ICCJ. Decizia nr. 5335/2013. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5335/2013
Dosar nr. 273/83/2009 *
Şedinţa publică din 19 noiembrie 2013
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Satu Mare la data de 03 februarie 2009, reclamanta Parohia Greco-Catolică C. a chemat în judecată pe pârâta Parohia Ortodoxă Română C. solicitând instanţei să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilele înscrise în CF 74 C., cu nr. cadastral 621, care reprezintă parte din averea cultului religios al reclamantei.
În motivarea în fapt a acţiunii sale, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 480 C. civ., reclamanta a arătat că dreptul său de proprietate a fost înscris în cartea funciară, însă pârâta a refuzat a răspunde încercărilor repetate de a lăsa liber imobilele.
A mai precizat reclamanta că în localitatea C. există două biserici proprietatea reclamantei, dar cea de-a doua apare ilegal în CF, pe numele pârâtei.
Pârâta Parohia Ortodoxă Română C. a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională.
Pe cale de întâmpinare pârâta a solicitat a se respinge acţiunea, deoarece ,,temeiul de drept invocat este impropriu acţiunii promovate, întrucât înscrierile din CF nu corespund realităţii,” biserica şi casa parohială aparţin credincioşilor majoritari, respectiv cultului ortodox, deci înscrierile în cartea funciară de care se prevalează reclamanta, vechi din anul 1906, nu sunt reale.
Prin cerere reconvenţională, pârâta –reclamantă a solicitat rectificarea cărţii funciare nr. 74 C., nr. cadastral 621, în sensul radierii dreptului de proprietate al Parohiei Greco-Catolice C., cu titlu de posesiune faptică, prin încheierea nr. 4481/1906, deoarece nu corespund legilor în vigoare la această dată, nu se încadrează în dispoziţiile Legii nr. 7/1996.
Prin sentinţa civilă nr. 1721/D din 21 septembrie 2010, Tribunalul Satu Mare a respins :excepţia de netimbrare a acţiunii, excepţia autorităţii de lucru judecat în cauză a sentinţei civile nr. 7011 din 21 octombrie 1997 pronunţată de Judecătoria Satu Mare în dosarul nr. 4369/1997, a prematurităţii şi, respectiv, a inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată.
A respins excepţia privind constatarea uzucapiunii ca mijloc de paralizare a acţiunii civile de revendicare imobiliară.
A respins cererea de suspendare a judecăţii din prezenta cauză, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea irevocabilă a pricinii, ce formează obiectul dosarului nr. 3889/296/2010 al Tribunalului Satu Mare.
A admis acţiunea civilă formulată de reclamanta Parohia Greco-Catolică C. în contradictoriu cu pârâta Parohia Ortodoxă Română C..
A dispus obligarea pârâtei să lase reclamantei în deplină proprietate imobilele înscrise în CF nr. 74 C., sub nr. top. 621, biserică şi teren în suprafaţă de 881 m.p., situate în com. C., jud. Satu Mare.
A respins cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă Parohia Ortodoxă Română C., privind rectificarea înscrierilor din CF nr. 74 C., în sensul radierii titlului juridic de posesiune faptică asupra imobilului în litigiu, înscris în favoarea reclamantei-pârâte. Fără cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut următoarele:
În fapt, s-a reţinut că, potrivit extrasului CF nr. 74 C., nr. cad. 621, reclamanta este proprietarul tabular al imobilului în litigiu - biserică şi teren în suprafaţă totală de 881 mp - conform încheierii nr. 4481/1906, cu titlu juridic de posesiune faptică.
Înscrierea nu a fost radiată, modificată ori rectificată de-a lungul întregii perioade în care pârâta a invocat posesia sa utilă asupra imobilului în litigiu.
În ce priveşte cererea reconvenţională ce are ca obiect rectificarea înscrierii de sub poziţia nr. B.1 din CF nr. 74 C., nr. cad. 621, în sensul radierii dreptului de proprietate al reclamantei, raportat la data iniţierii litigiului de faţă, prima instanţă a reţinut că, în speţă, sunt aplicabile reglementările cuprinse în art. 34 din Legea nr. 7/1996, republicată, cu modificările ulterioare.
