ICCJ. Decizia nr. 5337/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5337/2013
Dosar nr. 9494/118/2012
Şedinţa publică din 19 noiembrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Constanţa la 14 august 2012, reclamantul D.B. a chemat în judecată pe pârâţii Primarul Mun. Constanţa, C.L. Constanţa, Mun. Constanţa prin Primar, Statul Român prin M.F., I.P. şi I.C., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâţilor la lăsarea în deplină proprietate şi posesie a imobilului situat în Constanţa, să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare – cumpărare din 26 septembrie 1996 şi din 27 noiembrie 2003 având ca obiect imobilul în litigiu, iar în subsidiar, în măsura în care restituirea în natură nu mai este posibilă, obligarea pârâţilor la plata contravalorii acestuia, actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că la data de 1 februarie 1901, în temeiul testamentului din 1901, imobilul construcţie şi teren aferent situat în Constanţa, a intrat în proprietatea defunctului M.N.F., a cărui unică moştenitoare este F.I., potrivit actelor de stare civilă depuse la dosar.
Prin contractul de vânzare – cumpărare de drepturi succesorale din 9 martie 2010, din 20 septembrie 2011 şi din 13 octombrie 2011, de B.N.P., R.I.L., reclamantul D.B. a dobândit toate drepturile succesorale care au aparţinut numitei F.I. de pe urma autorilor R.C. şi F.A.
Reclamantul a precizat că imobilul ce face obiectul cauzei a fost preluat în mod abuziv de Statul Român de la autorul său M.N.F.
Potrivit adresei din 8 decembrie 2009 a Direcţiei Patrimoniu din cadrul Primăriei Mun. Constanţa, imobilul teren şi construcţie, situat Constanța, s-a aflat integral în proprietatea Mun. Constanţa, construcţia fiind înstrăinată către I.P. şi I.C. în baza Legii nr. 112/1995, prin contract.
Reclamantul a susţinut că acest contract este lovit de nulitate absolută prin prisma dispoziţiilor art. 10 şi 11 din Legea nr. 112/1995, deoarece imobilul vândut este unul cu dotări speciale şi nu avea destinaţia de locuinţă, aspect confirmat şi de modul în care este exploatat de actualii proprietari.
Cu referire la motivul de nulitate a contractului de vânzare – cumpărare din 27 noiembrie 2003, reclamantul a precizat că este reprezentat de încălcarea dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 550/2002, cumpărătorul neavând calitatea de comerciant sau prestator de servicii, aşa cum impunea art. 4.
Acţiunea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 112/1995, ale art. 480 şi urm. C. civ. şi pe dispoziţiile Protocolului nr. 1 adiţional la C.E.D.O.
Pârâtul Statul Român prin M.F.P. a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, prin raportare la art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, arătând că imobilele ce fac obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 nu mai pot fi restituite decât în condiţiile prevăzute de acest act normativ.
Pârâtul I.P. a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei I.C., arătând că în urma partajului soluţionat prin Sentinţa civilă nr. 7324 din 10 august 2055, pronunţată în Dosarul nr. 1852/2005, a devenit proprietar exclusiv al imobilului în litigiu. A susţinut, totodată, că acţiunea în revendicare de drept comun este inadmisibilă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Pârâtul a invocat şi inadmisibilitatea acţiunii în constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare – cumpărare, dată fiind sancţiunea decăderii intervenită potrivit dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001.
Şi pârâţii Mun. Constanţa prin primar, C.L. Constanţa şi Primarul Mun. Constanţa au depus întâmpinare prin care au invocat lipsa calităţii procesuale pasive a pârâţilor Primarul Mun. Constanţa şi Mun. Constanţa în acţiunea în revendicare, în raport de prevederile Legii nr. 215/2001, inadmisibilitatea acţiunii în revendicare întemeiate pe art. 480 C. civ. pentru nerespectarea termenului prevăzut de Legea nr. 10/2001 pentru formularea notificării, netimbrarea capătului de cerere privind revendicarea, lipsa calităţii procesuale pasive a pârâţilor Mun. Constanţa prin primar, C.L. Constanţa şi Primarul Mun. Constanţa în capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare – cumpărare, tardivitatea şi netimbrarea capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare – cumpărare, inadmisibilitatea capătului de cerere subsidiar privind restituirea imobilului prin echivalent în temeiul art. 480 C. civ., lipsa calităţii procesuale active a reclamanţilor în toate capetele de cerere.
