ICCJ. Decizia nr. 5145/2013. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5145/2013
Dosar nr. 41635/3/2009
Şedinţa publică din 8 noiembrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 84 din 21 ianuarie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta SC E.I. SRL, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin C.N.A.D.N.R. SA, dispunându-se obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei totale de 10.498.728,92 euro, în echivalent lei la data plăţii efective, reprezentând despăgubiri ca urmare a exproprierii şi T.V.A. aferent.
În motivarea sentinţei, s-a reţinut, în esenţă, că reclamanta, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 20 mai 2003 de B.N.P. C.S.P., a devenit proprietara terenului intravilan în suprafaţă de 19.999,62 mp situat în comuna Ştefăneştii de Jos, judeţul Ilfov, înscris în C.F. a comunei Ştefăneştii de Jos.
Prin Hotărârea din 7 iulie 2009 emisă de către C.N.A.D.N.R. SA, s-au stabilit despăgubiri în sumă de 2.268.745 lei pentru o parte din terenul proprietatea reclamantei, în suprafaţă de 3.134 mp, nr. cadastral 16/2/2/1, expropriată în vederea realizării construcţiei autostrăzii Bucureşti - Braşov, tronsonul Bucureşti - Ploieşti, al cărei amplasament a fost aprobat prin H.G. nr. 425/2008.
Învestită fiind cu soluţionarea cererii părţii nemulţumite de acest cuantum, în baza art. 9 din Legea nr. 198/2004, instanţa, având în vedere şi faptul că, potrivit art. 44 din Constituţia României, exproprierea constituie cea mai severă restricţie care poate fi adusă dreptului de proprietate, a apreciat că în componenţa despăgubirilor ce urmează a fi acordate expropriatului trebuie să se regăsească atât valoarea reală a imobilului expropriat, cât şi prejudiciul suferit.
Dat fiind faptul că despăgubirile trebuie să exprime valoarea imobilului la data exproprierii, instanţa şi-a însuşit raportul de expertiză efectuat în cauză, în sensul că valoarea terenului expropriat este de 5.279.629.793 lei, echivalentul a 1.244.198 euro.
Instanţa a constatat că valoarea stabilită de pârât pentru terenul expropriat nu reflectă valoarea reală a imobilului, deoarece pârâtul a evaluat terenul expropriat la 172 euro/mp, fără a analiza dacă este afectată şi în ce măsură ar fi afectată diferenţa de teren rămasă în proprietatea reclamantei.
Astfel, din conţinutul raportului de expertiză efectuat în cauză în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 33/1994, rezultă că la data exproprierii valoarea terenului era de 326 euro/mp şi nu de 172 euro/mp, cum a stabilit C.N.A.D.N.R., ceea ce înseamnă că, într-adevăr, la evaluarea terenului, pârâtul nu a ţinut cont de amplasarea terenului, deschiderea acestuia la şoseaua de centură, utilităţile la care este acordat, etc.
Susţinerea pârâtului potrivit căreia preţul de 375 euro/mp este exagerat nu a fost primită, dat fiind faptul că şi din expertizele extrajudiciare depuse în cauză de către reclamantă rezultă aproximativ aceleaşi valori pentru imobilul sus menţionat.
În ceea ce priveşte prejudiciul suferit, instanţa a reţinut că reclamanta pretinde că se compune din: suma cu care a scăzut valoarea terenului învecinat celui expropriat, rămas în proprietatea SC E.I. SRL, scăderea valorii construcţiei ramase în proprietatea reclamantei, amplasate în imediata vecinătate a terenului expropriat, prejudiciul suferit ca urmare a pierderii beneficiului contractului de închiriere încheiat la data de 18 iulie 2007 şi T.V.A. aferent sumelor sus menţionate.
Reclamanta este îndreptăţită a primi contravaloarea prejudiciului pretins, despăgubirea propusă de pârât nefiind o despăgubire dreaptă care să reflecte prejudiciul suferit.
Astfel, rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză că restul de teren, respectiv 15.339 mp, rămas în proprietatea reclamantei, identificat cu nr. cadastral, înscris în C.F. a com. Ştefăneştii de Jos, este afectat, în parte, de zona drumului public, respectiv a autostrăzii şi restricţiile legale impuse acestei zone.
În aplicarea art. 14, 16, 17 şi 18 din O.G. nr. 43/1997, 7.884 mp din teren se află în zona de siguranţă, iar 3.960 mp în zona de protecţie.
Aşadar, prin exproprierea celor 3.134 mp, sunt afectaţi în întregime şi ceilalţi 15.339 mp, rămaşi în proprietatea reclamantei, în sensul că 11.844 mp (7.884+3.960) se află în zonele de siguranţă şi protecţie ale autostrăzii, iar diferenţa rămâne nesemnificativă şi greu de utilizat la parametrii şi scopul pentru care a fost achiziţionat. Rezultă în atare situaţie că suprafaţa de teren rămasă în proprietatea reclamantei a suferit o depreciere a valorii în proporţie de 100%.
Deşi pârâtul ar fi putut să exproprieze întreaga suprafaţă sau cel puţin alături de cei 3.134 mp şi suprafaţa de teren ce se află în zonele de siguranţă şi protecţie, acesta a preferat să dispună exproprierea doar pentru suprafaţa de 3.134 mp, fără însă a plăti o dreaptă şi prealabilă despăgubire. Chiar dacă aparent suprafaţa expropriată pare mică în raport cu suprafaţa rămasă, valoarea acesteia pentru patrimoniul reclamantei se regăseşte şi în prejudiciul produs acesteia, prin aceea ca nu mai poate folosi si utiliza normal întreaga suprafaţa de teren rămasă. Trunchierea imobilului teren s-a făcut în aşa manieră încât suprafaţa rămasă, chiar dacă este mare, devine aproape inutilă.
Instanţa a apreciat că reclamantei i s-a impus o sarcină excesivă, aceea de a suporta de o manieră exclusivă utilitatea publică a funcţionării autostrăzii, astfel încât dreptul său de proprietate a fost încălcat, ceea ce contravine atât dispoziţiilor constituţionale, cât şi Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, la care România este parte, avându-se în vedere jurisprudenţa C.E.D.O., în care s-a explicitat noţiunea de expropriere de fapt şi s-au stabilit obligaţiile statului în cazul în care un bun este afectat unei utilităţi publice. Astfel, s-a apreciat că statul are obligaţia de a expropria orice bun aflat în proprietatea privată şi care este afectat utilităţii publice, cum ar fi aleile, drumurile de acces sau spaţiile verzi publice.
Tribunalul a considerat că în stabilirea despăgubirii cuvenite reclamantei trebuie să fie incluse şi: scăderea valorii terenului învecinat celui expropriat, rămas în proprietatea reclamantei (6.089.583 euro), scăderea valorii construcţiei rămase în proprietatea reclamantei, amplasate în imediata vecinătate a terenului expropriat (391.700 euro).
În ceea ce priveşte prejudiciul suferit ca urmare a pierderii beneficiului contractului de închiriere (1.175.952 euro) încheiat la data de 18 iulie 2007, instanţa a reţinut că din contractul de închiriere depus la dosar rezultă că reclamanta a închiriat bunul pe o perioadă de 10 ani cu o chirie lunară de 4.644 euro+T.V.A. pentru hală producţie şi 3.600 euro+T.V.A. pentru birouri. Ulterior, din cauza exproprierii, s-a restrâns spaţiul închiriat şi chiria aferentă la suma de 500 euro.
În atare situaţie, reclamanta a dovedit că în urma exproprierii au existat consecinţe negative în patrimoniul său, consecinţe ce se circumscriu noţiunii de prejudiciu.
În ceea ce priveşte T.V.A., dat fiind că despăgubirea este purtătoare de această taxă, pârâtul va suporta şi cuantumul acesteia (2.136.343,92 euro), având în vedere art. 38 din Legea nr. 33/1994, potrivit cărora toate cheltuielile efectuate pentru realizarea procedurii de expropriere se suportă de expropriator.
Prin Decizia nr. 76 din 5 martie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis apelurile formulate de pârâtul Statul Român, prin C.N.A.D.N.R. şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, împotriva sentinţei menţionate, pe care a schimbat-o în parte.
În consecinţă, a stabilit valoarea despăgubirilor din expropriere cuvenite reclamantei la suma totală de 2.779.300 euro, în echivalent în lei, din care 576.700 euro despăgubiri pentru suprafaţa expropriată de 3.134 mp şi 2.202.600 euro prejudiciul încercat prin deprecierea valorii restului de proprietate de 15.339 mp teren.
A obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 2.240.252 euro, în echivalent în lei la data plăţii, reprezentând despăgubiri rămase neachitate din suma stabilită mai sus.
A respins cererea de acordare de despăgubiri pentru prejudiciul constând în deprecierea valorii construcţiei, ca neîntemeiată.
A anulat în parte sentinţa apelată, în sensul că:
A respins pe fond capătul de cerere privind prejudiciul cauzat prin pierderea beneficiilor din contractul de închiriere, ca urmare a renunţării reclamantei la drept.
A dispus majorarea onorariului comisiei de experţi formata din B.M., D.M. si I.E. de la 2.100 lei la 6.000 lei, cuvenit în mod egal experţilor.
A obligat pe apelantul Statul Român, prin C.N.A.D.N.R., să plătească experţilor diferenţa de onorariu de 3.900 lei, prezenta hotărâre fiind executorie în acest sens.
A respins cererea apelantului Statul Român privind cheltuielile de judecată şi a obligat pe apelantul Statul Român, prin C.N.A.D.N.R. la 7.000 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a confirmat situaţia de fapt reţinută de către prima instanţă, arătând, în plus, că printr-o altă hotărâre, din 18 martie 2008 emisă de C.N.A.D.N.R. - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, s-a dispus exproprierea pentru o altă suprafaţă de 1.527 mp teren, parte din suprafaţa totală deţinută de către reclamantă, ce nu face obiectul discuţiei în dosarul prezent (ci al unui alt dosar), care interesează exclusiv suprafaţa de 3.134 mp expropriată prin Hotărârea nr. 367/2009.
Or, prin sentinţa apelată, tribunalul a acordat despăgubiri nu numai pentru suprafaţa astfel expropriată, dar şi pentru suprafaţa de 15.339 mp rămasă neexpropriată, dar afectată în urma exproprierii, ca şi pentru prejudiciul legat de construcţie, reţinând o altă valoare pentru terenul expropriat, anume valoarea de 397 euro/mp, calculată de experţi prin expertiza efectuată în faţa tribunalului la momentul exproprierii.
În privinţa modalităţii de evaluare a terenului expropriat, Curtea a constatat că se pun în discuţie trei aspecte: legalitatea expertizei efectuate în faţa tribunalului, în raport de dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994; alegerea momentului la care să se facă evaluarea despăgubirilor (la momentul efectuării expertizei în apel, la momentul judecăţii în primă instanţă sau la data exproprierii); alegerea între evaluarea făcută exclusiv pe baza contractelor de vânzare-cumpărare şi cea făcută şi pe baza hotărârilor de expropriere pentru terenuri învecinate.
În ceea ce priveşte legalitatea expertizei efectuate în faţa tribunalului, în raport de dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, Curtea a constatat că prin raportul de expertiză efectuat în faţa primei instanţe, întocmit la nivelul aprilie 2010, s-a făcut evaluarea imobilului atât la momentul exproprierii (septembrie 2009), cât şi la data expertizei.
Instanţa de apel a considerat că este nelegală raportarea experţilor, pentru evaluarea făcută la cele două momente de evaluare, la oferte de vânzare extrase de experţi de pe piaţa imobiliară, precum şi la hotărâri de stabilire a despăgubirilor pentru terenuri expropriate învecinate.
În contextul art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, raportul de evaluare trebuie să determine preţul cu care se vând în mod obişnuit imobile similare, ceea ce semnifică faptul că trebuie să se aibă în vedere preţuri convenite în convenţii de vânzare-cumpărare încheiate efectiv, iar nu oferte de vânzare, care nu reflectă decât cererea vânzătorului de a primi un anumit preţ, dar nu şi realitatea acestui preţ. Sintagma „în mod obişnuit” semnifică preţul în general practicat, ceea ce impune analiza mai multor contracte de vânzare-cumpărare.