Potrivit acestei norme juridice, rectificarea unei înscrieri de carte funciară se poate realiza în patru ipoteze legale distincte, însă, în toate aceste situaţii, prevederea legală impune ca, în prealabil, „prin hotărâre judecătorească irevocabilă” să se fi constatat împrejurarea care determină rectificarea înscrierii de carte funciară.
S-a reţinut că nu s-a făcut dovada pronunţării unei hotărâri judecătoreşti irevocabile prin care să se fi constatat aspectele invocate de către pârâta-reclamantă, astfel încât instanţa a respins, ca neîntemeiată, cererea reconvenţională.
De altfel, cerinţa de mai sus este cuprinsă şi în art. 35-36 din Decretul Lege nr. 115/1938, ca act normativ premergător Legii nr. 7/1996, iar în eventualitatea solicitării de către pârâta-reclamantă în acest moment a existenţei vreuneia dintre ipotezele reglementate prin art. 34 din acest din urmă act normativ, instanţa a apreciat că acţiunea în revendicare a titularului de carte funciară nu poate fi temporizată până la soluţionarea unei stări de fapt afirmate de pârâtul dintr-o astfel de acţiune.
Prin decizia civilă nr. 97A din 05 aprilie 2011, Curtea de Apel Oradea a admis apelul reclamantei, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a obligat pârâta la plata sumei de 3050 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, a menţinut restul dispoziţiilor hotărârii, a respins ca nefondat apelul pârâtei, a obligat pârâtă să plătească părţii apelante reclamante suma de 2575 lei, cheltuieli de judecată în apel.
S-a reţinut că reclamanta este proprietar tabular al imobilului în litigiu conform încheierii nr. 4481/1906, cu titlu juridic posesiune faptică, care până în prezent nu a fost radiat, modificat ori rectificat.
Au fost apreciate ca nefondate criticile pârâtului, în sensul că instanţa de fond nu a disjuns soluţionarea acţiunii introductive de cererea reconvenţională, pentru ca, mai apoi să se poată pronunţa asupra cererii de suspendare a pricinii iniţiale. Au fost avute în vedere dispoziţiile art. 34 din Legea nr. 7/1996, republicată, cu modificările ulterioare, respectiv faptul că pârâta- reclamantă nu a făcut dovada existenţei unei hotărâri judecătoreşti irevocabile. Au fost considerate, ca neîntemeiate, criticile potrivit cărora reclamanta nu ar fi făcut dovada că a fost deposedată samavolnic, întrucât este de notorietate faptul că, cultul greco-catolic a fost desfiinţat, pierzând astfel şi dreptul de proprietate prin efectul legii - Decretul nr. 358/1948. Nu se poate vorbi de o trecere a credincioşilor greco-catolici la cultul ortodox în mod voluntar, liber consimţit, trecerea ce a avut loc s-a făcut efectiv doar ca urmare a interzicerii cultului greco-catolic în baza Decretului nr. 358/1948.
Este adevărat că, în baza art. 2 alin. (1) şi (2) din Decretul nr. 358/1948, o parte din averea mobilă şi imobilă a cultului greco- catolic, revenea statului, iar lăcaşurile de cult şi casele parohiale urmau a fi atribuite Bisericii ortodoxe, prin hotărâre a comisiei interdepartamentale, dar pârâta nu a depus la dosar o asemenea hotărâre, nedovedind faptul că imobilul în litigiu i-ar fi fost atribuit printr-o astfel de hotărâre, în condiţiile actului normativ mai sus arătat.
Prin Decretul-lege nr. 9/1989 a fost abrogat Decretul nr. 358/1948, iar ulterior, prin Decretul-lege nr. 126/1990, a fost recunoscut oficial cultul greco-catolic, precizându-se la art. 2 că bunurile ce au aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma, care au fost preluate de stat, şi deci de Biserica Ortodoxă Română, se restituie în starea lor actuală, Bisericii Române Unite cu Roma.
Art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990 a stabilit că situaţia juridică a lăcaşurilor de cult, caselor parohiale ce au aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma, preluate de Biserica Ortodoxă, urmează să fie stabilită de o comisie mixtă, împotriva deciziei luate, partea interesată având deschisă calea acţiunii în justiţie.
