ICCJ. Decizia nr. 5181/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5181/2013
Dosar nr. 7993/99/2010
Şedinţa publică din 12 noiembrie 2013
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi la data de 15 octombrie 2010, reclamanţii Liceul teoretic A.B. şi Fundaţia A.B. au chemat în judecată pârâţii I.N.C.D.I.F. - I.S.P.LF., Primăria municipiului Iaşi, M.A.D.R. şi Statul Român, prin M.F.P., solicitând revendicarea construcţiei Casa B., a curţii şi anexelor acesteia, precum şi a suprafeţei de teren de 2.721,28 mp, situată în laşi.
Prin sentinţa civilă nr. 1080 din 23 aprilie 20.12, Tribunalul Iaşi a respins excepţia necompetenţei materiale şi generale; a respins excepţia inadmisibilităţii cererii; a respins excepţia tardivităţii formulării acţiunii; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâţi; a respins excepţia autorităţii de lucru judecat; a respins acţiunea formulată de reclamanţi, ca neîntemeiată; a respins cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienta U.M.F. „G.T.P." laşi.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Excepţia necompetenţei materiale şi generale invocată de pârâţii I.N.C.D.I.F. - I.S.P.I.F. şi M.A.D.R. este neîntemeiată, raportat la precizările făcute de reclamanţi la termenul de judecată din 9 mai 2011 cu privire la obiectul acţiunii - revendicare formulată în baza art. 480 C. civ., astfel încât competenţa de soluţionare a cauzei revine tribunalului şi nu curţii de apel.
Este neîntemeiată şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtul M.A.D.R., pentru lipsa plângerii prealabile formulată în baza Legii nr. 554/2004, motivat de faptul că potrivit. precizărilor la acţiune făcute de reclamanţi la termenul de judecată din 9 mai 2011, obiectul prezentei cereri este revendicare şi nu anulare acte administrative.
De asemenea, excepţiile tardivităţii promovării cererii şi autorităţii de lucru judecat invocate de pârâţii Primăria Iaşi, I.N.C.D.I.F. - I.S.P.I.F. şi M.A.D.R. şi de intervenient nu sunt întemeiate, motivat de faptul că, pe de o parte, obiectul prezentei acţiuni este - aşa cum s-a mai precizat - revendicarea şi nu restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului în baza Legii nr. 10/2001 (litigiu soluţionat definitiv şi irevocabil prin sentinţa civilă nr. 139/2007 a Tribunalului Iaşi, prin care s-a respins acţiunea reclamanţilor) iar, pe de altă parte, chiar dacă reclamanţii au mai avut o acţiune (soluţionată prin sentinţa civilă nr. 674/2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă), iar unul din capetele de cerere ale acesteia avea ca obiect revendicarea aceluiaşi imobil, nu este vorba de autoritate de lucru judecat, întrucât în cauză nu este triplă identitate de obiect, cauză şi părţi.
Cu privire ia excepţia lipsei calităţii procesuale pasive s-a reţinut că pârâtul l.N.C.D.I.F. - I.S.P.L.F. are calitate procesuală pasivă, motivat de faptul că potrivit certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 1995 şi protocolului de predare-preluare din data de 1 iunie 2007, acesta este deţinătorul actual al imobilului teren şi construcţii a cărui revendicare se solicită.
De asemenea, Primăria municipiului Iaşi are calitate procesuală pasivă în astfel de cauze, nefiind o simplă structură funcţională, ci o persoană juridică de drept public care este reprezentată de primar.
Potrivit reglementărilor în vigoare ( Legea nr. 215/2001) sunt persoane juridice de drept public, comunele, oraşele, municipiile, judeţele, adică unităţile administraţiv-teritoriale; cum primăria nu are patrimoniu propriu distinct de cel al acestor entităţi a căror activitate o serveşte, în anumite litigii, ea le reprezintă atât în relaţiile cu persoanele fizice şi juridice, cât şi în instanţă.
Excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, invocată de pârâtul l.N.C.D.I.F. - I.S.P.I.F.şi de intervenient nu este întemeiata, instanţa apreciind că există identitate între persoana reclamanţilor şi titularul dreptului real afirmat, aceştia având interes în promovarea prezentei acţiuni.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut că reclamanţii au învestit instanţa cu o acţiune prin care au solicitat revendicarea imobilului construcţie şi teren în suprafaţă de 2.721,28 m.p. denumit Casa B., situat în Iaşi.
Instanţa a constatat că reclamanţii nu şi-au dovedit pretenţiile.
Astfel, reclamanţii invocă faptul că imobilul revendicat -compus din construcţii,anexe, teren în suprafaţă de 2.721,28 m.p., a fost al Logofătului şi Cavalerului A.B. (fondatorul Liceului din Pomârla, judeţul Botoşani), iar prin testamentul din 9 iunie 1887 le-a lăsat jumătate din avere în vederea înfiinţării Institutului A.B., însă instanţa a constatat că din înscrisurile depuse şi extrasul de pe testamentul lui A.B. nu rezultă că aceştia ar fi proprietarii bunurilor pe care le revendică.
Pe de altă parte, din certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 9 februarie 1995 reiese că proprietarul imobilului revendicat este SC I.S.P.I.F. SA Bucureşti, iar din protocolul de predare-preluare încheiat la data de 3 iunie 2007 rezultă că SC I.S.P.I.F. SA predă în administrarea pârâtului I.N.C.D.I.F. - I.S.P.I.F., prin reprezentantul statului - M.A.D.R., spre a fi preluat în domeniul public al statului, patrimoniul imobiliar constând în construcţii şi teren situat în Iaşi, strada Sărăriei nr. 14.
Prin urmare, raportat ia probatoriul administrat în cauză, instanţa a reţinut că reclamanţii nu fac dovada că sunt titularii dreptului real a cărui recunoaştere o solicită, iar, pe de altă parte, imobilul revendicat face parte din domeniul public al statului.
Nici cererea de intervenţie în interes propriu formulată în cauză de intervenientă U.M.F. G.T.P. Iaşi nu este întemeiată pentru aceleiaşi considerente, că nu şi-a dovedit pretenţiile solicitate.
Astfel,din înscrisurile depuse la dosar rezultă diligentele depuse de intervenientă în vederea preluării imobilului în litigiu, dar nu se face dovada că bunul revendicat a fost proprietatea U.MF. încă din anul 1897, potrivit susţinerilor din cerere.
Din adresa Filialei Arhivelor Statului Botoşani depusă la dosar de intervenientă, rezultă că nu figurează niciun act de vânzare-cumpărare dintre Aşezamintele A.B. şi M.I.P. din anul 1897 pentru acest imobil, iar potrivit adresei din 1994, formulată de intervenientă către Arhivele Statului - Filiala Botoşani, chiar aceasta recunoaşte că Arhivele Statului Iaşi nu dispun de nici un fel de documente privitor la Aşezamintele A.B.
Nu s-a făcut dovada că imobilul revendicat a fost proprietatea intervenientei sau că a fost continuatoarea unităţii care a deţinut iniţial bunul,
împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii Liceul teoretic A.B. şi Fundaţia A.B., precum şi intervenientă U.M.F. G.T.P. Iaşi.
Prin Decizia nr. 18 din 15 februarie 2013, Curtea de Apel laşi, secţia civilă, a respins apelurile, ca nefondate.
Instanţa de apel a analizat prioritar criticile din cererea de apel formulată de U.M.F. G.T.P. laşi, care a invocat aspectele procedurale ale sentinţei apelate.
Astfel, în ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 132 C. proc. civ. şi art. 134 C. proc. civ., curtea de apel a constatat că reclamanţii şi-au precizat acţiunea anterior momentului intervenirii în proces a apelantei U.M.F. G.T.P. iaşi, iar părţile chemate în judecată nu au criticat aceste aspecte, astfel că susţinerile apelantei nu au fost primite.