Nici alte hotărâri de stabilire a despăgubirilor pentru exproprierea unor terenuri învecinate nu reprezintă comparabile dintre cele prevăzute de art. 26 din Legea nr. 33/1994, care trebuie să fie convenţii de înstrăinare încheiate pe piaţa imobiliară. Or, hotărârile de stabilire a despăgubirilor în cazul unor exproprieri sunt acte unilaterale emise în cadrul unor proceduri legale. Faptul că aceste hotărâri de expropriere ar trebui să reflecte la rândul lor valoarea reală a imobilului expropriat şi deci ar trimite implicit la valoarea de tranzacţionare pe piaţă nu constituie un temei pentru evaluarea directă pe baza acestor hotărâri, atât timp cât criteriile legale sunt altele, anume preţurile obişnuite pe piaţa imobiliară şi cât timp din probele administrate nu rezultă că ar exista o corespondenţă între aceste preţuri obişnuite pe piaţa imobiliară şi valorile stabilite prin hotărârile de expropriere.
Or, în cauză, această lipsă de corespondenţă dintre preţurile obişnuite ale unor terenuri similare şi valorile stabilite prin hotărârile de expropriere pentru terenuri învecinate a căror luare în considerare o solicită reclamanta este evidenta, aşa cum a rezultat din raportul de expertiză întocmit în apel.
Prin raportul de expertiză întocmit în faţa instanţei de apel, experţii au evaluat terenul de 3.134 mp astfel: la momentul exproprierii (septembrie 2009), prin raportare exclusiv la contracte de vânzare cumpărare, valoarea rezultată a fost de 224 euro/mp, iar prin raportare şi la hotărârile de stabilire a despăgubirilor - 375 euro/mp; la data expertizei în apel (noiembrie 2012), prin raportare exclusiv la contracte de vânzare-cumpărare, valoarea rezultată a fost de 184 euro/mp, iar prin raportare şi la hotărârile de stabilire a despăgubirilor, valoarea rezultată a fost de 323 euro/mp.
Rezultă din aceste evaluări diferenţe foarte mari între cele două modalităţi de evaluare, de aproape 70 %, ceea ce relevă incorectitudinea evaluării efectuate prin luarea în considerare a hotărârilor de expropriere.
Astfel, atât timp cât evaluarea făcută exclusiv pe baza contractelor de vânzare-cumpărare, care reflectă valoarea „cu care se vând în mod obişnuit” terenuri similare este într-un anumit sens, introducerea drept comparabilă şi a unor hotărâri de expropriere nu ar trebui să modifice în mod important evaluarea, dacă aceste hotărâri de expropriere ar reflecta şi ele valoarea reală de piaţă. În momentul în care, însă, evaluarea făcută şi prin considerarea acestor hotărâri de expropriere este atât de semnificativ modificată faţă de evaluarea făcută exclusiv pe baza de contracte de vânzare-cumpărare, rezultă în mod logic că de fapt comparabilele reprezentate de hotărâri de expropriere ies din marja convenţiilor de vânzare-cumpărare şi nu reflectă preţul real din aceste convenţii.
De aceea, respectând dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, nu poate fi avută în vedere evaluarea făcută prin raportare şi la hotărâri de expropriere pentru terenuri învecinate.
Nu este rolul acestei instanţe să explice această modalitate de evaluare a despăgubirilor făcută chiar de expropriator în diferitele hotărâri de expropriere existente la dosar şi diferenţele de evaluare făcute de expropriator între terenuri absolut învecinate. Curtea a observat aceste diferenţe mari de evaluare făcute de expropriator pentru terenuri învecinate (terenuri învecinate cu cel al reclamantei şi cu situaţie similară au fost evaluate de expropriator la sume de 446 euro mp, 329 euro/mp şi 315 euro/mp, în vreme ce reclamantei expropriatorul i-a oferit numai 172 euro/mp). Într-adevăr, este greu (dacă nu imposibil) de explicat asemenea diferenţe de evaluare, în condiţiile în care şi raportul de expertiză întocmit în prezenta cauză relevă că utilităţile acestor alte terenuri erau similare cu cel al reclamantei SC E.I. SRL. Pe de altă parte, Curtea nu este în măsură decât să soluţioneze prezenta cauză, fără a pune în discuţie valorile primite de alte persoane expropriate, iar în raport de dispoziţiile legale, s-a conchis în sensul că nu poate fi avută în vedere evaluarea făcută pe baza hotărârilor de stabilire a despăgubirilor pentru terenuri învecinate.
Pentru aceste motive, a fost înlăturată expertiza efectuată în primă instanţă, ca fiind nelegală în raport de dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, şi a fost valorificată expertiza efectuată în faza apelului, în forma întregită. Acest ultim raport a fost întocmit cu respectarea dispoziţiilor legale, evaluarea făcându-se prin raportare la mai multe contracte de vânzare-cumpărare pentru terenuri similare. S-au reţinut de către experţi şi indicii de corecţie adecvaţi în raport de timpul scurs de la data încheierii contractelor care au servit drept comparabile şi evoluţia pieţei imobiliare pe această perioadă, cât şi în funcţie de amplasamentul şi caracteristicile terenului. Aceşti indici de corecţie nu au fost combătuţi în mod justificat de părţi.
În ceea ce priveşte momentul la care trebuie efectuată evaluarea despăgubirilor, Curtea a stabilit că acesta este cel al efectuării expertizei în apel, legal întocmită şi care reflectă prima evaluare corectă a terenului.
Nu a fost avută în vedere nici valoarea de la data exproprierii, aşa cum solicită intimata reclamantă, deoarece din aplicarea coroborată a dispoziţiilor art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004 şi art. 26 din Legea nr. 33/1993 se relevă că evaluarea despăgubirilor se face la momentul raportului de expertiză.
Aceste prevederi legale au fost verificate sub aspectul constituţionalităţii de către Curtea Constituţională din perspectiva caracterului prealabil şi just al despăgubirii - în condiţiile în care, în cursul judecăţii, valoarea terenului se stabileşte la momentul întocmirii raportului de expertiză, şi nu la momentul exproprierii -, stabilindu-se î n numeroase decizii că nu contravin art. 44 alin. (3) din Constituţia României, deoarece conţin suficiente garanţii menite să ocrotească şi să garanteze dreptul de proprietate al titularilor supuşi procedurii de expropriere, inclusiv prin prisma exigenţelor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
În ce priveşte Decizia nr. 984/2012 pronunţată de Curtea Constituţională, invocată de intimata-reclamantă, instanţa de apel a considerat că nu relevă un reviriment de practică a Curţii Constituţionale, care să justifice ignorarea deciziilor anterior pronunţate, prin care se insistă că textul este perfect constituţional, deoarece obiectul controlului de neconstituţionalitate l-a făcut art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004 într-o formă care este inaplicabilă în cauză şi care a fost în vigoare o scurtă perioadă de timp, între noiembrie 2008 şi ianuarie 2009, când prin O.U.G. nr. 228/2008 s-a revenit la forma anterioară a textului. Pe de altă parte, argumentele dezvoltate în cuprinsul Deciziei nr. 984/2012, deşi par să contureze un punct de vedere contrar celor asumate anterior de instanţa de control constituţional, nu tranşează totuşi chestiunea în discuţie într-o maniera care să se constituie într-o schimbare de practică.
Curtea a înlăturat apărarea intimatei-reclamante conform căreia, prin apelurile formulate, nu s-a criticat raportarea primei instanţe la momentul exproprierii, constatând că prin ambele apeluri se invocă încălcarea art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, critică ce, coroborată cu caracterul devolutiv al apelului, atrage verificarea legalităţii sentinţei tribunalului sub toate aspectele puse în discuţie de aplicarea art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/ 1994.
Faţă de considerentele expuse, s-a avut în vedere raportul de expertiză întocmit în apel de experţii D., B. şi I., respectiv evaluarea făcută prin acesta doar pe baza contractelor de vânzare-cumpărare, la momentul întocmirii raportului - depus la termenul din data de 5 februarie 2013 - din care rezultă că valoarea terenului expropriat de 3.134 mp este de 184 euro/mp, determinând un total de 576.700 euro.
În ce priveşte restul de proprietate rămas neexpropiat, Curtea a constatat că sunt nefondate criticile apelanţilor în sensul că nu se cuvin despăgubiri intimatei reclamante pentru suprafaţa de 15.339 mp, faţă de dispoziţiile art. 14, 16, 17, 47 alin (1)1 din O.G. nr. 43/1997.
Conform raportului de expertiză întocmit în faţa tribunalului, din suprafaţa de 15.339 mp, 7.884 mp este situată în zona de siguranţă, iar suprafaţa de 3.960 mp teren reprezintă zona de protecţie.
Pentru suprafeţele de teren astfel afectate de zona de siguranţă şi de protecţie, utilizarea terenului nu mai poate fi făcută în raport de categoria sa de teren intravilan, cu potenţial construibil, ci exclusiv pentru culturi agricole sau forestiere pentru terenul afectat de zona de protecţie şi pentru cel afectat de restricţiile de construire instituite de art. 47 alin. (1)1 din O.G. nr. 43/1997, iar pentru terenul situat în zona de siguranţă nici măcar aceste utilizări agricole nu mai pot fi date.
Este evidentă, în această împrejurare, deprecierea valorică majoră suferită de aceste suprafeţe de teren, faţă de situaţia anterioară exproprierii, când terenul era intravilan şi cu potenţial construibil, potenţial pe care reclamanta chiar l-a valorificat anterior exproprierii, prin construirea depozitului aflat în prezent pe teren.
Experţii au evaluat prin raportul de expertiză întocmit în apel această depreciere valorică la suma de 173 euro/mp pentru terenul de 7.884 mp afectat de zona de siguranţă şi la suma de 150 euro/mp pentru suprafaţa de 3.960 mp afectată de zona de protecţie. Experţii au dat o valoare de 1 euro/mp pentru terenul afectat de zona de siguranţă şi care nu poate primi nici măcar utilizare agricolă şi o valoare de 24 euro/mp pentru terenul afectat de zona de protecţie, care poate fi folosit pentru culturi agricole. Plecând de aceste valori, experţii au calculat deprecierea menţionată mai sus prin raportare la preţul pe care terenul l-ar fi avut ca teren intravilan construibil. Se observă că pentru aceste două loturi de teren experţii au plecat de la o valoare a terenului (neafectat de expropriere) de 174 euro/mp (inferioara deci celei date lotului din faţă, expropriat, fiind aplicaţi indici de corecţie faţă de amplasamentul acestor loturi).
Curtea şi-a însuşit această modalitate de evaluare a prejudiciului, constatând că este raportată la criteriul obiectiv al utilizărilor pe care le mai poate avea terenul în urma exproprierii, iar prejudiciul este cert.
Aceeaşi este situaţia şi cu suprafaţa rămasă de 3.495 mp, neafectată de zona de siguranţă sau de protecţie, dar afectată de restricţii de construire, datorită lăţimii terenului de numai 10-11 m şi datorita faptului că nu mai are deschidere directă la stradă.
Astfel, s-a dovedit cu înscrisurile depuse că autorităţile competente în materie au refuzat intimatei reclamante eliberarea certificatului de urbanism şi a autorizaţiei de construire, având în vedere restricţiile urbanistice şi legale existente.
S-au depus în acest sens adresele emise de Primăria Ştefăneştii de Jos din 2009, respectiv din 2010 de către Arhitectul şef al C.J. Ilfov, prin care se atestă că terenul rămas neexpropriat devine neconstruibil. Este adevărat că aceste acte nu relevă ce proiect vizau cererile intimatei reclamante, anume dacă vizau un proiect care urma să aibă amplasamentul înăuntrul suprafeţei de 50 mp,. de la marginea asfaltică sau pe restul suprafeţei de 3.495 mp, neafectată de zona de siguranţă sau de protecţie.
