ICCJ. Decizia nr. 5557/2013. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5557/2013
Dosar nr. 49753/3/2009
Şedinţa publică din 2 decembrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 16 decembrie 2009 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 49753/3/2009, reclamanta A.G.C.K.G., în contradictoriu cu pârâţii SC R. SRL şi Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, a solicitat instanţei să dispună decăderea pârâtei SC R. SRL din drepturile conferite de marca naţională combinată nr. 042276 alcătuită din expresia "A.K." scrisă cu alb pe fond negru cu chenar grena, conform reprezentării grafice, pe motiv de nefolosire; anularea mărcii naţionale A. nr. 042276 pe motivul depunerii acesteia cu rea-credinţă, precum şi obligarea Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci la radierea mărcii naţionale A. nr. 042276 din Registrul Naţional al Mărcilor, după emiterea hotărârii de anulare a acestei mărci, cu obligarea pârâtei SC R. SRL la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, s-au invocat prevederile Directivei 2008/95/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 octombrie 2008 de apropiere a legislaţiilor statelor membre cu privire la mărci; Regulamentul (CE) nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca comunitară; Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice; Regulamentul de aplicare a Legii nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice aprobat prin Hotărârea nr. 833/1998; Aranjamentul de la Nisa privind clasificarea internaţională a produselor şi serviciilor în vederea înregistrării mărcilor, ratificat de România prin Legea 3/1998.
Prin întâmpinarea formulată pârâta SC R. SRL a invocat excepţia lipsei calităţii de reprezentant a Societăţii Civile Profesionale S.Ş.A. pentru societatea reclamantă, iar pe fond a solicitat respingerea cererii, ca nefondată.
La data de 31 august 2010 reclamanta a depus cerere precizatoare prin care a solicitat ca instanţa să dispună, în principal, anularea mărcii naţionale A. nr. 042276 pentru motivul depunerii acesteia cu rea-credinţă, iar în subsidiar, în cazul în care capătul de cerere privind anularea mărcii va fi respins, să se dispună decăderea pârâtei R. din drepturile conferite de marca A. nr. 042276 pentru nefolosire, în conformitate cu art. 45 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, coroborat cu art. 12 alin. (1) din Directiva 2008/95/CE.
Reclamanta a depus la dosar răspuns la întâmpinare la data de 31 august 2010, prin care a solicitat respingerea excepţiei lipsei dovezii calităţii de reprezentant al Societăţii Civile de Avocaţi S.Ş.A., depunând la dosar copia scrisorii de angajament şi a contractului de asistenţă juridică încheiat între A.G.C.K.G. şi S.Ş.A., iar pe fondul cauzei a reiterat susţinerile din cererea de chemare în judecată.
La termenul din 20 ianuarie 2011 instanţa a admis în principiu cererea de intervenţie accesorie în interesul reclamantei, formulată de SC G. SRL.
Prin Sentinţa civilă nr. 1129 din 09 iunie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant al apărătorului reclamantei şi s-a respins în totalitate, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta A.G.C.K.G. în contradictoriu cu pârâţii SC R. SRL şi Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci.
S-a respins cererea de intervenţie în interesul reclamantei formulată de SC G. SRL ca neîntemeiată şi a fost obligată reclamanta la plata sumei de 15.336 RON cheltuieli de judecată către pârâta SC R. SRL.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut cu privire la excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a SCA S.Ş.A. pentru reclamantă, că s-a depus la dosar împuternicirea avocaţială, scrisoarea de angajament şi contractul de asistenţă juridică încheiat între reclamantă şi societatea de avocatură.
Pe fondul cauzei, tribunalul a constatat că reclamanta a achiziţionat drepturile de autor asupra logoului A. de la compania germană G.G. în anul 1995, astfel cum rezultă din înscrisurile din anexele 3 şi 4 ale cererii de chemare în judecată. Compania G.G. a fost angajată de către reclamanta A.G.C.K.G. să creeze brandul A., astfel cum rezultă din actele depuse în anexa 4 a cererii de chemare în judecată şi anexa 3, care reprezintă contractul de cesiune şi preţul pe care A.G.C.K.G. l-a plătit pentru drepturile de autor asupra logoului A.
Pe lângă drepturile de autor asupra elementului A. reclamanta A.G.C.K.G. a înregistrat A. ca marcă naţională nr. 39519263 în Germania în anul 1995.
Între anii 1996 - 1998 A.G.C.K.G. a obţinut mai multe înregistrări ale mărcii A. pe cale naţională în Ungaria şi Cehia (mărcile nr. 151892 şi 213151), în Marea Britanie (marca nr. 2113285) şi în Irlanda (marca nr. 208460); în anul 1996 filiala lui A.G.C.K.G. din Austria - H.K.G. - a înregistrat marca A. nr. 167093 la nivel naţional în Austria; de asemenea, în acelaşi an, A.G.C.K.G. a depus cererea de înregistrare a mărcii A. la nivel comunitar, această marcă fiind înregistrată în 21 august 1998 sub nr. 000352450.
În 20 martie 2000, compania românească S.I. SRL a depus în România cererea de înregistrare a mărcii naţionale A. pentru clasele de produse 30, 35, 39 şi 40, marca fiind înregistrată sub nr. 042276 la data de 06 martie 2001.
La data de 30 aprilie 2001, marca naţională A. a făcut obiectul unei cesiuni totale către compania elveţiană K.F.S.A.G., astfel cum rezultă din extrasul din Buletinul de Proprietate Industrială - Secţiunea Mărci nr. 4/2001, ce atestă publicarea acestei cesiuni.
În anul 2006, marca naţională A. a făcut obiectul unei alte cesiuni de la K.F.S.A.G., către pârâta SC R. SRL, cesiune publicată în data de 31 august 2006 în Buletinul de Proprietate Industrială - Secţiunea Mărci nr. 10/2006.
În primul petit, reclamanta a solicitat anularea înregistrării mărcii naţionale A. nr. 042276 pentru rea-credinţă, invocând faptul că în anul 2000, când marca naţională A. nr. 042276 a fost depusă la înregistrare de către S.I. SRL, marca A. a reclamantei era deja utilizată pentru produse de cafea în Germania, Austria şi alte ţări europene, fiind totodată protejată prin înregistrare în aceste ţări încă din anul 1996. Aşa fiind, reclamanta presupune că S.I. SRL, deoarece acţiona în domeniul distribuţiei de cafea din România, cunoştea cele mai importante mărci de cafea utilizate şi protejate în Germania, Austria, Ungaria, Cehia, însă, instanţa a apreciat că această susţinere nu a fost probată în cauză.
Tribunalul a mai arătat că nu se poate reţine că S.I. SRL, care a solicitat înregistrarea mărcii naţionale A. nr. 042276, activând în domeniul comerţului cu cafea, cunoştea existenţa unei alte protecţii a mărcii, pe teritoriul unui stat străin, atâta vreme cât nu s-a demonstrat că există sau au existat relaţii comerciale directe între titularul de drept al mărcii şi uzurpator (A.G.C.K.G. şi SC S.I. SRL).
Chiar dacă termenul "A." a fost creat de compania germană G.G. la comanda reclamantei A.G.C.K.G. pe baze contractuale, aşa cum s-a demonstrat prin înscrisurile depuse la dosar, instanţa a considerat că nu poate reţine, doar pe baza acestor contracte că S.I. SRL, terţ faţă de acestea, avea cunoştinţă despre existenţa şi funcţiile semnului original "A.".
Nici împrejurarea că asociaţii companiei pârâte SC R. SRL sunt două persoane fizice care au cetăţenie austriacă şi domiciliul în Austria nu a putut conduce prima instanţă la concluzia existenţei relei-credinţe, căci frauda (în sensul de cunoaştere pe care o are cel ce face depozitul o are asupra faptului că marca depusă de el este folosită de altcineva) trebuie să existe la momentul depunerii mărcii (anul 2000); or, firma SC R. SRL a dobândit marca naţională A. nr. 042276 prin cesiune de la K.F.S.A.G. în anul 2006.
În plus, instanţa a reţinut că simpla cunoaştere a existenţei înregistrării mărcii în Germania, Austria, Ungaria, Cehia (chiar dacă ar fi fost dovedită) nu determină o înregistrare cu rea-credinţă în România, deoarece o asemenea împrejurare contravine principiului efectelor relative (teritoriale) ale înregistrării unei mărci, potrivit cu care o marcă înregistrată într-un anumit teritoriu conferă protecţie juridică exclusiv pe teritoriul statului respectiv.
Prin urmare, s-a apreciat că nu este suficientă doar dovedirea cunoaşterii existenţei unor drepturi asupra aceleiaşi mărci în alte teritorii, ci este necesar ca reclamanta să dovedească scopul ilicit al înregistrării, intenţia frauduloasă de a-l prejudicia pe cel ce justifică anumite drepturi sau interese legitime în legătură cu marca.