De asemenea, s-a reţinut că în mod corect instanţa de fond nu a obligat reclamanţii la plata vreunei taxe judiciare de timbru, deoarece în temeiul art. 15 lit. r) din Legea nr. 114/1997, acţiunea formulată de reclamanţi este scutită de taxă judiciară de timbru.
Nici excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor în promovarea acţiunii nu este întemeiată deoarece, astfel cum corect a stabilit instanţa de fond există identitate între persoanele reclamante şi titularul dreptului real afirmat.
Atâta timp cât cererea de intervenţie în interes propriu a fost soluţionată pe fond, criticile vizând încălcarea procedurii de admitere în principiu în interes propriu sunt superflue şi nu au fost primite.
În ceea ce priveşte fondul litigiului, instanţa de apel a examinat apelurile împreună, considerentele respingerii lor fiind comune.
Atât reclamanţii, cât şi intervenienta în interes propriu au solicitat revendicarea imobilului situat în Iaşi.
Acest imobil face parte din categoria imobilelor preluate de stat, atât reclamanţii cât şi intervenienta în interes propriu formulând notificări în baza Legii nr. 10/2001.
În ceea ce-i priveşte pe reclamanţi, prin Decizia civilă nr. 139 a Tribunalului iaşi s-a respins în mod irevocabil contestaţia formulată împotriva dispoziţiei din 2006 emisă de Primăria Iaşi, în temeiul Legii nr. 10/2001.
De asemenea, din chiar susţinerile apelantei-interveniente şi din înscrisurile depuse de aceasta rezultă că notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 pentru acelaşi imobil a fost respinsă.
Aşa fiind, atâta timp cât apelanţii au apelat ia dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nit mai pot apela ulterior, indiferent de soluţia obţinută, într-un alt cadru procesual, la o altă acţiune chiar pe alt temei, eu intenţia vădită de reluare a procedurilor de restituire a imobilului în litigiu.
Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor ca efect al ineficacităţii actelor de preluare a acestora în stăpânirea statului, a fost guvernată de dreptul comun, respectiv instituţia revendicării fondată pe dispoziţiile art. 480-481 C. civ.
În prezent, dreptul comun a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001, ce cuprinde norme speciale de drept substanţial şi o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanţei, în cauza de faţă această procedură fiind deja finalizată.
Prin reglementarea unei proceduri speciale de restituire a imobilelor naţionalizate, o limitare stabilită de însuşi legiuitorul, s-a urmărit asigurarea stabilităţii circuitului civil a imobilelor şi rezolvarea definitivă a situaţiei juridice a acestor imobile.
Statul Român a adoptat Legea nr. 10/2001 în scopul de a îndrepta toate consecinţele negative ale abuzurilor comise în perioada regimului politic comunist, instituind cerinţe specifice, obligatorii pentru restituirea imobilelor preluate de stat ori acordarea altor forme de despăgubire.
Existând două categorii de norme juridice care reglementează aceleaşi relaţii sociale, respectiv cele născute în legătură cu dreptul de proprietate, în mod firesc nu se mai aplică normele cu caracter general ale C. civ., ci cele cu caracter special ale Legii nr. 10/2001.
Instanţa supremă a decis că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu mai pot opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ.
Concluzia ce se impune a fi reconfirmată este aceea că legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv, dar numai în condiţiile legii speciale cu prioritate faţă de dispoziţiile art. 480 C. civ.
Cum în prezenta cauză reclamanţii şi intervenienta au uzat de procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, acţiunea în revendicare formulată în mod corect a fost respinsă.
Împotriva acestei decizii au exercitat calea de atac a recursului reclamanţii Liceul Teoretic A.B. şi Fundaţia A.B., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi solicitând modificarea în tot a sentinţei atacate, în sensul admiterii apelului şi a acţiunii introductive.
În motivarea recursului, reclamanţii au arătat că instanţa de apel a reţinut în speţă incidenţa principiului electa una via, raportându-se la Decizia nr. 139 a Tribunalului laşi, prin care s-a respins irevocabii conlesiaţîa formulată împotriva dispoziţiei din 22 martie 2006 emisă de către Primăria Iaşi în temeiul Legii nr. 10/2001.