În cauză, nu s-a făcut dovada constituirii comisiei mixte prevăzute de art. 3 alin. (1) din Decretul Lege nr. 126/1990, şi nici a faptului că s-ar fi întrunit, astfel că, a accepta ideea că nu s-a parcurs o procedură prealabilă şi, în consecinţă, acţiunea din acest punct de vedere ar fi inadmisibilă, ar însemna încălcarea liberului acces la un tribunal, a dreptului la un proces echitabil, ceea ce ar contraveni art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Referitor la faptul că reclamanta nu ar fi dovedit numărul credincioşilor care aparţin cultului greco-catolic, s-a apreciat că şi acest aspect este neîntemeiat faţă de obiectul acţiunii, respectiv dreptul de proprietate este un drept fundamental, proprietatea neputând fi pusă în discuţie în baza criteriilor numerice prin cantitate.
În mod corect, instanţa de fond a respins excepţia uzucapiunii invocată de pârâtă în vederea paralizării acţiunii în revendicare a reclamantei. Pentru a putea fi invocată o astfel de excepţie, este necesar a fi îndeplinite toate condiţiile legale aplicabile posesiei utile.
Or, deposedarea proprietarului de carte funciară s-a realizat în mod samavolnic, în temeiul unui act normativ ce a desfiinţat un cult religios legal constituit, iar după 1990, posesia astfel exercitată nu a mai avut un caracter netulburat şi nici sub nume de proprietar, nefiind îndeplinite astfel condiţiile uzucapiunii.
În ceea ce priveşte apelul declarat de reclamantă, în privinţa cheltuielilor de judecată, instanţa de control judiciar a reţinut că, în mod eronat, acestea nu au fost acordate, deşi au fost solicitate de către reclamantă.
Indicarea onorariului de către avocat creează o prezumţie simplă, că acela este onorariul stabilit de părţile contractului de asistenţă juridică şi că acesta a fost achitat, sau că urmează a fi achitat şi el poate fi luat în considerare, la stabilirea cheltuielilor de judecată.
Împotriva deciziei nr. 97/A din 05 aprilie 2011 a Curţii de Apel Oradea-Secţia civilă mixtă a declarat recurs pârâta Parohia Ortodoxă Română C..
Astfel, la finele primului ciclu procesual, prin decizia civilă nr. 2319 din 29 martie 2012 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă a admis recursul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă Română C. împotriva deciziei nr. 97/A din 5 aprilie 2011 a Curţii de Apel Oradea - Secţia civilă mixtă, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Recursul a fost admis pentru considerentele următoare:
Instanţa supremă a apreciat că n u poate fi primită critica referitoare la pretinsa nesoluţionare a cererii de suspendare a judecăţii, întrucât din expunerea de motive a deciziei atacate rezultă cu evidenţă, că o astfel de analiză a fost realizată de instanţă, aceasta având în vedere, în contextul circumstanţelor cauzei pendinte, necontestate, dispoziţiile art. 34 din Legea nr. 7/1996, republicată, cu modificările ulterioare, respectiv faptul că pârâta- reclamantă nu a făcut dovada existenţei unei hotărâri judecătoreşti irevocabile.
S-a apreciat astfel judicios că, de principiu, acţiunea în revendicare a titularului de carte funciară nu poate fi temporizată până la soluţionarea unei stări de fapt afirmată de pârâtul-reclamant reconvenţional.
În ce priveşte criticile referitoare la fondul raportului juridic litigios - împrejurarea că în mod nelegal nu s-a avut în vedere numărul credincioşilor, că trebuia să se dovedească deposedarea forţată, numărul mare al credincioşilor deposedaţi, iar ulterior anului 1990, revenirea acestora la cultul greco-catolic, interesul legitim în promovarea acţiunii, nu s-a dovedit întrunirea comisiei mixte care să concilieze diferendele, chiar a demersurilor efectuate pentru constituirea comisiei mixte, consecinţele acestor neregularităţi sub aspectul legitimităţii accesului la instanţă, invocarea existenţei unei proceduri speciale de restituire, pe care reclamanta ar fi ignorat-o. Înalta Curte a constatat că susţinerea recurentei referitoare la neclarificarea deplină a situaţiei de fapt, premisă a controlului de legalitate, este întemeiată.
În drept, potrivit art. 314 C. proc. civ., înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite.
Constatarea faptelor, aşa cum rezultă ele din actele şi dovezile administrate de părţi, este atributul instanţelor fondului iar hotărârea trebuie să fie motivată cu suficientă claritate cu privire la starea de fapt, prin trimitere la probele de la dosar, obligaţia judecătorilor de a-şi motiva hotărârile constituind una dintre garanţiile dreptului la un proces echitabil.