Curtea nu şi-a însuşit pe deplin nici cele menţionate în aceste adrese, fiind evident că adresa Primariei Ştefăneştii de Jos este inexactă, făcând referire la suprafaţa expropriată de 18.473 mp, în timp ce nici adresa emisă de Arhitectul şef nu este foarte exactă, nefăcând nicio menţiune referitor la suprafaţa de 3.495 mp, neafectată de zona de siguranţă sau de protecţie.
Prejudiciul suferit de intimata reclamantă este, însă, cert, constând în deprecierea valorică evidentă a acestei suprafeţe de teren, care reprezintă la acest moment un teren mai puţin atractiv şi care, deşi construibil, se pretează unor categorii de proiecte limitate, din cauza dimensiunilor laturii de 10-11 m, dar şi a localizării sale în spatele proprietăţii, situaţie care impune găsirea unei soluţii de acces (acces care nu se va putea face, în mod logic, direct dinspre autostradă). Este evident că această suprafaţa de teren, deşi rămâne construibilă, este construibilă în condiţii foarte restrictive, ceea ce îi determină o scădere de valoare considerabilă.
Curtea şi-a însuşit valoarea deprecierii acestui teren calculată de către experţi în apel, de 70 euro/mp (evaluând propriu-zis terenul la acest moment, raportat la situaţia lui actuală în urma exproprierii la suma de 104 euro/mp), sens în care, în raport de dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, a acordat reclamantei şi despăgubiri pentru prejudiciul suferit prin deprecierea restului de proprietate rămasă neexpropriată, de 15.339 mp teren, depreciere evaluată în total la suma de 2.202.600 euro, conform raportului de expertiză (refăcut) efectuat în apel.
Curtea a înlăturat susţinerile apelanţilor în sensul că terenul rămas neexpropriat ar suferi, dimpotrivă, un spor de valoare, datorită apropierii de autostrada proiectată, fiind evident că acest lucru nu se întâmplă, de vreme ce terenul este afectat de restricţiile legale ca zonă de siguranţă şi de protecţie, iar diferenţa rămasă are o poziţie şi dimensiuni foarte dezavantajoase pentru construire.
Curtea a constatat că sunt nefondate susţinerile apelantului Statul Român în sensul că aceste pretenţii reprezintă o îmbogăţire fără justă cauză, de vreme ce reclamanta rămâne şi proprietară a terenului şi beneficiară a despăgubirilor, iar pe de altă parte, reclamanta ar fi putut solicita exproprierea totală: dacă Statul ar fi dorit să evite el însuşi această situaţie pretins imorală, avea posibilitatea să dispună exproprierea întregii suprafeţe, în plus, despăgubirile calculate de experţi nu reprezintă valoarea integrală a terenului, ci doar deprecierea valorică a terenului ca diferenţă dintre valoarea terenului dacă nu ar fi existat exproprierea şi valoarea acestuia în urma exproprierii.
Curtea a primit, însă, criticile apelanţilor referitoare la suma acordată de tribunal drept despăgubiri pentru prejudiciul suferit de intimata reclamantă printr-o pretinsă depreciere a construcţiei.
Astfel, Curtea a constatat că experţii au calculat această depreciere a valorii construcţiei printr-un raţionament care consideră o anumită capacitate diminuată de închiriere şi o chirie diminuată în cuantum. S-a considerat în acest sens că urmare a proiectului autostrăzii construcţia nu mai poate fi (nu a mai putut fi) închiriată în egală măsură, gradul de ocupare fiind mai mic, iar chiria percepută poate fi /este mai mică.
Curtea a apreciat că nu este dovedită legătura de cauzalitate dintre expropriere/proiectul autostrăzii şi eventualul prejudiciu invocat de reclamantă, raţionamentul experţilor este speculativ şi nedovedit.
Astfel, nu rezultă în niciun fel dovada faptului că atât gradul de ocupare eventual diminuat al construcţiei, cât şi nivelul mai mic al chiriei s-ar datora proiectului autostrăzii şi nu oricăror altor cauze externe. Calculul în sine făcut de experţi este speculativ, incluzând în principal factori absolut aleatorii şi speculativi.
Faptul că în discuţie este o perioadă de scădere drastică a economiei şi a pieţei imobiliare face la fel de credibilă ipoteza că aceste aspecte nu au nicio legătură cu proiectul autostrăzii. Altfel spus, diminuarea gradului de ocupare al construcţiei cu destinaţie de depozit şi birouri, ca şi reducerea chiriei percepute, s-ar putea datora în egală măsură faptului că activitatea economică este profund afectată în ultimii ani, fiind de notorietate că există în Bucureşti şi în zonele limitrofe hectare întregi de spaţii de depozitare şi birouri libere, care nu pot fi închiriate, aceste spaţii rămânând, aşadar, neproductive.
S-a considerat, astfel, că raportul de expertiză este total irelevant sub aspectul legăturii de cauzalitate dintre expropriere/proiectul autostrăzii şi eventualul prejudiciu invocat; s-a constatat, totodată, că înscrisurile depuse de reclamantă nu au putere probatorie.
S-a considerat că sunt emise pro causa cele două adrese emise de către societăţile SC G.C. SRL şi SC A.S.G. SRL, remarcându-se similitudinea până la identitate pe alocuri între modul lor de redactare, între chiriile oferite (pentru spaţiile de depozitare, de birouri şi parcare) şi motivele pentru care oferă aceste chirii (în esenţă, pentru că spaţiul este afectat de lucrările la autostradă şi lipseşte zona de protecţie).
În ce priveşte somaţia emisă de Stat către intimata-reclamantă din 2012, în care se face vorbire de necesitatea existenţei unui contract de ocupare a zonei drumului domeniu public, în caz contrar intervenind desfiinţarea construcţiei, Curtea a constatat că aceasta vizează o situaţie viitoare, care nu poate fi avută în vedere la acest moment. În mod evident, în cazul în care în viitor se va pune problema desfiinţării construcţiei, se va putea discuta prejudiciul astfel încercat de reclamantă.
În ce priveşte cererea reclamantei ca instanţa să oblige pe pârât şi la plata T.V.A.-ului aferent acestor sume acordate drept despăgubiri, Curtea a reţinut că reclamanta invocă faptul că sumele pe care ea le va încasa cu titlu de despăgubiri sunt purtătoare de T.V.A., şi nu o pretenţie distinctă de despăgubirile propriu-zise, cu titlu de prejudiciu încercat din expropriere.
În acest context, a considerat că o asemenea pretenţie excede cauzei, deoarece obiectul cererii îl constituie stabilirea despăgubirilor cuvenite conform art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, iar nu stabilirea taxelor şi impozitelor datorate de reclamantă în conformitate cu legislaţia fiscală, acest aspect putând face obiectul analizei într-un cadru care să deschidă un contencios fiscal.
Pe de altă parte, dacă reclamanta a înţeles totuşi să deducă judecaţii această pretenţie, în sensul că plata către stat a T.V.A.-ului ar reprezenta un prejudiciu suplimentar, Curtea a apreciat că acesta, chiar dacă ar fi datorat (aspect pe care nu îl poate tranşa instanţa civilă în prezentul litigiu), nu poate fi considerat un prejudiciu în contextul art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994. taxa pe valoarea adăugată reprezintă o taxă datorată bugetului de stat, una din impunerile fiscale, iar plata acesteia nu poate fi privită ca un „prejudiciu”, chiar dacă în mod logic plata unor asemenea sarcini fiscale produce o diminuare a patrimoniului.
În ce priveşte apărarea intimatei-reclamante conform căreia prin apelurile formulate nu s-a criticat acordarea de T.V.A., Curtea a apreciat că atât timp cât aceasta nici nu poate fi privită ca o pretenţie distinctă, fiind vorba de o taxă care s-ar „ataşa” despăgubirilor, nici nu era necesară formularea unei critici distincte.
Pentru aceste motive, hotărârea primei instanţe a fost schimbată în sensul înlăturării obligării Statului şi la plata unei sume reprezentând T.V.A.-ul.
Curtea a constatat că reclamanta a încasat deja echivalentul sumei de 539.048 euro, astfel că pârâtul a fost obligat doar la plata diferenţei de 2.240.252 euro, în echivalent în lei la data plăţii.
Totodată, având în vedere că pe parcursul judecăţii apelului reclamanta a renunţat la pretenţiile privind prejudiciul cauzat prin pierderea beneficiilor din contractul de închiriere, în baza art. 247 alin. final C. proc. civ., a fost anulată în parte sentinţa şi respinsă pe fond această pretenţie.
Curtea a apreciat că este întemeiată cererea experţilor B.M., D.M. şi I.E. de majorare a onorariului lor, faţă de complexitatea şi acurateţea raportului de expertiză întocmit, sens în care a dispus majorarea onorariului comisiei de experţi de la 2.100 lei la 6.000 lei, cuvenit în mod egal experţilor, şi a obligat pe apelantul Statul Român, prin C.N.A.D.N.R., la plata către experţi a diferenţei de onorariu de 3.900 lei.
Împotriva deciziei menţionate mai sus au declarat recurs, în termen legal, atât reclamanta SC E.I. SRL, cât şi pârâtul Statul Român prin C.N.A.D.N.R., criticând-o pentru nelegalitate, după cum urmează:
I. Prin motivele de recurs formulate, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7 şi 9 C. proc. civ., reclamanta SC E.I. SRL a arătat, în esenţă, următoarele:
1. Instanţa de apel a depăşit limitele învestirii sale prin cererile de apel, încălcând astfel principiul disponibilităţii aplicabil în procesul civil, atunci când s-a pronunţat asupra momentului la care să se facă evaluarea despăgubirilor (la data exproprierii, la momentul efectuării expertizei în apel sau la momentul efectuării expertizei în fond), în condiţiile în care niciunul din motivele invocate în cele două cereri de apel nu au adus critici asupra dezlegării date de prima instanţă în privinţa acestui aspect.
Criticile au vizat încălcarea de către tribunal a dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 doar sub aspectul neraportării de către instanţă şi experţi la „preţurile obişnuite de tranzacţionare a altor imobile de acelaşi fel cu cel supus exproprierii”, nu şi sub aspectul greşitei raportări a despăgubirilor referitor la momentul acordării lor, respectiv raportat la data exproprierii.
În cuprinsul celor două apeluri, se face referire la „data întocmirii raportului de expertiză” doar cu ocazia citării art. 26 alin. (2) din Legea 33/1994, în integralitatea sa, fără a se critica în vreun fel cele reţinute de prima instanţă sub acest aspect.
Prin invocarea încălcării unui text de lege nu înseamnă că se invocă încălcarea tuturor aspectelor reglementate de acel text de lege, astfel cum a considerat instanţa de apel, care nu a ţinut cont de limitarea regulii caracterului devolutiv al apelului adusă de principiul disponibilităţii, conform art. 295 alin. (2) C. proc. civ., ceea ce presupune ca instanţa de apel să cerceteze cauza doar prin raportare la motivele invocate în cererile de apel, neputându-se pronunţa asupra altor motive de reformare, cu excepţia celor de ordine publică.
2. Instanţa de apel a depăşit limitele învestirii sale şi atunci când s-a pronunţat în privinţa T.V.A.-ului aferent despăgubirii, acest aspect fiind intrat în puterea lucrului judecat ca urmare a neformulării de către Statul Român, prin C.N.A.D.N.R., şi nici de către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti de critici/motive de apel asupra dezlegării date de prima instanţă.
Mai mult decât atât, la interpelarea instanţei, în şedinţa publică din data de 26 februarie 2013, apelanţii-pârâţi au recunoscut faptul că despăgubirea este purtătoare de T.V.A.
De altfel, în mod nelegal, instanţa a apreciat că, prin invocarea încălcării art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, apelanţii-pârâţi au extins obiectul analizei şi asupra acestui aspect, în condiţiile în care acest text nu are nicio legătură cu normele legale invocate în susţinerea acordării T.V.A.-ului aferent despăgubirii.
3. Prin acordarea despăgubirilor stabilite de experţi raportat la momentul efectuării expertizei în procedura de control judiciar, şi nu la data exproprierii, astfel cum dispusese tribunalul, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 44 alin. (3) din Constituţia României şi a interpretat greşit dispoziţiile art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004 şi art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.
