ICCJ. Decizia nr. 5528/2013. Civil. Expropriere. Recurs

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 5528/2013

Dosar nr. 14205/86/2011

Şedinţa publică din 28 noiembrie 2013

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea adresată Tribunalului Suceava şi înregistrată sub nr. 14.205/86/2011, reclamantul G.V., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România - prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Iaşi, Comuna Şcheia - prin primar şi Comuna Şcheia - Comisia de Verificare a Drepturilor de Proprietate şi Acordare a Despăgubirilor, a solicitat să se verifice temeinicia Hotărârii nr. 2 din 17 octombrie 2011 dată în Dosarul nr. 67/2011 de către Comisia de Verificare a Drepturilor de Proprietate şi Acordare a Despăgubirilor a com. Şcheia cu privire la cuantumul despăgubirilor cu care nu este de acord, acesta fiind calculat la un preţ mult inferior faţă de preţul de piaţă, de valoarea de înlocuire şi de preţul solicitat de el; exproprierea totală a suprafeţei de 26 de ari cuprinsă în T.P.656/1994, la locul numit Ţ.V. din care fac parte cele două suprafeţe expropriate (suprafeţele de 1450 mp, şi 53 mp), deoarece suprafaţa rămasă, de aproximativ 6 ari, nu mai poate fi folosită, şi obligarea expropriatorului la plata despăgubirilor pentru această suprafaţă de teren raportat la preţul de piaţă; în subsidiar, în măsura în care instanţa de judecată va stabili că nu se impune exproprierea totală, a solicitat obligarea expropriatorului la plata unei despăgubiri reprezentând prejudiciul rezultat din diminuarea valorii terenului rămas în urma exproprierii, cu cheltuieli de judecată.

În drept, a invocat dispoziţiile Legilor nr. 255/2010 şi nr. 33/1994, ale Constituţiei României, Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, art. 2 alin. (1) lit. f) din C. proc. civ.

La termenul de judecată din 3 aprilie 2012, reclamantul a formulat precizări la acţiune, prin care a solicitat, în conformitate cu art. 18 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 255/2010 raportat la art. 23 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, ca instanţa de judecată să constate netemeinicia Hotărârii nr. 2 din data de 17 octombrie 2011 a Comisiei de Verificare a Drepturilor de Proprietate şi Acordare a Despăgubirilor a com. Şcheia cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate; să stabilească despăgubirea la suma de 1700 de euro pe arul de teren expropriat (total 25.551 de euro), cu consecinţa anulării parţiale a hotărârii contestate în ceea ce priveşte despăgubirea stabilită şi, eventual, suprafaţa expropriată, şi obligarea expropriatorului la plata despăgubirilor solicitate, deoarece instanţa de judecată are obligaţia, conform art. 27 din Legea nr. 33/1994, de a compara rezultatul expertizei cu oferta şi cu pretenţiile formulate de părţi, despăgubirea acordată de către instanţă neputând fi mai mică decât cea oferită de expropriator şi nici mai mare decât cea solicitată de expropriat, dar nu trebuie să fie limitată de despăgubirea ce va fi stabilită prin raportul de expertiză.

De asemenea, a solicitat exproprierea totală a suprafeţei de 26 de ari cuprinsă în T.P. 656/1994, situată la locul numit Ţ.V. din care fac parte cele două suprafeţe expropriate (de 1.450 mp, şi 53 mp), deoarece suprafaţa rămasă, de aproximativ 6 ari, nu mai poate fi folosită, precum şi obligarea expropriatorului la plata despăgubirilor pentru această suprafaţă de teren raportat la preţul de piaţă solicitat, de 1700 euro pe arul de teren.

În subsidiar, în măsura în care instanţa de judecată va stabili că nu se impune exproprierea totală, a solicitat obligarea expropriatorului la plata unei despăgubiri reprezentând prejudiciul rezultat din diminuarea valorii terenului rămas în urma exproprierii.

Prin Sentinţa civilă nr. 202 din 29 ianuarie 2013, Tribunalul Suceava a admis în parte contestaţia formulată de către reclamant; a desfiinţat în parte Hotărârea nr. 2 din 17 octombrie 2011 emisă de terţ-pârâtă în Dosarul nr. 67/2011; a obligat prim-pârâtul la plata către reclamant, cu titlu de despăgubiri civile, a sumei de 20.792,1 euro în echivalent RON la data plăţii efective; a respins ca neîntemeiat capătul de cerere vizând exproprierea unei suprafeţe de teren suplimentare; a obligat prim-pârâtul la plata către reclamant a sumei de 4200 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, prin Hotărârea nr. 2 din 17 octombrie 2011 emisă de Comisia de Verificare a Dreptului de Proprietate şi Acordare a Despăgubirilor Şcheia, s-a dispus plata sumelor de 1.786 RON şi 65 RON în favoarea reclamantul G.V. cu titlu de despăgubire pentru exproprierea imobilelor situate în com. Şcheia, jud. Suceava, identice cu p. nr. 33.425, respectiv, nr. 33.427, ambele făcând parte din acelaşi trup de teren înregistrat în CF X, compus din teren liber de construcţii, în suprafaţă de 1450 mp, respectiv, 53 mp.

Potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, cu modificările şi completările ulterioare, expropriatul poate contesta hotărârea de expropriere sub aspectul cuantumului despăgubirii acordate, iar conform art. 22 alin. (3) din lege acţiunea se soluţionează potrivit dispoziţiilor art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994, în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirii.