Nu se poate aprecia ca existenţa legii speciale exclude în toate situaţiile posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul într-o atare acţiune se prevalează de un „bun" în sensul normei europene şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
La momentul sesizării instanţei de judecată cu prezenta acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. şi art. 1 din Primul Protocol adiţional ia C.E.D.O., reclamantul are un „bun actual", întrucât dreptul de proprietate nu i-a ieşit niciodată din patrimoniu.
Pe cale de consecinţă, atâta timp cât reclamantul Liceul teoretic A.B. s-a prevalat de existenţa în patrimoniul său a unui „bun actual" sau interes patrimonial în legătură cu imobilul revendicat, acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun şi pe Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu constituie o încălcare a principiului electa una via.
Referitor la fondul cauzei, recurenţii-reclamanţi au arătat că prin sentinţa civilă nr. 36 din 25 februarie 1904 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă, toată averea lăsată prin testament de defunctul A.B. este lăsată în administrarea Casei Şcoalelor şi în proprietatea Institutului A.B. Această hotărâre judecătorească a rămas definitivă şi irevocabilă prin decizia nr. 517 din 12 decembrie 1905, Dosar nr. 613/1904 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Imobilul revendicat - Casa B. s-a aflat încă de la dezbaterea succesiunii testamentare în proprietatea Institutului A.B., ulterior în anul 1904-1905, institutul intrând împreună cu toate bunurile sale mobile şi imobile în administrarea Casei Şcoalelor.
Imobilul a fost naţionalizat în mod abuziv şi neconstituţional, fără titlu, de către Statul Român ulterior anului 1905.
Având în vedere dispoziţiile art. 480-481 C. civ., reclamantul reclamanţii Liceul teoretic A.B. este pe deplin îndreptăţit în a-şi redobândi dreptul de proprietate.
În ceea ce priveşte compararea titlurilor de proprietate care emană de la autori diferiţi, s-a considerat a fi cea mai raţională soluţie aceea care propune compararea drepturilor autorilor de la care provin titlurile şi să se dea eficienţă titlului care provine de la autorul ai cărui drept este preferabil.
În situaţia prezentă, titlul reclamantului Liceul Teoretic A.B. este un act de vânzare-cumparare încheiat în anul 1838 Ia 1 iulie 1838 şi legalizat Ia Divanul Moldovei în data de 2 iulie 1838, înscris prin care autorul reclamantului, Hatmanul A.B. dobândeşte în proprietate imobilul revendicat, în vreme ce titlul pârâţilor nu există, Statul Român preluând imobilul în mod abuziv şi neconstituţional.
Nu a existat un caz de utilitate publică şi niciodată nu s-a primit o despăgubire dreaptă şi prealabilă. Trecerea imobilului în proprietatea Statul Român s-a făcut cu încălcarea prevederilor art. 480-481 C. civ., conferind un caracter abuziv şi neconstituţional naţionalizării, astfel că nu există un titlu al statului asupra imobilului. Dreptul de proprietate al reclamantului Liceul teoretic A.B. nu a fost niciodată desfiinţat, bunul neieşind din patrimoniul acestuia, Statul Român nedevenind un adevărat proprietar.
Calitatea de proprietar a Liceul teoretic A.B. reiese din succesiunea de acte transiative de proprietate menţionate, respectiv act de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1838 la 1 iulie 1838, testamentul lui A.B. din 1887, care a dispus înfiinţarea pe moşia Pomârla a unui institut academic cu titlul Institutul A.B., sentinţa nr. 212 din 15 octombrie 1870 a Tribunalului laşi, sentinţa civilă nr. 36 din 25 februarie 1904 a Curţii de Apel Iaşi, definitivă şi irevocabilă prin Decizia nr. 517 din 12 decembrie 1905, Dosar nr. 613/1904 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În concluzie, recurenţii-reclamanţi au susţinut că ne aflăm în prezenţa conllictuiui dintre titlul reclamantului şi posesia pârâţilor, urmând a se acorda preferinţă titlului reclamantului, având în vedere că titlului im emană de la ei însuşi, iar data titlului este anterioară posesiei pârâţilor.