Similar elementului obiectiv şi scopul ilicit al înregistrării, obiectivat în manifestări exterioare de voinţă din partea SC S.I. SRL, trebuie dovedit de către reclamantă, neputându-se recurge la simple prezumţii.
Reclamanta nu a făcut şi nu poate face dovada existenţei unor împrejurări de natură a contura comportamentul ilicit al SC S.I. SRL, deoarece un astfel de comportament nu a existat niciodată.
De asemenea, instanţa a înlăturat susţinerea reclamantei în sensul că înregistrarea de către pârâtă a numelui comercial SC R. SRL (despre care reclamanta susţine că ar conţine denumirea H. - numele comercial al filialei austriece a firmei A.G.C.K.G.) şi folosirea mărcii A. pentru aceeaşi clasă de produse implică riscul de confuzie, incluzând riscul de asociere cu marca deţinută de reclamantă, deoarece temeiul juridic al cererii de chemare în judecată este înregistrarea cu rea-credinţă a mărcii, iar nu similaritatea cu o marcă anterioară. Numai în acest ultim caz, riscul de confuzie, incluzând şi riscul de asociere, prezintă relevanţă juridică.
Reclamanta a mai invocat reaua-credinţă a SC S.I. SRL la înregistrarea mărcii A. constând în cunoştinţa pe care a avut-o aceasta despre faptul că marca depusă pentru înregistrare este folosită de altcineva, realizând totodată că nu pot folosi ambii aceeaşi marcă, dar profitând de faptul că marca nu a fost încă depusă în România.
Potrivit art. 4 alin. (4) lit. g) din Directiva nr. 89/104/CEE (reluat şi în actuala Directivă 2008/95/CE), un stat membru poate, în plus, să refuze înregistrarea unei mărci sau, dacă este înregistrată, aceasta poate fi declarată nulă dacă marca poate fi confundată cu o marcă utilizată în străinătate în momentul depunerii cererii şi care continuă să fie utilizată, dacă cererea a fost făcută cu rea-credinţă de către solicitant.
Norma comunitară invocată, care reglementează distinct motivul de nulitate avut în vedere de reclamantă de cel vizând înregistrarea mărcii cu rea-credinţă, ar fi prezentat relevanţă în cauză în ipoteza în care s-ar fi solicitat anularea unei mărci înregistrate după modificarea Legii nr. 84/1998 prin Legea nr. 66/2010 - care a introdus distinct acest motiv, prevăzut suplimentar de norma comunitară.
Faţă de cele arătate, tribunalul, în temeiul dispoziţiilor art. 48 lit. c) din Legea nr. 84/1998, a respins ca neîntemeiată cererea privind anularea înregistrării mărcii pentru rea-credinţă.
Asupra capătului de cerere prin care s-a solicitat decăderea pârâtei SC R. SRL din drepturile conferite de marca naţională A. nr. 042276, instanţa a reţinut că prin înscrisurile depuse la dosar la (facturi, situaţii centralizatoare ale produselor livrate), pârâta a făcut dovada vânzării cafelei sub marca A. în perioada 01 octombrie 2006 - 30 septembrie 2010, astfel încât, în temeiul dispoziţiilor art. 45 lit. a) din Legea nr. 84/1998, s-a respins şi acest capăt de cerere, ca neîntemeiat, precum şi cel subsidiar acestuia, având ca obiect obligarea OSIM la radierea mărcii naţionale A. nr. 042276 din Registrul Naţional al Mărcilor.
Faţă de respingerea cererii principale, instanţa, în temeiul dispoziţiilor art. 49 alin. (3) C. proc. civ., a respins şi cererea de intervenţie în interesul reclamantei formulată de SC G. SRL, reţinând că nu se impune analiza motivului de nulitate suplimentar faţă de cererea de chemare în judecată invocat prin cererea de intervenţie accesorie (anularea înregistrării mărcii pentru că aceasta aduce atingere unui drept anterior protejat - o marcă identică sau similară considerată notoriu cunoscută în România, având în vedere că intervenientul accesoriu nu poate tinde la valorificarea unei pretenţii proprii, ci urmăreşte, prin apărările pe care le face, pronunţarea unei soluţii favorabile părţii pentru care a intervenit; ca atare, dată fiind subordonarea poziţiei procesuale a terţului faţă de cea a părţii pentru care a intervenit, prin cererea de intervenţie accesorie nu se poate cere altceva decât a cerut partea în favoarea căreia s-a formulat cererea de intervenţie.
În temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., instanţa a obligat reclamanta, ca parte căzută în pretenţii, la plata cheltuielilor de judecată către pârâta SC R. SRL, în cuantum de 15.336 RON, conform înscrisurilor depuse la dosar.
Împotriva acestei sentinţe, în termenul legal au formulat apeluri motivate reclamanta şi intervenienta accesorie SC G. SRL, criticând-o ca netemeinică şi nelegală.
Intimata SC R. SRL a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii apelului reclamantei, ca fiind formulat printr-o persoană ce nu are calitate de reprezentant, iar în subsidiar a solicitat respingerea apelurilor ca nefondate.
La termenul de judecată din 30 mai 2012, instanţa de apel a respins excepţia inadmisibilităţii invocării excepţiei anterior menţionate, iar la termenul de judecată din 20 iunie 2012 a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia nulităţii apelului reclamantei, pentru motivele indicate în încheierea de şedinţă de la acel termen.
Prin Decizia civilă nr. 159A din 31 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, apelurile declarate în cauză au fost respinse ca nefondate.
Instanţa de apel a reiterat situaţia de fapt a cauzei, în termenii sentinţei apelate, reţinând, în raport cu criticile formulate prin motivele de apel şi probatoriul administrat în alte faze procesuale, că în dreptul mărcilor, noţiunea de rea-credinţă are un conţinut şi o întindere diferite de cea din dreptul comun şi se analizează distinct pentru fiecare înregistrare.
Astfel, după cum s-a conturat şi în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reaua-credinţă implică îndeplinirea cumulativă a două cerinţe distincte, vizând, pe de o parte, cunoaşterea "faptului relevant" (existenţa şi folosirea unei mărci anterioare sau chiar a unui semn neînregistrat ca marcă) şi care reprezintă elementul său obiectiv iar, pe de altă parte, intenţia frauduloasă ca element subiectiv, şi care se analizează în raport de atitudinea subiectivă pe care a avut-o titularul mărcii la data constituirii depozitului reglementar, avându-se în vedere şi comportamentul ulterior al solicitantului şi care este în măsură a confirma că acesta a fost de rea-credinţă la data formulării cererii de înregistrare a mărcii.
Reaua-credinţă reprezintă cunoştinţa pe care o are cel care face depozitul reglementar asupra faptului că marca depusă de el este folosită de altcineva sau că altcineva are intenţia de a o folosi şi, ştiind că nu pot folosi ambii aceeaşi marcă, deponentul profită de faptul că cel de-al doilea nu şi-a înregistrat semnul sau marca în România şi eludează regulile concurenţei neloiale, urmărind să-şi înlăture concurentul de pe piaţă, prin folosirea de efectul atributiv al depozitului.
Astfel definită, reaua-credinţă, ce interesează dispoziţiile art. 48 lit. c) din Legea nr. 84/1998, este asimilabilă întotdeauna fraudei şi presupune săvârşirea unor acte de atingere a drepturilor altuia cu intenţie, respectiv pentru a obţine foloase injuste, pentru că, dacă s-ar reţine contrariul ar însemna ca reaua-credinţă să includă şi forma de vinovăţie a culpei, ce poate fi dedusă din lipsa de diligenţă în acţiunile întreprinse a celui ce solicită înregistrarea mărcii a cărei anulare se cere, în raporturile cu concurenţii de pe aceeaşi piaţă de produse sau servicii.
Jurisprudenţa a reţinut că este exclus ca simpla culpă să aibă semnificaţia relei-credinţe ca motiv de nulitate a înregistrării mărcii, deoarece sancţiunea aplicată ar fi excesivă faţă de atitudinea unui comerciant care nu a urmărit eliminarea, discreditarea sau parazitarea concurenţei.
Doar intenţia frauduloasă poate determina aplicarea sancţiunii nulităţii, cât timp intenţia solicitantului mărcii nu a fost aceea ca marca să-şi îndeplinească funcţiile specifice, respectiv de a dobândi drepturile asupra unei mărci pe care să o folosească ulterior şi să o impună pe piaţă, ci de a bloca accesul concurentului pe piaţă sau de a-şi crea un avantaj comercial, profitând de semnul preexistent, asigurându-şi posibilitatea de a crea confuzie între marca sa şi cea a reclamantei, pe care o parazitează, în acest fel, sub o aparenţă de legalitate.
De altfel, intenţia reprezintă forma de vinovăţie cerută pentru existenţa oricărui act concurenţial neloial, însăşi jurisprudenţa Curtea de Justiţie a Uniunii Europene fiind în acest sens, îndeosebi Decizia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pronunţată la data de 11 iunie 2009, în cauza C - 529/07 (Chocoladefabriken Lindt & Sprungli AG contra Franz Hauswirth GmbH).