Art. 26 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 33/1994 (lege-cadru generală în materie de expropriere) la care legea specială (nr. 255/2010) face trimitere, deci aplicabil speţei, stabileşte criteriile pentru determinarea cuantumului despăgubirii, stipulând că despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane interpuse şi că la calcularea cuantumului despăgubirilor experţii, precum şi instanţa de judecată trebuie să ţină seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului, sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia.

Art. 27 din Legea nr. 33/1994, la care de asemenea se face trimitere în vederea soluţionării cauzei, stabileşte că pentru fixarea despăgubirii instanţa compară rezultatul expertizei cu oferte şi cu pretenţiile formulate de părţi, despăgubirea acordată neputând fi mai mică decât cea oferită de către expropriator şi nici mai mare decât cea solicitată de către expropriat.

În speţă, expropriatorul a oferit pentru terenurile expropriate sumele de 1.786 RON şi 65 RON, iar expropriatul a pretins suma de 1700 euro/ar, adică 25.551 euro, în timp ce prin raportul de expertiză întocmit în cauză de către comisia de experţi, compusă din experţii V.M., I.S. şi A.M., s-a propus într-o variantă sumele de 725 euro şi 26,50 euro (0,5 euro/mp) prin raportare la expertiza actualizată a Camerei Notarilor Publici Suceava, iar într-o altă variantă sumele de 16.385 euro şi 599 euro (11,30 euro/mp), prin raportare la valoarea de piaţă după Standardele Internaţionale de Evaluare.

Expropriatorul a solicitat instanţei înlăturarea raportului de expertiză şi menţinerea ofertei de despăgubire iniţială, invocând că experţii nu s-au raportat la tranzacţii concrete cu imobile similare, luând ca element de referinţă în stabilirea valorii de circulaţie doar ofertele de vânzare şi, în plus, nu au ţinut seama de caracteristicile terenului expropriat şi de elementele care îl diferenţiază de comparabila de referinţă, omiţând aplicarea tuturor corecţiilor necesare sau individualizând greşit unii coeficienţi de corecţie.

S-a reţinut că, într-adevăr, pentru determinarea preţului de piaţă experţii nu au avut în vedere tranzacţii concrete, raportându-se la oferte de tranzacţionare pentru terenuri similare sau comparabile, însă în răspunsul la obiecţiuni pe acest aspect experţii şi-au argumentat "alegerea", arătând că sursele de informare aflate la dispoziţia lor, posibile şi credibile - bănci, agenţii imobiliare, primărie, presa de specialitate, localnici - nu au oferit informaţii despre tranzacţiile încheiate, ceea ce confirmă caracterizarea de piaţă imobiliară inactivă faţă de perioada anterioară 2008 - 2010; că puţinele tranzacţii efective nu sunt credibile, date fiind diferenţele nejustificat de mari de preţuri de vânzare, astfel că folosirea ofertelor este singura raţională şi se bazează pe încrederea care trebuie atribuită datelor faptice şi ipotezelor utilizate.

Au mai arătat experţii că, potrivit Standardelor Internaţionale, atunci când nu există tranzacţii efective suficiente cu terenuri libere comparabile sau când datele obţinute din tranzacţiile efectuate nu sunt credibile şi/sau nu pot fi verificate prin evaluare, se pot folosi şi preţurile cerute prin ofertele de vânzare sau preţurile oferite prin cererile de cumpărare de terenuri comparabile, şi că informaţiile despre preţ din oferte de pe o piaţă inactivă pot fi totuşi o dovadă a valorii de piaţă, deoarece chiar pe pieţele în declin există vânzători care nu acţionează sub constrângerea de a vinde, iar, în acest context, a nu ţine cont de dovada preţurilor realizate de vânzători ar însemna ignorarea realităţii pieţei.

Prin urmare, s-a conchis, nu se poate reţine că experţii ar fi "ignorat" tranzacţiile concrete, cum susţine expropriatorul, ci că nu le-au identificat ca şi surse credibile de informare, astfel că instanţa a ţinut cont de concluziile acestora, cu atât mai mult cu cât sunt unanime, au o bază legală (S.I.E. 2011), iar expropriatorul, deşi le-a pus sub semnul îndoielii, nu a oferit cel puţin un exemplu de tranzacţie concretă similară ori comparabilă.

Cât priveşte comparaţia efectivă cu terenul din ofertă, expropriatorul s-a arătat nemulţumit de coeficienţii de corecţie aplicaţi/omişi, faţă de deosebirile existente între terenul expropriat şi comparabila aleasă, însă prin suplimentul la expertiză s-a arătat că aprecierea privind corecţia "greşită" este nerezonabil şi nerealist formulată, deoarece Standardele Internaţionale de Evaluare nu stabilesc reguli şi reglementări de cuantificare a estimărilor corecţiilor, corecţiile aplicate comparabilelor nu se calculează prin aplicarea de formule matematice consacrate, iar rezultatul nu se raportează direct sau invers proporţional matematic la datele culese din piaţa privind criteriul de comparaţie.

Instanţa şi-a însuşit, aşadar, raportul de expertiză prin care s-a stabilit o valoare de piaţă de 11,30 euro/mp, valoare rezonabilă dacă se are în vedere caracteristicile concrete ale terenului, respectiv, faptul că se află la o distanţă foarte mică de oraş (la cca. 5 km de Primăria Suceava), într-o zonă pretabilă pentru destinaţii diverse, inclusiv rezidenţiale.

