant, în sensul ca dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială. Ca atare, ignorarea Deciziei pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nr. 33/2008, face ca soluţia instanţei de apel să fie nelegală.
În speţă, prin Decizia nr. 2492 din 03 aprilie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a considerat necesar ca în rejudecarea cauzei instanţa de apel să stabilească regimul juridic ai imobilului şi prin raportare la stadiul procedurii administrative desfăşurate în temeiul Legii nr. 10/2001, întrucât sunt indicii că a fost solicitată restituirea în natură a bunului revendicat şi de alte persoane, posibil a avea, de asemenea, un drept de proprietate asupra imobilului ori a unei porţiuni din acesta, aşa încât numai după lămurirea situaţiei de fapt să se poată stabili legea aplicabilă.
În raport de aceste îndrumări ale deciziei de casare, instanţa de apei a reţinut că, în speţă, deşi imobilul în litigiu face parte din categoria imobilele preluate în mod abuziv de regimul comunist, problema dreptului de proprietate asupra acestuia a fost tranşată irevocabil prin sentinţa civilă nr. 2884/1994 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, prin care proprietarei iniţiale, defuncta A.E. i-a fost admisă acţiunea în revendicare şi au fost obligaţi de Consiliul Local al Municipiului Bucureşti şi SC A.F.I. SA să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul. Chiar dacă acţiunea în revendicare este introdusă după apariţia Legii nr. 10/2001 şi autoarea reclamanţilor a formulat notificare în baza legii speciale, se aplică dreptul comun în materie, respectiv dispoziţiile att 480 C. civ., temei de drept indicat şi prin acţiunea pendinte.
Înalta Curte constată, în raport de situaţia de fapt reţinută anterior, că acţiunea în revendicare prin comparare de titluri nu este inadmisibilă, neexistând niciun impediment legal ca instanţa de judecată să analizeze pretinsele titluri de proprietate şi, în urma comparării acestora, să aprecieze asupra temeiniciei cererii reclamanţilor.
Astfel, Înalta Curte reţine că reclamanţii invocă drept titlu asupra imobilului revendicat contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 31 august 2009 la B.N.P. P.M.T. şi Asociaţii, încheiat în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, ce recunoaşte preexistenta dreptului de proprietate în patrimoniul autoarei lor.
Este greşită susţinerea recurenţilor conform căreia această hotărâre judecătorească (respectiv sentinţa civiiă nr. 2884/1994 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti) nu le poate fi opusă, deoarece efectul acestui act jurisdieţionai constă în acela că se creează o prezumţie de existenţă a dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat în patrimoniul defunctei indicate mai sus, prezumţie care poate fi răsturnată prin proba contrară, probă care constă, într-o acţiune în revendicare, în exhibarea de către pârâţi a unor titluri proprii, de natură să genereze o prezumţie de proprietate mai puternică.
Or, Înalta Curte constată că recurenţii nu au făcut proba contrară cu privire la existenţa şi apartenenţa dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat deoarece titlul de proprietate exhibat de aceştia este fondat pe violenţă, imobilul în litigiu intrând în patrimoniul statului în mod abuziv.
Recurenţii invocă transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat în temeiul H.G. nr. 567/1993, respectiv H.G. nr. 265/2005, în timp ce intimaţii susţin transferul dreptului de proprietate asupra aceluiaşi bun pe caie convenţională, prin contract de vânzare cumpărare, de la A.M.A., respectiv A.E., în condiţiile în care cea din urmă a dovedit existenţa unui act de proprietate cu privire la imobilul în litigiu.
Titlul de proprietate al defunctei A.E. a fost consolidat/recunoscut, astfel cum s-a arătat în precedent, prin sentinţa civilă nr. 2884 din 23 martie 1994 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, rămasă definitivă prin respingerea apelului, conform Deciziei civile nr. 845/1995 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Pronunţarea respectivei hotărâri judecătoreşti în contradictoriu cu o altă entitate nu prezintă relevanţă, de vreme ce autoarea reclamanţilor a fost titulara unui drept de proprietate care nu a ieşit niciodată din patrimoniul său, preluarea abuzivă vizând exclusiv posesia bunului, ca stare de fapt.