În considerentele acestei decizii (par. 41 - 45), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că intenţia de a împiedica un terţ să comercializeze un produs poate, în anumite circumstanţe, să caracterizeze reaua-credinţă a solicitantului mărcii, situaţie întrunită în special în cazul în care se dovedeşte că solicitantul a înregistrat marca fără intenţia de a o utiliza, exclusiv în scopul de a bloca accesul terţului comerciant pe piaţă, caz în care marca nu este aptă de a-şi îndeplini funcţiile sale esenţiale.
Prin urmare, instanţa de apel a constatat, la rândul său, că nu este suficientă cunoaşterea de către solicitantul mărcii a existenţei şi folosirii unei mărci anterioare de către un alt comerciant, fiind necesar a se dovedi că intenţia pârâtei, la momentul cererii de înregistrare a mărcii, a fost aceea de a împiedica intrarea mărcii apelantei reclamantei pe piaţa românească, astfel cum a pretins aceasta.
Pentru a se reţine reaua-credinţă este necesară întrunirea cerinţelor elementului obiectiv şi a celui subiectiv în persoana pârâtului, şi dovedirea intenţiei frauduloase, simpla cunoaştere a existenţei şi folosirii unei mărci anterioare de către un alt comerciant neprezumând prin ea însăşi, existenţa unei intenţii frauduloase; această intenţie trebuie dovedită distinct de prima cerinţă, şi este necesară cercetarea actelor de comercializare a produselor cărora marca le-a fost destinată, ulterior înregistrării (în primul rând, dacă a avut loc o utilizare efectivă a mărcii pentru produsele sau serviciile pentru care a fost înregistrată), pentru a se determina dacă şi în ce măsură marca şi-a îndeplinit funcţiile esenţiale specifice.
Curtea de apel a mai reţinut că pentru dovedirea intenţiei frauduloase vor trebui cercetate raporturile dintre părţile litigante, având relevanţă în acest sens împrejurări precum relaţiile contractuale sau precontractuale comerciale anterioare dintre părţi sau, dimpotrivă, raporturile concurenţiale de pe o anumită piaţă dintre părţile litigante sau doar intenţia acestora neîndoielnic dovedită de a intra pe o piaţă nouă ori situaţia în care, în urma oricărui mod de a intra în contact cu reclamantul, pârâtul află că primul foloseşte cu bună-credinţă şi într-o manieră legală marca pentru produse sau servicii similare.
În Decizia OHIM nr. 1813 C din 23 iulie 2007 în cazul Dannier Chemical, Inc. vs. A. Schulman, Inc s-a reţinut, într-adevăr, că reaua-credinţă se poate avea în vedere şi atunci când nu există relaţii contractuale sau precontractuale între părţi, însă, din împrejurările speţei, se poate prezuma că depunerea cererii de marcă reprezintă un act care se plasează în afara standardelor acceptabile ale unui comportament comercial. S-a apreciat că există rea-credinţă dacă pârâtul află, ca rezultat al unei relaţii (contact) oarecare cu reclamantul, că acesta foloseşte cu bună-credinţă şi într-o manieră legală marca pentru produse sau servicii similare. Totodată, se consideră că este rea-credinţă atunci când pentru o marcă înregistrată în afara Comunităţii Europene există dovezi că reclamantul plănuieşte să intre pe piaţa comunitară, iar pârâtul nu poate justifica solicitarea de înregistrare a mărcii în aceste condiţii. În circumstanţele particulare ale cauzei Dannier Chemical, OHIM a considerat că date fiind contactele anterioare dovedite, dintre părţile litigiului anterior formulării cererii de depozit, se prezumă că pârâtul avea cunoştinţă de folosirea mărcii reclamantului anterior formulării acestei cereri. În acea cauză însă, reclamantul a produs dovezi că pârâtul, anterior formulării cererii de înregistrare a mărcii, a cunoscut în mod direct de la reclamant, faptul folosirii mărcii şi produsele pentru care aceasta era înregistrată, deoarece reclamantul a expus la o expoziţie internaţională extrem de importantă în domeniu, produsele protejate prin marcă pentru a le face reclamă, iar mai multe companii din Europa erau interesate de acele produse. De asemenea, s-a probat în cauză că reprezentanţii firmei pârâte au contactat pe reclamantă pe calea corespondenţei electronice trimise, corespondenţă în care s-au menţionat expres produsele protejate prin marcă cu referire la marca reclamantei, iar reprezentanţii reclamantei au trimis o serie de e-mail-uri către 6 sucursale ale pârâtului din Europa şi către un birou al acestuia din Mexic.
Totodată, prin Decizia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C - 529/07 Chocoladefabriken Lindt & Sprungli AG contra Franz Hauswirth GmbH la 11 iunie 2009 se face referire la o a treia cerinţă necesară pentru ca reaua-credinţă să subziste, distinct de condiţia cunoaşterii existenţei mărcii terţului şi de cea a intenţiei frauduloase, anume cerinţa gradului de protecţie juridică de care se bucură atât marca terţului, cât şi semnul a cărui înregistrare se solicită a fi anulată, fiind necesar a fi evaluată separat.
Or, în contextul verificării gradului de protecţie juridică de care se bucură atât marca reclamantului cât şi cea a pârâtului, se impune a se determina în primul rând limitele teritoriale la care se raportează protecţia juridică a fiecărui semn în dispută, înregistrat sau nu, răspunzându-se la întrebarea care este teritoriul pe care funcţionează piaţa relevantă a produselor sau serviciilor; în cauză, teritoriul pe care funcţionează piaţa produselor sau serviciilor aferente mărcilor reclamantei este cel al mai multor state din Europa precum Germania, Austria, Cehia, Ungaria - fiind vorba despre preexistenţa unor mărci naţionale înregistrate în aceste state, şi teritoriul Uniunii Europene, dat fiind faptul că marca apelantei reclamate beneficiază de protecţie juridică şi pe teritoriul României, începând cu data de 1 ianuarie 2007 [conform art. 159 a alin. (1) din Regulamentul mărcii comunitare nr. 40/1994], iar teritoriul românesc este cel pe care funcţionează marca naţională a intimatului.
În aplicarea regulilor şi principiilor anterior enunţate, instanţa de apel a apreciat că decizia tribunalului este legală şi temeinică în ceea ce priveşte soluţia de respingere a cererii de anulare a înregistrării mărcii în temeiul art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1996, contrar susţinerilor apelantelor, ce nu pot fi primite.
I. În privinţa elementelor obiective reţinute de către prima instanţă în analiza pretinsei relei-credinţe a intimatei pârâte la înregistrarea mărcii, instanţa de apel a constatat:
Apelantele au susţinut că tribunalul ar fi reţinut greşit că societatea S.I. SRL care a solicitat la data de 20 martie 2000 înregistrarea mărcii naţionale A. nr. 042276 şi care activa în domeniul comerţului cu cafea, nu cunoştea existenţa mărcilor apelantei reclamante.
În ceea ce priveşte cunoaşterea la data înregistrării mărcii româneşti de către societatea S.I. SRL a existenţei mărcilor apelantei reclamante şi a folosirii acestora pentru produse din clasa 30 conform Clasificării de la Nisa instanţa de apel a apreciat că, aceasta poate fi reţinută în raport de probatoriul administrat şi ar fi putut fi dedusă în raport de mai multe criterii, cum ar fi relaţiile contractuale sau precontractuale comerciale anterioare dintre părţi sau, dimpotrivă, raporturile concurenţiale de pe o anumită piaţă dintre părţile litigante ori doar intenţia acestora neîndoielnic dovedită de a intra pe o piaţă nouă sau, în situaţia în care în urma oricărui mod de a intra în contact cu reclamantul, pârâtul află că primul foloseşte cu bună-credinţă şi într-o manieră legală marca pentru produse sau servicii similare.
Deşi este real, astfel cum au susţinut şi apelantele, că nu doar relaţiile comerciale directe dintre titularul mărcii şi uzurpator sunt singurele modalităţi prin care uzurpatorul poate afla de existenţa mărcii, însă, în cauză apelantele, chiar dacă nu au fost în măsură a face dovada acestor relaţii contractuale sau precontractuale comerciale anterioare dintre părţi, nu au făcut nici dovada unor relaţii concurenţiale a acestora pe piaţa din România în condiţiile în care la nivelul lunii aprilie 2000, apelanta reclamantă nu a făcut dovada că efectua tranzacţii comerciale pe această piaţă, produse ale sale fiind consumate, conform susţinerilor apelantei şi a studiului GFK doar ca rezultat al contrabandei, aduse fiind de alţi comercianţi - fără consimţământul apelantei deci - şi doar în anumite zone ale ţării (de vest), ceea ce nu echivalează însă cu existenţa unor relaţii comerciale de concurenţă.