În ceea ce priveşte data evaluării, în mod corect a fost avută în vedere data întocmirii raportului de expertiză, faţă de prevederile exprese în acest sens ale art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

Expropriatorul a solicitat a fi menţinută despăgubirea iniţială, cerere cu care instanţa nu a fost de acord, cu motivarea că sumele propuse cu titlu de despăgubiri, de 1.786 RON şi de 65 RON, au fost stabilite prin raportul de evaluare teren întocmit de către p.f.a. C.C., în procedura prealabilă exproprierii efective conform art. 11 alin. (7) şi (8) din Legea nr. 255/2010 şi art. 8 din Normele Metodologice de aplicare a legii, evaluatorul raportându-se la expertizele întocmite şi actualizate ale Camerei Notarilor Publici.

Aceste expertize notariale sunt însă doar orientative.

Mai mult, autorul raportului a arătat că suma stabilită nu constituie valoarea de piaţă a terenului, or în cauză interesează valoarea de piaţă.

Cât priveşte suma de 1700 euro/ar pretinsă de către expropriat, s-a apreciat că este nerealistă, nejustificată şi nesusţinută de nicio probă, dimpotrivă infirmată prin raportul comisiei de experţi.

Aşa cum rezultă din expertiză, în urma exproprierii în patrimoniul reclamantului au mai rămas 2 parcele, suprafaţa de 638 mp, teren, ce nu este afectată de expropriere şi suprafaţa de 459 mp, teren, care este afectată de restricţii, din cauza extinderii zonei de protecţie faţă de zona expropriată cu o suprafaţă de 337 mp, rămânând pentru utilizare fără restricţii numai 122 mp.

Potrivit experţilor, utilizarea acestei din urmă parcele pentru destinaţie agricolă nu este posibilă în condiţiile respectării O.G. nr. 43/1997, care stipulează că realizarea de culturi agricole şi forestiere pe zonele de siguranţă este interzisă.

Cum în fapt s-a expropriat practic şi acest teren, dauna încercată este echivalentă cu preţul său de circulaţie, adică 337 mp x 11,3 euro/mp = 3.808,10 euro.

S-a concluzionat, că expropriatorul datorează expropriatului cu titlu de despăgubiri civile suma de 20.792,1 euro, în echivalent RON la data plăţii efective, fără a scădea despăgubirea stabilită prin hotărârea contestată câtă vreme nu s-a făcut dovada plăţii ei.

Referitor la capătul de cerere vizând exproprierea unei suprafeţe mai mari, a fost respinsă ca neîntemeiată, cu motivarea că Legea nr. 255/2010 limitează obiectul contestaţiei împotriva hotărârii expropriatorului, precum şi competenţa instanţei de judecată doar la verificarea cuantumului despăgubirii, precizând expres că dispoziţiile art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994 sunt aplicabile numai în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirii [art. 22 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 255/2010].

Art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994 privind posibilitatea instanţei de a aprecia asupra caracterului parţial sau total al exproprierii nu are aplicabilitate în speţă, întrucât interesează doar procedura de expropriere generală, de drept comun prevăzută de Legea nr. 33/1994, or litigiul de faţă este fundamentat pe Legea nr. 255/2010, lege specială în materia exproprierii, care cuprinde dispoziţii derogatorii pe acest aspect, aşa cum s-a arătat.

Fiind în culpă procesuală, în baza art. 274 C. proc. civ., s-a reţinut că expropriatorul datorează expropriatului cheltuieli de judecată în sumă de 4.200 RON, compusă din onorariul aferent expertizei achitat în contul experţilor S.I. (1000 RON) şi M.V. (1200 RON), imputat în integralitate expropriatorului dat fiind că a servit în întregime la darea soluţiei, precum şi din onorariul perceput de av. C.D.A. (2000 RON), care, de asemenea, a fost imputat în întregime expropriatorului având în vedere complexitatea cauzei şi munca depusă de avocat, neimpunându-se, prin urmare, aplicarea art. 276 C. proc. civ.

Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă, prin Decizia nr. 8 din 26 martie 2013, a admis apelul declarat de Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA Bucureşti prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Iaşi; a schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a obligat prim pârâtul la plata către reclamant, cu titlu de despăgubiri civile, a sumei de 16.984 euro ori echivalent RON la data plăţii efective; a păstrat celelalte menţiuni ale sentinţei care nu sunt contrare prezentei, şi a respins cererea intimatului privind obligarea apelantului la plata cheltuielilor de judecată din apel, reţinând, în esenţă, următoarele;

Potrivit dispoziţiilor art. 11 alin. (8) din Legea nr. 255/2010, "raportul de evaluare se întocmeşte avându-se în vedere expertizele întocmite şi actualizate de Camerele notarilor publici, potrivit art. 77¹ alin. (5) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare". Necontestat, dispoziţiile Legii nr. 255/2010 au caracter special în raport de cele ale legii-cadru în materie, nr. 33/1994, aplicându-se cu prioritate, conform principiului "specialia generalibus derogant".

Prin dispoziţiile art. 22 din actul normativ cu caracter special, se prevede însă că "expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii (...) se poate adresa instanţei judecătoreşti (...) fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii" [alin. (1)], şi că "acţiunea formulată în conformitate cu prevederile prezentului articol se soluţionează potrivit dispoziţiilor art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirii [alin. (3)]".