Totodată, prin Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi justiţie s-a statuat faptul că dispoziţiile Convenţiei se apiică prioritar legii naţionale.
Pe de altă parte, raportat Ia efectele acţiunii promovate, admiterea acţiunii în revendicare nu aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice, bunul fiind în proprietatea statului, care l-a naţionalizat abuziv.
Este evident că acţiunea formulată pentru restabilirea dreptului de proprietate al reclamantului se încadrează în interpretarea data de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru rezolvarea conflictului dintre normele prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Pe cale de consecinţă, ţinând cont că imobilul nu a ieşit niciodată din patrimoniu! Liceului A.B. şi având în vedere că acţiunea în revendicare este imprescriptibilă, sunt îndeplinite toate condiţiile legale pentru ca imobiiul să reintre în patrimoniul acestuia, motiv pentru care reclamanţii-recurenţi au solicitat admiterea acţiunii introductive, astfel cum a fost formulată şi precizată.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:
Prin acţiunea în justiţie promovată la data de 20 februarie 2002, reclamanţii Liceul A.B., Fundaţia A.B. şi Consiliul local al comunei Pomârla, jud. Botoşani în contradictoriu cu pârâtul I.S.P.I.F. au solicitat restituirea în natură a construcţiilor B. şi a suprafeţei de 5.256,80 mp teren din curte, aflate în municipiul Iaşi.
Reclamanţii au invocat, pe temeiul mai multor acte autentice, dreptul de proprietate istoric al fondatorului liceului din Pomârla, logofătul şi cavalerul A.B.
Totodată, reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, arătând că, anterior au notificat pârâtul pentra restituirea în natură a imobilului.
Prin sentinţa nr. 674 din 29 aprilie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, acţiunea reclamanţilor a fost respinsă, ca nefondată. Soluţia a rămas definitivă prin Decizia nr. 426/ A din 4 noiembrie 2002 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, şi irevocabilă prin Decizia nr. 4064 din 26 mai 2004 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă.
În acei litigiu, instanţele de judecată au reţinut că Liceul A.B. (fosta Casă a Şcoalelor, Institutul A.B.) a avui doar un drept de administrare asupra imobilelor şi că din înscrisurile depuse nu rezultă dreptul de proprietate invocat de reclamanţi asupra bunurilor revendicate, nedovedindu-se existenţa în patrimoniul lor a dreptului de proprietate cu privire la bunuri; în privinţa certificatului de atestare a dreptului de proprietate a pârâtului s-a reţinut că nu sunt elemente pertinente care să ducă la nulitatea sau anularea lui; instanţele au reţinut şi faptul că sentinţa Tribunalului Bucureşti a rămas definitivă şi irevocabilă faţă de reclamantul Liceul A.B., care nu a formulat nici apel şi nici recurs în cauză.
Aşadar, prin hotărâri judecătoreşti pronunţate anterior prezentului litigiu s-a reţinut cu putere de lucru judecat că Liceul A.B. a avut doar un drept de administrare asupra imobilului revendicat şi că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate al reclamanţilor cu privire la acest hun.
Potrivit principiului puterii de lucru judecat, modalitatea în care au fost dezlegate anterior, printr-o hotărâre judecătorească, anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, suprimă posibilitatea de a se statua diferit într-un litigiu ulterior.
Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură eu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.
Or, prin susţinerile formulate, recurenţii-reclamanţi tind să lipsească de efectele lucrului judecat hotărârile judecătoreşti pronunţate anterior, prin care s-au stabilit irevocabil aspecte litigioase reluate şi supuse judecăţii în litigiul de faţă.
Având în vedere principiului puterii de lucra judecat şi dată fiind legătura dintre materiile litigioase (suprapunerea acestora, de fapt), nu se pot ignora efectele soluţionării acţiunii formulate de reclamanţi în temeiul Legii nr. 10/2001, prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului şi care a fost respinsă prin sentinţa nr. 674 din 29 aprilie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, soluţie definitivă şi irevocabilă, neatacată de petentul Liceul A.B.
