ICCJ. Decizia nr. 5229/2013. Civil. Hotarare care sa ţină loc de act de vanzare-cumparare. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASA Ț IE
SECȚIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5229/2013
Dosar nr. 588/119/2012
Şedinţa publică din 13 noiembrie 2013
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele,
Prin Sentinţa civilă nr. 2954/2012 Tribunalul Covasna a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.
A fost respinsă, ca neîntemeiată, acţiunea reclamantei SC L. SA, prin administrator judiciar C.C.I. SPRL, prin practician în insolvenţă C.C., în contradictoriu cu pârâta SC I.M. SRL, aşa cum. a fost modificată, având ca obiect pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care ţine Ioc de act autentic de vânzare-cumpărare asupra imobilului reprezentând construcţia „V.G." din loc. Balvanyos, Jud. Covasna şi terenul aferent în suprafaţă de 53 mp, inclus în suprafaţa terenului de 69.901 mp - fâneaţă, înscris în C.F. Turla (provenită din conversia de pe hârtie a C.F.).
A fost obligată reclamanta să plătească pârâtei suma de 6.200 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că partea reclamantă SC L. SA, în calitate de cumpărătoare, a încheiat cu SC A.I.E. SRL în data de 11 decembrie 2001, pentru preţul de 2.975.000.000 lei vechi, un contract de vânzare-cumpărare cu plata preţului în rate asupra activului „V.G.", situată în staţiunea Balvanyos din perimetrul fostului hotel C., în act specificându-se şi transmiterea unui drept de folosinţă asupra terenului aferent activului vândut.
Corespunzător acestui contract între părţile actului s-a emis şi factura fiscală din 10 decembrie 2001.
Expertul topograf a stabilit că acelei construcţii a vilei îi revine un teren aferent în suprafaţă de 1.111 mp, care este parte componentă a terenului de 69.901 mp - taneaţă înscrisă în C.F. Turia, având ca proprietar tabular pe SC I.H.M. SRL, valoarea terenului aferent vilei fiind de 38.338 lei.
Vila în sine a fost identificată de expertul constructor, care a concluzionat că aceasta are o suprafaţă construită de 228,46 mp cu regim de înălţime demisol parţial, parter, etaj şi mansarda în construire, fiind adevărat că se găseşte, tară a fi notată în cartea funciară, pe acea parcelă având număr cadastral din C.F. Turia, valoarea construcţiei fiind de 570.000 iei.
Pentru a se putea pronunţa o hotărâre judecătorească care ţine loc de contract autentic de vânzare-curnpărare, între partea reclamantă şi cea pârâtă ar fi trebuit să există un antecontract, generator de raporturi obîigaţionaie, în sensul că în sarcina SC I.H.M. SRL de pe urma acelui antecontract ar fi trebuit să se nască obligaţia de „a face", adică de a perfecta cu partea reclamantă contractul autentic necesar înscrierii în folosul acesteia a unui drept real de proprietate asupra respectivei construcţii, cu alte cuvinte SC L. SA ar fi trebuit sa fie creditoarea unei obligaţii de „a face" care, presupunând un fapt personal al debitorului, nu ar fi putut fi executată pe cale silita în natura ei specifică, aşa încât voinţa debitorului ar fi trebuit să fie suplinită prin intermediul hotărârii judecătoreşti care ţine loc contractului autentic.
În cauza de faţă, partea reclamantă nu are calitatea de creditoare a părţii pârâte, între acestea nu există o promisiune bilaterală de vânzare-curnpărare, prin urmare neexistând raporturi directe între părţi, nu există premisa majoră pentru pronunţarea hotărârii judecătoreşti care ţine locul actului autentic de înstrăinare.
O altă condiţie esenţială pentru formularea cu succes a unei acţiuni ca cea de faţă, constă în faptul că ceea ce se cheamă „clauzele anticipatorii" ale promisiunii sau antecontractului, să fi fost executate între părţi, în sensul că bunul imobil a fost predat de către promitentul vânzător beneficiarului-cumpărător iar acesta, la rândul său, a achitat integral preţul vânzării, or, aşa cum se observă, construcţia nu se găseşte în stăpânirea reclamantei, ci în cea a pârâtei care a şi realizat investiţii la bunul imobil evaluate la suma de 236.000 lei, iar de existenţa unui preţ plătit de SC L. SA părţii pârâte nici nu poate fi vorba, pentru bunul motiv că între reclamantă şi pârâtă nu există vreo convenţie de înstrăinare, nici măcar în forma antecontractului.
