ICCJ. Decizia nr. 5232/2013. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie în anulare - Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5232/2013
Dosar nr. 2725/1/2013
Şedinţa publică din 13 noiembrie 2013
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin Decizia civilă nr. 2221 din 16 aprilie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, s-a respins ca nefondat recursul declarat de recurenta H.A. împotriva Deciziei civile nr. 135 din 3 iulie 2012 şi a încheierilor din 21 martie 2012, 30 mai 2012, 6 iunie 2012, 27 iunie 2012, 28 iunie 2012, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a I-a civilă, în Dosarul nr. 183/1/2011.
Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare recurenta H.A., în temeiul art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. susţinând că recursul a fost soluţionat de completul nr. 2 cu încălcarea normelor de competenţă materială. In dezvoltare, a arătat că acest complet nu era competent să judece deopotrivă şi acţiunea pe drept comun şi contestaţia formulată în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
La termenul de judecată din data de 13 noiembrie 2013, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra contestaţiei în anulare, având a se pronunţa, cu prioritate, asupra excepţiilor inadmisibilităţii şi nulităţii acesteia invocate de intimatele SC S.J. SRL Timişoara, SC C.A.C. SRL prin întâmpinare.
Excepţiile se vor respinge pentru următoarele considerente.
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, admisibilă doar în cazurile şi condiţiile expres şi limitativ prevăzute de art. 317 C. proc. civ. (necompetenţa instanţei sau vicii vizând procedura de citare) şi art. 318 C. proc. civ. (greşeala materială sau nepronunţarea asupra unui motiv de recurs).
Prin motivele dezvoltate în scris de contestatoare s-a invocat motivul de contestaţie reglementat de art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., respectiv necompetenţa materială a completului nr. 2. Ca atare, este întrunită cerinţa de admisibilitate a contestaţiei în anulare, iar excepţia inadmisibilităţii se va respinge.
Se va respinge şi cealaltă excepţie invocată întrucât contestatoarea, prin precizarea depusă la 12 noiembrie 2013, a argumentat destul de amplu propria convingere potrivit căreia completul nr. 2 nu era competent material să soluţioneze recursul.
Contestaţia în anulare nu este fondată.
Dispoziţiile cuprinse în art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. deschid calea extraordinară de atac, de retractare, a contestaţiei în anulare, exclusiv pentru situaţia în care, prin hotărârea pronunţată, instanţa încalcă dispoziţiile legale imperative, de ordine publică, referitoare la competenţă, de strictă interpretare şi aplicare, sancţionată cu nulitatea în condiţiile art. 105 alin. (1) C. proc. civ. care, fiind una expresă, presupune şi vătămarea părţii interesate, până la dovada contrarie, conform alin. (2) al aceluiaşi articol.
După cum este unanim recunoscut, competenţa ratione materiae interesează repartiţia atribuţiilor între diferitele categorii de instanţe ale sistemului judiciar, ierarhia care le uneşte fiind de ordine publică şi asigurând înfăptuirea justiţiei, cu respectarea principiului dublului grad de jurisdicţie.
Astfel, potrivit art. 159 C. proc. civ., necompetenţa este de ordine publică: 1. când pricina nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti; 2. când pricina este de competenţa unei instanţe de alt grad; 3. când pricina este de competenta unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura.
Textul de lege, respectiv art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. se referă la competenţa generală, materială sau teritorială absolută a instanţelor judecătoreşti.
Competenţa completului nr. 2 de judecată căruia i s-a repartizat aleatoriu recursul spre soluţionare şi care, în accepţiunea contestatoarei, nu era competent să judece deopotrivă acţiunea pe dreptul comun şi contestaţia formulată în baza Legii nr. 10/2001, nu se circumscrie noţiunii de competenţă a instanţelor judecătoreşti.
De asemenea, nici în ceea ce priveşte competenţa materială nu s-a înregistrat vreo încălcare a normelor procedurale, întrucât cauza dedusă judecăţii, fiind o acţiune al cărui obiect depăşeşte cu mult suma de 500.000 lei, intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora este de competenţa tribunalului în primă instanţă, cum, de altfel s-a statuat, în primul ciclu procesual, prin Decizia civilă nr. 590 din 27 iunie 2007 pronunţată de Tribunalul Timiş. Prin urmare, apelul corect a fost soluţionat de curtea de apel, iar recursul de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Cum împrejurarea invocată nu se încadrează în noţiunea de încălcare a dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă, contestaţia in anulare de faţă nu poate fi primită.
Faţă de dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., de complexitatea cauzei şi de munca depusă de apărătorul intimatei SC K.A.C. SRL Timişoara, contestatoarea va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată reduse la suma de 1.000 lei către această intimată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţiile inadmisibilităţii şi nulităţii contestaţiei în anulare, invocate de intimatele SC K.A.C. SRL Timişoara şi SC S.J. SRL Timişoara.
Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea H.A. împotriva Deciziei nr. 2221 din 16 aprilie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Obligă contestatoarea la plata către intimata SC K.A.C. SRL Timişoara a cheltuielilor de judecată în sumă de 1.000 lei, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5231/2013. Civil. Validare poprire. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5240/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