De altfel, calitatea de proprietar a autoarei intimaţilor, în raport cu statui român (indiferent de entitatea care a stat în proces în calitate de reprezentant al acestuia) a fost tranşată în mod irevocabil; în atare condiţii, prevederile Legii nr. 10/2001 nu mai pot fi aduse în discuţie atâta vreme cât acestea se referă la imobilele trecute în proprietatea statului şi pentru care foştii proprietari nu deţin hotărâri judecătoreşti care să le consacre dreptul rea! de proprietate.
Argumentul susţinut de pârâţii conform căruia reclamanţii din prezenta cauză trebuiau să parcurgă procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu este întemeiat, deoarece prevederile acestui act normativ recunosc calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent doar a persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora şi a moştenitorilor legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite.
De altfel, prin recursul său, pârâta RA A.P.P.S. recunoaşte că sunt admisibile acţiunile în revendicare prin comparare de titluri, întemeiate pe dreptul comun, formulate de foştii proprietari sau moştenitorii acestora doar în contradictoriu cu chiriaşii cumpărători ai imobilelor şi nu cu statul sau cu unitatea deţinătoare, nu şi în ceea ce priveşte pe terţii dobânditori ai imobilului în baza unui contract de vânzare cumpărare autentic, nedesfiinţat.
Prin urmare, calea procedurală de urmat pentru recunoaşterea dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra imobilului este cea a acţiunii în revendicare, şi nu procedura administrativă prevăzută de legea specială, sens în care acţiunea în revendicare este admisibilă prin prisma art. 480 C. civ.
În acest context, în situaţia în care în mod legal Curtea de Apel Bucureşti a determinat legea aplicabilă, nu se justifică analiza celorlalte argumente ale recurentului Statul Român prin M.F.P. privind neîncălcarea dreptului de acces la o instanţă în urma admiterii excepţiei inadmisibiliiăţii cererii de chemare în judecată din perspectiva art. 21 din Constituţia României ori neluarea în considerare a Deciziilor nr. 9 din 20 martie 2006 şi nr. 53 din 04 iunie 2007 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care privesc dispoziţiile ale Legii nr. 10/2001.
Cât priveşte fondul dedus judecăţii, pârâtul Statul Român prin M.F.P. a învederat că reclamanţii au fost de rea-credinţă la perfectarea contractului în raport de care au formulat acţiunea, aspect ce conduce la concluzia că acest act a fost tăcut cu încălcarea dispoziţiilor legale. Convenţia din 2009 este nulă, fiind încheiat de un vânzător neproprietar, imobilul aflându-se la momentul înstrăinării în proprietatea statului şi în posesia RA A.P.P.S., conform H.G, nr. 265/2005.
Pe de altă parte, RA A.P.P.S. a arătat că sentinţa civilă nr. 2884 din 23 martie 1994 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, pusă în executare prin Dispoziţia din 1996 emisă de Primarul General ai Municipiului Bucureşti, în baza căreia a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare între A.M.A., în calitate de vânzător şi G.S., G.M., în calitate de cumpărători, nu este opozabilă statului şi nici pârâtei în cauza, întrucât a fost pronunţată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă, Primăria Municipiului Bucureşti nefiind nici proprietarul şi nici administratorul imobilului din, sector 1 Bucureşti.
De asemenea, aceeaşi pârâtă a susţinut că nu s-au respectat dispoziţiile deciziei de casare, aşadar nu s-a stabilit regimul juridic al imobilului şi legea aplicabilă.
În primul rând, Înalta Curte consideră că nu poate fi primită critica potrivit căreia contractul de vânzare cumpărare ar fi nul (de altfel, recurentul Statul Român prin M.F.P. nici nu a formulat vreo cerere reconventională prin care sa solicite să se constate nulitatea titlului de proprietate al intimaţilor, deşi ar fi avut aceasta posibilitate juridică în faţa primei instanţe de fond, iar nu în recurs), atâta vreme cât dreptul patrimonial, real, de proprietate asupra imobilului nu a ieşit niciodată din patrimoniul autoarei reclamanţilor.