Potrivit dispoziţiilor art. 26 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 33/1994, despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite. La calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel din unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia. Conform dispoziţiilor art. 27 alin. (1) din lege, instanţa de judecată, primind rezultatul expertizei, îl va compara cu oferta şi cu pretenţiile formulate de părţi şi va hotărî.

Din coroborarea acestor dispoziţii legale cu cele ale Legii nr. 255/2010, anterior citate, rezultă că despăgubirea se stabileşte în funcţie de preţul cu care se vând pe piaţa liberă din zona respectivă imobilele de felul celui expropriat, la data întocmirii raportului de expertiză. Raportul de evaluare întocmit de expropriator în cadrul procedurii administrative prealabile emiterii hotărârii "are în vedere" expertizele întocmite şi actualizate de Camerele notarilor publici, iar pe baza acestuia expropriatorul "estimează" sumele individuale aferente despăgubirilor. Există, aşadar, posibilitatea ca aceste "estimări" să fie inferioare preţului de circulaţie al imobilului pe piaţa liberă din zonă şi/sau să nu acopere integral prejudiciul suferit de expropriat, caz în care acesta are deschisă calea acţiunii în justiţie, care "se soluţionează potrivit dispoziţiilor art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994". Doar despăgubirea astfel stabilită poate fi apreciată "dreaptă", în sensul dispoziţiilor art. 44 din Constituţie în acord cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În speţă, valoarea despăgubirilor a fost stabilită de prima instanţă pe baza raportului întocmit de comisia de experţi, constituită conform prevederilor art. 25 din Legea nr. 33/1994, care a răspuns obiectivelor formulate de ambele părţi din proces. Obiecţiunile formulate de intimat la acest raport au fost respinse de prima instanţă, cu motivarea că lucrarea a fost însuşită inclusiv de expertul propus de acesta.

Valoarea de piaţă a terenului a fost stabilită de experţi prin metoda comparaţiei directe, aceştia explicând metodologia folosită în ipoteza în care nu există tranzacţii efective şi suficiente cu terenuri comparabile sau când datele obţinute din tranzacţiile efective nu pot fi verificate ori nu sunt credibile din diverse motive, caz în care pot fi folosite şi preţurile din ofertele de vânzare sau preţurile oferite prin cererile de cumpărare pentru terenuri comparabile, cu efectuarea corecţiilor corespunzătoare.

Nu s-au administrat în cauză, de către intimată, dovezi contrare celor reţinute de experţi, privind existenţa unor tranzacţii efective cu terenuri comparabile din zona litigiului şi, respectiv, preţurile concrete practicate pe piaţă imobiliară în perioada de referinţă. Tranzacţiile care fac obiectul contractelor depuse în dosarul de apel sunt mult anterioare datei la care s-a întocmit raportul de expertiză, respectiv anii 2008 - 2009. În contextul dat, s-a reţinut că nu poate fi primită susţinerea apelantului potrivit căreia "concluziile raportului de expertiză nu se justificau a fi valorificate", aceasta fiind în dezacord cu dispoziţiile art. 25 şi 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

Conform dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, la stabilirea valorilor trebuie avut în vedere "preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză", iar faptul că în anumite perioade se tranzacţionează mai puţine terenuri nu poate fi imputat instanţei sau beneficiarilor despăgubirilor.

În schimb, Curtea a apreciat că este întemeiat motivul de apel vizând includerea în cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantului a sumei de 3.808,10 euro, ce reprezintă valoarea unei suprafeţe de 337 mp teren, care ar fi afectată de zona de protecţie a şoselei de centură.

Conform concluziilor celor trei experţi exprimate în răspunsul la obiectivul nr. 1 în raportul de expertiză, lotul 3 arabil de 459 mp, este afectat de restricţii, datorită extinderii zonei de protecţie faţă de zona expropriată, pe o lungime de 79,50 m la deschiderea de 2,08 mp, suprafaţa afectată fiind de 337 mp, numai în condiţiile în care se schimbă categoria de folosinţă din teren extravilan arabil în teren pentru construcţii.

Faţă de dispoziţiile art. 17 alin. (2) din O.G. nr. 43/1997 şi ţinând seama de categoria de folosinţă a parcelei de 337 mp, ca fiind teren agricol, instanţa de apel a apreciat că în mod greşit prima instanţă a reţinut că în privinţa acestei suprafeţe de teren a avut loc o expropriere în fapt.

Curtea nu a reţinut concluziile experţilor din suplimentul la raportul de expertiză, întrucât experţii nu s-au rezumat la a lămuri împrejurările de fapt ce fac obiectul expertizei, ci şi-au exprimat un punct de vedere cu privire la aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 16 din O.G. nr. 43/1997.

În ceea ce priveşte criticile formulate de apelant care vizează acordarea în totalitate a cheltuielilor de judecată şi nu numai în limita pretenţiilor admise, se constată că au fost apreciate ca fiind neîntemeiate, cu motivarea că, potrivit art. 274 alin (1) C. proc. civ., "Partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată". Alin. (2) al aceluiaşi articol arată că "Judecătorii nu pot micşora cheltuielile de timbru, taxe de procedură şi impozit proporţional, plata experţilor, despăgubirea martorilor, precum şi orice alte cheltuieli pe care partea care a câştigat va dovedi că le-a făcut". Faţă de aceste dispoziţii legale, Curtea a apreciat că nu se pot reduce cheltuielile de judecată reprezentând onorariu de expert, chiar dacă pretenţiile reclamantului au fost admise în parte. În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată constând în onorariu de avocat, Curtea a apreciat că în mod corect au fost acordate în integralitate, deşi instanţa avea posibilitatea să dispună reducerea acestora în conformitate cu dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., având în vedere complexitatea cauzei şi munca depusă de avocat, necontestate prin motivele de apel.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul G.V. şi pârâtul Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA Bucureşti - Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Iaşi.