Pe lângă faptul că nu a fost învestită să cenzureze hotărârea fondului sub acest aspect, instanţa de apel a conchis în sensul că evaluarea despăgubirilor se face la momentul raportului de expertiză, fără a arăta, în concret, despre ce raport de expertiză este vorba, anume cel efectuat în procedura administrativă şi în temeiul căruia a fost emisă hotărârea de expropriere şi de acordare a despăgubirilor sau raportul de expertiză administrat în faza judiciară.
Din procedurile distincte de expropriere reglementate de cele două legi prin prisma dispoziţiilor imperative ale art. 44 alin. (3) din Constituţia României şi ale art. 1 din Protocol 1 la C.E.D.O., rezultă că pentru orice tip de expropriere există un singur moment la care se raportează/calculează despăgubirile, respectiv la momentul transferului dreptului de proprietate, care, în cazul Legii nr. 198/2004, spre deosebire de procedura judiciară reglementată de Legea nr. 33/1994, este data exproprierii, respectiv data întocmirii raportului de expertiză în procedura administrativă.
În acest sens, sintagma „data întocmirii raportului de expertiză” din art. 26 alin. (2) semnifică, în procedura administrativă a exproprierii reglementată de Legea nr. 198/2004, data întocmirii raportului de expertiză din acea procedură, cu atât mai mult cu cât procedura judiciară se limitează la controlul de legalitate al actului de expropriere emis de autoritatea administrativă doar sub aspectul despăgubirilor acordate, nu şi sub aspectul transferului dreptului de proprietate de la expropriat la expropriator.
În situaţia în care s-ar admite că data stabilirii despăgubirilor în cazul exproprierii este variabilă în funcţie de alţi factori, cum ar fi durata procedurii judiciare, s-ar crea o situaţie de inechitate în faţa legii faţă de persoanele care au fost în aceeaşi situaţie cu reclamanta şi care au beneficiat de o corectă evaluare a despăgubirii în cadrul procedurii administrative de expropriere, încasând contravaloarea bunurilor expropriate stabilită la momentul transferului dreptului de proprietate de la expropriat la expropriator.
În sensul celor arătate conchide şi Curtea Constituţională în Decizia Curţii nr. 984/2012 publicată în M. Of., Partea I nr. 25 din 11 ianuarie 2013, din care rezultă următoarele: sub aspectul momentului transferului dreptului de proprietate, procedurile de expropriere reglementate de cele două legi (Legea nr. 33/1994 - dreptul comun în materie de expropriere şi Legea nr. 198/2004 - lege specială) sunt distincte; expropriatul suportă riscul deprecierii valorii imobilului dacă despăgubirea este raportată la un moment ulterior transferului dreptului de proprietate de la expropriat la expropriator, fapt ce încalcă prevederile art. 44 alin. (3) din Constituţia României.
Aceste statuări ale Curţii Constituţionale au caracter general şi nu pot fi reţinute ca valabile doar pentru o anumită formă a art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004, respectiv cea adusă prin Legea nr. 184/2008, astfel cum a reţinut instanţa de apel.
4. Prin însuşirea variantei II a raportul de expertiză tehnică imobiliară, suplimentat şi întregit, întocmit în cauză de experţii D.M., B.M. şi I.E., instanţa de apel a pronunţat o hotărâre ce încalcă prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, precum şi ale art. 44 şi art. 16 din Constituţia României, art. 6 alin. (1), art. 14 din Convenţia Europeană şi art. 1 alin. (2) din Protocolul adiţional nr. 12.
Prin sintagma „imobile de acelaşi fel” din art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 se înţelege imobile cu aceleaşi caracteristici fizice, de localizare şi utilizare.
În speţă, singurul teren care se află în aceeaşi unitate administrativă şi este de acelaşi fel cu terenul în litigiu este terenul ce a făcut obiectul Hotărârii de Stabilire a Despăgubirilor din 31 august 2009 emisă de Comisia de Aplicare a Legii nr. 198/2004, teren selectat ca atare experţi în urma aplicării corespunzătoare a corecţiilor caracteristice metodei comparaţiei de piaţă.
Instanţa de apel a înlăturat în varianta I propusă de către experţi pentru calcularea despăgubirii, apreciind în mod nelegal că dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 presupun ca la evaluare să fie avute în vedere doar preţurile înscrise în contractele de vânzare-cumpărare, nu şi preţurile oferite de expropriator pentru „terenuri absolut învecinate şi cu situaţie absolut similară” cu terenul în discuţie.
Cu alte cuvinte, instanţa, deşi a recunoscut faptul că, pentru mai multe terenuri identice cu terenul în discuţie, expropriatorul a oferit un preţ mult mai mare decât cel oferit reclamantei, a permis ca statul român să trateze diferit persoane aflate în situaţii absolut similare, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă, ceea ce echivalează cu încălcarea art. 16 din Constituţia României privind principiul egalităţii în faţa legii şi a autorităţilor publice, precum şi a prevederilor art. 6 alin. (1), art. 14 din Convenţia Europeană şi art. 1 alin. (2) din Protocolul adiţional nr. 12.
În plus, faţă de prevederile art. 44 alin. (3) din Constituţia României, despăgubirea nu poate fi „dreaptă” decât atunci când acorzi valori similare de despăgubire pentru terenuri similare, vecine cu terenul expropriat.
5. Decizia recurată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 128 alin. (3) lit. c) şi 137 alin. (1) lit. b) din C. fisc. şi cuprinde motive străine de natura pricinii în ceea ce priveşte pretenţia reclamantei de obligare a pârâtului la plata T.V.A.-ului aferent despăgubirii.
În cadrul contestaţiei împotriva modului în care au fost stabilite despăgubirile pentru expropriere, reclamanta a înţeles să conteste şi faptul că prin hotărârea de despăgubire nu a fost reţinut/acordat şi T.V.A.-ul aferent despăgubirii, astfel încât considerentele instanţei de apel, în sensul că acest aspect nu face obiectul prezentei pricini întrucât poate fi dezbătut doar într-un eventual viitor litigiu de contencios fiscal, nu au legătură/sunt străine de natura prezentei pricini.
În speţă, sunt aplicabile prevederile art. 128 alin. (3) lit. c) din C. fisc., conform căruia „trecerea în domeniul public a unor bunuri din patrimoniul persoanelor impozabile.în schimbul unei despăgubiri” este considerată livrare de bunuri, ce intră în sfera operaţiunilor supuse taxei pe valoare adăugată, precum şi art. 137 alin. (4) lit. b) din C. fisc., conform căruia pentru operaţiunile prevăzute de art. 128 alin. (3) lit. c), baza de impozitare a taxei pe valoare adăugată este constituită din compensaţia aferentă.
6. Prin neincluderea în despăgubire a prejudiciului cauzat prin deprecierea construcţiei, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre ce încălcă prevederile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 şi ale art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O. şi care cuprinde motive contradictorii.
Instanţa de apel, pe de o parte, a recunoscut faptul că întreg terenul rămas în proprietatea reclamantei a suferit o depreciere ca urmare a exproprierii, iar pe de altă parte, a conchis în sensul că deprecierea nu a afectat şi construcţia amplasată pe terenul depreciat.
O asemenea motivare este contradictorie, deoarece deprecierea terenului rămas în proprietate ca urmare a exproprierii - nemaivând deschidere la stradă şi fiind mai puţin atractiv -, înseamnă că şi construcţia amplasată pe acest teren a suferit o depreciere.
În plus, instanţa de apel a recunoscut faptul că toate probele aflate la dosarul cauzei (toate expertizele tehnice şi înscrisurile administrate) converg în sensul existenţei unei deprecieri a construcţiei aflate pe terenul depreciat ca urmare a exproprierii, însă a apreciat tot acest probatoriu ca fiind speculativ.
II. Prin motivele de recurs formulate, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul Statul Român prin C.N.A.D.N.R. a criticat decizia recurată în privinţa despăgubirilor acordate pentru terenul neexpropriat.
S-a susţinut că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit prevederile O.G. nr. 43/1997 privind regimul drumurilor, în legătură cu zona de siguranţă şi de protecţie.
Astfel, cu privire la zona de siguranţă, instanţa a avut în vedere exclusiv prevederile art. 14 şi 16, făcând abstracţie de prevederile art. 2 alin. (5) pct. 6, care arată expres că zona de siguranţă a drumului este în domeniul public al statului, adică este cuprinsă în suprafaţa expropriată de 3.134 mp.
În ceea ce priveşte zona de protecţie, conform art. 17 din ordonanţă şi anexei 1, aceasta este suprafaţa ce se suprapune peste terenul rămas în proprietatea reclamantei, dar corespunzător distanţei de 50 mp de la axul drumului.
Având în vedere aceste prevederi legale, nici experţii, dar nici instanţa de judecată, nu au stabilit cu certitudine zona de protecţie a autostrăzii care se suprapune suprafeţei rămase în proprietate.
S-a mai susţinut că prejudiciul pretins nu este cert, motiv pentru care se impune înlăturarea sa, deoarece terenul rămas în proprietate poate fi folosit în continuare inclusiv pentru depozitare aferentă halei deja construite, iar pentru viitor, din documentele existente la dosar nu rezultă că terenul ar fi inutilizabil pentru curţi construcţii conform destinaţiei sale.
În ipoteza în care s-ar reţine că, totuşi, restul de proprietate este afectat, în sensul că terenul nu mai poate fi folosit conform categoriei de folosinţă, recurentul a pretins că stabilirea prejudiciului de către instanţa de apel nu a fost făcută conform art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.
Astfel, în mod greşit şi imoral s-a reţinut existenţa unui prejudiciu pentru terenul rămas în proprietate de sub construcţia existentă - hală cu suprafaţa ocupată la sol de 1.025,46 mp -, din moment ce hala este edificată, funcţională conform autorizaţiei de construire. Cu atât mai puţin s-ar putea considera că acest teren ar mai avea eventual destinaţie agricolă.
Din raportul de expertiză, se observă că în dreptul proprietăţii intimatei, autostrada are caracteristicile unui pod şi nu este amplasată direct pe suprafaţa solului. Pe lângă hala construită, în jurul acesteia sunt platforme betonate şi spaţii de deservire. În aceste condiţii, instanţa de apel a apreciat în mod nelegal că aceste terenuri nu mai prezintă interes, decât, eventual, un interes agricol şi, ca atare, a acordat cu titlu de despăgubiri valoarea aproape integrală pentru curţi construcţii.
Un eventual prejudiciu care ar putea fi acordat, faţă de documentele existente la dosar, ar reprezenta diferenţa de valoare dintre terenul intravilan curţi construcţii care nu ar mai putea fi folosit ulterior şi valoarea terenului intravilan agricol ce ar fi folosit ulterior. Pentru aceasta, însă, trebuie stabilită cu exactitate suprafaţa de teren afectată în acest mod, în ea neputând intra sub nicio formă amprenta halei la sol şi nici spaţiile de deservire ale acesteia ce constituie deja construcţii (platformele betonate).
Astfel, în primul rând, aşa cum rezultă din dispoziţiile Ordonanţei nr. 43/1997, trebuie înlăturată constatarea instanţei şi a experţilor, bazată pe o interpretare şi aplicare greşită a legii, cum că suprafaţa rămasă în proprietate ar fi afectată de zona de siguranţă, în condiţiile în care art. 2 alin. (5) pct. 6 este neechivoc în sensul că zona de siguranţă face parte din domeniul public al statului.
Din suprafaţa rămasă de 15.339 mp, afectată parţial de zona de protecţie, trebuie scăzute suprafeţele de teren ce sunt folosite conform destinaţiei curţii construcţii, respectiv suprafaţa pe care este construită hala (depozit), platformele betonate şi spaţiile de deservire, întrucât terenul pe care sunt construite nu poate avea pe viitor o altă destinaţie.
Se observă din somaţia către intimată, înregistrată la 16 iulie 2012, că din proprietatea publică (drum naţional) este amenajat pentru deservirea depozitului un drum de acces, iar utilizarea proprietăţii publice în acest sens se face pe bază de contract de utilizare a zonei drumului. (în nici un caz nu este vorba de somaţie pentru desfiinţarea construcţiilor, astfel cum a pretins intimata).