Instanţa de apel a reţinut că notorietatea unei mărci trebuie dovedită în condiţiile Regulii nr. 16 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 84/1998 aprobat prin H.G. nr. 833/1998, în raport de criterii foarte clare, ce nu se verifică în cauză, motiv pentru care prima instanţă nici nu a analizat studiul GFK, apreciindu-se că apelantele formulează critici nefondate.
În aplicarea Regulii menţionate s-a apreciat că produsele purtând mărcile A., la nivelul anilor 2000, nu au fost comercializate, puse în vânzare de către apelante, importate sau exportate, nu li s-a făcut publicitate sau reclamă pe teritoriul României, astfel că nu se poate susţine nici sub acest aspect că s-ar fi făcut dovada cunoaşterii de către S.I. a mărcilor pe teritoriul relevant (cel românesc).
Mai mult, apelantele nu au făcut nici dovada unei eventuale convenţii cu S.I. SRL, contact în urma căruia această firmă să ia la cunoştinţă despre împrejurarea că apelanta reclamantă foloseşte cu bună-credinţă şi într-o manieră legală mărcile A. pentru produse sau servicii similare, după cum nici nu s-a probat că apelanta reclamantă intenţiona să intre pe piaţa românească; în acest sens, a fost înlăturată susţinerea apelantei interveniente potrivit căreia firma S.I. cunoştea posibilitatea extinderii lanţului de magazine A.G.C.K.G., întrucât aceasta nu a fost probată în niciun fel. Împrejurarea că la nivelul anilor 2000, informaţii despre mărcile A. ar fi apărut în ziarele germane (menţionate în anexa 2 la apelul apelantei reclamante) şi în cataloagele A.G.C.K.G. din Germania, nu au fost în măsură să permită instanţei de apel stabilirea concluziei că mărcile apelantei erau cunoscute în România, câtă vreme aceasta nu derula niciun fel de operaţiuni comerciale în România; ca atare, apelanta reclamantă nici nu efectuase activităţi de promovare a produselor protejate prin mărcile sale, şi nici nu a dovedit că ar fi intenţionat să intre pe piaţă la data înregistrării mărcii.
Este adevărat că prima instanţă a reţinut că relaţiile comerciale directe între titularul mărcii şi uzurpator ar fi putut face dovada faptului că uzurpatorul a aflat despre existenţa mărcii, iar pe cale de consecinţa, a relei-credinţe în constituirea depozitului uzurpatorului, însă, curtea de apel a observat că aceasta nu a fost apreciată, contrar susţinerilor nefondate ale apelantelor, ca singura modalitate prin care se putea proba elementul obiectiv, ci a fost reţinută doar ca una dintre modalităţile de dovedire a acestui element, ce nu s-a realizat de către apelante.
Au fost înlăturate ca nefondate şi susţinerile apelantelor potrivit cărora prima instanţă ar fi reţinut eronat că simpla cunoaştere a existentei înregistrării mărcii în Germania, Austria, Ungaria, Cehia nu determină o înregistrare cu rea-credinţă în România, deoarece o asemenea împrejurare contravine principiului efectelor relative (teritoriale) ale înregistrării unei mărci, iar în contextul relei-credinţe, jurisprudenţa europeană şi cea naţională, nu tratează cunoştinţa pe care o are uzurpatorul despre marca titularului prin prisma principiului relativităţii efectelor dreptului la marcă, deoarece starea de fapt a relei-credinţe ar transcende acestui principiu. Astfel, s-a apreciat că în situaţia în care deşi marca reclamantului era înregistrată pe teritoriul unor anumite state, iar uzurpatorul înregistrează marca într-un stat terţ, s-a considerat în jurisprudenţă în sensul menţionat de apelante, însă doar datorită existenţei unor indicii suplimentare, cum ar fi naţionalitatea asociaţilor societăţii pârâte ce coincide cu cea aferentă teritoriului unde este înregistrată marca reclamantului, ceea ce nu este cazul în speţă, întrucât apelantele nu au făcut dovada că reprezentanţii S.I., la nivelul lunii aprilie 2000, erau naţionali ai Germaniei, Austriei, Ungariei, Cehiei etc. Împrejurarea că în cauză, 2 dintre asociaţii intimatei pârâte erau cetăţeni austrieci cu domiciliul în Austria şi că denumirea comercială a intimatei cuprinde parţial denumirea filialei din Austria a apelantei reclamate, s-a apreciat a fi lipsită de relevanţă în cauză, întrucât tinde la dovedirea relei-credinţe a intimatei ce a dobândit prin cesiune în anul 2006 marca naţională a cărei anulare se cere, în timp ce reaua-credinţă se apreciază la momentul formulării cererii de înregistrare.
Au fost respinse ca nefondate şi susţinerile apelantelor privind lipsa de diligenţă a firmei S.I., precum şi faptul că aceasta trebuia să cunoască marca apelantei, în calitate de comerciant cinstit, de producător de cafea, deoarece acestea vizează existenţa unei vinovăţii a solicitantului înregistrării mărcii în forma culpei, ceea ce nu poate fi primit, pentru cele deja arătate.
II. În privinţa elementelor subiective reţinute de către prima instanţă în analiza pretinsei relei-credinţe a intimatei pârâte la înregistrarea mărcii, curtea de apel a constatat:
Apelantele au susţinut că prima instanţă în mod greşit a reţinut că acestea nu au făcut dovada scopului ilicit al înregistrării mărcii a cărei anulare se cere, scop care reiese din prezenţa mai multor elemente în cauză, precum: 1) la data constituirii depozitului de către S.I. SRL, marca A. a reclamantei A.G.C.K.G. exista deja şi pe piaţa din România, conform studiului GFK şi ameninţa principala marcă a lui S.I. SRL - N.B.; 2) existenţa cafelei apelantei pe piaţa românească, nu putea fi ignorată de S.I. SRL (un mare actor pe piaţa cafelei), care, dacă era de bună-credinţă, trebuia să fi fost preocupat în a distinge produsele sale printr-un semn propriu; 3) alegerea de către S.I. SRL a unui semn identic cu semnul A. deţinut de A.G.C.K.G. pentru a fi înregistrat ca marcă, pentru produse identice; 4) motivul conduitei lui S.I. SRL este, pe de o parte, scoaterea lui A.G.C.K.G. de pe piaţa românească, iar pe de altă parte, obţinerea unui avantaj nemeritat prin utilizarea numelui A. care, în mintea consumatorilor, identifică produsul cafea comercializat de A.G.C.K.G.; S.I. SRL nu a folosit marca naţională A. ci a cesionat-o companiei K.F.S.A.G. imediat, înainte chiar ca marca să obţină certificatul de înregistrare de la OSIM, într-un termen de aproximativ o lună de la publicarea mărcii, având loc deturnarea în acest mod a unui depozit de la finalitatea sa normală, pentru a obţine un profit prin vânzarea acestuia; 5) tentativa de a-l scoate pe A.G.C.K.G. de pe piaţa românească şi de a profita de caracterul distinctiv al semnului A. deţinut de A.G.C.K.G., confirmată şi de conduita intimatei care, din anul 2006 comercializează produsele proprii de cafea în ambalaje care copiază pachetele de cafea A. ale reclamantei A.G.C.K.G.; din această comparaţie vizuală, reiese, în opinia apelantei, în mod evident conduita de rea-credinţă a lui R., de a deturna atât marca A., cât şi designul pachetelor de cafea asupra cărora A.G.C.K.G. deţine drepturi de proprietate intelectuală încă din anul 1995. Această deturnare se face vădit în scopul de a profita de renumele cafelei A. produsă de A.G.C.K.G., renume care a fost câştigat prin investiţii importante în design, branding şi în tehnologii de prăjire şi control al calităţii.
Instanţa de apel a apreciat însă că susţinerile apelantei-reclamante ce vizează faptul că la data constituirii depozitului de către S.I. SRL marca A. a lui A.G.C.K.G. exista deja şi pe piaţa din România, cea referitoare la concurenţa cu marca principală aparţinând societăţii S.I. SRL - N.B. (care, de altfel, nici nu a fost formulată prin cererea principală sau prin cea de intervenţie, ci direct prin motivele de apel), cele referitoare la faptul că existenţa cafelei apelantei pe piaţa românească, nu putea fi ignorată de S.I. SRL, se circumscriu elementului obiectiv al relei-credinţe, fiind deja analizate, instanţa de apel urmând a verifica doar celelalte critici ale apelantelor referitoare la analiza de către tribunal a elementului subiectiv.
Astfel, s-a constatat că termenul A., conţinut de mărcile apelantei reclamante, este într-adevăr unul fantezist, greu de găsit în limbajul uzual, iar coincidenţa cu termenul folosit de către S.I. SRL este izbitoare, însă, după cum corect a reţinut şi prima instanţă, doar acest element prin el însuşi nu poate justifica, în lipsa coroborării cu alte dovezi, concluzia relei-credinţe a solicitantului la data înregistrării mărcii.