În acest scop, judecătorii fondului au îndatorirea, conform art. 129 alin. ( 5) C. proc. civ., să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului, sens în care suni in drept să ceară părţilor să prezinte explicaţii, oral sau în scris, sau să ordone administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc.
Important de reţinut este faptul că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a învestit instanţa de judecată cu o cerere în revendicare a unui lăcaş de cult ce a aparţinut Parohiei Greco-Catolică C., cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
S-a mai reţinut că instanţa de apel va trebui să răspundă în mod explicit dacă procedura instituită de dispoziţiile art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 (modificat prin Legea nr. 182/2005), a fost respectată, respectiv finalizată, întrucât intervenţia instanţei de judecată a fost strict reglementată, după cum urmează „dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei aceasta nu se întruneşte sau dacă nu se ajunge la niciun rezultat în cadrul comisiei ori decizia nemulţumeşte una dintre părţi, partea interesată are deschisă calea acţiunii în justiţie, potrivit dreptului comun".
De principiu, în virtutea plenitudinii de jurisdicţie, instanţa de judecată este chemată să analizeze în fond o pretenţie, deşi procedura prealabilă nu a fost definitivată prin emiterea unei decizii de către Comisia mixtă clericală, tocmai pentru a nu împiedica accesul la justiţie, dar pentru a se ajunge la o asemenea etapă trebuie clarificate pe deplin şi, printr-o intervenţie activă a instanţei, circumstanţele particulare ale cauzei pendinte - convocarea comisiei, adoptarea sau nu a unei decizii, motivarea acesteia după criteriile legii, existenţa sau nu a unui proces-verbal de constatare a imposibilităţii constituirii comisiei etc. - cu atât mai mult cu cât, dacă se va ajunge la concluzia existenţei unei reglementări speciale, instanţa nu va mai putea ieşi din limitele impuse de cadrul normativ special.
În egală măsură, instanţa de apel va trebui să se pronunţe şi dacă Decretul-Lege nr. 126/1990 (modificat prin Legea nr. 182/2005) are sau nu caracter reparator în ceea ce priveşte lăcaşurile de cult, prin comparaţie cu conţinutul altor acte normative care au instituit dreptul la măsuri reparatorii, obiectul acestora, procedura de acordare a măsurilor reparatorii, precum şi modul de sesizare a instanţei de judecată de către persoana îndreptăţită, cadrul şi condiţiile soluţionării acţiunii în justiţie (Legea nr. 18/1991, Legea nr. 169/1997, Legea nr. 1/2000, O.U.G. nr. 94/2000, Legea nr. 10/2001, etc).
A mai reţinut instanţa de casare că, trimiterea la dreptul comun pe care o face legiuitorul nu poate fi redusă la dimensiunea pur procedurală, aceea de acces la instanţă, ci are şi semnificaţia aplicării, în cadrul acţiunii în justiţie, a anumitor reguli de drept substanţial, pe care instanţa fondului este obligată să le identifice (rezolvând astfel şi eventuala problemă a raportului lege generala-lege specială) şi să le aplice, într-un context probator adecvat.
În privinţa cererii reconvenţionale, s-a susţinut cu deplin temei, că nu au fost administrate probe, starea de fapt nefiind astfel pe deplin stabilită.
Procedând la rejudecarea apelurilor după casarea cu trimitere spre rejudecare, Curtea de Apel Oradea – Secţia I civilă, prin decizia nr. 8/R din 22 februarie 2013 a admis apelul declarat de reclamanta Parohia Greco - Catolică Română C. împotriva sentinţei civile nr. 1721/D din 21 septembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Satu Mare, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că :
A dispus obligarea pârâtei Parohia Ortodoxă Română C. la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 3050 lei, în favoarea reclamantei.
A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei
A respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă Română C. împotriva aceleiaşi sentinţe.
A obligat-o pe pârâta Parohia Ortodoxă Română C. să plătească apelantei-reclamante suma de 2575 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a constatat următoarele:
Reclamanta Parohia Greco Catolică C. este proprietară de carte funciară asupra imobilului înscris in CF 74 C., în natura biserică si teren aferent în suprafaţă de 881 mp.