După scăderea suprafeţelor de teren deja utilizate conform destinaţiei curţi construcţii, ar putea, eventual, rămâne o suprafaţă pentru care ar fi posibilă stabilirea unui prejudiciu încercat prin deprecierea valorii terenului, în sensul că pe viitor nu ar mai putea fi folosit ca teren curţi construcţii, ci doar ca teren agricol.
În această situaţie, prejudiciul trebuie stabilit în conformitate cu prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994, în sensul că, în mod similar cu evaluarea terenului expropriat, pentru determinarea valorii suprafeţei ce nu ar putea fi folosită decât ca teren agricol, să se aibă în vedere contracte de vânzare-cumpărare pentru terenuri cu categoria agricol intravilan, deprecierea suferită fiind diferenţa dintre valoarea terenului intravilan curţii construcţii şi valoarea terenului intravilan agricol.
Recurentul a solicitat, în principal, modificarea deciziei, în sensul înlăturării prejudiciului de 2.202.600 euro încercat prin deprecierea valorii restului de proprietate de 15.339 mp teren sau, în subsidiar, casarea deciziei în temeiul art. 312 şi 314 C. proc. civ., dat fiind că stabilirea prejudiciului cu privire la deprecierea restului de proprietate s-a făcut cu o interpretare şi aplicare greşită a legii şi printr-o stabilire eronată a situaţiei de fapt, fiind necesară, totodată, efectuarea unei expertize de specialitate care să ţină cont de toate aspectele semnalate.
La termenul de judecată din 8 noiembrie 2013, recurenta-reclamantă a invocat excepţia nulităţii recursului pârâtului, în conformitate cu dispoziţiile art. 306 alin. ultim C. proc. civ., motivat de faptul că, deşi sunt încadrate formal în ipoteza prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticile se referă la o greşită stabilire a situaţiei de fapt, fiind de fapt obiecţiuni la expertiză, astfel că nu pot fi avute în vedere în calea de atac a recursului.
Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate şi actele dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
I. Recursul declarat de către reclamanta SC E.I. SRL este nefondat, pentru următoarele considerente:
1. Cu toate că s-a indicat drept temei juridic al motivelor de recurs dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7 şi 9 C. proc. civ., din dezvoltarea criticilor formulate, rezultă că acestea se încadrează doar în cazurile de recurs descrise de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., din perspectiva cărora vor fi analizate în cauză.
Astfel, pretinzând că instanţa de apel s-a pronunţat plus petita, recurenta susţine, în fapt, depăşirea limitelor învestirii în raport de motivele de apel, critică ce presupune verificarea respectării prevederilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ. privind limitele devoluţiunii în apel, în contextul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., şi nu al celui de la pct. 6 al art. 304, explicit invocat de către recurentă.
Acest din urmă motiv de recurs („dacă instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut”) se referă la modul de soluţionare de către instanţa de apel a pretenţiilor din cererea de chemare în judecată, atunci când a fost evocat fondul cauzei, şi nu la soluţionarea căii ordinare de atac în limitele cererii de apel, ca atare, nu este incident în cauză, critica recurentei urmând a fi evaluată din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Instanţa de apel a apreciat în mod corect că, susţinându-se de către ambii apelanţi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 în privinţa modului de evaluare a despăgubirilor cuvenite persoanei expropriate, a fost învestită cu cercetarea aplicării acestei norme, de către prima instanţă, sub toate aspectele, inclusiv în privinţa momentului la care se evaluează despăgubirile în etapa jurisdicţională.
În mod necontestat, ambii apelanţi au dezvoltat critici referitoare la criteriul de calcul al despăgubirilor, anume preţul cu care se vând în mod obişnuit imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială. Acest fapt este suficient pentru declanşarea controlului judiciar în apel sub toate aspectele desprinse din art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, deoarece verificarea legalităţii criteriului de calcul al despăgubirilor aplicat de către tribunal implica în mod necesar determinarea reperului temporal avut în vedere de către legiuitor pentru calcularea despăgubirilor.
Aceste condiţii de aplicare a normei fiind interdependente (preţul obişnuit de vânzare, respectiv cel de la data întocmirii raportului de expertiză), verificarea criteriului de calcul fără cenzurarea momentului la care prima instanţă s-a raportat în calcularea despăgubirilor ar fi echivalat cu o examinare formală a legalităţii sentinţei, de vreme ce concluzia instanţei de apel nu ar fi reflectat în mod real aplicarea legii de către prima instanţă chiar pe aspectele dezvoltate în motivele de apel.
De altfel, caracterul devolutiv al apelului ar fi condus la verificarea aspectului în discuţie chiar dacă apelurile nu ar fi fost motivate, în condiţiile art. 292 alin. (2) C. proc. civ., dat fiind că prima instanţă stabilise drept obiectiv al expertizei tehnice stabilirea cuantumului despăgubirii cuvenite reclamantei atât la data exproprierii, cât şi la data efectuării raportului de expertiză în faza judecăţii, ceea ce implica cercetarea modului de calcul al despăgubirii sub toate aspectele impuse de aplicarea corespunzătoare a dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.
Drept urmare, este nefondată critica referitoare la încălcarea limitelor învestirii instanţei de apel în ceea ce priveşte reperul temporal de calcul al despăgubirilor.
2. Aceeaşi concluzie se impune şi în legătură cu susţinerea cu un obiect similar (depăşirea limitelor cererii de apel) vizând îndreptăţirea reclamantei la plata T.V.A.-ului aferent despăgubirilor.
Astfel, se reţine că instanţa de apel, constatând întemeiate criticile apelanţilor, a schimbat sentinţa pe aspectul cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantei atât pentru terenul expropriat, cât şi pentru cel neexpropriat şi respingând o parte din pretenţii. În acest cadru, a apreciat că este lipsită de relevanţă inexistenţa unui motiv de apel privind plata T.V.A., dat fiind că adăugarea T.V.A.-ului aferent despăgubirilor nu poate fi privită ca o pretenţie distinctă de plata creanţei principale, cu titlu de prejudiciu încercat din expropriere.
Astfel motivată, decizia adoptată pe acest aspect este legală: chiar în prezenţa unui motiv de apel, instanţa de apel nu s-ar fi putut pronunţa în sensul menţinerii ori al schimbării sentinţei, deoarece aceste soluţii pot viza doar cereri deduse judecăţii.
Or, cât timp a considerat că plata T.V.A. nu reprezintă o asemenea cerere şi, evocând fondul cauzei, s-a pronunţat asupra pretenţiilor deduse judecăţii, în mod corect instanţa de apel a considerat că este abilitată să aprecieze ea însăşi dacă poate fi adăugat T.V.A. la despăgubirile stabilite, faţă de cadrul procesual obiectiv fixat prin cererea de chemare în judecată.
Această apreciere urmează a fi evaluată de către această instanţă de control judiciar în contextul criticilor vizând încălcarea dispoziţiilor C. fisc. şi existenţa unor motive contradictorii în cuprinsul deciziei, fiind nefondate, însă, susţinerile vizând încălcarea prevederilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., pentru considerentele expuse anterior.
3. În ceea ce priveşte momentul la care trebuie evaluate despăgubirile cuvenite persoanei expropriate în faza judiciară a exproprierii, Înalta Curte constată următoarele:
Contrar susţinerilor recurentei, în considerentele deciziei recurate acest moment a fost identificat explicit ca fiind data efectuării expertizei în apel, legal întocmită şi care reflectă prima evaluare corectă a terenului, iar această apreciere a instanţei de apel este legală, relevând o interpretare corespunzătoare a dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, care reglementează atât criteriul de calcul, cât şi menţiunea expresă a evaluării despăgubirilor „ la data întocmirii raportului de expertiză”.
Raţionamentul recurentei pentru interpretarea sintagmei subliniate în sensul că ar viza data întocmirii raportului de expertiză în procedura administrativă, şi nu în faza judecăţii, se bazează pe premisa că această dată trebuie să fie cea la care operează transferul dreptului de proprietate în patrimoniul expropriatorului, deoarece doar în acest fel se respectă exigenţa constituţională privind caracterul just şi prealabil al despăgubirii.
Or, premisa enunţată de către recurentă are relevanţă exclusiv pentru etapa administrativă a exproprierii reglementate prin Legea nr. 198/2004, deoarece transferul dreptului de proprietate operează imediat după momentul stabilirii despăgubirilor în acea fază, în condiţiile art. 15 din Lege (cel mai târziu la data consemnării sumei de bani pe numele persoanei expropriate), fără vreo legătură cu eventuala procedură judiciară declanşată în temeiul art. 9 din Legea nr. 198/2004.
În cadrul unei asemenea judecăţi, suma de bani acordată cu titlu de despăgubire nu poate fi mai mică decât cea stabilită de către expropriator, potrivit dispoziţiilor art. 27 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 (la care trimite art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004), astfel încât nu este posibil a se ajunge la acordarea unor despăgubiri mai reduse decât cele de care persoana expropriată este îndreptăţită să beneficieze la data transferului dreptului de proprietate.
Aşadar, premisa arătată anterior nu conduce prin ea însăşi la concluzia că şi în etapa judiciară trebuie avut în vedere, la calcularea despăgubirilor, momentul transferului dreptului de proprietate, cât timp acest moment este consumat la data sesizării instanţei de judecată, iar prin hotărârea judecătorească s-ar putea stabili, dacă este cazul, doar un cuantum mai mare al despăgubirilor decât cel din etapa administrativă.
Pe de altă parte, în cadrul procesual deschis de prevederile art. 9 din Legea nr. 198/2004, instanţa de judecată nu exercită un veritabil control de legalitate al hotărârii expropriatorului pe aspectul cuantumului despăgubirilor, astfel cum pretinde recurenta.
Chiar dacă cererea adresată instanţei are, în parte, caracteristicile unei căi de atac împotriva hotărârii administrative (doar pentru persoana menţionată în hotărâre ca fiind aparent îndreptăţită la despăgubiri, în ceea ce priveşte data sesizării instanţei, care curge de la comunicării hotărârii), iar legiuitorul însuşi o denumeşte „cale de atac” (în cuprinsul art. 9 alin. (1) din Legea nr. 198/2004, atunci când prevede că exercitarea acesteia nu împiedică transferul dreptului de proprietate), în realitate, este vorba despre o cerere în pretenţii, prin care se tinde la stabilirea de către instanţă a cuantumului despăgubirilor.
Controlul de legalitate ar putea fi exercitat doar dacă instanţa ar aplica acelaşi criteriu de calcul al despăgubirilor cu cel din etapa administrativă, pentru a cerceta dacă expropriatorul le-a stabilit în mod corect, or, legiuitorul a prevăzut criterii de calcul diferite în cele două etape.
Astfel, potrivit art. 4 alin. (9) din Legea nr. 198/2004 (în forma de la data emiterii Hotărârii din 7 septembrie 2009 de stabilire a despăgubirilor), raportul de evaluare în faza exproprierii se întocmeşte având în vedere expertiza actualizată de Camera Notarilor Publici, potrivit art. 771 alin. (5) din C. fisc. Potrivit acestei din urmă norme, expertiza vizează, într-adevăr, valoarea de circulaţie, dar este stabilită de către Camera Notarilor Publici şi nu concordă în mod necesar cu valoarea declarată de părţi în actul de vânzare-cumpărare (fapt relevat, de exemplu, chiar în art. 771 din C. fisc., prin modul de calcul al impozitului asupra venitului din transferul proprietăţilor imobiliare).
Or, potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, incident în faza judecăţii, instanţa calculează despăgubirile în raport de preţul consemnat în acte autentice de vânzare-cumpărare, fără a avea în vedere expertiza actualizată de Camera Notarilor Publici la care face referire de art. 4 alin. (9) din Legea nr. 198/2004.