Prin recursul său, reclamantul G.V., indicând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a arătat că, în mod greşit, instanţa de apel a apreciat că este întemeiat motivul de apel vizând includerea în cuantumul despăgubirilor a sumei de 3.808,10 euro, reprezentând valoarea unei suprafeţe de 337 mp, teren, afectată de zona de protecţia a şoselei de centură, motivat de faptul că nu a avut loc o expropriere în fapt a acestei suprafeţe de teren.

Conform art. 17 alin. (2) lit. b) din O.G.nr. 43/1997, persoanele juridice sau fizice care au în administrare sau în proprietate zone de protecţie au obligaţia ca, prin activitatea lor, să nu aducă prejudicii drumului sau derulării în siguranţă a traficului prin executarea de construcţii, împrejmuiri sau plantaţii care să provoace înzăpezirea drumului sau să împiedice vizibilitatea pe drum.

Conform concluziilor experţilor, lotul 3 arabil, de 459 mp, este afectat de aceste restricţii datorită extinderii zonei de protecţie faţă de zona expropriată, suprafaţa afectată fiind de 337 mp, ceea ce echivalează cu imposibilitatea reclamantului de a folosi această suprafaţă de teren potrivit destinaţiei sale de teren agricol ca urmare a exproprierii celeilalte părţi, daună produsă şi apreciată de experţi la suma de 3.808,10 euro, ceea ce se include în noţiunea de daune aduse proprietarului la care se referă art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

S-a concluzionat, că aceste daune au fost respinse în mod greşit de instanţa de apel, care nu a reţinut concluziile experţilor din suplimentul la raportul de expertiză, pe motiv că aceştia şi-ar fi exprimat şi un punct de vedere cu privire la aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 16 din O.G. nr. 43/1997, chiar dacă s-au lămurit împrejurările de fapt ce fac obiectul expertizei, iar instanţa nu a respins concluziile experţilor din raport cu privire la acest aspect.

În condiţiile în care se va admite recursul, a arătat că solicită şi acordarea cheltuielilor de judecată din apel, reprezentând onorariu avocat.

Prin recursul său, pârâtul Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA Bucureşti - Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Iaşi, indicând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a arătat că în mod greşit a fost înlăturată critica din memoriul de apel referitoare la procedura derogatorie specială de stabilire a despăgubirilor consacrată de dispoziţiile Legii nr. 255/2010 şi de Normele Metodologice de aplicare a acestei legi.

Astfel, deşi s-a reţinut în mod corect că, în raport cu Legea nr. 33/1994, care reprezintă dreptul comun în materia exproprierii, Legea nr. 255/2010 reprezintă o lege specială ce reglementează procedura de expropriere pentru realizarea obiectivelor prevăzute la art. 1 din acest act normativ şi că prevederile legii speciale sunt aplicabile cu prioritate în cauză, potrivit principiului "specialia generalibus derogant", instanţa de apel a considerat fără temei că Legea nr. 255/2010 nu ar conţine dispoziţii derogatorii sub aspectul stabilirii despăgubirilor cuvenite persoanelor expropriate şi că în această privinţă sunt incidente dispoziţiile art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994.

Concluzia sus-menţionată este consecinţa greşitei interpretări a legii, deoarece, potrivit art. 11 alin. (7) şi (8) din Legea nr. 255/2010, înainte de data începerii activităţii comisiei abilitate să emită hotărârea de expropriere, un expert evaluator specializat în evaluarea proprietăţilor imobiliare, membru al Asociaţiei Naţionale a Evaluatorilor din România - ANEVAR, va întocmi un raport de evaluare a imobilelor expropriate, iar acest raport de evaluare se întocmeşte avându-se în vedere expertizele întocmite şi actualizate de camerele notarilor publici, potrivit art. 77 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare.

De asemenea, potrivit art. 4 alin. (2) lit. f) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 255/2010, prin hotărârea pentru aprobarea declanşării procedurii de expropriere, în cazul lucrărilor de investiţii, se aprobă şi sumele individuale aferente despăgubirilor estimate de către expropriator pe baza unui raport de evaluare.

Potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din acelaşi act normativ expertul evaluator va întocmi raportul de evaluare prevăzut la art. 11 alin. (7) din lege, fiind obligat să se raporteze la expertizele întocmite şi actualizate de camerele notarilor publici, potrivit art. 77 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare.

Din coroborarea dispoziţiilor legale sus-menţionate, rezultă că în cadrul procedurii administrative de expropriere despăgubirile se stabilesc prin raportul de evaluare întocmit în baza expertizelor întocmite şi actualizate de camerele notarilor publici, aceste reglementari având un caracter imperativ.