Potrivit art. 32 şi 33 din Legea nr. 115/1938 preluate integral de Legea nr. 7/1996, dreptul de proprietate în regim de carte funciară se dovedeşte exclusiv cu cuprinsul cărţii funciare, dreptul înscris se prezumă că există în folosul celui înscris, în cazul dedus judecăţii, reclamanta principală.
În concluzie, în speţă, proprietar al imobilului revendicat este reclamanta, iar posesia acestui imobil aparţine pârâtei Parohia Ortodoxă Română C., aceasta necontestând faptul posesiei.
Potrivit Decretului Lege nr. 126/1990, situaţia lăcaşurilor de cult ce au aparţinut fostei biserici unitariene si care, după desfiinţarea acestei biserici, au intrat în posesia cultului ortodox se va rezolva prin bună înţelegere între cele două culte.
În speţă aceasta înţelegere a fost imposibil de realizat (comisia mixtă nu a fost constituită), motiv pentru care reclamanta a formulat acţiune de drept comun, conformându-se dispoziţiilor art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990,astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 182/2005, în sensul ca dacă reprezentanţi celor două culte nu se pot întruni în comisia stipulată de lege pentru a dispune cu privire la lăcaşul de cult, partea interesată are deschisa calea unei acţiuni civile de drept comun, competenta revenind în prima instanţa tribunalului.
Aceasta acţiune de drept comun este acţiunea în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. şi face obiectul prezentului dosar.
În concluzie, cum reclamanta a dovedit că este proprietar de carte funciară asupra imobilului revendicat, în mod corect, instanţa de fond a admis acţiunea în revendicare a proprietarului de carte funciara împotriva posesorului ce nu justifica titlu legitim asupra bunului revendicat.
Corect a fost respinsă şi cererea reconvenţională formulată de pârâta - reclamantă reconvenţională Parohia Ortodoxă C., prin care s-a solicitat anularea înscrierii dreptului de proprietate al reclamantei, cu motivarea ca pârâta a uzucapat imobilul din litigiu.
Astfel, în speţă, reclamantei nu i se poate opune o posesie utilă exercitată de pârâtă, cât timp cultul greco-catolic a fost desfiinţat abuziv de statul comunist prin Decretul nr. 358/1948, abuz recunoscut chiar de legiuitorul roman imediat după evenimentele din decembrie 1989, prin Decretul - Lege nr. 9/1989 dispunându-se abrogarea Decretului nr. 358/1948, alături de alte acte normativa edictate de fostul regim si considerate abuzive de noua putere.
Aşadar- astfel cum a reţinut instanţa de apel - posesia pârâţilor a fost întemeiata pe violenţă, aceştia, au preluat imobilul cu încălcarea dispoziţiilor Decretului nr. 177/1948, lege care prevedea modalitatea legală prin care bunurile unui cult religios pot trece in patrimoniul altui cult, procedura prevăzuta de art. 37 din lege, care se finaliza cu pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti de către judecătoria competentă, prin care se constată îndeplinirea condiţiilor stipulate in articolul de mai sus şi se dispunea trecerea patrimoniului cultului părăsit la noul cult îmbrăţişat de majoritatea credincioşilor.
În speţă, nu numai că nu s-a urmat o astfel de procedură, dar nici nu a fost trecută proprietatea bisericii greco-catolice în favoarea statului, aşa cum prevedea Decretul nr. 358/1948, care stipula expres ca bunurile bisericii unite, ce nu au trecut în proprietatea ortodocşilor, conform Decretului nr. 177/1948, vor trece in proprietatea statului roman, care urmează să dispună de aceste bunuri.
S-a reţinut că în anul 1948, în vigoare, în regim funciar, era Legea nr. 115/1938, care la art. 26 stipula expres cazurile în care se poate dobândi proprietatea fără înscriere în cartea funciară, iar legea nu era unul dintre ele.
Concluzionând, instanţa de rejudecare a reţinut că reclamanta principală nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, ci doar posesia acestuia,prin violentă şi abuz comise de Statul Roman împotriva unui cult religios.
Aşa fiind, toate apărările formulate de pârâta-reclamantă reconvenţională au fost corect înlăturate de Tribunalul Satu Mare.
Reclamanta, proprietară de carte funciară, aşa cum s-a evidenţiat mai sus poate revendica imobilul proprietatea sa din mâna oricărui posesor, care, în prezenta speţă, nu-i poate opune reclamantei niciun titlu valabil asupra imobilului revendicat.