În ceea ce priveşte susţinerile apelantelor potrivit cărora scopul ilicit se poate deduce în cauză din tentativa intimatei de a le scoate pe apelante de pe piaţa românească şi de a profita de caracterul distinctiv al semnului A., ceea ce ar fi confirmat şi de conduita intimatei care, din anul 2006 comercializează produsele proprii de cafea în ambalaje care copiază pachetele de cafea A. ale reclamantei A.G.C.K.G., instanţa de apel a reţinut că nici acestea nu au fost deduse judecăţii primei instanţe ci, cu încălcarea prevederilor art. 294 alin. (1) şi art. 295 alin. (1) C. proc. civ., au fost invocate direct în apel, astfel încât nu au putut fi analizate. Referitor la susţinerea apelantelor cu privire la faptul că prin folosirea mărcii A. (ce conţine şi în prezent multe elemente comune se creează confuzie în rândul consumatorilor cu marca produsă de A.G.C.K.G.) acestea, după cum a reţinut corect şi prima instanţă, vizează riscul de confuzie ce implică şi riscul de asociere şi nu are relevanţă în cauză, întrucât cererea este fondată în drept pe prevederile art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, iar nu pe cele ale art. 48 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998.
De asemenea, a fost găsită nefondată şi susţinerea apelantelor potrivit cărora motivul înregistrării mărcii de către S.I. SRL ar fi fost scoaterea lui A.G.C.K.G. de pe piaţa românească şi obţinerea unui avantaj nemeritat deoarece S.I. SRL nu a folosit marca naţională A., ci a cesionat-o companiei K.F.S.A.G. imediat, înainte chiar de a fi eliberat certificatul de înregistrare a mărcii de către OSIM, într-un termen de aproximativ o lună de la publicarea mărcii, având loc în acest fel deturnarea unui depozit de la finalitatea sa normală, pentru se obţine un profit prin vânzarea lui.
Curtea de apel a apreciat că, privit în sine, faptul cesionării mărcii imediat după formularea cererii de înregistrare nu vădeşte vreun scop ilicit câtă vreme această operaţiune era permisă de prevederile art. 39 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, ce prevedea că "drepturile asupra mărcii pot fi transmise, prin cesiune sau prin licenţă, oricând în cursul duratei de protecţie a mărcii", iar în lipsa vreunui alt element care să sprijine această pretinsă deturnare a scopului înregistrării mărcii, în aceste condiţii, nu vădeşte existenţa vreunui scop ilicit. Faptul că până la data cesionării mărcii către compania elveţiană K.F.S.A.G., societatea S.I. nu a folosit marca se datorează tocmai intervalului scurt de timp curs de la data constituirii depozitului, de aproximativ o lună de la publicarea mărcii şi nu dovedeşte deturnarea depozitului de la finalitatea sa pentru a obţine un profit prin vânzarea lui, cu atât mai mult cu cât potrivit extraselor din BOPI nr. 12 din 2000, nr. 1 şi 4 din 2001 S.I. a cesionat către K.F.S.A.G. şi mărcile sale S.I. N.B. şi N.B. concomitent cu marca a cărei anulare se cere. Mai mult, din analiza conduitei ulterioare înregistrării mărcii a celor 3 deţinători succesivi, instanţa de apel a concluzionat în sensul bunei-credinţe a acestora, în condiţiile în care intimata a făcut dovada că de la data în care a dobândit marca prin cesiune, a folosit-o în perioada 01 octombrie 2006 - 30 septembrie 2010, fapt ce rezultă din înscrisurile depuse la dosarul de fond şi, mai mult, că s-a opus folosirii acesteia de către apelante.
S-a respins şi critica privind necenzurarea de către tribunal a cheltuielilor de judecată efectuate de pârâtă la prima instanţă, deoarece, potrivit prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., cenzurarea cheltuielilor de judecată constituie o facultate iar nu o obligaţie pentru instanţă, şi, mai mult, în cauză, această măsură nici nu se impunea în raport de valoarea pricinii şi de munca îndeplinită de apărătorul intimatei.
În consecinţă, în temeiul art. 296 C. proc. civ., au fost respinse ca nefondate apelurile declarate în cauză, iar în baza art. 274 C. proc. civ., s-a respins şi cererea intimatei privind acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în apel, întrucât acestea nu au fost dovedite.
În termen legal, împotriva acestei decizii au promovat recurs reclamanta şi intervenienta în interesul acesteia.
I. Recurenta reclamantă s-a prevalat de motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
a) În dezvoltarea primului motiv de recurs, s-a susţinut că decizia recurată conţine motive contradictorii şi străine de natura pricinii.
Astfel, se arată că instanţa de apel în mod eronat a reţinut faptul că din studiul GFK şi din susţinerile sale, cafeaua A. produsă de A.G.C.K.G. ar fi fost adusă în România prin contrabandă în zonele de vest ale ţării, iar acest comerţ nu echivalează cu existenţa unor relaţii de concurenţă comercială între părţi.
În realitate, studiul GFK precizează numai cotele de penetrare pe piaţă ale cafelei A. raportate la nivelul anului 2000 în Transilvania şi în întreaga ţară, precum şi faptul că această marcă ocupa locul al IV-lea ca importanţă volumică după J., E. şi N.B.
Contrar motivării instanţei de apel, din studiul GFK nu reiese deloc faptul ca marca de cafea A. ar fi fost adusă în România prin contrabandă, ci acest studiu, demonstrează pur şi simplu, în mod ştiinţific faptul că publicul român cunoştea marca de cafea A., astfel încât, aceasta marcă trebuia să fie cunoscută cu atât mai mult de S.I. SRL - un jucător foarte important pe piaţa distribuţiei de cafea din România, care la acea vreme avea un interes concurenţial în raport cu aceasta, datorită faptului ca deţinea marca N.B. cu care marca A. era în concurenţă directă (recurenta arată că a depus la dosar înscrisuri constituite din extrasul OSIM al mărcii N.B. prin care se arăta că S.I. este titularul mărcii, precum şi extrasul de pe internet privind website-ul oficial al societăţii S.I.); de altfel, recurenta nu a susţinut niciodată nici în procedura scrisă, nici în cea orală din faţa instanţei de apel, faptul că la nivelul anului 2000 cafeaua A. a fost adusă în România prin contrabandă, ci a învederat că şi dacă s-ar reţine în acest sens (ipoteză ce nu a fost probată prin dovezi concludente), acest lucru nu ar face decât să accentueze ideea că marca de cafea A. era destul de apreciată de publicul român.
În consecinţă, motivarea instanţei de apel este străină de natura cauzei fiindcă instanţa trebuia să se raporteze la susţinerile părţilor şi la înscrisurile depuse la dosar.
De asemenea, pe temeiul aceloraşi dispoziţii ale art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta învederează că instanţa de apel în mod eronat a reţinut faptul că ar fi invocat notorietatea mărcii sale A. în România, susţinerile sale vizând faptul că această marcă era notorie în comunitatea europeană şi în Germania, fapt ce a fost probat prin copia auditului financiar din care reiese volumul masiv al vânzărilor de cafea A. în Germania, defalcat anual pentru perioada 1997 - 2008, înscris care se găseşte la dosarul de primă instanţă şi care nu a fost analizat de curtea de apel, fără a se arăta motivele pentru care a fost ignorată această probă, atât în apel, cât şi de prima instanţă.
De asemenea, motivarea instanţei de apel este străină de natura pricinii şi dintr-o altă perspectivă: nu există niciun considerent care să conducă la concluzia că prima instanţa nu a analizat studiul GFK pe motivul că A.G.C.K.G. nu ar fi dovedit notorietatea mărcii sale A. în România, conform Regulii 16 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 84/1998, câtă vreme recurenta reclamantă nu a susţinut existenţa unei asemenea notorietăţi în România, iar prima instanţă nu a motivat neluarea în considerare a studiului GFK.
Pe de altă parte, recurenta învederează existenţa şi a altor motive contradictorii în decizia recurată, întrucât s-a reţinut că apelantele nu au fost în măsură a face dovada oricărei forme de contract cu societatea S.I. SRL în baza căruia să ia la cunoştinţă despre împrejurarea că reclamanta foloseşte cu bună-credinţă şi într-o manieră legală mărcile A. pentru produse şi servicii similare, deşi într-un paragraf anterior instanţa de apel reţinuse susţinerea apelantelor referitoare la faptul ca între A.G.C.K.G. şi S.I. SRL nu au existat relaţii comerciale. Mai mult decât atât, raportat la decizia OHIM nr. 1813 din cauza C din 23 iulie 2007, citată în motivare, pe de o parte instanţa de apel acceptă "că reaua-credinţă se poate avea în vedere şi atunci când nu există relaţii contractuale sau precontractuale între părţi", dar argumentează faptul că s-a apreciat că există rea-credinţă dacă pârâtul află de existenţa mărcii, "ca rezultat al unei relaţii (contract) oarecare cu reclamantul".