În ceea ce priveşte sintagma de la art. 5 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, care se referă la "sumele individuale aferente despăgubirilor estimate de către expropriator", s-a arătat că respectiva sintagmă nu justifică aprecierea instanţei de apel potrivit căreia procedura specială de stabilire a despăgubirilor reglementată de Legea nr. 255/2010 ar avea un caracter orientativ, care ar putea conduce la stabilirea unor despăgubiri care să corespundă sau nu preţului de piaţă, aceasta deoarece reglementarea sus-menţionată se referă la aprobarea indicatorilor tehnico-economici ai investiţiei pentru realizarea căreia se declanşează procedurile de expropriere, în timp ce dispoziţiile art. 11 alin. (7) - (8) din lege şi art. 8 alin. (1) din Normele Metodologice reglementează în mod imperativ modalitatea de evaluare a imobilelor expropriate, obligând expertul evaluator să se raporteze la expertizele actualizate ale Camerelor Notarilor Publici.

Pe de altă parte, s-a arătat că este real faptul că dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 255/2010 fac trimitere la dispoziţiile art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994, însă această trimitere se referă la dispoziţiile de drept procedural din actul normativ ce constituie dreptul comun în materie, iar nu la modalitatea de evaluare şi de stabilire a despăgubirilor.

Concluzia sus-menţionată este justificată de faptul că, potrivit art. 22 din Legea nr. 255/2010, acţiunea prin care persoana expropriată contestă cuantumul despăgubirii se soluţionează potrivit art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994, fiind astfel evident că aceste din urmă reglementări sunt aplicabile doar sub aspect procedural, adică sub aspectul modului de desemnare a comisiei de experţi şi de întocmire a expertizei, iar nu şi sub aspectul metodei de evaluare, care are o reglementare specială în cuprinsul dispoziţiilor Legii nr. 255/2010.

În raport de cele arătate, s-a conchis că, având în vedere faptul că prin raportul de evaluare întocmit de evaluatorul C.C. valoarea terenului expropriat a fost stabilită în cadrul procedurii administrative la suma de 0,3 euro/mp, corespunzător valorii determinate prin expertiza întocmită de Camera Notarilor Publici Suceava pentru terenurile arabile extravilane situate pe raza com. Şcheia, cu respectarea dispoziţiilor art. 11 alin. (7) - (8) din Legea nr. 255/2010 şi ale art. 8 alin. (1) din Normele metodologice, cererea reclamantului de anulare a hotărârii de expropriere nu se justifica a fi admisă.

S-a mai arătat, că, în măsura în care instanţa va statua că incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 este corectă, această dispoziţie legală a fost greşit interpretată şi aplicată de instanţa de apel, întrucât, în mod greşit, instanţele de fond şi apel au valorificat concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză în condiţiile în care acest raport nu reflectă preţul cu care se vând în mod obişnuit imobilele de acelaşi fel, câtă vreme experţii nu au verificat şi identificat niciun fel de tranzacţii concrete cu privire la imobile cu caracteristici similare terenului expropriat, ci au avut în vedere doar oferte de vânzare postate pe internet sau la agenţiile imobiliare pentru terenuri asemănătoare, valoarea despăgubirilor fiind calculată în raport de aceste oferte, după aplicarea unor coeficienţi de corecţie care ar fi trebuit să reflecte deosebirile existente între terenul expropriat şi parcelele la care se referă anunţurile de vânzare avute în vedere.

Din această perspectivă, contrar celor reţinute de experţi şi de instanţe, s-a arătat că există tranzacţii efective pe piaţa imobiliară la care experţii aveau obligaţia să se raporteze şi în raport de care se poate stabili preţul de circulaţie în concordanţă cu dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, tranzacţii atestate de contractele de vânzare cumpărare autentice invocate prin memoriul de apel, depuse în copie la dosar şi care reflectă, pentru terenurile situate pe raza com. Şcheia, o valoare de circulaţie medie de cca. 10 ori mai mică decât cea stabilită prin raportul de expertiză, valoare practicată într-o perioadă în care piaţa imobiliară era mult mai activă decât la data exproprierii, ceea ce înseamnă, în mod evident, că metoda pentru care au optat experţii (respectiv comparaţia directă doar cu oferte de vânzare, nu şi cu oferte de cumpărare sau cu tranzacţii efective) nu reflectă situaţia reală a preţurilor practicate pe piaţa imobiliară.

În consecinţă, pentru aplicarea corectă a dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, s-a arătat că era necesar să fie avute în vedere preţurile concrete de tranzacţionare cuprinse în contracte autentice încheiate cu privire la imobile similare, iar evaluarea parcelei în discuţie să se raporteze la aceste preţuri, iar nu la oferte care reflectă doar preţurile solicitate de potenţialii vânzători.

De asemenea, s-a arătat că, în mod nelegal, a fost înlăturată şi critica subsidiară referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina recurentului pârât.

Astfel, deşi instanţa de apel a reţinut că se justifică suportarea în totalitate de către pârât a cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant, cu motivarea că probele pentru administrarea cărora au fost efectuate aceste cheltuieli au servit integral la pronunţarea soluţiei, dispoziţiile art. 276 C. proc. civ. anterior erau aplicabile în cauză în condiţiile în care pretenţiile reclamantului au fost admise doar în parte, aceasta deoarece textul de lege sus-menţionat nu distinge după cum cheltuielile de judecată au fost suportate pentru administrarea unor probe care au fundamentat sau nu hotărârea instanţei, ci reglementează posibilitatea compensării cheltuielilor de judecată sau a acordării lor parţiale în ipoteza în care pretenţiile fiecărei părţi au fost încuviinţate doar în parte.