În plus, reclamanta nu poate cere pronunţarea unei sentinţe care să îi creeze un titlu de proprietate asupra terenului aferent vilei, întrucât acel teren nu i-a fost vreodată vândut de către SC A.I.E. SRL, care i-a transmis doar folosinţa acestuia, prin urmare terenul a rămas pe mai departe în proprietatea acestei vânzătoare, formând mai apoi obiectul unor transmisiuni succesive, ajungând la un moment dat în patrimoniul SC T.A.O. SA, de la care l-a şi cumpărat SC I.M. SRL înainte de a dezlega cauza în fond, tribunalul a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, întrucât cei trei ani, în care se prescrie acţiunea de faţă, au început să curgă din momentul încheierii în anul 2001 a acelui contract cu SC A.I.E. SRL şi pentru că, potrivit art. 201 din Legea nr. 71/2011, prescripţia este supusă legii sub care a început să curgă termenul, ceea ce înseamnă că îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 16 lit. a) din Decizia nr. 167/1958, potrivit cărora recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie valorează întreruperea termenului, or, stăpânirea bunului de către reclamantă semnifică o atare recunoaştere, în acest context fiind de arătat că cel puţin până în anul 2003, potrivit înscrisurilor de la filele 24-39 din dosar, reclamanta a adus investiţii construcţiei, din probatoriul administrat nerezultând cu certitudine dacă stăpânirea vilei de către SC L. SA a încetat anterior anului 2009, când la 27 noiembrie partea pârâtă a căpătat proprietatea terenului aferent vilei.
Ca atare, dacă termenul de prescripţie a început să curgă în anul 2001, odată cu investiţiile reclamantei din anii 2002-2003, în mod cert acest termen s-a întrerupt, fără a se cunoaşte dacă întreruperea a încetat cu mai mult de 3 ani fată de data introducerii acţiunii (29 februarie 2012), ştiut fiind că întreruperea şterge prescripţia scursă mai înainte şi după încetarea întreruperii curge o nouă prescripţie, o eventuală întrerupere numai la nivelul lunii noiembrie 2009, când partea pârâtă a achiziţionat terenul aferent vilei, determinând ca acţiunea de faţă să fie formulată înăuntrul termenului de prescripţie.
În consecinţă, tribunalul a apreciat că nu sunt îndeplinite cerinţele pronunţării unei hotărâri judecătoreşti care ţine locul actului autentic de vânzare-cumpărare, lipsind între părţi acel antecontract menţionat de fostul art. 5 alin. (2) din Titlul X din Legea nr. 247/2005, drept pentru care acţiunea a fost respinsă ca neîntemeiată.
Prin Decizia nr. 20A din 19 martie 2013, Curtea de Apel Braşov a respins ca nefondat apelul declarat în cauză, reţinând următoarele:
Reclamanta a învestit prima instanţă cu o acţiune prin care a solicitat emiterea unei hotărâri care sa ţină loc de contract de vânzare cumpărare, deci cu o acţiune în executarea atipică a unui antecontract de vânzare-cumpărare, cu aplicarea dispoziţiilor art. 1073 şi 1077 C. civ.
Aşa cum a statuat prima instanţă, incidenţa normelor evocate şi drept consecinţă suplinirea consimţământului părţii prin pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract, este determinată de existenţa unui antecontract de vânzare cumpărare, în temeiul căreia partea reclamantă să-şi fi executat obligaţiile, respectiv cumpărătorul, dacă are această calitate, să fi plătit preţul, cerinţă care de altfel este îndeplinită în cauză.
Din analiza actului intitulat „contract de vânzare-cumpărare cu plata în rate" reiese că în speţă s-a încheiat un veritabil contract de vânzare-cumpărare, acesta cuprinzând toate elementele unei astfel de convenţii, respectiv lucrul vândut şi preţul. Contractul este unul consensual, întrucât s-a vândut numai construcţia, nu şi terenul şi deci, în virtutea dispoziţiilor art. 1295 C. civ (în vigoare la data încheierii actului), îşi produce efectele ca veritabil act translativ de proprietate. Ca atare, dispoziţiile de care se prevalează reclamanta nu sunt aplicabile, nefiind cazul executării atipice a unui antecontract de vânzare-cumpărare, deci a unui raport obîigaţional în care reclamanta, în calitate de promitent cumpărător, să fie creditoarea obligaţiei de „a face" din partea pârâtei.