Raportat la analiza relei-credinţe prin prisma efectului teritorialităţii protecţiei juridice a mărcii, instanţa de apel, de asemenea, se contrazice în motivare sub următoarele aspecte: pe de o parte, se susţine că pentru subzistenţa relei-credinţe, ar fi necesar să se estimeze "gradul de protecţie juridică de care se bucură atât marca terţului cât şi semnul a cărui înregistrare se solicită a fi anulată", şi în acest sens s-ar impune verificarea "limitelor teritoriale la care se raportează protecţia juridică a fiecărui semn în dispută înregistrat sau nu", astfel încât, având în vedere că marca comunitară a început să-şi producă efectele în România începând cu 01 ianuarie 2007, s-a apreciat a fi legal şi temeinic modul în care prima instanţă a interpretat prevederile art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 potrivit căruia reaua-credinţă s-ar supune efectului teritorialităţii dreptului la marcă.
Totodată, deşi instanţa de apel stabileşte că reaua-credinţă ar transcede principiului teritorialităţii efectelor dreptului la marcă, stabilit pe cale jurisprudenţială (neindicându-se în acest sens vreo hotărâre judecătorească pronunţata de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene), ulterior se reţine că apelanta A.G.C.K.G. nu a făcut dovada că reprezentanţii S.I. SRL erau, la nivelul lunii aprilie 2000, naţionali ai Germaniei, Ungariei, Cehiei etc., motivare care, de asemenea, este străină de natura pricinii deduse judecăţii.
Se mai arată de recurentă că raportat la motivarea din apel potrivit căreia vânzarea într-un termen scurt a depozitului mărcii naţionale A. către K.F.S.A.G., nu ar dovedi deturnarea depozitului de la finalitatea sa pentru a obţine un profit, nu s-a argumentat înlăturarea înscrisului privind indicatorii financiari ai companiei S.I. SRL la nivelul anului 2000, depus la dosarul cauzei, care dovedeşte ca profitul brut al companiei era de 3.649.205 mii RON, valoare prea mare la acea dată.
b) Recurenta reclamantă susţine critici şi din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Se învederează că respingerea de către instanţa de apel, în baza prevederilor art. 294 alin. (1) şi art. 295 alin. (1) C. proc. civ., a susţinerilor sale potrivit cărora, scopul ilicit al intimatei derivă şi din comercializarea pe piaţa românească a unor pachete de cafea ce copiază ambalajele cafelei comercializate de A.G.C.K.G., în opinia recurentei constituie o motivare care reflectă aplicarea greşită a legii, deoarece aceste susţineri ale apelantelor, nu constituiau o încălcare a dispoziţiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., întrucât nu reprezintă o schimbare a cauzei cererii de chemare în judecată, prin apelul declarat nefiind schimbat temeiul de drept al acţiunii care a rămas neschimbat, anume art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, invocat în prima instanţă.
În cuprinsul motivelor de apel, mai arată recurenta, apelantele au afirmat aceeaşi pretenţie ca la prima instanţă, anume, anularea înregistrării mărcii A. deţinută de intimată, pe motivul depunerii acesteia cu rea-credinţă.
În plus, având în vedere faptul că susţinerile apelantei A.G.C.K.G. referitoare la studiul GFK au fost trecute cu vederea de prima instanţă, aceasta le-a reiterat în apel, astfel că, instanţa de apel avea obligaţia de a analiza aceste critici legate de studiul GFK referitoare la posibila concurenţă la nivelul anului 2000 dintre marca N.B. a lui S.I. SRL şi marca A. a lui A.G.C.K.G., iar nu să le respingă, deoarece această susţinere, în sine, nu constituie o încălcare a prevederilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
Se mai susţine de către recurentă că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, pentru motivele expuse în continuare.
Conform Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pronunţată în cauza C-529/07 (Chocoladefabhken Lindt & Sprungli AG vs. Franz Hauswirth GmbH), avută în vedere şi de instanţa de apel, unul dintre factorii de apreciere a relei-credinţe este nivelul de protecţie juridică de care beneficiază semnul terţului şi semnul a cărui înregistrare se solicită.
Or, deşi se enunţă în mod corect această regulă, prin decizia recurată nu se face o corectă aplicare a raţionamentului Curţii de Justiţie a Uniunii Europene privind analiza nivelului de protecţie juridică a mărcilor apelantei şi intimatei, nici a celui expus în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sens în care se face referire la Decizia civilă nr. 6759 din 17 decembrie 2010 (invocată şi de instanţa de apel).
Conform considerentelor acestei decizii, gradul de protecţie juridică a semnelor în conflict, necesită determinarea pieţei relevante pentru produsele şi serviciile cărora li se adresează, iar în funcţie de efectul teritorial al semnelor în conflict, raportat la teritoriul acestei pieţe relevante, se apreciază dacă semnul ce face obiectul anulării este anterior sau nu faţă de alte semne preexistente de pe piaţa relevantă semne care aparţin terţului şi care sunt identice sau similare, evident, dacă acele semne există. În cazul în care pe teritoriul pieţei relevante astfel de semne preexistente ale terţului nu există, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că reaua-credinţă se va aprecia independent de principiul teritorialităţii ce guvernează protecţia acelei mărci.
Or, contrar acestor dezlegări, recurenta arată că, instanţa de apel a identificat doar teritoriul pe care funcţionează piaţa produselor şi serviciilor apelantei (Germania, Austria, Cehia, Ungaria), fără însă să determine care dintre pieţele apelantei şi intimatei constituie piaţa relevantă, iar în funcţie de teritoriul acestei pieţe, să procedeze la analiza efectelor teritoriale ale mărcilor, în cazul în care aceste efecte există.
În aceste condiţii, raportat la cerinţa identificării nivelului de protecţie juridică, instanţa de apel a omis să determine piaţa relevantă raportată la teritoriile Germaniei, Austriei, Cehiei şi Ungariei (pe de o parte) şi teritoriul României (pe de alta parte), precum şi în ce măsură mărcile A. ale lui A.G.C.K.G., aveau un grad de protecţie juridică în teritoriul pieţei relevante; de asemenea, s-a omis a se verifica dacă nivelul protecţiei juridice a mărcilor deţinute de A.G.C.K.G. în teritoriul pieţei relevante, corelat cu perioada de folosire a acestora în aceasta piaţă, putea constitui un factor pertinent în aprecierea relei-credinţe a lui S.I. SRL la constituirea depozitului naţional al Mărcii A., astfel cum Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunţat în Cauza C-529/07, citată în apel; potrivit acestei Hotărâri, un anumit nivel de protecţie juridică devine relevant în aprecierea relei-credinţe, atunci când un terţ utilizează de multă vreme un semn pentru un produs identic sau similar ce poate duce la confuzie cu marca solicitată (par. 46).
În opinia recurentei, instanţa de apel trebuia să constate că faţă de mărcile A. în conflict, piaţa relevantă era constituită la nivelul anului 2000 din teritoriile Germaniei, Austriei, Cehiei, Ungariei, pentru următoarele motive: conform susţinerilor sale şi înscrisurilor depuse la dosar, nu deţine alte mărci A. preexistente în România, după cum nici S.I. SRL nu avea mărci A. preexistente în Germania, Cehia, Austria, Ungaria; marca A. a recurentei a fost înregistrată încă din 1996 şi se folosea în Germania, Ungaria, Cehia, Austria înainte de anul 2000, ceea ce, de altfel, a reţinut şi instanţa de apel, pe când marca intimatei a fost depusă la OSIM de S.I. SRL în anul 2000, fapt constatat de ambele instanţe de fond; or, dovezile privind folosirea mărcii A., depuse la dosarul cauzei de către intimată, datează cel mai devreme din anul 2006, iar pentru perioada 2000 - 2006 nu există nicio dovadă de folosire a acestei mărci în România.
Având în vedere ca A.G.C.K.G. utiliza marca A. pe piaţa relevantă încă din 1997, instanţa de apel trebuia să constate că nivelul de protecţie juridică a mărcii A. deţinută de A.G.C.K.G., constituia, în conformitate cu Decizia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene nr. C-529/07 (par. 46) un factor pertinent pentru aprecierea relei-credinţe a deponentului mărcii.
Pe de altă parte, conform aceleiaşi Hotărâri a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din cauza C-529/07 (par. 41), pentru a aprecia existenţa relei-credinţe, trebuie să se ia în considerare şi intenţia solicitantului la momentul depunerii cererii de înregistrare.
În considerarea acestui aspect şi în contextul pieţei relevante expus anterior, motivarea instanţei de apel privind dovada unor relaţii concurenţiale pe piaţa din România, s-a făcut cu aplicarea greşită a legii, din moment ce instanţa de apel nu a stabilit care este piaţa relevantă la nivelul anului 2000.
Se conchide de către recurentă că toate elementele relei-credinţe a lui S.I. la momentul depunerii mărcii A., trebuie reanalizate în funcţie de caracteristicile acestei pieţe relevante la nivelul anului 2000; ca atare, contrar celor reţinute de curtea de apel, nedovedirea intenţiei apelantei A.G.C.K.G. de a intra pe piaţa românească la nivelul anului 2000 (drept una dintre condiţiile care ar determina reaua-credinţă), faţă de circumstanţele concrete ale acestei speţe, este lipsită de efect din perspectiva relei-credinţe a lui S.I. SRL.
Recurenta susţine greşita aplicare a prevederilor art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 şi din perspectiva concluziei instanţei de apel potrivit căreia vânzarea într-un termen scurt a depozitului mărcii A. către K.F.S.A.G. nu este de natură a dovedi deturnarea depozitului de la finalitatea sa şi a faptului că din analiza conduitei ulterioare înregistrării mărcii a celor 3 deţinători succesivi, se poate conchide în sensul bunei-credinţe a acestora.
Conform jurisprudenţei comunitare şi naţionale, reaua-credinţă se analizează la momentul depunerii mărcii, în speţă, la nivelul anului 2000, astfel încât, conduita ulterioară a deţinătorilor succesivi ai mărcii A. nu poate influenţa reaua-credinţă la momentul constituirii depozitului. Pe de altă parte, tot jurisprudenţa a statuat că vânzarea unui depozit în scopul deturnării de la finalitatea sa, pentru a obţine un profit, este un element al relei-credinţe a deponentului. Astfel, constituirea depozitului A. în scopul vânzării imediate, înainte de înregistrarea mărcii, deşi permis de art. 39 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, raportat la persoana deponentului, nu poate avea ca finalitate în condiţiile speţei, îndeplinirea funcţiei principale a mărcii, adică identificarea bunurilor şi serviciilor furnizate de S.I. SRL de bunurile şi serviciile altui comerciant, pe aceeaşi piaţă, din moment ce marca nu a fost folosită în piaţă cel puţin o perioadă scurtă de timp, de către S.I. SRL.
Se mai susţine de recurentă greşita aplicare a dispoziţiilor art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 decurgând din înlăturarea de instanţa de apel a susţinerilor sale referitoare la riscul de confuzie, incluzând şi riscul de asociere între mărcile A. (probat de apelantă prin auditul financiar depus la dosar care atesta vânzările de cafea A. în Germania pentru perioada 1997 - 2008), considerându-se în mod nelegal că riscul de confuzie nu ar avea relevanţă în cauză, pentru aceea că cererea de chemare în judecată se bazează pe prevederile art. 48 alin. (1) lit. c) şi nu pe cele ale art. 48 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998.
În aprecierea relei-credinţe trebuie a se lua în considerare toate elementele specifice ale speţei; aşa fiind, similaritatea/identitatea semnului anterior (utilizat legitim) cu depozitul uzurpat, reprezintă în mod evident o condiţie sine qua non a relei-credinţe, fără de care aceasta nu poate exista; pe de altă parte, atunci când o marcă se depune cu rea-credinţă (de ex. pentru blocarea unei mărci pe o anumită piaţă în scopul obţinerii unui folos necuvenit profitând de caracterul distinctiv al mărcii sau de renumele acesteia, inclusiv prin vânzarea depozitului către titularul mărcii sau prin scoaterea acestuia de pe o anumită piaţă etc.), în mod automat este antrenat şi riscul de confuzie şi asociere cu marca legitimă, deoarece marca depusă cu rea-credinţă, vizează de cele mai multe ori, aceleaşi produse şi servicii cu cele ale mărcii legitime, ceea ce atrage riscul de confuzie şi asociere în rândul consumatorilor.
În plus, însăşi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Hotărârea pronunţată în cazul C-529/07, identifică riscul de confuzie drept o caracteristică a relei-credinţe; în acest sens, s-a reţinut că "analiza relei-credinţe trebuie să ia în considerare toţi factorii pertinenţi şi specifici speţei existenţi la momentul depunerii cererii de înregistrare" printre care şi "împrejurarea că solicitantul are sau trebuie să aibă cunoştinţă de faptul că un terţ utilizează un semn identic sau similar pentru un produs identic sau similar ce poate conduce la confuzie cu semnul a cărui înregistrare se cere"; recurenta invocă şi o altă decizie de speţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (nr. 6375 din 5 iunie 2009).
Recurenta remarcă faptul că prevederile art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 nu menţionează în mod expres riscul de confuzie şi asociere ca fiind o condiţie a relei-credinţe, dar acest aspect a fost de mult reglementat de jurisprudenţa comunitară şi de cea naţională, în sensul că reaua-credinţă are în vedere acest risc.
În condiţiile art. 48 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998 (anularea mărcii pe motivul conflictului cu un drept anterior), riscul de confuzie se analizează în contextul bunei-credinţe, în timp ce în termenii art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 (anularea mărcii pentru rea-credinţă), estimarea riscului de confuzie se realizează în contextul relei-credinţe.
Ca atare, aplicarea art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, trebuie să se realizeze conform jurisprudenţei comunitare şi naţionale, care considera riscul de confuzie parte a relei-credinţe. Drept urmare, instanţa de apel trebuia să aprecieze riscul de confuzie între pachetele de cafea A. comercializate de A.G.C.K.G. şi marca A. depusă de S.I. SRL, risc de confuzie care este evident având în vedere înscrisurile depuse la dosarul cauzei de către recurentă.
II. Recurenta intervenientă, prin recursul său, ale cărui critici nu sunt încadrate în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., a solicitat casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, întrucât este necesară administrarea de probe noi, respectiv cea testimonială, iar în subsidiar, a solicitat modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului şi anularii mărcii naţionale A. nr. 042276, pentru motivul depunerii acesteia cu rea-credinţă de către pârâtă.
Se învederează că instanţa de apel a reţinut că în cauză nu s-a dovedit faptul că S.I. SRL cunoştea existenţa mărcii A. aparţinând reclamantei, sens în care recurenta susţine că încă de la data formulării cererii de intervenţie a încercat obţinerea unor probe relevante din această perspectivă.
Având în vedere că a obţinut informaţii extrem de importante chiar de la cel care a înregistrat marca (reprezentantul S.I. SRL), a solicitat instanţei de apel audierea unui martor care putea confirma cele susţinute cu privire la înregistrarea iniţială a mărcii, însă, pentru că nu a solicitat proba prin apelul declarat, instanţa a respins cererea de administrare a probei testimoniale, dispoziţie pe care o consideră nelegală, întrucât putea formula cererea până la închiderea dezbaterilor.
Recurenta mai susţine că în mod nelegal instanţa de apel a reţinut că în cauză nu au fost dovedite relaţiile concurenţiale dintre părţi pe piaţa din România, apreciindu-se că reclamanta nu a dovedit că a comercializat pe piaţa româneasca, întrucât cafeaua A. era comercializată prin contrabandă.
Se consideră a fi greşită această apreciere a instanţei de apel, întrucât cafeaua A. produsă de reclamanta A.G.C.K.G. este vândută şi revândută prin intermediul unor societăţi de distribuţie, produsele ajungând la vânzare în diverse zone despre care reclamanta nu are cunoştinţă. Or, atât timp cât aceasta pune în vânzare produsele proprii chiar dacă nu are cunoştinţă despre locaţiile în care este revândută, operaţiunea de vânzare-cumpărare are loc cu acordul său, tocmai acesta fiind şi scopul vânzării iniţiale: revânzarea de către cumpărătorii finali; prin urmare, mărfurile fiind revândute de câteva ori, reclamanta A.G.C.K.G. nu poate face dovada locurilor unde au ajuns produsele sale.
Pe de altă parte, chiar dacă s-ar reţine că produsul a ajuns în România prin contrabandă, important este că acesta este cerut de cumpărători, fiind cunoscută în Europa şi se dorea a fi cumpărată şi în România.
Recurenta mai învederează că instanţele de fond nu au analizat toate aspectele privitoare la înregistrarea mărcii în România, istoricul constituirii celor două părţi litigante, activitatea desfăşurată de acestea anterior cererii de înregistrare a mărcii, ca şi actele de înregistrare a semnelor în raport cu produsele cărora marca le-a fost destinată. Totodată, trebuia a se verifica dacă a avut loc o utilizare efectivă a mărcii pentru produsele pentru care a fost înregistrată şi la cât timp după înregistrare a avut loc această folosire, pentru a se determina dacă şi în ce măsură, marca şi-a îndeplinit funcţiile esenţiale specifice.
Dacă o atare analiză s-ar fi realizat, existenţa reclamantei A.G.C.K.G., comercializarea şi promovarea la nivel european a mărcii proprii A., precum şi vânzarea cafelei A. în România, nu putea fi ignorată de S.I. SRL.