Ca atare, instanţa nefăcând o verificare a legalităţii hotărârii comisiei de expropriere pe aspectul cuantumului despăgubirilor, aplicând un criteriu de calcul diferit, nu există, nici din acest punct de vedere, vreo raţiune pentru ca evaluarea făcută de către instanţă să aibă în vedere momentul exproprierii. Dimpotrivă, într-un asemenea caz, procedura existentă de stabilire a despăgubirilor nu şi-ar găsi vreo justificare, dacă expropriatorul şi instanţa ar aplica metode diferite de calcul, dar s-ar raporta la acelaşi moment, cel al exproprierii. Nici în această situaţie nu s-ar putea vorbi, de altfel, despre un control judiciar de legalitate exercitat de către instanţă, deoarece acesta presupune în mod necesar acelaşi criteriu de calcul, condiţie care nu ar fi întrunită.
Nu sunt fondate nici argumentele de echitate invocate de către recurentă în susţinerea interpretării sintagmei „la data întocmirii raportului de expertiză” din art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, după cum nu pot fi primite nici cele referitoare la jurisprudenţa Curţii Constituţionale.
Eventuala situaţie de inechitate pretins creată între reclamantă şi alte persoane care au beneficiat de o corectă evaluare a despăgubirii în faza administrativă a exproprierii nu poate fi reţinută din raportarea instanţei, în condiţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, la un alt moment decât cel al exproprierii, atât timp cât în faza judecăţii se aplică un criteriu de calcul diferit de cel din faza administrativă. Această situaţie ar putea decurge doar din aplicarea aceluiaşi criteriu (fie valoarea de circulaţie stabilită de către Camera Notarilor Publici, fie preţurile din tranzacţiile efectiv perfectate), care nu ar trebui, în mod rezonabil, să conducă la rezultate diferite, ceea ce nu este cazul în speţă, pentru considerentele arătate.
În ceea ce priveşte Decizia Curţii Constituţionale nr. 984/2012, a fost invocată de către recurentă ca un argument suplimentar. Or, cât timp niciunul dintre celelalte argumente ale recurentei nu a fost primit, se constată că referirea la acea hotărâre a instanţei de contencios constituţional nu este în măsură, prin ea însăşi, să susţină concluzia pretinsă prin motivele de recurs, fiind pe deplin viabile considerentele reţinute în decizia recurată.
Astfel, instanţa de apel a arătat în mod corect că decizia în discuţie a avut în vedere o anumită formă a art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004, care nu este incidentă în cauză, deoarece fusese deja înlăturată (prin O.U.G. nr. 228/2008) la data de 7 septembrie 2009, data emiterii hotărârii de stabilire a despăgubirilor în prezenta cauză. Din acest motiv, raţionamentul din acea decizie (în mod justificat diferit de cel din jurisprudenţa anterioară a Curţii în legătură cu art. 9 din Lege) nu ar putea fi generalizat, în absenţa oricărui indiciu de revenire ulterioară a Curţii asupra jurisprudenţei constante prin care a conchis în sensul conformităţii art. 9 alin. (3) din Lege cu prevederile Constituţiei.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că, în mod corect, instanţa de apel a considerat că momentul la care trebuie evaluate despăgubirile în contextul art. 9 din Legea nr. 198/2004 cu referire la art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 este acela al datei raportului de expertiză legal întocmit în cursul judecăţii, nefiind fondate criticile recurentei pe acest aspect.
4. Din cele expuse anterior, rezultă că nu poate fi primit nici motivul de recurs referitor la interpretarea şi aplicarea greşită a legii în privinţa modului de evaluare a despăgubirilor pentru terenul expropriat, respectiv prin luarea în considerare exclusiv a preţurilor din contracte de vânzare - cumpărare, nu şi a preţurilor oferite de către expropriator pentru terenuri învecinate şi cu situaţie similară celui în discuţie.
Aceste susţineri ale recurentei au drept premisă raportarea, în evaluarea despăgubirilor de către instanţa de judecată, la momentul exproprierii, de vreme ce se pretinde compararea, sub aspectul cuantumului, la despăgubiri stabilite de către expropriator prin hotărâri emise în faza administrativă (în anul 2009).
Or, după cum s-a arătat deja, momentul exproprierii este lipsit de relevanţă pentru evaluarea despăgubirilor în faza jurisdicţională declanşată în temeiul art. 9 din Legea nr. 198/2004, fază în care despăgubirile se stabilesc prin aplicarea criteriului prevăzut de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, anume preţurile de vânzare relevate de contracte de vânzare - cumpărare perfectate la data efectuării expertizei în faza judecăţii.
Este adevărat că, în măsura în care nu au fost perfectate tranzacţii în acea perioadă, se poate recurge la alte mijloace de probă concludente, ofertele de preţ ale agenţiilor imobiliare ori preţurile din anunţurile de mica publicitate din zonele locale şi chiar despăgubiri stabilite pe cale judecătorească, însă aceste dovezi trebuie să fie relevante din perspectiva perioadei de referinţă prevăzute de legiuitor, fără a interesa momentul exproprierii.
Faţă de considerentele expuse, criticile pe acest aspect sunt nefondate şi vor fi înlăturate ca atare.
5. În ceea ce priveşte acordarea taxei pe valoarea adăugată, se reţine că instanţa de apel a constatat că pretenţia având ca obiect plata acestei taxe pretinse a se aplica asupra sumelor de bani pe care reclamanta le va încasa cu titlu de despăgubiri excede obiectului cauzei, care constă în stabilirea despăgubirilor cuvenite conform art. 26 din Legea nr. 33/1994, şi chiar dacă s-ar califica această pretenţie ca vizând o componentă a prejudiciului ce trebuie reparat pe temeiul acestei dispoziţii legale, plata taxei pe valoarea adăugată nu reprezintă un „prejudiciu” în sensul normei, fiind o taxă datorată bugetului de stat.
S-a arătat deja, în contextul criticilor analizate la pct. 3 din prezentele considerente, că cererea dedusă judecăţii în prezenta cauză reprezintă o cerere în pretenţii, prin care se tinde la stabilirea de către instanţă a cuantumului despăgubirilor.
Ca atare, instanţa de apel a făcut o corectă calificare a cererii din perspectiva obiectului său, fiind nefondate criticile referitoare la inserarea în decizia recurată a unor motive străine de natura pricinii.
Prin motivele de recurs, reclamanta nu a formulat critici concrete asupra aprecierii instanţei de apel în sensul că taxa pe valoarea adăugată nu constituie o componentă a prejudiciului ce poate fi reparat pe temeiul art. 26 din Legea nr. 33/1994, astfel încât acest aspect nu face obiect de analiză în prezenta cauză.
În condiţiile în care instanţa de apel nu a examinat dacă despăgubirile încasate ca urmare a exproprierii sunt sau nu purtătoare de T.V.A., considerând, în mod corect, că pretenţiile cu acest obiect nu sunt fondate în contextul art. 26 din Legea nr. 33/1994, urmează a fi înlăturate susţinerile referitoare la încălcarea prevederilor art. 128 alin. (3) lit. c) şi art. 137 alin. (1) lit. b) din C. fisc.
6. În ceea ce priveşte criticile privind contravaloarea pretinsului prejudiciu cauzat reclamantei prin deprecierea construcţiei aflate pe terenul neexpropriat, rămas în proprietatea reclamantei şi situat în imediata vecinătate a terenului expropriat, recurenta a susţinut că instanţa de apel, din moment ce a reţinut deprecierea terenului neexpropriat, în mod logic trebuia să constate deprecierea şi a construcţiei de pe acest teren.
Susţinerile cu acest obiect sunt nefondate, deoarece pornesc de la premisa greşită că instanţa de apel ar fi infirmat existenţa unei deprecieri valorice în privinţa construcţiei.
În realitate, instanţa de apel, respingând pretenţiile reclamantei pentru prejudiciul suferit prin pretinsa depreciere a construcţiei, a apreciat că nu a fost dovedită legătura de cauzalitate dintre expropriere/proiectul autostrăzii şi eventualul prejudiciu invocat, în contextul modului de calcul al deprecierii aplicat de către experţi, privind diminuarea capacităţii de închiriere a construcţiei şi a nivelului chiriei.
Aşadar, instanţa de apel nu s-a pronunţat în sensul inexistenţei unei deprecieri a construcţiei, ci doar a apreciat că deprecierea constatată de către experţi nu a fost cauzată în mod necesar prin faptul exproprierii, fiind plauzibil ca elementele deprecierii relevate în raportul de expertiză să fi fost conturate prin implicarea altor factori decât proiectul autostrăzii.
Faţă de această motivare, se constată inexistenţa unei contradicţii logice în considerentele deciziei recurate.
Vor fi înlăturate şi susţinerile referitoare la modul de apreciere a probatoriului pe aspectul deprecierii construcţiei, deoarece tind la reevaluarea situaţiei de fapt în ceea ce priveşte existenţa ori inexistenţa legăturii de cauzalitate dintre expropriere şi deprecierea construcţiei. Această finalitate urmărită de către recurentă excede atribuţiilor acestei instanţe de control judiciar, circumscrise aprecierii exclusiv legalităţii deciziei în raport de cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., nu şi a temeiniciei deciziei recurate.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul reclamantei ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
II. În ceea ce priveşte recursul declarat de către pârâtul Statul Român, prin C.N.A.D.N.R. SA, Înalta Curte constată următoarele:
Recurenta-reclamantă a invocat excepţia nulităţii recursului pârâtului, în conformitate cu dispoziţiile art. 306 alin. ultim C. proc. civ., motivat de faptul că, deşi sunt încadrate formal în ipoteza prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticile din recurs se referă la o greşită stabilire a situaţiei de fapt, fiind de fapt obiecţiuni la expertiză, astfel că nu pot fi avute în vedere în calea de atac a recursului.
Excepţia nulităţii recursului este nefondată.
Conform art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea greşită a motivelor de recurs este sancţionată cu nulitatea recursului, însă numai dacă dezvoltarea acestora nu face posibilă încadrarea sa într-unul dintre cazurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Se constată că susţinerile recurentului-pârât pot fi cercetate prin prisma cazului din art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din perspectiva modului de aplicare, de către instanţa de apel, a prevederilor legale indicate chiar în cererea de recurs, respectiv cele ale O.G. nr. 43/1997 privind regimul drumurilor şi cele ale art. 26 din Legea nr. 33/1994.
Astfel, s-a criticat ignorarea regimului juridic al zonei de siguranţă, astfel cum este reglementat de art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 43/1997, cu referire la art. 16 şi la anexa 1 din aceeaşi ordonanţă, precum şi încălcarea prevederilor art. 17 şi ale anexei 1 din aceeaşi O.G. nr. 43/1997 privind limitele zonei de protecţie a autostrăzii.
Totodată, s-a susţinut că despăgubirile cuvenite reclamantei pentru prejudiciul cauzat terenului neexpropriat de 15.339 mp au fost greşit evaluate, în condiţiile în care, pe de o parte, a fost inclusă contravaloarea terenului aflat în domeniul public al statului, iar pe de altă parte, nu s-a ţinut cont de faptul că o parte din teren şi-a păstrat categoria de folosinţă de teren „curţi construcţii” de la data exproprierii, fiind ocupată în continuare de construcţia preexistentă, respectiv folosită pentru accesul şi deservirea acesteia.
Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, cercetarea motivelor de recurs concepute de către pârât nu implică reevaluarea situaţiei de fapt reţinute de către instanţa de apel, dimpotrivă, presupune tocmai examinarea aplicării legii la acea stare de fapt, după cum se va arăta în considerentele ce vor fi expuse.
Nu este exclus ca, în raport de condiţiile de aplicare a dispoziţiilor legale incidente, instanţa de recurs să constate că situaţia de fapt nu a fost pe deplin lămurită, astfel încât nu este posibilă exercitarea controlului de legalitate al deciziei recurate, în temeiul art. 314 C. proc. civ., astfel cum este cazul în speţă. O atare ipoteză nu semnifică faptul că, prin motivele de recurs, s-ar critica greşita stabilire a situaţiei de fapt de către instanţa de apel, ci reflectă imposibilitatea verificării modului de aplicare a unor dispoziţii legale cărora instanţa de apel le-a dat eficienţă, considerând că sunt incidente în cauză, în absenţa stabilirii cu certitudine a elementelor de fapt relevante din perspectiva normelor aplicabile.
