ICCJ. Decizia nr. 5187/2013. Civil. Evacuare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5187/2013
Dosar nr. 8785/325/2010
Şedinţa publică din 12 noiembrie 2013
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 550 din 11 septembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Timiş, s-a admis în parte acţiunea precizată formulată de reclamanta SC P. SA în contradictoriu cu pârâţii S.C. şi S.L., pe care i-a obligat la plata către reclamantă a sumei de 9.250 RON, cu titlu de chirie pe perioada aprilie 2009 - aprilie 2012 şi la plata dobânzii legale, separat pentru suma de 250 RON pe fiecare lună din perioada de mai sus, până la plata integrală a debitului.
A respins în rest, ca neîntemeiate, petitele privind constatarea nulităţii titlului locativ şi evacuarea pârâţilor S.C., S.L., S.C.Z. şi S.D. din imobilul situat în Timişoara, judeţul Timiş;
A obligat pârâţii S.C. şi S.L. în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 1.166 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Prin Decizia nr. 31/A din 11 martie 2013, Curtea de Apel Timişoara, secţia a III-a civilă, a respins, ca neîntemeiate, apelurile declarate de reclamanta SC P. SA şi de pârâţii S.C. şi S.L.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut referitor la apelul formulat de către reclamanta SC P. SA, faptul că aceasta critică hotărârea instanţei de fond, în principal, pentru motivul că, în opinia sa, în mod netemeinic şi nelegal i s-a respins acţiunea în ce priveşte constatarea nulităţii titlului locativ deţinut de către pârâţi şi capătul de cerere privind evacuarea acestora.
În plus, reclamanta apelantă a solicitat instanţei de apel şi obligarea pârâţilor la plata chiriei datorate de la pronunţarea hotărârii primei instanţe şi până la evacuarea efectivă a pârâţilor din spaţiu, întemeindu-şi acest capăt de cerere pe art. 132 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia cererea nu se va socoti modificată şi nu se va da termen, ci se vor trece în încheierea de şedinţă declaraţiile verbale făcute în instanţă, în cazul în care reclamantul măreşte sau micşorează câtimea obiectului cererii.
Curtea de apel a constatat că temeiul de drept invocat de către apelantă, respectiv art. 132 alin. (2) C. proc. civ. se aplică cererilor formulate în primă instanţă şi care sunt modificate până la primul termen de judecată şi nu în calea de atac a apelului, iar pe de altă parte, obligarea pârâţilor la plata chiriei până la momentul evacuării efective a acestora din spaţiu, nu se impune dat fiind faptul că s-a respins capătul de cerere privind evacuarea pârâţilor.
În ce priveşte motivul de apel potrivit căruia în mod netemeinic s-a respins acţiunea reclamantei privind capătul de cerere referitor la constatarea nulităţii titlului locativ şi evacuarea pârâţilor, instanţa de apel a constatat că, în mod corect, prima instanţă a reţinut că pârâţii sunt beneficiarii unor titluri locative reprezentate de Contractul de închiriere nr. 2427/1997, care a fost recunoscut în mod succesiv ca fiind valabil de către diferire acte normative în materie, iar ulterior, prin Sentinţa civilă nr. 3270 din 5 martie 2009 pronunţată de Judecătoria Timişoara, reclamanta a fost obligată să vândă pârâţilor apartamentul în litigiu, deţinut cu chirie.
Aşadar, pârâţii nu ocupă fără drept imobilul în litigiu pentru a fi întemeiată cererea de evacuare a acestora, iar pe de altă parte, reclamanta este obligată să se conformeze hotărârii judecătoreşti arătată mai sus, care este rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1037 a Curţii de Apel Timişoara, pronunţată la 29 noiembrie 2011.
Mai mult, în speţă nu s-a identificat niciun motiv de nulitate absolută sau relativă a titlului locativ deţinut de către cei doi pârâţi.
În ce priveşte apelul formulat de către pârâţii S.C. şi S.L., aceştia critică sentinţa instanţei de fond pentru faptul că s-a admis capătul de cerere din acţiunea formulată de reclamantă privitor la obligarea pârâţilor la plata chiriei datorate, cei doi pârâţi considerând că instanţa de fond trebuia să disjungă acest capăt de cerere constând în pretenţii, deoarece acest capăt de cerere, în raport de valoarea la care a fost precizat, trebuia judecat de către Judecătoria Timişoara şi nu de Tribunalul Timiş, ca instanţă de fond.