Prin încheierea de şedinţă din data de 15 noiembrie 2012, instanţa a constatat că acţiunea, din perspectiva tuturor capetelor de cerere, este scutită de plata taxei de timbru în temeiul dispoziţiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997.
Prin Sentinţa civilă nr. 6801 din 20 decembrie 2012, Tribunalul Constanţa, secţia civilă, a respins ca inadmisibile capetele de cerere formulate de reclamantul D.B., având ca obiect revendicarea şi obligarea pârâţilor la plata contravalorii imobilului.
S-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului în capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare – cumpărare din 26 septembrie 1996 şi a contractului de vânzare – cumpărare autentificat din 27 noiembrie 2003.
Prin aceeaşi hotărâre s-a respins capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare – cumpărare autentificat din 27 noiembrie 2003, ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală.
A fost obligat reclamantul la plata sumei de 2.000 lei către pârâtul I.P. şi a sumei de 620 lei către pârâţii Mun. Constanţa prin primar, C.L. Constanţa şi Primarul Mun. Constanţa, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că imobilul intră în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001 şi că predecesoarea în drepturi a reclamantului avea posibilitatea de a apela la procedura prevăzută de această lege pentru a-şi valorifica pretenţiile în legătură cu imobilul, ceea ce nu s-a întâmplat.
S-a apreciat că Legea nr. 10/2001 suprimă acţiunea în revendicare de drept comun, dar nu şi accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecţionează sistemul reparator şi procedural, controlul judecătoresc al reparaţiilor, prin accesul deplin şi liber la două grade de jurisdicţie, în condiţiile art. 21 alin. (1) şi (3) din Constituţie şi ale art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.
S-a constatat că petitul având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare – cumpărare din 26 septembrie 1996 încheiat în baza Legii nr. 112/1995 şi a contractului de vânzare – cumpărare din 27 noiembrie 2003 încheiat în baza Legii nr. 550/2002 nu poate fi primit pentru lipsa calităţii procesuale active a reclamantului, ca urmare a pierderii dreptului de proprietate asupra bunului.
Împotriva sentinţei menţionate a declarat apel reclamantul D.B., criticând-o ca nelegală şi netemeinică pentru ignorarea imprescriptibilităţii acţiunii în revendicare imobiliară, consacrată şi prin art. 563 alin. (2) din Noul C. civ.
Apelantul reclamant a susţinut că dreptul comun în materie l-a constituit art. 480 C. civ. din 1865, urmat de textele actualului C. civ. (art. 569 şi urm.), astfel că dreptul proprietarului neposesor de a pretinde posesorului neproprietar recunoaşterea dreptului său real nu poate suferi limitări în timp de natura prescriptibilităţii, iar apariţia Legii nr. 10/2001 nu poate aduce atingere caracterului imprescriptibil al acţiunii în revendicare.
S-a învederat că faptul că din neştiinţă ori din neglijenţă un proprietar nu a înţeles să beneficieze de dispoziţiile legii speciale nu poate lipsi de conţinut dreptul său de proprietate, iar decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, nu aduce nicio lămurire problemei, câtă vreme se statuează că intrarea în vigoare a legii noi nu exclude formularea unei acţiuni în revendicare de drept comun.
Sub aspectul reţinerii lipsei calităţii procesuale active a reclamantului pe capătul de cerere vizând nulitatea contractelor translative de drepturi, apelantul a susţinut că instanţa de fond s-a antepronunţat, în sensul că a conchis că Legea nr. 10/2001 nu a însemnat numai golirea de conţinut a dreptului de proprietate şi a imprescriptibilităţii mijloacelor procesuale de apărare a acestuia, ci a însemnat şi negarea totală a dreptului de proprietate, cu depăşirea cadrului procesual dedus judecăţii.