Tribunalul s-a pronunţat în limitele învestirii, respectând principiul disponibilităţii, încât criticile reclamantei din apei sunt neavenite, când revine asupra cauzei acţiunii, susţinând că este cazul unui contract de vânzare-cumpărare şi nu a unui antecontract, dat fiind că acţiunea, pe care reclamanta a precizat-o, nu poate avea ca obiect decât executarea unui antecontract.
În realitate, asupra imobilului în discuţie, construcţie „V.G.", s-a perfectat un contract de vânzare-cumpărare, în condiţiile art. 1294-1295 C. civ. (şi nu ale Legii nr. 85/1992 şi Decret Lege nr. 61/1990 - inaplicabile datorită obiectului), astfel că pentru realizarea dreptului de proprietate, dat fiind efectul constitutiv de drepturi al înscrierii în cartea funciară, consacrat de art. 17 din Decret Lege nr. 115/1938, în vigoare la data perfectării convenţiei şi deci a naşterii raportului de drept şi aplicabil în regiunea unde se află imobilul, era necesară promovarea unei acţiuni în prestaţie tabulară - conform art, 22 şi 24 din acelaşi act normativ, după care „cel care s-a obligat să strămute sau să constituie în folosul altuia un drept real asupra unui imobil este dator să-i predea înscrisurile trebuitoare pentru înscrierea acelui drept" (art. 22), iar, „dacă cel obligat nu predă înscrisul trebuitor, partea va putea cere instanţei judecătoreşti să dispună înscrierea" (art. 24), or o asemenea acţiune nu a fost promovată.
Desigur că acţiunea ar fi putut fi intentată sub condiţia reglementării dreptului de proprietate sau unui dezmembrământ al acestuia asupra terenului, dat fiind că asupra acestuia s-a dobândit doar un „drept de folosinţă", care în regim de carte funciară nu constituie temei de întabulare a construcţiei, deoarece celelalte prerogative ale dreptului de proprietate lipsesc din patrimoniul reclamantei.
Indiferent însă, dacă este cazul unei acţiuni de genul celei cu care a fost învestită prima instanţă sau a alteia în prestaţie tabulară, reclamanta trebuia să se îndrepte împotriva cocontractantului său, vânzătorul în cauză, şi care în speţă nu este pârâta, ei o altă societate comercială care nu este parte în proces. Nu pârâta este cea care a încasat preţul încât în sarcina acesteia să se fi născut vreo obligaţie, ci o altă societate terţă de proces, aşa încât pârâta nu are nicio obligaţie contractuală faţă de reclamantă, cum corect a reţinut tribunalul.
Pe cale de consecinţă, criticile din apel sunt neavenite, discuţiile privind degradările aduse imobilului ori identificarea acestuia prin expertize fiind în afara cadrului procesual, unde se pun doar chestiuni de drept, de genul celor analizate mai sus.
În condiţiile în care reclamanta a cumpărat construcţia, iar pârâta deţine cel puţin terenul în proprietate, alta ar fî fost calea de realizare a dreptului însă instanţa nu este chemată decât să se pronunţe în limitele învestirii, cum dispune art 129 C. proc. civ.
S-a constatat ca nefondat şi motivul vizând neacordarea cheltuielilor de judecată, pe care legal, cu respectarea art. 274 C. proc. civ., tribunalul nu le-a acordat, din moment ce reclamanta a căzut în pretenţii prin respingerea cererii de chemare în judecată.
Împotriva menţionatei hotărâri a declarat recurs reclamanta C.C.I. SPRL, prin practician în insolvenţă C.C., administrator judiciar al SC L. SA, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 4, 8 şi 9 C. proc. civ., a susţinut următoarele:
- instanţa de apel confirmă, la modul general, ceea ce a reţinut prima instanţă şi a fost criticat prin declaraţia de apel, respectiv că „suplinirea consimţământului părţii prin pronunţarea unei hotărâri care să tină loc de act autentic" este determinată de existenta unui antecontract de vânzare-cumpărare, iar cumpărătorul să fi plătit preţul.
Totodată, s-a susţinut că în cauză s-a încheiat un veritabil contract de vânzare-cumpărare, care a avut ca obiect doar construcţia, iar nu şi terenul, contractul fiind unul consensual, producându-şi efectele ca act translativ de proprietate.