Curtea constată că apelul pârâţilor este nefondat, deoarece capătul de cerere din acţiunea reclamantului referitor la obligarea pârâţilor la plata chiriei datorate este un capăt de cerere accesoriu în raport de obiectul principal al acţiunii, care este acţiune în evacuare, acţiune care a fost iniţial înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara, iar prin Sentinţa civilă nr. 19202 din 24 noiembrie 2010, rămasă irevocabilă prin nerecurare, s-a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Timişoara şi s-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Timiş, constatându-se că este vorba despre un litigiu comercial al cărui obiect principal nu este evaluabil în bani, iar imobilul în litigiu face parte din capitalul social al societăţii reclamante.
Împotriva acestei decizii au exercitat calea de atac a recursului pârâţii S.C. şi S.L., solicitând casarea hotărârii atacate, anularea Sentinţei civile nr. 550 din 11 septembrie 2012 a Tribunalului Timiş şi să se constate soluţionarea cauzei în primă instanţă de tribunal, secţia comercială, cu încălcarea competenţei materiale a altei instanţe şi anume, a Judecătoriei Timişoara, în ceea ce priveşte primul capăt de cerere al precizării de acţiune.
În motivarea recursului, pârâţii au arătat că acţiunea a fost înregistrată la data de 9 aprilie 2010 pe rolul Judecătoriei Timişoara care, în mod corect şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Timiş, având în vedere obiectul cauzei - evacuare, obiect neevaluabil în bani.
Dosarul a fost înregistrat la Tribunalului Timiş, iar la primul termen din data de 10 aprilie 2012, reclamanta şi-a precizat acţiunea, solicitând obligarea pârâţilor la plata sumei de 9.250 RON reprezentând chiria lunară pe perioada 2009 - 2012 şi a dobânzilor legale, să se constate nulitatea titlului locativ şi obligarea pârâţilor de a părăsi imobilul din Timişoara.
Ţinând cont de faptul că, prin precizarea de acţiune obiectul cauzei s-a modificat, fiind evaluabil în bani, conform art. 2 lit. b) C. proc. civ., faţă de suma solicitată de 9.250 RON, Tribunalul Timiş ar fi trebuit să disjungă capătul de cerere privind obligarea pârâţilor la plata chiriei şi să îşi decline competenţa la Judecătoria Timişoara.
Prin precizarea de acţiune depusă la Tribunalul Timiş, primul capăt de cerere este obligarea pârâţilor la plata sumei de 9.250 RON reprezentând chiria lunară pe perioada 2009 - 2012 şi a dobânzilor legale, care devine capătul principal de cerere. Evacuarea pârâţilor se solicită prin completarea la acţiune, abia în petitul trei al cererii.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce succed:
Prin Sentinţa civilă nr. 19202 din 24 noiembrie 2010, Judecătoria Timişoara a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii formulate de reclamanta SC P. SA în contradictoriu cu pârâţii S.C. şi S.L., în favoarea Tribunalului Timiş, secţia comercială.
În motivarea sentinţei, Judecătoria Timişoara a reţinut caracterul comercial al acţiunii şi incidenţa dispoziţiilor art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., potrivit cărora competenţa de soluţionare aparţine tribunalului în primă instanţă. Judecătoria este competentă să judece procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect este neevaluabil în bani.
Natura comercială a pricinii este dată de calitatea reclamantei şi anume, SC P. SA este o societate comercială, iar imobilul face parte din capitalul social al acesteia. Potrivit art. 56 C. com., atunci când o operaţiune este comercială pentru una dintre părţi, acţiunile ce derivă din aceasta sunt de competenţa jurisdicţiei comerciale.
Această hotărâre judecătorească nu a fost atacată de părţile în proces şi a rămas irevocabilă.
Drept urmare, caracterul comercial al litigiului se impune cu putere de lucru judecat.
Tribunalul este competent material să soluţioneze în primă instanţă litigiile comerciale, având în vedere calitatea uneia dintre părţi de societate comercială. Acesta este criteriul determinant în temeiul căruia secţia comercială a tribunalului a fost stabilită ca fiind competentă să soluţioneze cauza în primă instanţă.
În acest context, odată ce s-a statuat cu caracter irevocabil faptul că tribunalul este instanţa competentă material să judece pricina, nu prezintă relevanţă care este petitul principal al acţiunii şi care sunt petitele accesorii, aşa cum greşit susţin pârâţii.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte constată că decizia atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectul contestat şi că, astfel, recursul pârâţilor este nefondat, urmând a fi respins ca atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii S.C. şi S.L. împotriva Deciziei nr. 31/A din data de 11 martie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 noiembrie 2013.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 5173/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 5189/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