Instanţele de fond au făcut o corectă aplicare şi interpretare a principiilor degajate din jurisprudenţa C.E.D.O., care sunt direct aplicabile în dreptul intern şi au o valoare interpretativă constituţională şi forţă supra-legislativă, în conformitate cu dispoziţiile art. 11 şi art. 20 din Constituţia României, întrucât autoarei reclamanţilor i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, cu caracter irevocabil şi cu efect retroactiv, în accepţiunea conferită prin hotărârea pilot M.A. şi alţii c. României, pe când titlul opus de pârâţi este lipsit de eficacitate juridică prin aplicarea principiului nemo dat quod non habet.
În această situaţie, principiul enunţat impunea instanţelor de fond să constate că dreptul reclamanţilor este mai preferabil decât dreptul invocat de pârâţi, astfel că acţiunea în revendicare este întemeiată.
În ai doilea rând, Înalta Curte reţine că nu dreptul de proprietate a! reclamanţilor poate fi pus în discuţie în prezentul litigiu, din perspectiva valabilităţii sale, de vreme ce aceasta împrejurare a tbst deja clarificată prin hotărâre judecătorească irevocabilă.
Reclamanţii nu se afla nici măcar în aparenţă în ipoteza legii speciale, promovarea acţiunii în revendicare de către aceştia vizând posesia imobilului care le aparţine, fiind îndreptată de către proprietarii neposesori împotriva posesorului neproprietar, care deţine bunul în mod abuziv (caracterul abuziv al preluării fiind deja consfinţit de sentinţa civilă nr. 2884 din 23 martie 1994 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti).
În acest sens, nu pot fi primite argumentele recurenţilor în sensul că aceasta sentinţă nu Ie este opozabilă şi că ar fi fost pronunţată în contradictoriu cu alte persoane Iară calitate procesuală pasivă, deoarece calitatea procesuală pasivă a Primăriei Municipiului Bucureşti (entitate a Statului Roman) a intrat în puterea lucrului judecat, la fel recunoaşterea calităţii de proprietar a defunctei A.E., cât şi caracterul abuziv al deposedării acesteia, împrejurările nemaiputând fi repuse în discuţie.
În final, Înalta Curte constată că nu au fost încălcate prevederile art. 315 C. proc. civ., în rejudecare instanţa de apel procedând la administrarea probelor dispuse de instanţa de recurs şi pronunţând o decizie pe baza situaţiei de fapt rezultate.
Faptul că recurenta RA A.P.P.S. este nemulţumită de modalitatea în care s-a procedat la analiza probatoriului nou administrat nu se constituie într-o critică de nelegalitate a hotărârii recurate, ci de netemeinicie a deciziei în cauză, aspect incompatibil cu structura actuală a recursului după abrogarea prevederilor ari. 304 pct. 11 C. proc. civ.
În concluzie, decizia instanţei de apel este legală, având în vedere că, reanalizând fondul pricinii, în virtutea efectului devolutiv al căii de atac declarate şi în urma comparării celor două titluri de proprietate exhibate, în mod corect curtea a acordat preferinţă titlului reclamanţilor ca fiind nu numai preferabil şi mai bine caracterizat, dar şi provenind de la adevăratul proprietar, acesta fiind convins de statul roman prin violenţă (preluarea fiind abuzivă).
De altfel, admiterea acţiunii în revendicare formulată de reclamanţi nu aduce atingere altui drept de proprietate şi nici nu destabilizează circuitul juridic civil atâta vreme cât revendicarea este îndreptată împotriva statului uzurpator şi nu împotriva unei persoane fizice care ar putea invoca, eventual, atât principiul ocrotirii subdobânditoruluî de bună-credinţă şi cu titlu oneros, dar şi teoria proprietarului aparent.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază că nu poate reţine incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti şi de pârâta RA A.P.P.S., ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti şi de pârâta RA A.P.P.S. împotriva Deciziei civile nr. 104/ A din 18 martie 2013 a Curţii de Apei Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4982/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 5139/2013. Civil → |
|---|