Prin cererea de chemare în judecată a solicitat să se constate dreptul său de proprietate asupra imobilului „V.G." şi terenul aferent acestuia, situat în perimetrul hotelului „I.M. SRL", întemeiată pe dispoziţiile art. 969 C. civ. (art. 1270 din noul C. civ.), art. 970 C. civ. (art. 1272 alin. (1) şi (2), din noul C. civ.), art. 1073 C. civ. (art. 1516 din noul C. civ.) şi a art. 82 coroborat cu art. 3, art. 112 şi următoarele C. proc. civ.
La termenul de judecată din data de 29 martie 2012, deşi pârâtul nu a depus întâmpinare, judecătorul cauzei le-a pus în vedere să precizeze acţiunea, în sensul dacă aceasta este sau nu o acţiune de pronunţare a unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare.
În acest fel, susţine recurenta, au fost încălcate principiile rolului activ al judecătorului, al disponibilităţii, al oralităţii şi al nemijlocirii, întrucât astfel judecătorul cauzei nu a respectat obligaţia de a stărui prin toate mijloacele pentru aflarea adevărului, cererile orale nu aveau corespondent în cele scrise, în caz contrar fiind necesară repunerea cauzei pe rol pentru ca noile chestiuni deduse judecăţii să fie dezbătute în contradictoriu, ceea ce conduce la nulitatea hotărârii astfel pronunţate.
Deşi au dovedit cu probele administrate, temeinicia acţiunii deduse judecăţii, în mod greşit aceasta a fost respinsă pe considerentul neîndeplinirii condiţiilor cerute pentru pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, respectiv lipsa antecontractului prevăzut de art. 5 alin. (2) din Titlul X al Legii nr. 247/2005.
În mod greşit a fost respinsă acţiunea tară a se ţine seama de faptul ca actul de vânzare cu plata în rate este valabil până la desfiinţarea sa în condiţiile legale şi-şi produce efectele pe toată durata existenţei sale, fâră a fi necesară confirmarea lui printr-o hotărâre judecătorească.
Dacă înscrisul numit „contract de vânzare-cumpărare" ar fi fost interpretat în sensul existenţei sale ca antecontract de vânzare-cumpărare, atunci era necesară întrunirea tuturor elementelor contractului de vânzare-cumpărare, situaţie neîndeplinită în speţă întrucât, la momentul încheierii contractului, în patrimoniul pârâtului nu a existat dreptul de proprietate asupra terenurilor, drept ce a fost dobândit ulterior. Nu s-a probat în cauză nici că pârâtul ar fi obţinut ulterior un titlu de proprietate pentru terenul în cauză şi nici că acesta ar fi fost înstrăinat către o terţă persoană.
În mod greşit au fost obligaţi la plata cheltuielilor de judecată pretinse de pârât, întrucât acestuia nu-i sunt aplicabile dispoziţiile art. 275 C. proc. civ., dispoziţie legală ce operează în favoarea sa. Au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi, în urma rejudecării cauzei, admiterea acţiunii deduse judecăţii.
Recursul nu este fondat.
Potrivit art. 304 pct. 4 C. proc. civ., constituie motiv de recurs „depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti".
Depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti reprezintă o situaţie gravă de natură a înfrânge principiul separaţiei puterilor în stat, fapt pentru care nesocotirea lui atinge prestigiul justiţiei şi dăunează interesului public.
Sintagma prevăzută de norma menţionată se concretizează într-o imixtiune a instanţei de judecată „în sfera activităţii executive legislative, aşa cum a fost consacrată de Constituţie noua lege organică, ea săvârşind acte care intră în atribuţiile unor organe aparţinând altei autorităţi constituite în stat, decât cea judecătorească.
Excesul de putere derivă din trecerea abuzivă a barierelor între funcţiile ce revin autorităţilor publice, protejate la nivelul sistemului etatic, şi este un exces faţă de limitele fixate prin norme constituţionale.
Pot fi considerate ipoteze ce ar putea fi subsumate cazului de nelegalitate analizat, realizarea unuia act care intră în sfera exclusivă de activitate a organelor executive sau legislative, aplicarea unor texte abrogate, refuzul de a recunoaşte valoarea juridică unor dispoziţii normative în vigoare, aplicarea unei legi înainte de intrarea ei în vigoare.