Astfel, reclamanta a fost abuziv desfiinţată de Statul Roman în anul 1948, fiindu-i confiscate toate bunurile, iar preoţii greco - catolici au fost persecutaţi politic, mulţi fiind încarceraţi, o parte au murit în închisorile comuniste, toate acestea fiind fapte istorice notorii si necontestate în prezent, cu atât mai mult, impunându-se, pentru corectarea abuzului istoric, recunoscut si asumat, comis împotriva cultului greco-catolic, restituirea proprietăţilor ce le-au aparţinut, şi nu doar simpla recunoaştere a acestor abuzuri.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 296 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel a motivat respingerea apelului pârâtei.
A fost admis apelul reclamantei, în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată neacordate la instanţa de fond, fiind schimbată, sub acest aspect, sentinţa şi obligată pârâta în favoarea reclamantei la cheltuieli de judecată de 3050 lei câtă vreme, sunt îndeplinite condiţiile prev. de art. 274 C. proc. civ., pretenţiile reclamantei fiind admise, iar aceasta a făcut dovada cheltuielilor de judecată ocazionate cu susţinerea procesului, împuternicirea avocaţială având specificată şi cuantumul onorariului, necontestat de altfel.
Prin cererea de completare a hotărârii judecătoreşti (decizia nr. 8/2013), petenta Parohia Ortodoxă C. a invocat că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra excepţiei prevăzute de art. 297 pct. 2 C. proc. civ., referitor la anularea hotărârii cu trimitere spre rejudecare instanţei competente.
Prin decizia nr. 19 din 9 aprilie 2013, Curtea de Apel Oradea – Secţia I civilă a respins, ca nefondată, cererea de completare a deciziei nr. 8 /R din 22 februarie 2013 a aceleiaşi instanţe, cerere formulată de petenta Parohia Ortodoxă C..
Împotriva deciziei nr. 8/R din 22 februarie 2013 a Curţii de Apel Oradea-Secţia I civilă a declarat recurs pârâta Parohia Ortodoxă Română C..
După cum se poate observa, în cuprinsul motivelor de recurs, recurenta-pârâtă susţine critici care pot fi ordonate şi structurate de instanţa de control judiciar extraordinar, ca fiind referitoare la încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor legale referitoare la competenţă, la nestabilirea corectă a situaţiei de fapt, la nejustificarea interesului reclamantei în promovarea acţiunii, la greşita soluţionare a cererii reconvenţionale – aspect cu privire la care, criticile vizează faptul că instanţele de fond şi apel nu au administrat suficiente probe - precum şi la invocarea uzucapiunii, pe cale de excepţie, ca mod de paralizare a acţiunii în revendicare.
Recurenta-pârâtă arată că ,opune deci revendicării imobiliare, titlul acesteia de proprietate, care a fost atacat în instanţă, dar pentru că nu există o hotărâre pronunţată, deoarece acţiunea s-a perimat în faţa instanţei de fond, pârâta-reconvenţională a solicitat rectificarea cărţii funciare CF nr. 74 C., nr. cadastral 621, în sensul radierii dreptului de proprietate al Parohiei Greco-Catolice C., menţionând că înscrierile de care se prevalează reclamanta din anul 1906, nu corespund realităţii.
O ultimă critică dezvoltată de recurenta-pârâtă, vizează nerespectarea îndrumărilor date de instanţa supremă prin decizia de casare, în sensul că, instanţa de trimitere nu a elucidat chestiunea referitoare la aplicarea prevederilor Decretului-Lege nr. 126/1990 privind unele măsuri referitoare la Biserica Română Unită cu Roma, prin care a fost reglementată modalitatea de restituire a bunurilor preluate de stat prin efectul Decretului nr. 358/1948.
Deşi, prin decizia nr. 2319 din 29 martie 2012 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie- Secţia I civilă a stabilit obligativitatea pentru instanţa de trimitere de a rejudeca pricina, în sensul de a se stabili, dacă litigiul pendinte, prin pretenţia concret formulată (acţiune în retrocedare a unui lăcaş de cult) pune sau nu problema raportului dintre legea generală şi legea specială, cu toate consecinţele juridice ce decurg dintr-o astfel de abordare, instanţa de control judiciar ordinar, în rejudecare, nu s-a conformat acestor dispoziţii, astfel că neconformarea instanţei de trimitere, în acest sens, atrage casarea hotărârii, ca fiind pronunţată cu încălcarea legii.
Prin întâmpinarea depusă în recurs, intimata-reclamantă Parohia Greco-Catolică Crucişor a invocat excepţia nulităţii recursului, criticile fiind nestructurate şi neîncadrate în drept, în conţinutul motivelor de nelegalitate, strict şi limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.
Înalta Curte constată că este nefondată excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă Parohia Greco-Catolică C., prin avocat.
Astfel cum s-a reţinut deja, recurenta-pârâtă a invocat criticile mai sus redate, ce vizează necompetenţa instanţei, greşita soluţionare a excepţiei uzucapiunii, nestabilirea corectă a situaţiei de fapt, lipsa interesului reclamantei în promovarea acţiunii, chiar dacă, aceste critici nu au fost ordonate şi sistematizate de pârâtă, prin indicarea expresă a unuia dintre motivele prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.
Din cuprinsul motivelor de recurs poate fi reţinută şi critica privind nerespectarea prevederilor art. 315 C. proc. civ., referitoare la obligativitatea hotărârii pronunţată de instanţa de recurs.
Aşa fiind, nu se poate reţine cu temei excepţia nulităţii recursului, întrucât parte din critici vizează aspecte legate de necompetenţă (art. 304 pct. 3), de greşita aplicare a legii (art. 304 pct. 9), precum şi nesocotirea dispoziţiilor obligatorii pentru instanţa de trimitere, referitor la dispoziţiile obligatorii statuate de instanţa de recurs.
Este fondată critica din recursul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă C. privind încălcarea de către instanţa de apel, în rejudecare, a dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:
Faţă de recomandările, statuările şi limitele rejudecării, rezultate din decizia de casare mai sus evocată, se constată că instanţa de apel nu a dat eficientă deplină dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ.
Prin Decretul-lege nr. 126/1990 privind unele măsuri referitoare la Biserica Română Unită cu Roma a fost reglementată modalitatea de restituire a bunurilor preluate de stat prin efectul Decretului nr. 358/1948, în sensul deja reţinut şi stabilit prin decizia de casare a instanţei supreme.
Cadrul normativ special impune drept criteriu, dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin bunurile în litigiu, iar soluţionând litigiul în cadrul unei acţiuni în revendicare de drept comun, instanţa de apel în rejudecare, nu a dat eficienţă raportului dintre legea generală şi cea specială, ignorând faptul că rezolvarea acestuia se realizează în favoarea legii speciale.
În conformitate cu dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990 (modificat prin Legea nr. 182/2005) se reţine că alineatele acestui text de lege trebuie interpretate sistematic şi ţinând seama de finalitatea legii, ceea ce instanţa de apel, în rejudecare, a ignorat.
Astfel, raţiunea pentru care la art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 au fost adăugate trei alineate noi, respectiv alin. (2)-(4) prin O.G. nr. 64/2004 (aprobată ulterior prin Legea nr. 182/2005), rezultă din Expunerea de motive a Guvernului, care a avut în vedere deblocarea accesului la justiţie, în condiţiile în care, unele instanţe apreciau la acel moment că nefinalizarea procedurii în faţa comisiilor clericale nu deschid calea acţiunii în instanţă.
De aceea, adăugarea la art. 3 a alineatului conform căruia,,dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei, aceasta nu se întruneşte sau dacă nu se ajunge la niciun rezultat în cadrul comisiei, or decizia nemulţumeşte una dintre părţi, partea interesată are deschisă calea acţiunii în justiţie, potrivit dreptului comun”, nu poate avea semnificaţia transformării cererii în retrocedare – reglementată de norma specială – într-o cerere în revendicare de drept comun.
Învestită cu o astfel de cerere, instanţa de judecată nu poate ignora reglementarea specială în materie, care impune drept criteriu de care să se ţină seama în rezolvarea unor asemenea pretenţii, dorinţa credincioşilor din comunitatea care deţine bunurile, aspect care nu a fost analizat pe fond de către instanţa de apel.
Altfel spus, Înalta Curte constată că, deşi după primul ciclu procesual, prin decizia de casare, instanţa supremă a statuat că, în virtutea plenitudinii de jurisdicţie, instanţa este chemată să analizeze în fond o pretenţie, deşi procedura prealabilă nu a fost definitivată prin emiterea unei decizii de către Comisia mixtă clericală, tocmai pentru a nu împiedica accesul la justiţie, dar în acelaşi timp, fără a putea ieşi din limitele impuse de cadrul normative special – se impune rejudecarea.
Astfel, fiind vorba de solicitarea de retrocedare a unui lăcaş de cult, instanţa de apel nu a stabilit în mod corect, cadrul normativ special, în care pot fi valorificate asemenea pretenţii.
De altfel, pronunţându-se asupra neconstituţionalităţii invocate cu referire la art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 şi la criteriul voinţei credincioşilor în retrocedarea lăcaşurilor de cult, Curtea Constituţională a apreciat că textul nu încalcă principiul după care Statul Român este un stat democratic şi nici pe cel al libertăţii cultelor religioase (deciziile nr. 23/1993 şi nr. 49/1995).
Dincolo de împrejurarea că, astfel cum s-a menţionat anterior, modalitatea de reglare a relaţiilor sociale, de reconstituire a averii comunităţilor religioase reprezintă un aspect de politică legislativă iar nu de activitate jurisdicţională, în acelaşi timp, nu se poate susţine că o asemenea lege ar fi lipsită de conţinutul său reparator, prin instituirea criteriului voinţei credincioşilor.
Astfel, o măsură abuzivă, cum a fost aceea a preluării de către stat a lăcaşurilor de cult în anul 1948, într-un stat de drept nu poate fi reparată printr-un abuz în sens invers, care ar nesocoti opţiunea majorităţii credincioşilor la data adoptării acelei măsuri.
Or, restituirea bunurilor ce au aparţinut Bisericii Greco-Catolice, fără respectarea condiţiei impuse de art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990 ar aduce atingere stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice.
Aceasta, întrucât reconstituirea dreptului nu se poate face în abstract, ignorând realităţile sociale şi istorice, iar atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie să creeze noi neajunsuri, disproporţionate.
Pe de altă parte, pentru a putea promova o acţiune în revendicare de drept comun, reclamanta trebuie să se poată prevala de existenţa unui “bun”, a unui drept de proprietate în patrimoniul său, pe care să-l poată astfel valorifica pe calea demersului judiciar.
Împrejurarea că prin Decretul-lege nr. 9/1989 a fost recunoscută oficial Biserica Română Unită cu Roma (Greco-Catolică), urmare abrogării Decretului nr. 358/1948, nu înseamnă că a renăscut în patrimoniul acesteia, vechiul drept de proprietate, câtă vreme reconstituirea proprietăţii este supusă unei anumite proceduri, reprezentată de dispoziţiile Decretului-legea nr. 126/1990, cu modificările ulterioare.
Instanţa de trimitere va soluţiona pricina, în raport de statuările deciziei de casare, în cuprinsul căreia instanţa supremă a stabilit că examinarea unei acţiuni de drept comun, nu elimină incidenţa actelor normative emise cu referire specială la bunurile ce reglementează lăcaşele de cult.
Aşa fiind, întrucât sunt aplicabile prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în raport de reglementarea cu caracter special, prevăzută de Decretul nr. 126/1990, care determină admiterea recursului şi trimiterea cauzei spre rejudecare, nu se mai impune analizarea celorlalte critici.
Referitor la cererea de completare a deciziei nr. 8/R din 22 februarie 2013, se constată că aceasta a fost soluţionată de instanţa competentă, potrivit dispoziţiilor art. 2812 alin. (1) C. proc. civ., respectiv Curtea de Apel Oradea care, prin decizia nr. 19 din 9 aprilie 2013, a repins-o, ca nefondată, iar recurentul nu a atacat această decizie în cadrul prezentului dosar.
Aşadar, nerespectând îndrumările, recomandările şi limitele rejudecării cauzei, stabilite la finele primului ciclu procesual, prin decizia nr. 2319 din 29 martie 2012, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 315 C. proc. civ., va respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă va admite recursul, va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă Parohia Ortodoxă Română C.
Admite recursul declarat de către pârâta Parohia Ortodoxă Română C. împotriva deciziei nr. 8 din 22 februarie 2013 a Curţii de Apel Oradea-Secţia I civilă.
Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4581/2013. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5338/2013. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