Examinând decizia în limita criticilor formulate de reclamantul G.V. şi de pârâtul Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA Bucureşti - Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Iaşi, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa constată următoarele:

Critica formulată de recurentul reclamant potrivit căreia decizia recurată este nelegală, întrucât în noţiunea de daune aduse proprietarului, potrivit art. 26 (2) din Legea nr. 33/1994, este inclusă şi dauna apreciată de experţi la suma de 3.808,10 euro, ce reprezintă valoarea suprafeţei de 337 mp teren, afectată de zona de protecţie a şoselei de centură şi care nu a fost expropriată, se constată că este neîntemeiată.

Potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 "expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii (...) se poate adresa instanţei judecătoreşti competente (...) fără a putea constata transferul dreptului de proprietate, către expropriator, asupra imobilului supus exproprierii", iar potrivit alin. (3) din acelaşi text de lege "acţiunea formulată în conformitate cu prevederile prezentului articol se soluţionează potrivit dispoziţiilor art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirii."

Prin urmare, acţiunea formulată în condiţiile acestui text de lege se soluţionează potrivit dispoziţiilor art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirii.

Totodată, se constată că, în materia exproprierii, Legea nr. 33/1994 (r) privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, reprezintă cadrul normativ general, în timp ce Legea nr. 255/2010 are un caracter special în raport cu legea ce reprezintă cadrul general.

Folosind sintagma "în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirii" în situaţia acţiunilor formulate în conformitate cu prevederile prezentului articol, art. 22(3) din Legea nr. 255/2010, legiuitorul a dorit ca, în acest domeniu, controlul jurisdicţional să se facă doar în privinţa stabilirii cuantumului despăgubirii.

Prin urmare, critica formulată de reclamant potrivit căreia decizia recurată, prin care s-a înlăturat obligaţia pârâtului de a plăti cu titlu de despăgubire suma de 3.808,10 euro, ce reprezintă valoarea terenului în suprafaţă de 337 mp, este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 26 (2) din Legea nr. 33/1994, se constată că este nefondată, câtă vreme terenul în suprafaţă de 337 mp, pentru care s-au stabilit despăgubiri în cuantum de 3.808,10 euro, nu a fost expropriat, iar în acest domeniu controlul jurisdicţional vizează numai stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru terenul expropriat.

Pe de altă parte, se constată că suprafaţa de 337 mp, teren, rămasă în proprietatea reclamantului, ar fi afectată de restricţii doar dacă i s-ar schimba categoria de folosinţă, de teren agricol, pe care a avut-o la momentul exproprierii, astfel că susţinerea reclamantului potrivit căreia în urma exproprierii terenul în suprafaţă de 337 mp, nu ar mai putea fi folosit potrivit destinaţiei sale, "de teren agricol", ceea ce i-ar produce acestuia o pagubă, în condiţiile art. 26(2) din Legea nr. 33/1994, este nefondată.

Faţă de aceste considerente, se constată că recursul declarat de recurentul reclamant este nefondat, urmând a fi respins în consecinţă.

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurentul pârât, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa constată următoarele:

Este adevărat că Legea nr. 255/2010 are caracter special în raport cu Legea nr. 33/1994, care reprezintă cadrul normativ general în materia exproprierii.

Prin Legea nr. 255/2010, lege cu caracter special, se reglementează regimul juridic al terenurilor expropriate pentru efectuarea lucrărilor de construcţie de drumuri de interes naţional, judeţean şi local, iar prin dispoziţiile acestui act normativ, art. 22(3), s-a prevăzut că acţiunea promovată de expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii stabilit de către Comisia de Verificare a Drepturilor de Proprietate şi Acordare a Despăgubirilor, se soluţionează potrivit dispoziţiilor art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirii.

Prin urmare, în cadrul contestaţiei formulate împotriva Hotărârii nr. 2 din 17 octombrie 2011 emisă de Comisia de Verificare a Drepturilor de Proprietate şi Acordare a Despăgubirilor a com. Şcheia, stabilirea cuantumului despăgubirii ce i se cuvine reclamantului pentru terenurile expropriate se face, în instanţă, în raport de dispoziţiile art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994, la care fac trimitere dispoziţiile art. 22(3) din Legea nr. 255/2010.

Nu poate fi primită susţinerea recurentului pârât în sensul că instanţele de judecată trebuiau să stabilească cuantumul despăgubirilor ce i se cuvin reclamantului pentru terenurile expropriate în raport de dispoziţiile art. 5 (1) şi art. 11 alin. (7) şi (8) din Legea nr. 255/2010, potrivit cărora sumele ce i se cuvin reclamantului pentru terenurile expropriate se stabilesc printr-un raport de evaluare ce se realizează având în vedere expertizele întocmite de camerele notarilor publici, câtă vreme, pe de o parte, aceste dispoziţii legale reglementează evaluarea terenurilor anterior începerii activităţii comisiei abilitate să emită hotărârea de expropriere, în cadrul procedurii prealabile emiterii acesteia, iar pe de altă parte, pentru că dispoziţiile art. 22 din acelaşi act normativ prevăd că acţiunea în instanţă formulată în conformitate cu prevederile prezentului articol se soluţionează potrivit art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994, în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirilor. Cu alte cuvinte, contestaţia formulată de expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii, stabilit prin hotărâre de expropriere, se soluţionează potrivit art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994.