Or, nu poate fi încadrată în acest motiv de recurs critica constând în pronunţarea hotărârii „pe cale de dispoziţii generale".
Aplicarea unor anumite dispoziţii legale, de drept comun (generale) ori din legile speciale constituie întocmai una din atribuţiile puterii judecătoreşti, eventualele greşeli de aplicare ori interpretare a unei nomele legale, generale ori speciale, constituindu-se în ipoteză a unui alt caz de nelegalitate, art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Nu poate fi primită nici critica încadrată în prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. constând în faptul că „instanţa a reţinut o altă situaţie de fapt decât cea care ar rezulta din interpretarea coroborată a mai multor mijloace probatorii administrate în cauză", pentru considerentele:
Al optulea motiv de recurs vizează „interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, schimbarea naturii ori înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia". Acest motiv de recurs urmăreşte desfiinţarea hotărârii judecătoreşti atunci când judecătorii au nesocotit principiul înscris în art. 969 C. civ., potrivit căruia convenţiile legal tăcute cu putere de lege între părţile contractante. Interpretarea la care se referă textul legal menţionat are în vedere actul juridic dedus în justiţie (înţeles ca negotium) în întregime sau doar unele din clauzele sale, iar nu reţinerea unei situaţii de fapt greşite în raport de probatoriile administrate, critică ce aparţine unui alt motiv de recurs (art. 304 pct. 10 C. proc. civ.), în prezent abrogat.
Nu este fondată nici critica încadrată în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât, pe de o parte, criticile constând în încălcarea unor principii ale procesului civil (dreptul la apărare, contradictorialitate, nemijlocire şi oralitate) de către prima instanţă nu au fost invocate şi în calea de atac a apelului, ele fiind astfel formulate omisso medio, iar, pe de altă parte, hotărârea recurată este rezultatul aplicării şi interpretării corecte a dispoziţiilor, legale incidente în cauză.
Reclamanta a solicitat instanţei pronunţarea, în temeiul prevederilor art. 1073 şi 1077 C. civ., a unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare, înscrisul socotit ca încorporând convenţia solicitată a fi validată de instanţă fiind un „contract de vânzare-cumpărare cu plata în rate" având ca obiect, astfel cum rezultă din clauzele inserate la pct. iii al contractului, activul „Vila Galbenă" şi „dreptul de folosinţă asupra terenului aferent activului vândut, în conformitate cu prevederile art. 1 din H.G. nr. 351/1992".
Or, astfel cum rezultă din chiar conţinutul actului juridic menţionat, între părţi a operat, în realitate, în condiţiile art. 1294-1295 C. civ., un veritabil transfer al dreptului de proprietate (cât priveşte construcţia, obiect al contractului).
Reclamanta nu se află în ipoteza executării atipice a unui antecontract de vânzare-cumpărare, a unui raport juridic obligaţional în care reclamanta, în calitate de promitent cumpărător, să fie creditoarea unei obligaţii de „a face" din partea pârâtei.
Astfel cum legal a reţinut instanţa de apel, în raport de regiunea unde se află imobilul şi momentul încheierii convenţiei (sub imperiul Decret Lege nr. 115/1938), reclamanta are la îndemână mijloacele procesuale specifice puse de această lege la îndemâna sa (art. 22 şi 24 din acest act normativ), respectiv exerciţiul unei acţiuni în prestaţie tabulară (în măsura îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege) şi în contradictoriu cu cocontractantul său, debitorul obligaţiei de executat. Nu este fondată nici critica constând în greşita obligare la plata cheltuielilor de judecată efectuate de pârâtă, întrucât, dimpotrivă, fiind parte căzută în pretenţii (care a pierdut procesul), reclamanta este datoare să plătească cheltuielile de judecată suportate, din vina sa, de pârâta în cauză.
Nu sunt incidente/aplicabile dispoziţiile art. 275 C. proc. civ., invocate în cererea de recurs,întrucât reclamanta nu se află în vreuna din ipotezele reglementate de acest text legal.
Ca urmare, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul dedus judecăţii va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta C.C.I. SPRL prin practician în insolvenţă C.C., administrator judiciar al SC L. SA împotriva Deciziei nr. 20/Ap din 19 martie 2013 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5228/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5231/2013. Civil. Validare poprire. Recurs → |
|---|