Totodată, criticile referitoare la evaluarea despăgubirilor cuvenite în considerarea terenului neexpropriat, din perspectiva categoriei de folosinţă a terenului de la data exproprierii şi de la data expertizării evocă aplicarea dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, în ceea ce priveşte condiţia caracterului cert al prejudiciului, prin raportare la categoria de folosinţă a terenului, context în care criticile urmează a fi evaluate.
Pentru aceste considerente, excepţia nulităţii recursului va fi respinsă.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate de către recurentul-pârât, se constată următoarele:
Tribunalul a constatat, pe baza raportului de expertiză întocmit în cursul judecăţii în primă instanţă, faptul că întreaga suprafaţă de teren rămasă în proprietatea reclamantei, de 15.339 mp, a suferit o depreciere a valorii în proporţie de 100%, dat fiind că o suprafaţă de 11.844 mp se află în zona de siguranţă ( 7.884 mp) şi în zona de protecţie ( 3.960 mp) ale autostrăzii, astfel cum aceste zone sunt definite de art. 14, 16, 17 şi 18 din O.G. nr. 43/1997, iar diferenţa rămâne nesemnificativă şi greu de utilizat la parametrii şi scopul pentru care a fost achiziţionat.
Prin motivele de apel, pârâtul Statul Român a criticat aprecierea tribunalului privind deprecierea totală a terenului neexpropriat şi acordarea de despăgubiri la aceeaşi valoare cu cea acordată pentru terenul expropriat, considerând că se ajunge la o îmbogăţire fără justă cauză a reclamantei, care rămâne proprietarul terenului de 15.339 mp şi poate dispune liber de acesta, însă este despăgubită, în acelaşi timp, cu o sumă de bani reprezentând contravaloarea terenului, ca şi cum acest teren ar fi fost expropriat. La rândul său, pârâtul Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a contestat acordarea despăgubirilor cu acest titlu.
În contextul acestor critici, instanţa de apel a dispus efectuarea unei expertize de evaluare a proprietăţii imobiliare, având ca obiectiv, printre altele, stabilirea eventualei deprecieri ori aprecieri, ca urmare a exproprierii, a valorii terenului neexpropriat şi, în cazul constatării unei deprecieri valorice, cuantificarea acesteia, cu explicarea detaliată a temeiului de fapt şi de drept al deprecierii.
Prin decizia recurată, instanţa şi-a însuşit în totalitate concluziile raportului de expertiză întocmit în faza apelului şi a constatat că, în fapt, terenul rămas în patrimoniul reclamantei a suferit o depreciere majoră prin exproprierea suprafeţei învecinate de 3.134 mp, în raport cu valoarea de 174 euro/mp de care acest teren ar fi beneficiat în absenţa exproprierii.
În acest sens, a constatat că: suprafaţa de 7.884 mp aflată în zona de siguranţă a suferit o depreciere valorică aproape integrală, valorând doar 1 euro/mp (despăgubirile acordate fiind de 1.363.932 euro, pentru o depreciere de 173 euro/mp); suprafaţa de 3.960 mp aflată în zona de protecţie valora, la data raportului de expertiză, doar 24 euro/mp, dat fiind că poate fi folosit pentru culturi agricole ( despăgubirile acordate fiind de 594.000 euro, pentru o depreciere de 150 euro/mp) ; suprafaţa de 3495 mp, afectată doar de restricţii de construire, valora, la aceeaşi dată, doar 104 euro/mp ( despăgubirile acordate fiind de 244.650 euro, pentru o depreciere de 70 euro/mp) .
După cum rezultă din cuprinsul raportului de expertiză pe care şi-a fundamentat instanţa de apel soluţia pronunţată, experţii au identificat zonele de siguranţă şi de protecţie ale autostrăzii în raport de prevederile art. 16 şi 17 din O.G. nr. 43/1997, precum şi ale anexei 1 din ordonanţă, explicând şi cuantificând deprecierea constatată pentru o suprafaţă de 11.844 mp prin amplasarea acesteia în zonele menţionate, afectate de restricţii şi chiar de interdicţii legale.
Atribuţiile specialiştilor la care s-a apelat în cauză sunt legate de clarificarea aspectelor de fapt indicate prin obiectivele expertizei, însă rezolvarea problemelor de drept ridicate în speţă este de competenţa instanţei de judecată, care are obligaţia de a evalua îndreptăţirea reclamantei la despăgubiri pentru prejudiciul cauzat terenului neexpropriat, în raport de dispoziţiile legale incidente.
Faptul că expertul judiciar a formulat o concluzie în privinţa îndreptăţirii reclamantei la despăgubiri nu este suficient în sine pentru ca instanţa să-şi însuşească această opinie, fără a proceda ea însăşi la examinarea condiţiilor legale şi a demonstra întrunirea ori neîntrunirea lor.
Or, se constată în cauză că instanţa de apel, p ornind de la constatările de fapt ale experţilor privind amplasamentul terenului rămas neexpropriat şi reperele valorice indicate, nu a făcut o aplicare corespunzătoare a dispoziţiilor O.G. nr. 43/1997 (pe care le-a considerat incidente, din moment ce a valorificat în totalitate concluziile raportului de expertiză).
În ceea ce priveşte zona de siguranţă, potrivit prevederilor art. 2 alin. (5) pct. 6 din ordonanţă, „ Fac parte din elementele infrastructurii autostrăzilor şi drumurilor naţionale aparţinând domeniului public al statului suprafeţele de teren situate de o parte şi de cealaltă a drumului, care formează zonele de siguranţă, în limitele prevăzute de prezenta ordonanţă”.
În conformitate cu art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 43/1997, în forma de la data exproprierii (2009), „ Fac parte integrantă din drum: podurile, viaductele, pasajele denivelate, tunelurile, construcţiile de apărare şi consolidare, trotuarele, pistele pentru ciclişti, locurile de parcare, oprire şi staţionare, indicatoarele de semnalizare rutieră şi alte dotări pentru siguranţa circulaţiei, terenurile şi plantaţiile care fac parte din zona drumului, mai puţin zonele de protecţie.”
Potrivit art. 14, „ Zona drumului public cuprinde: ampriza, zonele de siguranţă şi zonele de protecţie.”
Din coroborarea textelor anterior citate, rezultă că fac parte din „drum” şi zonele de siguranţă ale drumului public de interes naţional (în categoria căruia se încadrează şi autostrăzile, conform art. 5 şi 6 alin. (1) lit. a) din ordonanţă).
Concluzia formulată pe baza interpretării sistematice a dispoziţiilor O.G. nr. 43/1997 în forma din anul 2009 este confirmată prin interpretarea istorico - teleologică, în condiţiile în care prin modificările aduse acestui act normativ în anul 2010, prin O.G. nr. 7/2010, s-a prevăzut expres în art. 2 alin. (3) că zonele de siguranţă fac parte integrantă din „drum”.
Or, potrivit art. 6 alin. (1), „Drumurile de interes naţional aparţin proprietăţii publice a statului”, prevedere ce coincide cu art. 1 pct. 12 din anexa 1 a Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia („privind bunurile proprietate publică”, astfel cum este denumită în prezent), ceea ce înseamnă că zonele de siguranţă ale autostrăzii reprezintă imobile care au natura unor bunuri asupra cărora statul exercită un drept de proprietate publică, după cum, în mod corect, s-a relevat prin motivele de recurs.
Apartenenţa unui bun la domeniul public al statului, prin natura sa şi prin voinţa legiuitorului, nu echivalează, însă, cu un titlu de proprietate al statului asupra respectivului bun, atunci când bunul constituia, anterior afectării sale uzului sau interesului public, obiectul unui drept de proprietate privată aparţinând unei persoane fizice sau unei alte persoane juridice decât statul, fiind necesar a se proba că bunul a intrat în mod legal în proprietatea publică a statului, în orice modalitate, inclusiv prin expropriere, în condiţiile legii.
Dacă s-ar considera că este suficientă constatarea apartenenţei la domeniul public, ar însemna să se înfrângă garanţiile constituţionale ale proprietăţii private, întrucât titularul, chiar în ipoteza în care cauza de utilitate publică ar fi stabilită potrivit legii, ar fi privat atât de proprietatea sa, dar şi de despăgubirea cuvenită.
În absenţa unui titlu de proprietate al statului, calificarea unui bun, de către instanţa de judecată, ca fiind un bun domenial, nu produce consecinţele preconizate de către legiuitor prin reglementarea regimului juridic al unor asemenea bunuri, ceea ce înseamnă că bunul în discuţie nu ar putea fi considerat ca aparţinând de drept domeniului public, cu regimul juridic specific.
Ca atare, în cauză, ar fi trebuit să se probeze existenţa dreptului de proprietate publică al statului asupra suprafeţei de 7.880 mp, în caz contrar, această suprafaţă neputând fi considerată ca făcând parte din zona de siguranţă a autostrăzii.
Consecinţa acestei constatări este aceea a inaplicabilităţii art. 16 din O.G. nr. 43/1997, care defineşte regimul juridic al respectivei zone ce aparţine proprietăţii publice, stabilind că poate fi ocupată exclusiv cu lucrările de utilitate publică prevăzute cu titlu exemplificativ de către legiuitor (anume semnalizare rutieră, plantaţie rutieră, lucrări pentru întreţinerea, exploatarea, consolidarea drumului etc.), fiind expres interzisă realizarea de culturi agricole sau forestiere (cu atât mai mult ridicarea de construcţii sau menţinerea celor existente).
Or, în acest caz, nu s-ar putea aprecia că suprafaţa de teren în discuţie este complet inutilizabilă, din moment ce nu ar fi aplicabile interdicţiile legale referitoare la zonele de siguranţă, astfel încât acordarea de despăgubiri în considerarea unei deprecieri cvasi-totale a terenului este lipsită de temei legal, fiind necesară, în evaluarea despăgubirilor, raportarea la categoria de folosinţă de la data exproprierii.
O asemenea concluzie nu poate fi, însă, adoptată de către această instanţă, în absenţa stabilirii cu certitudine de către instanţa de apel a tuturor elementelor de fapt relevante şi avându-se în vedere limitele controlului judiciar exercitat în faza recursului.
Din considerentele expuse anterior cu referire la regimul juridic al zonelor de siguranţă ale autostrăzii, rezultă şi exigenţele de ordin probator pentru identificarea acestor zone ale drumului public, respectiv înfăţişarea titlului de proprietate al statului asupra suprafeţei de teren afectate unei asemenea destinaţii de utilitate publică, drept dobândit în urma unei proceduri de expropriere.
Pe de altă parte, potrivit art. 19 alin. (3) din O.G. nr. 43/1997, „ Zonele de siguranţă şi de protecţie în intravilan se stabilesc prin studii de circulaţie şi prin documentaţiile de urbanism şi amenajarea teritoriului.”
Astfel, în măsura în care s-a iniţiat procedura exproprierii în legătură cu un proiect de construire a unui drum public, identificarea zonelor de siguranţă în intravilan trebuie făcută în cadrul acestei proceduri, pe baza studiilor de circulaţie şi a documentaţiilor de urbanism şi amenajarea teritoriului, iar pentru suprafeţele de teren afectate acestei utilităţi se dispune exproprierea, dată fiind apartenenţa zonei de siguranţă la domeniul public al statului.
În prezenţa unui asemenea titlu al statului, dobândit în condiţiile menţionate, nu pot fi valorificate constatările experţilor privind plasarea în fapt a zonei de siguranţă a autostrăzii pe o parte din terenul rămas în proprietatea reclamantei din cauză fără coroborarea lor cu titlul statului şi cu documentaţia care a stat la baza emiterii acestuia. În caz contrar, s-ar încălca prevederile legale prin care este reglementat regimul juridic al zonelor de siguranţă, nu mai puţin, s-ar absolutiza valoarea unui mijloc de probă în fundamentarea faptică a soluţiei adoptate, ceea ce nu poate fi acceptat.