Curtea de Apel Constanţa, secţia a I-a civilă, prin Decizia civilă nr. 37/ C din 15 aprilie 2013, a admis apelul reclamantului D.B. şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins cererea în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâţii I.P. şi I.C., ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.
S-au menţinut restul dispoziţiilor hotărârii apelate şi a fost obligat apelantul la plata către intimaţii Primarul Mun. Constanţa şi C.L. Constanţa a sumei de 551,80 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
S-a respins ca nefondată cererea de obligare a apelantului la cheltuieli de judecată faţă de pârâtul intimat I.P.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că sunt nefondate criticile apelantului reclamant referitoare la imprescriptibilitatea acţiunii în revendicare şi posibilitatea corelativă a proprietarului neposesor de a solicita compararea de titluri impusă prin art. 480 C. civ., după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Astfel, s-a constatat că apelantul reclamant se raportează la normele de drept comun ale acţiunii în revendicare, atât cele reglementate prin art. 480 C. civ. din 1865, cât şi ale art. 563 alin. (2) din Legea nr. 287/2009 (Noul C. civ.), omiţând împrejurarea că legiuitorul poate adopta, în virtutea dreptului suveran al statului, norme speciale în domenii de interes social, cu caracter reparatoriu, cum este cazul Legii nr. 10/2001.
S-a argumentat în sensul că Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, a relevat condiţiile în care este posibil, ca după intrarea în vigoare a legii noi, o acţiune în revendicare să mai poată fi îndreptată împotriva proprietarilor actuali ai imobilului, singura ipoteză de această natură fiind cea evocată în hotărârea pilot M.A. împotriva României, respectiv existenţa unui bun în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la convenţie, iar nu doar a unei „speranţe legitime”, anterior intrării în vigoare a legii noi.
S-a reţinut că sintagma „bun actual” nu semnifică supravieţuirea unui drept real, recunoscut prin legislaţia anterioară ca fiind imprescriptibil, care ar fi susceptibil de comparare cu titlul Statului şi ulterior cu titlul subdobânditorului de bună credinţă, pentru că legea specială recunoaşte persoanelor fizice, intimaţi pârâţi în cauză, deţinerea unui titlu valabil, câtă vreme nu a fost desfiinţat în termenele şi procedurile speciale derogatorii.
Cum reclamantul apelat nu s-a putut prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional, ci doar de titlul vechi al autorului său, s-a reţinut că soluţia primei instanţe se impune a fi reformată în parte, în raport de critica vizând inadmisibilitatea acţiunii în revendicare faţă de intimaţii persoane fizice, în sensul că faţă de aceştia acţiunea a fost respinsă pentru lipsa calităţii procesuale active a reclamantului.
Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs, în termenul legal, reclamantul D.B., criticând-o ca nelegală şi solicitând respingerea tuturor excepţiilor şi admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
Dezvoltând criticile aduse deciziei recurate, reclamantul a susţinut că instanţele de fond şi apel nu s-au pronunţat asupra imprescriptibilităţii acţiunii în revendicare imobiliară, căreia nu îi poate aduce atingere intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
S-a susţinut de către reclamant că neglijenţa fostului proprietar de a apela la prevederile legii speciale nu poate lipsi de conţinut dreptul său imprescriptibil de a revendica bunul, această neglijenţă putând fi sancţionată eventual cu un regim procedural mai dificil şi probatorii mai greu de administrat, fără, însă, ca acţiunea să devină prescriptibilă în termenul instituit de Legea nr. 10/2001.
S-a arătat că Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nu aduce nicio lămurire în sensul menţionat, iar comentariile şi explicaţiile date noţiunii de bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, aduc o gravă atingere dreptului de proprietate.
Recurentul a mai susţinut că instanţa de apel a interpretat abuziv legislaţia aplicabilă, atunci când a argumentat că deşi după apariţia Legii nr. 10/2001 nu toate acţiunile în revendicare au devenit inadmisibile, unele vor fi respinse pentru lipsa calităţii procesuale active, în sensul că nici măcar calitatea de proprietar deposedat abuziv nu ar mai putea fi invocată.
Intimatul Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. Constanţa a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefundat.
Intimatul I.P. a solicitat prin întâmpinare respingerea recursului reclamantului ca nefondat.
Examinând criticile invocate de recurentul reclamant, raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., căruia acestea i se circumscriu, Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Critica vizând nepronunţarea instanţei de apel asupra imprescriptibilităţii acţiunii în revendicare imobiliară formulată de reclamant nu este întemeiată.
Atât instanţa de fond, cât şi cea de apel, răspunzând principalei critici din apel în legătură cu imprescriptibillitatea acţiunii în revendicare şi cu posibilitatea corelativă a proprietarului neposesor de a solicita, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, compararea de titluri impusă prin art. 480 C. civ., au apreciat că acţiunea este inadmisibilă în raport cu Statul şi entităţile administrativ – teritoriale.
Instanţa de apel a considerat corect că, raportat la obiectul cererii, respectiv la posibilitatea formulării unei acţiuni în revendicare de drept comun, se impunea examinarea cu prioritate a excepţiei inadmisibilităţii unei astfel de acţiuni.
Ambele instanţe au constatat, astfel, că acţiunea în revendicare de drept comun, îndreptată împotriva statului şi organelor entităţii administrativ – teritoriale este inadmisibilă, astfel încât nu se mai punea problema examinării distincte a excepţiei imprescriptibilităţii acţiunii.
După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicare a imobilelor preluate de stat în perioada de referinţă a acestei legi nu mai este admisibilă pe calea dreptului comun, persoanele îndreptăţite fiind ţinute să urmeze procedura stabilită de legea specială.
Declanşarea procedurii administrative are loc pe calea notificării adresate de persoana ce se consideră îndreptăţită persoanei juridice deţinătoare, conform art. 21 din Legea nr. 10/2001.
Pentru evitarea stării de incertitudine în ceea ce priveşte situaţia juridică a imobilelor la care se referă, prin Legea nr. 10/2001 legiuitorul a instituit un termen în interiorul căruia trebuia adresată notificarea, termen prelungit succesiv, a cărei nerespectare este sancţionată, conform art. 22 alin. (5), cu pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Prin această soluţie legislativă nu sunt încălcate prevederile art. 21 din Constituţie care consacră accesul liber la justiţie.
În acest sens jurisprudenţa C.E.D.O. a statuat că dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut şi că „există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui drept”. Astfel, o modalitate prin care un stat parte la Convenţie poate limita sau restrânge dreptul la un proces echitabil o reprezintă şi obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile.
Termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu este de natură să aducă atingere dreptului de proprietate privată, dând expresie competenţei legiuitorului de a stabili conţinutul şi limitele acestui drept, în concordanţă deplină cu dispoziţiile art. 1 al. 2 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană.
Chiar dacă este consacrată cu titlu de principiu, imprescriptibilitatea nu ţine de esenţa dreptului de proprietate imobiliară şi, ca atare, nu este consacrată de Constituţie, legiuitorul putând, în considerarea unor raţiuni majore să deroge de la acest principiu (Decizia Curţii Constituţionale nr. 21/2009 publicat în M.Of. nr. 315 din 9 aprilie 2004).
Contrar opiniei recurentului reclamant, admisibilitatea acţiunii în revendicare s-a examinat corect în contextul statuărilor obligatorii (conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.) din decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, în recursul în interesul legii în materia Legii nr. 10/2001 şi a practicii constante a C.E.D.O. în sensul că atunci când o persoană ce se consideră îndreptăţită nu a acţionat în termenul prevăzut de legea specială reparatorie, nu mai poate introduce o acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, cu excepţia cazului în care se prevalează de un „bun actual”.
În speţă, recurentul reclamant a invocat în susţinerea pretenţiilor sale vechiul titlu de proprietate al autorului său, astfel că acesta, în calitate de succesor în drepturi al numitei F.I., nu beneficiază de un „bun” în sensul Convenţiei.
Reclamantul nu a dovedit că autoarea sa F.I. ar fi iniţiat procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, iar cererea pentru constatarea nulităţii contractelor de vânzare – cumpărare având ca obiect imobilul în litigiu este introdusă după adoptarea Legii nr. 10/2001 şi publicarea Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
F.I., vânzătoarea drepturilor succesorale de pe urma fostului proprietar nu s-a conformat dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, ceea ce înseamnă că nici reclamantul, cumpărător al acestor drepturi, nu se poate prevala de beneficiile legii speciale, dată fiind sancţiunea decăderii ce a intervenit potrivit art. 22 alin. (5) din Legea nr. 1072001, pentru nerespectarea termenului instituit pentru formularea notificării, ceea ce atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie constatarea nulităţii actelor de înstrăinare (în temeiul legii speciale).
Împrejurarea că legea specială a instituit un termen, în care să fie contestată valabilitatea unor asemenea titluri, corespunde nevoii de securitate şi stabilitate a raporturilor juridice, imperativ ce rezultă din jurisprudenţa constantă a C.E.D.O. în această materie.
În raport de situaţia juridică a imobilului revendicat, instanţele au analizat concursul dintre legea specială – Legea nr. 10/2001 şi dreptul comun în materia revendicării, respectiv eventuala opţiune a persoanei îndreptăţite între aplicarea legii speciale care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 şi aplicarea dreptului comun, respectiv a art. 480 C. civ. invocat prin cererea introductivă formulată de reclamant.
În acest context, având în vedere şi dispoziţiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 precum şi prevederile Legii nr. 10/2001, instanţa a motivat corect că imobilul în litigiu se înscrie în aria de reglementare a legii speciale şi că predecesoarea în drepturi a reclamantului trebuia să urmeze procedura prevăzută de această lege, în cadrul căreia avea posibilitatea să-şi valorifice pretenţiile din acţiunea introductivă.
S-a reţinut corect că Legea nr. 10/2001 suprimă acţiunea în revendicare de drept comun, dar nu şi accesul la un proces echitabil.
Problema concursului dintre legea specială şi generală a fost rezolvată în favoarea legii speciale atât prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cât şi prin Hotărârea pilot în cauza M.A. ş.a. contra României, la care s-a făcut trimitere prin considerentele deciziei recurate. În condiţiile în care autoarea reclamantului nu a uzat de prevederile Legii nr. 10/2001 şi nici nu deţine o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă care să stabilească existenţa imobilului în patrimoniul său, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, nu are o speranţă legitimă în legătură cu recunoaşterea dreptului său asupra bunului în litigiu.
Nici reclamantul şi nici autoarea sa, F.I., nu se pot prevala de o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care să li se recunoască calitatea de proprietari asupra imobilului în litigiu şi să se dispună expres restituirea acestuia, astfel că nu au un „bun actual”, în sensul Convenţiei.
Lipsa existenţei bunului în patrimoniul reclamantului înlătură premisa de la care ar fi putut porni în soluţionarea acţiunii în revendicare prin compararea titlurilor.
În ceea ce priveşte susţinerea recurentului în sensul că în rezolvarea capătului de cerere privind nulitatea s-ar fi încălcat principiul disponibilităţii, Curtea va constata ca neîntemeiată critica întrucât principiul disponibilităţii nu poate opera decât în limitele legii.
Motivând că sintagma „bun actual” nu înseamnă supravieţuirea dreptului fostului proprietar, care ar fi susceptibil de comparare cu titlul statului şi, ulterior, cu cel al subdobânditorului de bună credinţă (câtă vreme acest din urmă titlu nu a fost constatat nul în termenele şi procedurile derogatorii speciale), instanţa de apel a apreciat că reclamantul nu are bun actual protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
În acest context, s-a reţinut corect că reclamantul nu justifică calitatea procesuală activă în acţiunea în revendicare îndreptată împotriva pârâţilor persoane fizice, titulari ai dreptului de proprietate înscris în cartea funciară.
Pentru toate aceste considerente, Curtea va constata că recursul reclamantului este nefondat şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge.
Văzând şi dispoziţiile art. 274 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul D.B. împotriva Deciziei nr. 37/ C din 15 aprilie 2013 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.
Obligă pe recurentul - reclamant la 2.500 lei, cheltuieli de judecată către intimatul-pârât I.P.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5336/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 5340/2013. Civil → |
|---|