Pe de altă parte, reclamanţii nu au deschisă calea prezentei acţiuni în justiţie promovată la data de 15 octombrie 2010 pe temeiul dreptului comun, mult după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Dispoziţiile Legii nr. 10/2001, lege specială şi derogatorie de la dreptul comun, sunt obligatorii de la data intrării ei în vigoare, în raport de principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală -specialia generalibus derogant - şi care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.
Legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă numai în condiţiile Legii nr. 10/2001, act normativ cu caracter special, care se aplică cu prioritate faţă de prevederile art. 480 C. civ., care constituie dreptul comun în materia revendicării.
De asemenea, Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea unui recurs în interesul legii vizând chiar problema în discuţie, obligatorie pentru instanţe potrivit art. 3307 C. proc. civ., a stabilit, în urma admiterii recursului, că, potrivit principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială şi cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă nu se prevede aceasta în cuprinsul legii speciale.
Această hotărâre stabileşte şi că, atunci când există neconcordanţe între Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană, prioritate are aceasta din urmă.
Cu condiţia ca dreptul să fie efectiv, statul poate să reglementeze într-un anumit mod accesul la justiţie şi chiar să îl supună unor limitări şi restricţii, implicit admise şi de contenciosul european.
Faţă de cele ce preced, se constată că nu există vreo neconcordanţă între Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană, această lege specială concretizând posibilitatea conferită de jurisprudenţa C.E.D.O., prin instituirea celor două faze - administrativă şi judiciară.
Totodată, contrar susţinerilor recurenţi lor-reclamanţi, nici din perspectiva Convenţiei aceştia nu aveau vocaţia obţinerii retrocedării în natură a imobilului, date fiind cele statuate în jurisprudenţa recentă a Curţii Europene, cu referire la cauza „M. Atanasiu ş.a. contra României" din 12 octombrie 2010.
Astfel, hotărârea pilot. „Măria Atanasiu şi alţii contra României" nu conţine prevederi care, prin interpretare şi aplicare la datele concrete ale speţei, le-ar putea fi favorabile recurenţilor-recl amanţi.
În cauza M. Atanasiu se arată că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s~a pronunţai în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii hunului (paragrafele 140 şi 143).
Or, în speţă, nu se poate considera că reclamanţii ar deţine un „bun actual", câtă vreme în favoarea acestora nu s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie în sensul restituirii imobilului.
Mai mult, prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în litigiul anterior, întemeiat pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, s-a statuat că Liceul A.B. a avut doar un drept de administrare asupra imobilului şi nu s-a recunoscut reclamanţilor calitatea de proprietari cu privire la hunul revendicat
Chiar şi o eventuală recunoaştere a nevalabilităţi titlului statului prin hotărâre judecătorească, fără existenţa unei dispoziţii de restituire a imobilului în discuţie, nu ar fi conferit reclamanţilor un „bun aciuai" sau o „speranţă legitimă", singura speranţă legitimă a acestora fiind aceea dată de respectarea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Aşadar, potrivit prevederilor hotărârii pilot, cel care nu deţine un „bun actual" nu poate obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială. Astfel, în speţă, chiar dacă principiile specialia generalibus derogani şi electa una via nu s-ar fi opus şi, deci, procedura Legii nr. 10/2001 nu ar fost finalizată prin hotărâre judecătorească irevocabilă, reclamanţii nu aveau un drept ia restituire care să-i îndreptăţească la redobândirea posesiei, nici pe temeiul evaluărilor presupuse de garanţiile art. l din Protocolul 1 adiţional la Convenţie.
Faţă de toate considerentele reţinute, Înalta Curte constată că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate şi că, astfel, nu sunt îndeplinite condiţiile motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamanţilor fiind nefondat şi urmând a fi respins ca atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii Liceul Teoretic A.B. şi Fundaţia A.B. împotriva Deciziei nr. 18 din data de 15 februarie 2013 a Curţii de Apel laşi, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5145/2013. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5184/2013. Civil. Drept de autor şi drepturi... → |
|---|