Din această perspectivă, instanţa de apel, în mod greşit, a dat eficienţă exclusiv constatărilor experţilor pe aspectul în discuţie, fără să verifice dacă, în cadrul fazei administrative a exproprierii în vederea realizării construcţiei autostrăzii Bucureşti - Braşov, tronsonul Bucureşti - Ploieşti (H.G. nr. 425/2008 şi H.G. nr. 381/2009), s-a procedat la identificarea zonelor de siguranţă în intravilan în conformitate cu dispoziţiile legale şi s-a dispus exproprierea terenurilor afectate acestora.
Mai mult, dacă a valorificat în aceste condiţii a constatărilor experţilor, instanţa de apel ar fi trebuit să ajungă la concluzia inaplicabilităţii art. 16 din O.G. nr. 43/1997, pentru considerentele expuse anterior pentru ipoteza inexistenţei unui titlu al statului.
Cu toate acestea, nu se va dispune modificarea deciziei recurate, întrucât incidenţa art. 2, 6 şi 19 alin. (3) din O.G. nr. 43/1997 impune verificarea aspectelor de fapt referitoare la identificarea zonelor de siguranţă în intravilan în cadrul procedurii exproprierii şi eventuala expropriere a terenurilor afectate acestora şi administrarea de dovezi suplimentare pe aceste aspecte.
Dat fiind că nu se poate proceda la reevaluarea situaţiei de fapt în faza recursului, însă nici nu este posibilă exercitarea controlului de legalitate a deciziei recurate, în absenţa unei situaţii de fapt certe, pe baza unor probe noi, Înalta Curte va dispune casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel, în temeiul art. 312 alin. (3) şi 314 C. proc. civ., urmând ca aspectele menţionate să fie stabilite de către instanţa de apel cu ocazia rejudecării.
În acest sens, se va solicita expropriatorului documentaţia ce a stat la baza exproprierii, din care să reiasă eventuala identificare a zonelor de siguranţă în vecinătatea proprietăţii şi eventuala expropriere a terenurilor afectate acestora, urmând a se compara aceste înscrisuri cu concluziile experţilor din raportul întocmit în etapa procesuală în care s-a pronunţat decizia recurată, ţinându-se cont de dezlegările şi aprecierile regăsite în prezenta decizie. Se va aprecia, după dezbaterea în contradictoriu a acestui aspect, asupra necesităţii efectuării unei noi expertize pe baza documentaţiei furnizate de către expropriator.
Se va aprecia, în orice ipoteză de fapt constatată, asupra îndreptăţirii reclamantei la despăgubiri pentru suprafaţa de 7.880 mp, pe temeiul art. 26 din Legea nr. 33/1994, avându-se în vedere dezlegările date prin prezenta decizie în legătură cu modul de calcul şi data evaluării despăgubirilor, însă şi cu raportarea acestei evaluări la categoria de folosinţă de la data exproprierii a terenului neexpropriat în procedura finalizată, în ceea ce o priveşte pe reclamantă, cu emiterea Hotărârii din 7 septembrie 2009 de stabilire a despăgubirilor.
În ceea ce priveşte suprafaţa de 3.960 mp, se constată că situaţia de fapt reţinută de către instanţa de apel, în sensul situării sale în zona de protecţie a autostrăzii, astfel cum este definită şi reglementată prin art. 17 din O.G. nr. 43/1997, precum şi în anexa 1 la ordonanţă, depinde de situaţia de fapt ce se va stabili cu certitudine în legătură cu zona de siguranţă, cu ocazia rejudecării, în condiţiile în care experţii ale căror constatări au fost valorificate prin decizia recurată au plasat zona de protecţie a autostrăzii în continuarea zonei de siguranţă, pe terenul rămas în proprietatea reclamantei.
Astfel, clarificarea faptului plasării, al amplasamentului cert şi al întinderii zonei de siguranţă pe terenul reclamantei va permite poziţionarea şi stabilirea dimensiunilor terenului aflat în zona de protecţie a autostrăzii, nefiind exclus a se ajunge la concluzia că suprafaţa de 7.880 mp, plasată iniţial în zona de siguranţă, se află, în realitate, în zona de protecţie, cu consecinţa aplicării regimului juridic reglementat prin art. 17 din ordonanţă.
Întrucât potrivit art. 19 alin. (3) din O.G. nr. 43/1997 şi zonele de protecţie în intravilan se stabilesc prin studii de circulaţie şi prin documentaţiile de urbanism şi amenajarea teritoriului, întocmai ca zonele de siguranţă, urmează a se verifica şi în acest caz existenţa unei documentaţii întocmite în cursul exproprierii cu referire la aceste zone ale autostrăzii în dreptul proprietăţii reclamantei, fiind pe deplin aplicabile îndrumările date prin prezenta decizie, pe aspect probator, în legătură cu zona de siguranţă.
În mod similar, diferenţa de teren neafectat de restricţii urbanistice, calculată de către experţi ca fiind de 3495 mp, urmează a fi stabilită cu ocazia rejudecării, dacă este cazul, atât timp cât este situată în continuarea zonelor de siguranţă şi de protecţie a autostrăzii, ce vor fi stabilite cu certitudine sub aspectul existenţei, amplasării şi al întinderii de către instanţa de apel.
În ceea ce priveşte criticile referitoare la modul de calcul al despăgubirilor cuvenite pentru terenul neexpropriat, din perspectiva categoriei de folosinţă a acestuia, se constată că sunt fondate.
Motivele de recurs vizează exclusiv dispoziţia de acordare de despăgubiri pentru terenul de sub construcţia existentă, precum şi pentru terenul ce o deserveşte pe aceasta.
Astfel, s-a susţinut că despăgubirile au fost calculate cu încălcarea prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, respectiv prin raportarea la categoria de teren agricol, cu toate că terenul poate fi folosit în continuare pentru categoria „curţi construcţii”, conform destinaţiei sale. Aceste susţineri vizează doar terenul pretins situat în zona de protecţie a autostrăzii, întrucât s-a contestat, după cum s-a arătat deja, amplasarea în zona de siguranţă a vreunei suprafeţe din terenul rămas în proprietatea reclamantei.
Ca atare, nu se contestă categoria de teren agricol la care s-a raportat instanţa de apel în evaluarea despăgubirilor pentru prejudiciul adus prin expropriere terenului neexpropriat, care nu este ocupat de construcţie şi nici nu reprezintă teren aferent acesteia.
Înalta Curte constată că a rezultat în cauză, în mod necontestat, pe baza probatoriului administrat, că întreaga suprafaţă de 15.339 mp reţinută a fi rămas în proprietatea reclamantei avea, la data exproprierii, categoria de folosinţă curţi construcţii.
Mai mult, din schiţa anexă la raportul de expertiză valorificat de către instanţa de apel (fila 619 vol. II) reiese că pe teren se află în continuare construcţia existentă la data exproprierii (plasată atât în zona de siguranţă, cât şi în cea de protecţie a autostrăzii, astfel cum acestea au fost identificate de către experţi).
În aplicarea art. 26 din Legea nr. 33/1994, evaluarea despăgubirilor în privinţa terenului neexpropriat trebuie să aibă în vedere existenţa unui prejudiciu cert, actual şi care nu a fost încă reparat, pornindu-se de la categoria de folosinţă a terenului la momentul exproprierii şi stabilindu-se dacă şi în ce măsură terenul poate fi folosit în continuare cu această destinaţie.
Cât timp nu s-a dovedit de către proprietar - căruia îi revine sarcina probei în acest caz - schimbarea categoriei de folosinţă a terenului după expropriere, iar terenul este utilizat în mod efectiv cu acea destinaţie, repararea prejudiciului cert şi actual are în vedere exclusiv categoria de folosinţă de la data exproprierii, nemodificată până la data întocmirii raportului de expertiză.
Motivând existenţa unei deprecieri valorice a terenului pe care l-a considerat afectat zonelor de siguranţă şi de protecţie ale autostrăzii, instanţa de apel a evocat interdicţiile şi restricţiile privind efectuarea de construcţii şi de plantaţii agricole ori forestiere prevăzute de art. 16, 17 şi 47 alin. (1)1 din O.G. nr. 43/1997 (prin acesta din urmă interzicându-se amplasarea oricăror construcţii care generează un trafic suplimentar, la o distanţă mai mică de 50,00 m de marginea îmbrăcămintei asfaltice în cazul autostrăzilor).
Aceste limitări legale ale exerciţiului dreptului de proprietate pentru titularul dreptului pot contura elementele unui prejudiciu creat prin expropriere terenului rămas în proprietatea privată, din moment ce titularul dreptului nu mai poate folosi terenul potrivit destinaţiei pe care acesta o avea la data exproprierii, însă nici nu se poate ignora faptul că, în contextul art. 26 din Legea nr. 33/1994, dezdăunarea poate privi doar prejudiciul cert ca existenţă şi ca întindere.
Or, prejudiciul creat prin existenţa interdicţiilor şi a restricţiilor legale arătate anterior rămâne unul eventual, aşadar incert ca existenţă, dacă exerciţiul dreptului titularului nu este afectat în concret prin aplicarea asupra proprietăţii sale a respectivelor limitări legale.
Ca atare, instanţa de apel a constatat în mod greşit că reclamanta a suferit un prejudiciu cert prin simplul fapt al existenţei limitărilor legale, fără a analiza în concret dacă a intervenit o schimbare a categoriei de folosinţă a terenului rămas în proprietatea sa, în urma exproprierii, respectiv dacă a fost alterată funcţionalitatea terenului de sub construcţia existentă şi a celui care o deserveşte, în sensul împiedicării desfăşurării normale a activităţii căreia îi este afectată construcţia.
Faptul reţinut de către instanţa de apel, anume că autorităţile au refuzat reclamantei eliberarea certificatului de urbanism şi a autorizaţiei de construire, având în vedere restricţiile urbanistice şi legale existente, conform proiectului existent la data exproprierii, poate reprezenta, într-adevăr, premisa unui prejudiciu cert, însă se observă că acest considerent a fost inserat în legătură doar cu diferenţa de teren reţinută ca nefiind afectată de zonele de siguranţă şi de protecţie ale autostrăzii, nu şi cu terenul afectat de aceste zone, pentru care s-a raportat exclusiv la interdicţiile şi restricţiile legale.
În condiţiile în care aceste elemente de fapt necesare aprecierii de către această instanţă a condiţiilor de reparare a prejudiciului creat terenului neexpropriat nu au fost pe deplin clarificate, nu este posibilă exercitarea controlului de legalitate a deciziei, prin prisma modului de aplicare a dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 pe acest aspect, fiind incidente prevederile art. 314 C. proc. civ.
Astfel, cu ocazia rejudecării, instanţa de apel va cerceta dacă, în urma exproprierii, a survenit o schimbare a categoriei de folosinţă a terenului rămas în proprietatea reclamantei, respectiv dacă şi în ce măsură construcţia existentă ori desfăşurarea normală a activităţii în legătură cu acea construcţie au fost afectate, astfel încât există o depreciere valorică a terenului de sub construcţie şi a celui care o deserveşte pe aceasta.
De asemenea, se va cerceta dacă refuzul de către autorităţi a eliberării certificatului de urbanism şi a autorizaţiei de construire, conform proiectului existent la data exproprierii, este relevant în existenţa unui prejudiciu cert şi care trebuie reparat în legătură cu întreaga suprafaţă de teren rămas în proprietatea reclamantei.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte va admite recursul formulat de pârâtul Statul Român prin C.N.A.D.N.R. şi, în temeiul art. 312 alin. (3) şi 314 C. proc. civ., va casa în parte decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecarea apelurilor la aceeaşi instanţă, exclusiv cu privire la prejudiciul constând în deprecierea valorii terenului neexpropriat de 15.339 mp, toate celelalte dispoziţii ale deciziei recurate urmând a fi menţinute, inclusiv dispoziţia de admitere a apelurilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului pârâtului.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC E.I. SRL împotriva Deciziei nr. 76/ A din 5 martie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Admite recursul formulat de pârâtul Statul Român prin C.N.A.D.N.R. împotriva Deciziei nr. 76/ A din 5 martie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează în parte decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel cu privire la prejudiciul constând în deprecierea valorii terenului neexpropriat de 15.339 mp.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5144/2013. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5181/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