În ceea ce priveşte critica formulată de pârât potrivit căreia decizia recurată s-a dat cu încălcarea dispoziţiilor art. 26 (3) din Legea nr. 33/1994, întrucât, contrar celor reţinute de experţi şi de instanţă, există tranzacţii efective pe piaţa imobiliară la care experţii aveau obligaţia să se raporteze pentru stabilirea preţului de circulaţie a terenului în litigiu, se constată că este nefondată.

Astfel, instanţele de fond şi apel, legal, au omologat raportul de expertiză efectuat în primă instanţă, prin care s-a stabilit cuantumul despăgubirii pentru terenurile expropriate raportându-se la ofertele de vânzare în lipsa tranzacţiilor concrete pentru terenuri similare sau comparabile, faţă de faptul că experţii au dovedit, prin sursele de informare aflate la dispoziţia lor, că la momentul efectuării raportului de expertiză, piaţa imobiliară era inactivă raportat la perioada anilor 2008 - 2010, iar puţinele tranzacţii efective nu sunt credibile datorită diferenţelor nejustificat de mari de preţuri de vânzare.

Pe de altă parte, se constată că pârâtul a anexat cererii de apel contracte de vânzare-cumpărare pentru terenuri similare, care însă nu s-au perfectat la data întocmirii raportului de expertiză ci anterior, astfel că, legal, instanţa de apel nu a primit susţinerea pârâtului potrivit căreia cuantumul despăgubirii ce i se cuvine reclamantului trebuia să se stabilească în raport de preţul de vânzare ce rezultă din aceste contracte.

În concluzie, susţinerea pârâtului potrivit căreia stabilirea cuantumului despăgubirii pentru terenurile expropriate trebuia să se facă ţinând cont de preţul de tranzacţionare, aşa cum rezultă din tranzacţiile efective realizate pe piaţa imobiliară anexate cererii de apel, este nefondată, faţă de cele reţinute de instanţele de fond şi apel, de pe o parte, iar pe de altă parte, faţă de faptul că pârâtul nu a probat existenţa unor tranzacţii efective pe piaţa imobiliară pentru terenuri similare la momentul efectuării raportului de expertiză în primă instanţă.

În ceea ce priveşte critica formulată de recurentul pârât potrivit căreia, nelegal, instanţa de apel a înlăturat critica formulată de acesta referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina sa, cu încălcarea dispoziţiilor art. 276 C. proc. civ., întrucât în cauză aceste dispoziţii erau aplicabile în condiţiile în care pretenţiile reclamantului au fost admise doar în parte, se constată că sunt întemeiate.

Astfel, criticile formulate în apel de către pârât potrivit cărora greşit s-a stabilit în sarcina acestuia obligaţia de a suporta integral cheltuielile de judecată avansate de reclamant au fost analizate de instanţa de apel numai prin raportare la dispoziţiile art. 274 (1) şi (3) C. proc. civ., deşi apelantul pârât a susţinut că soluţionarea acestei cereri de către prima instanţă s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 276 C. proc. civ.

Potrivit art. 276 C. proc. civ. "Când pretenţiile fiecărei părţi au fost încuviinţate numai în parte, instanţa va aprecia în ce măsură fiecare din ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, putând face compensarea lor."

În speţă, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la despăgubiri în cuantum de 25.551 euro, prin precizarea de acţiune din 3 aprilie 2012.

Instanţa de fond a admis în parte acţiunea, obligând pârâtul la despăgubiri către reclamant în cuantum de 20.792,1 euro, iar instanţa de apel, prin decizia recurată, a admis apelul pârâtului a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat pe pârât la plata sumei de 16.984 euro, cu titlu de despăgubiri civile.

Prin urmare, prin hotărârea recurată, ce are caracter definitiv, acţiunea reclamantului a fost admisă în parte, iar poziţia juridică de partea câştigătoare în proces a reclamantului este determinată de raportul dintre conţinutul obiectului acţiunii şi rezultatul obţinut prin hotărârea definitivă de soluţionare a litigiului, astfel că, fiind admise pretenţiile reclamantului ce formează obiectul litigiului parţial, instanţa trebuia să acorde reclamantului partea din cheltuielile de judecată corespunzătoare pretenţiilor admise, în speţă suma de 2400 RON.

Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza art. 312 (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul G.V., va admite recursul declarat de recurentul pârât, va modifica decizia recurată, în sensul că, urmare a admiterii apelului pârâtului şi schimbării în parte a sentinţei primei instanţe, va obliga pe pârât la plata sumei de 2400 RON cheltuieli de judecată în primă instanţă, către reclamant. Se vor păstra celelalte dispoziţii ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul G.V. împotriva Deciziei nr. 8 din 26 martie 2013 a Curţii de Apel Suceava, secţia I civilă.

Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA Bucureşti - Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Iaşi împotriva aceleiaşi decizii, pe care o modifică în sensul că, urmare a admiterii apelului pârâtului şi schimbării în parte a sentinţei primei instanţe, obligă pe pârât la plata sumei de 2400 RON cheltuieli de judecată în primă instanţă către reclamant.

Păstrează celelalte dispoziţii ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 noiembrie 2013.

Procesat de GGC - GV

← ICCJ. Decizia nr. 4905/2013. Civil. Actiune in raspundere...		ICCJ. Decizia nr. 5557/2013. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 5557/2013. Civil ICCJ. Decizia nr. 5558/2013. Civil. Marcă. Recurs ICCJ. Decizia nr. 5559/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs