ICCJ. Decizia nr. 5334/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5334/2013
Dosar nr. 7178/108/2010
Şedinţa publică din 19 noiembrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 1 noiembrie 2010, L.F.I., a solicitat instanţei – în contradictoriu cu Mun. Arad, reprezentat prin Primar şi Statul român prin M.F.P. – să constate că imobilul situat în Arad, a fost preluat de Statul Român fără titlu valabil; să se constate că în calitate de nepot de fiu, este unicul moştenitor legal al proprietarei tabulare a imobilului, la data naţionalizării acestuia de către Statul Român; să se dispună obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea apartamentelor înstrăinate din imobilul în litigiu, respectiv ap. înscrise în C.F. individuale, conform raportului de expertiză ce se va efectua în cauză.
Prin notele de şedinţă depuse în data de 16 februarie 2011, reclamantul şi-a precizat cuantumul pretenţiilor la valoarea de 119.525 lei conform raportului de evaluare efectuat.
În motivarea cererii, s-a arătat că imobilul situat în Arad, înscris în C.F. Arad, a fost proprietatea tabulară a bunicii reclamantului, conform înscrierii de sub nr. B/16 din această C.F.
La data de 29 mai 19959 în baza Decret Lege nr. 92/1950, imobilul a fost naţionalizat de Statul Român, cu nerespectarea prevederilor legale, în mod abuziv.
Potrivit art. 2 din Decret Lege nr. 92/1950 erau exceptate de la naţionalizare imobilele aparţinând anumitor categorii socio-profesionale, respectiv imobilele proprietatea muncitorilor, funcţionarilor, micilor meseriaşi, intelectualilor profesionişti şi pensionarilor.
Or, conform adeverinţei, din 6 ianuarie 1987 emisă de D.P.M.O.S. Arad, bunica reclamantului, L.M., a fost încadrată în muncă, ca muncitoare, în perioada naţionalizării imobilului de către Statul Român, respectiv în perioada 1 noiembrie 1950 - 1 septembrie 1966 la Î.O.L.E. Arad. Deşi antecesoarea reclamantului a formulat contestaţie împotriva deciziei de naţionalizare a imobilului, prin adresa nr. 1791/ F din 15 octombrie 1959 a Comitetului Executiv a Sfatului Popular al oraşului Arad contestaţia a fost respinsă ca neîntemeiată.
Prin Sentinţa civilă nr. 4442 din 18 iunie 2000 pronunţată de Judecătoria Arad în Dosar nr. 5168/2000 rămasă definitivă şi irevocabilă a fost admisă acţiunea reclamantului care, a redevenit proprietarul apartamentelor neînstrăinate din imobilul situat în Arad.
Având în vedere că apartamentele a căror contravaloare o solicită prin promovarea prezentului litigiu au fost înstrăinate de Statul Român, prin notificarea nr. 635 din 23 iulie 2001 adresată Prefecturii Arad de B.E.J., P.H. a solicitat în temeiul Legii nr. 10/2001, acordarea de despăgubiri băneşti pentru aceste apartamente.
În drept s-au invocat prevederile Legii nr. 10/2001, art. 480 și 481 C. civ., art. 6 şi art. 1 din Protocolul 1 al C.E.D.O.
Investit în primă instanţă, Tribunalul Arad, secţia civilă, prin Sentinţa nr. 194 din 16 februarie 2011, a respins acţiunea, reţinând în esenţă că reclamantul a iniţiat procedura administrativă prevăzută prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi a formulat (în legătură cu apartamentele înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995) notificarea înregistrată sub nr. 635 din 23 iulie 2001, prin care a solicitat acordarea despăgubirilor băneşti pentru apartamentele din imobilul situat în Arad, înscris în C.F. Arad.
Întrucât până la data de 1 noiembrie 2010, notificarea nu a fost soluţionată, reclamantul a formulat prezenta acţiune, pe calea dreptului comun, vizând deasemenea acordarea despăgubirilor.
Pe parcursul soluţionării litigiului însă, a fost emisă dispoziţia nr. 5717 din 13 decembrie 2010, prin care s-a hotărât asupra acordării despăgubirilor pentru imobilele notificate, ce nu pot fi restituite în natură, în condiţiile Legii nr. 247/2005 – Titlul VII, despăgubiri ce urmează a fi stabilite condiţiile standardelor internaţionale de evaluare.
După depunerea dispoziţiei, reclamantul şi-a precizat acţiunea solicitând obligarea pârâţilor la plata sumei de 119.525lei, reprezentând contravaloarea apartamentelor, arătând că acordarea de despăgubiri în condiţiile Legii nr. 247/2005 nu reprezintă o soluţionare a pretenţiilor deduse judecăţii. S-a arătat că în conformitate cu jurisprudenţa C.E.D.O., în materie, Fondul Proprietatea nu funcţionează de o manieră capabilă a satisface pretenţiile reclamantului. Având în vedere că notificarea formulată la data de 23 iulie 2001, nu a fost soluţionată încă, în sensul de a se bucura de o reparaţie echitabilă, reclamantul a învederat că ar fi împovărător pentru el să i se impună a aştepta soluţionarea pretenţiilor, în cadrul stabilit de Legea nr. 247/2005, faţă de cele statuate de instanţa europeană şi având în vedere timpul îndelungat scurs de la data notificării până la adoptarea unei decizii administrative într-o primă etapă a procesului de restituire.
Faţă de precizarea depusă şi motivarea acesteia, prima instanţă a apreciat că acţiunea a rămas fără obiect.
Astfel, s-a avut în vedere că prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 a fost reglementat regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, prevăzându-se la art. 16 o procedură administrativă de stabilire a acestora, în cadrul căreia se face o evaluare a despăgubirilor cuvenite persoanei îndreptăţite şi, în raport de această evaluare, se emite titlul final de despăgubire de către C.C.S.D.
S-a făcut trimitere la Decizia nr. 52 din 4 iunie 2007, dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţii unite, potrivit căreia, prevederile cuprinse în art. 16 şi următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.
per a contrario, se arată, această procedură se aplică în cazul deciziilor/dispoziţiilor emise ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, cu consecinţa că, în cazul unor asemenea decizii, instanţa nu mai are competenţa de a stabili cuantumul despăgubirilor cuvenite persoanei îndreptăţite, această competenţă revenind C.C.S.D., conform art. 16 rap. la art. 13 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Prin urmare, în aceste condiţii, instanţa de judecată rămâne competentă să soluţioneze legalitatea şi temeinicia soluţiei de respingere a cererii de restituire în natură sau prin echivalent, limitându-se însă, numai la stabilirea dreptului persoanei îndreptăţite la restituire prin echivalent sub forma despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 247/2005 fără a statua asupra valorii bunului, obiect al cererii de restituire.
Soluţia a fost menţinută de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă care, prin Decizia nr. 1489 din 10 noiembrie 2011, în esenţă cu aceeaşi motivare, a respins ca nefondat recursul declarat de reclamantul L.F.I., împotriva sentinţei.
Recursul declarat de reclamant împotriva acestei hotărâri, a fost admis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a I-a civilă care, prin Decizia nr. 6263 din 2 octombrie 2012, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare, Curţii de Apel Timişoara, ca instanţă de apel.
Pentru a decide astfel, instanţa supremă a reţinut că instanţa de control judiciar a calificat greşit calea de atac exercitată de reclamant împotriva sentinţei, soluţionând dosarul în recurs, cu încălcarea prevederilor art. 26 al Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 202/2010, care sunt de strictă interpretare, în sensul că sunt supuse recursului numai acele hotărâri prin care s-au soluţionat cereri având ca obiect contestarea dispoziţiei motivate, prin care s-a respins notificarea sau cererea de restituire în natură.
Orice alte acţiuni, având alt obiect decât contestarea dispoziţiei emise în procedura Legii nr. 10/2001 sau, solicitarea de soluţionare pe fond a notificării şi un alt temei juridic, obligă instanţa să judece în raport de limitele investirii determinate de obiectul judecăţii şi temeiurile juridice invocate de parte, hotărârea fiind supusă căilor de atac prevăzute de dreptul comun.
Or, conchide instanţa supremă, recurentul a precizat că acţiunea sa nu a fost fondată pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi că nu a contestat dispoziția nr. 5717 din 13 decembrie 20120, prin care s-au propus măsuri reparatorii prin echivalent.
În rejudecare, Curtea de Apel Timişoara, secţia I-a civilă, prin Decizia nr. 60/ A din 17 aprilie 2013, a respins apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei, reţinând că prima instanţă şi-a argumentat pertinent soluţia de respingere a acţiunii, prin raportare la Decizia nr. 52/2007, dată de instanţa supremă în soluţionarea unui recurs în interesul legii şi la prevederile Legii nr. 247/2005.
În acest context, se mai arată, nu era necesar ca prima instanţă să constate, în temeiul art. 6 al Legii nr. 213/1998, nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului şi că reclamantul este unicul moştenitor al fostei proprietare tabulare, întrucât aceste aspecte au dobândit autoritate de lucru judecat în baza Sentinţei civile nr. 442 din 18 iunie 2000, pronunţată de Judecătoria Arad în Dosarul nr. 5168/2000 (rămasă irevocabilă).
Pe de altă parte, cercetarea fondului cauzei, inclusiv cu privire la chestiunile mai sus menţionate, nu era necesară, deoarece, deşi prima instanţă a reţinut că acţiunea reclamantului este neîntemeiată, în realitate aceasta a fost respinsă ca inadmisibilă pe calea dreptului comun.
În acest sens, Curtea a reţinut că situaţia juridică a imobilului în litigiu, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este supusă dispoziţiilor acestui act normativ, care reglementează atât problema imobilelor preluate de stat cu titlu valabil, cât şi a celor preluate fără titlu valabil.
De asemenea, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, instanţa nu mai are competenţa de a stabili cuantumul despăgubirilor cuvenite persoanei îndreptăţite, potrivit art. 13 şi 16 din Titlul VII al legii, în cazul deciziilor/dispoziţiilor emise ulterior intrării în vigoare a legii.
Prin urmare, potrivit principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială (Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005) şi legea generală (C. civ.) se rezolvă în favoarea legii speciale, aşa încât, după intrarea în vigoare a acestor legi speciale, persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii nu mai au deschisă calea acţiunii în revendicare/despăgubiri, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 și 481 din vechiul C. civ.
În acelaşi sens, al inadmisibilităţii acţiunii în revendicare/despăgubiri întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Deciziile nr. 33/2008, nr. 27/2011 şi nr. 52/2007.
Totodată, s-a avut în vedere că, potrivit parag. 140 din Hotărârea pilot pronunţată în cauza A. ş.a. contra României, se poate reţine existenţa unui „bun actual”, în sensul convenţiei, în patrimoniul persoanelor deposedate abuziv de către stat, dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a dispus expres şi restituirea bunului.
În fine, conchide instanţa de apel, nerecunoaşterea posibilităţii stabilirii de către instanţă a contravalorii despăgubirilor pe calea dreptului comun nu înseamnă nici încălcarea dispoziţiilor art. 6 din C.E.D.O., întrucât Legea nr. 10/2007 şi nr. 247/2005 asigură controlul judecătoresc asupra măsurilor reparatorii.
În cauză, a declarat recurs, în termen legal, reclamantul L.F.I. care, invocând temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., de la 1865, cu modificările ulterioare, în vigoare la data inițierii demersului judiciar, critică hotărârea dată în apel, după cum urmează:
- în mod greşit instanţele au respins acţiunea „ca inadmisibilă” pentru simplul fapt că existenţa Legii nr. 10/2001, nu mai permite analizarea unor pretenţii formulate pe dreptul comun, trimiterile făcute la Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fiind făcute după analizarea „trunchiată” a acesteia.
- art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., garantează oricărei persoane, dreptul de acces la o instanţă independentă.
În susţinerea acestei critici, recurentul face trimitere la cauza F., împotriva României, prin care Curtea europeană a constatat încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenţie, ca urmare a respingerii ca inadmisibilă a acţiunii reclamanţilor, având ca obiect constatarea caracterului nelegal al naţionalizării imobilului.
- în cauza M.A. şi alţii, împotriva României s-a reţinut deasemenea, încălcarea art. 6 parag. 1, prin respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare, pe considerentul necesităţii urmării unei proceduri speciale, prevăzută de Legea nr. 10/2001.
- reţinând că acţiunea este inadmisibilă, instanţa a ignorat practic să procedeze la analiza fondului litigiului dedus judecăţii.
Or, se arată, conform art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea se dă în numele legii şi trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
În speţă, conchide recurentul, curtea de apel „nu a observat” că prima instanţă nu a examinat niciunul dintre motivele invocate de reclamant, în susţinerea cererii.
Recursul se priveşte ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed.
Imobilul în legătură cu care s-a formulat cererea de acordare a despăgubirilor, a constituit, în adevăr, proprietatea tabulară a autoarei reclamantului – L.M., căsătorită L. – şi a fost preluat abuziv în proprietatea Statului român, în baza Decizia nr. 92/1950, ulterior o parte din apartamentele ce compuneau acest imobil fiind înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995.
O particularitate a cauzei de faţă o constituie aceea că, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, s-a constatat că imobilul a fost preluat fără titlu de Statul român şi s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară, respectiv radierea dreptului de proprietate al Statului şi reînscrierea în C.F. Arad, a fostei proprietare tabulare, autoarea reclamantului. (a se vedea Sentinţa civilă nr. 4442 din 18 iulie 2000 a Judecătoriei Arad – fila 23 – dosar fond).
De menţionat că, urmare rămânerii irevocabile a acestei hotărâri (prin Decizia nr. 381 din 19 februarie 2001 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă) prin care s-a dispus şi predarea succesiunii către reclamant, în calitate de moştenitor legal al defunctei L.M., acestuia i-au fost retrocedate un număr de patru apartamente din imobil, care nu fuseseră înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995.
Pentru celelalte şase apartamente, ce au făcut obiectul acestei legi, L.F.I. a urmat procedura administrativă prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001, comunicând prin executor judecătoresc, Prefecturii Arad, notificarea înregistrată sub nr. 635 din 23 iulie 2001, în cuprinsul căreia se solicită acordarea despăgubirilor bănești, pentru spaţiile vândute foştilor chiriaşi, ce nu mai pot fi restituite în natură.
Demersul judiciar iniţiat de persoana îndreptăţită la 1 noiembrie 2010, a fost motivat iniţial - prin cererea introductivă - de lipsa răspunsului autorităţii investite cu soluţionarea notificării, pentru ca ulterior – după emiterea dispoziţiei nr. 5717 din 13 decembrie 2010, pe parcursul soluţionării litigiului – să se invoce necesitatea obligării pârâţilor la plata sumei de 119.525 lei, reprezentând contravaloarea apartamentelor, pe considerentul nefuncţionării eficiente a Fondului Proprietatea şi a practicii C.E.D.O. care, a consacrat dreptul persoanei îndreptăţite, la o reparaţie echitabilă.
S-a mai învederat de către cel în cauză că, urmarea procedurilor Legii nr. 247/2005, ar reprezenta o chestiune „împovărătoare” pentru reclamant, avându-se în vedere timpul îndelungat scurs de la data notificării şi până la adoptarea unei decizii administrative.
Nemulţumirea recurentului, ce rezultă fără echivoc din dezvoltarea motivelor de recurs, este aceea că instanţele nu au dat curs solicitării sale de obligare directă a pârâţilor – instituţii ale Statului – la plata contravalorii spațiilor ce nu au putut fi restituite în natură.
Este important a se preciza, faţă de alegaţiile recurentului, că acţiunea nu a fost respinsă de tribunal (soluţie confirmată de curtea de apel) ca fiind inadmisibilă, prin argumente pertinente reţinându-se, în ambele hotărâri, că după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005 (care, în Titlul VII instituie un mecanism special de stabilire a cuantumului despăgubirilor şi respectiv de emitere a titlului de despăgubire) instanţele nu mai au competența de a calcula şi stabili aceste despăgubiri, această competenţă aparţinând exclusiv organismului nou creat respectiv Comisia Centrală din Subordinea Cancelariei Primului Ministru, ale cărei decizii sunt deasemenea supuse controlului judiciar, putând fi atacate în condiţiile Legii contenciosului administrativ, nr. 554/2004.
Soluţia este în acord cu practica instanţei supreme, reţinându-se în acest sens ca judicioasă trimiterea făcută de tribunal la decizia dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul Legii, nr. 52 din 4 iunie 2007, obligatorie pentru instanţe.
Astfel, dacă s-ar accepta soluţia propusă de recurent, respectiv obligarea directă de către instanţe a entităţii investită cu soluţionarea notificării sau a unei alte instituții publice, reprezentantă a Statului – în speţă, M.F.P., chemat în judecată în calitate de pârât – la plata sumelor reprezentând valoarea de piaţa a spaţiilor, ce au făcut obiectul notificării (imobile ce nu pot fi restituite în natură) aceasta ar echivala cu golirea de conţinut a dispoziţiilor legale mai sus invocate şi lipsirea acestora de eficienţă, cu vădit impact asupra bugetului şi politicilor financiare ale statului.
Este adevărat că, în câteva din cauzele aflate pe rolul său, C.E.D.O. a condamnat România, reţinând că Fondul Proprietatea nu funcţionează într-un mod susceptibil a fi considerat ca echivalent cu acordarea efectivă a unei despăgubiri, (a se vedea cazul R.I. împotriva României, M. şi alţii/ împotriva României) instanţa europeana - luând in considerare - şi prejudiciul suferit din cauza lipsei îndelungate de despăgubire (a se vedea cauza P. împotriva României).
În aceste cauze însă (unele vizând respingerea cererii pentru prematuritate, în condiţiile în care nu fusese pronunţată o decizie administrativă în termenul legal de 60 de zile, prevăzut de lege) Curtea nu a contestat „marja de apreciere” de care beneficiază statele în a implementa proceduri administrative, prealabile asigurării accesului concret şi efectiv la o instanţă.
Ceea ce a sancţionat instanţa europeană în cazurile mai sus enunţate (a se vedea şi Hotărârea din 13 ianuarie 2009, emisă în cauza F. împotriva României nu este obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prevăzută de Legea nr. 10/2001 şi respectiv Legea nr. 247/2005 ci accesul „teoretic şi iluzoriu” la despăgubirile ce pot fi acordate în temeiul acestor legi, cauzat de funcţionarea ineficientă - la data soluţionării acestor cauze - a Fondului Proprietatea.
Transpare, din întreaga practică C.E.D.O., obligaţia Statului Român, în calitate de acţionar unic la această societate de investiţii, să asigure funcţionarea eficientă a Fondului Proprietatea şi respectiv conversia titlurilor de despăgubire emise de către Comisia Centrală, în despăgubire efectivă, după algoritmul de calcul stabilit prin lege.
În consecinţă, parcurgerea procedurilor administrative, nu prezintă, prin ea însăşi „o problemă” din perspectiva Convenţiei, în condiţiile în care rezultatul final al acestora este cel al unei despăgubiri efective.
Tot astfel, în vederea aplicării unitare a legii, Înalta Curte a stabilit, prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 (la care recurentul face trimitere, dar într-o interpretare proprie) că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale şi că aplicarea unor dispoziţii ale legii speciale poate fi înlăturată doar dacă acestea contravin C.E.D.O.
Toate aceste aspecte, au fost corect reţinute de instanţe şi judicios argumentate, neputându-se reţine necercetarea fondului cauzei, sub aspectul examinării primelor două capete de cerere din acţiunea introductivă, în condiţiile în care, asupra acestor chestiuni s-a pronunţat, cu autoritate de lucru judecat, o altă instanță, prin hotărâre rămasă irevocabilă (Sentinţa civilă nr. 442 din 18 iunie 2000 a Judecătoriei Arad, mai sus invocată) care, i-a recunoscut reclamantului calitatea de proprietar asupra imobilului ce a făcut obiectul notificării şi a dispus asupra restabilirii situaţiei anterioare de carte funciară.
Aşa fiind, faţă de cele ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul L.F.I. împotriva Deciziei nr. 60/ A din 17 aprilie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5314/2013. Civil. Drepturi băneşti.... | ICCJ. Decizia nr. 5336/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