În acelaşi timp, alegerea de către aceasta a aceluiaşi nume - A. (un nume fantezist, inventat, care nu înseamnă ceva anume sau nu derivă dintr-un cuvânt), pentru înregistrarea sa ca marcă pentru produse identice (cafea), nu putea fi rezultatul unei simple coincidenţe, ci un act deliberat, prin care s-a urmărit cu rea-credinţă să se profite de cunoaşterea acestuia în rândul segmentului de public relevant, fapt ce duce la aplicarea dispoziţiilor art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, republicată şi la anularea mărcii, astfel înregistrată.
Dacă s-ar admite totuşi ipoteza că acest cuvânt fantezist a fost inventat şi de către S.I. (după ce o întreagă echipă a lucrat pentru A.G.C.K.G., pentru a ajunge la aceasta denumire), faptul că A. a fost înregistrată pentru cafea, însă, mai ales că a fost descris ca fiind scris cu alb pe fond negru cu chenar grena, nu poate fi apreciat ca pură întâmplare, ci o acţiune deliberată de a fura o marcă notorie, de a fura munca echipei care a inventat marca A., de a profita de banii investiţi de A.G.C.K.G. în publicitatea făcută cafelei A. şi de a câştiga bani păcălind consumatorul.
De asemenea, conduita celor 3 deţinătoare ale mărcii A. în România evidenţiază faptul ca înregistrarea mărcii în România a fost deturnată de la scopul prevăzut de lege, la acela de a indisponibiliza pe piaţa românească pătrunderea unei mărci folosită cu succes în altă jurisdicţie.
În acest context, intervenienta solicită instanţei de recurs să aprecieze că atât SC S.I. SRL, cât şi pârâta SC R. SRL, au avut un comportament neloial, ce se circumscrie noţiunii de rea-credinţă, aşa cum este circumstanţiată în dreptul mărcilor, ce trebuie sancţionat cu anularea înregistrării, conform dispoziţiilor art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 republicată.
Nici lipsa de diligenţă a deponentului S.I. SRL nu a fost reţinută de instanţa de apel ca fiind o culpă, întrucât admiţând ipoteza că SC S.I. SRL nu a avut cunoştinţă de existenţa mărcii A. deţinută de A.G.C.K.G., instanţa de apel nu a avut în vedere jurisprudenţa unanimă (invocându-se Decizia nr. 6427 din 30 iunie 2006, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală) care a statuat că reaua-credinţă poate fi dedusă (deci, o prezumţie) şi din dezinteresul acesteia în acest sens manifestat faţă de semnele ocupate ca mărci de alţii, fie din lipsa de diligenţă în consultarea registrelor publice.
Prin hotărârile pronunţate, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a subliniat că funcţia esenţială a mărcii este aceea de a garanta consumatorului date privind identitatea de origine a produsului sau serviciului desemnat de marcă, permiţându-i să distingă fără confuzie acest produs de cele ce au o altă provenienţă; această funcţie esenţială a mărcii determină scopul legal al folosirii ei, constând în utilizarea exclusivă pentru indicarea originii comerciale a produselor şi nu pentru alte scopuri, cum ar fi îndepărtarea de pe piaţă a unui concurent existent sau potenţial care foloseşte acea marcă pe o altă piaţa naţională.
De asemenea, practicile cinstite în materie comercială exclud preluarea, în cunoştinţă de cauză, a unui semn distinctiv folosit de un concurent pentru îndepărtarea accesului acestuia pe o piaţă în care nu şi-a protejat marca, din perspectiva atitudinii subiective a S.I., neavând relevanţă caracterul teritorial al protecţiei date de înregistrarea mărcii.
Instanţa de apel a mai reţinut că deşi termenul A. este fantezist, greu de găsit în limbajul uzual, iar coincidenţa cu termenul folosit de S.I. este izbitoare, doar acest element, prin el însuşi, nu poate justifica, în lipsa coroborării cu ale dovezi, concluzia relei-credinţe a solicitantului de înregistrare a mărcii.
Or, reaua-credinţă, concept nedefinit în legislaţia română, se impune a fi analizată în antiteză cu buna-credinţă în raporturile dintre părţi.
În consecinţă, instanţa de apel în aprecierea relei-credinţe trebuia să evalueze următoarele aspecte: marca A. a fost înregistrată la nivel european cu mult timp înainte de înregistrarea acesteia în România; produsul era cunoscut şi consumat pe piaţa românească, aşa cum rezultă din studiul GFK, depus de reclamanta; marca A. a fost înregistrată în România de S.I. SRL un mare vânzător de cafea; scopul înregistrării mărcii nu a fost acela de comercializare a unui produs sub această denumire, dovadă fiind faptul că pârâta R. (cea de-a treia dobânditoare a mărcii A.), este prima care a comercializat cafeaua A., primele două nefolosind-o, ci au cesionat-o succesiv, pentru obţinerea unor sume de bani; în acelaşi timp, pârâta nu a justificat niciun moment alegerea denumirii identice cu produsul comercializat de către reclamantă.
Recurenta mai arată că ambalajul folosit de pârâtă pentru comercializarea produsului propriu este identic cu ambalajul reclamantei; chiar dacă acest fapt este relevant pentru o acţiune în concurenţă neloială, şi acest aspect trebuie analizat pentru a se putea aprecia asupra întregii conduite a pârâtei şi pentru a analiza îndeplinirea funcţiilor mărcii.
În situaţia în care se solicită înregistrarea unei mărci, nu în scopul legitim şi specific acesteia, pentru a o folosi în marcarea propriilor produse şi servicii, ci pentru a o cesiona în viitor în schimbul unor sume de bani, se consideră că aceasta a acţionat cu rea-credinţă, în sensul art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, republicată.
Scopul mărcii înregistrate de SC S.I. SRL nu a fost diferenţierea de către public a produselor şi serviciilor unui comerciant de produsele şi serviciile similare ale altor comercianţi, ci acela de a obţine foloase de pe urma reclamantei A.G.C.K.G., respectiv de a-şi însuşi marca acesteia şi de a-i interzice comercializarea în România.
Recurenta consideră a fi greşite şi cele reţinute de instanţa de apel în sensul că din analiza conduitei celor 3 deţinători succesivi, ulterioară înregistrării mărcii, se poate concluziona în sensul bunei-credinţe a acestora.
Or, câtă vreme s-a reţinut că la momentul înregistrării mărcii de către S.I. aceasta nu cunoştea despre existenţa mărcii A. a reclamantei, că S.I. SRL nu a comercializat niciodată un produs sub această denumire, rezultă că aceasta nu a deţinut nimic ce ar fi putut atrage atenţia societăţii cedente K.F.S.A.G. (producătorul cafelei J.), a doua deţinătoare a mărcii, neputând fi explicabilă cumpărarea unei mărci nefolosite şi, în consecinţă, necunoscute.
Dimpotrivă, la momentul înregistrării mărcii A., SC S.I. SRL cunoştea faptul că marca depusă de aceasta este folosită de A.G.C.K.G., cunoştea posibilitatea extinderii lanţului de magazine "A.G.C.K.G." în România, astfel că aceasta s-a folosit de o modalitate uşoară de a câştiga bani nemeritaţi, realizând că A.G.C.K.G. nu putea folosi aceeaşi marcă pe teritoriul României (la acel moment, în România, marca naţională şi cea comunitară neputând coexista); astfel, pârâta a profitat de faptul că această marcă nu a fost depusă în România, a eludat regulile înregistrării cu bună-credinţă şi cele ale concurenţei loiale - de a nu folosi un semn distinctiv ce aparţine unui concurent şi a urmărit să înlăture de pe piaţă acel concurent, folosindu-se de efectul atributiv al depozitului şi înregistrând marca pentru a bloca reclamanta să comercializeze cafeaua în România, astfel încât prejudicierea reclamantei A.G.C.K.G. este evidentă.
Recurenta precizează că, în prezent, imposibilitatea reclamantei de a comercializa cafeaua A. în România provine din faptul că pârâta R. depune plângeri penale, sesizări, petiţii etc., prin care reclamă faptul că intervenienta G. îi încalcă dreptul la marcă, în timp ce comercializează cafeaua A. produsă de A.G.C.K.G., precum şi că face contrabandă cu acest produs; drept urmare, A.G.C.K.G. a trebuit să-şi limiteze vânzările către România până la finalizarea prezentului litigiu.
Comparând mărcile în conflict, se constată că impresia globală pe care cele două ambalaje o produc asupra utilizatorului avizat nu este diferită întrucât, pârâta R. a preluat designul existent pe ambalajul produselor reclamantei A.G.C.K.G.; prin urmare, cunoscând produsele A.G.C.K.G. ca fiind de foarte bună calitate şi cumpărând produsele de calitate inferioară ale pârâtei R., consumatorul a avut convingerea că produsul A. - A.G.C.K.G. şi-a pierdut calitatea; astfel, rezultă că unul dintre prejudiciile cauzate prin înregistrarea mărcii A. în România este riscul de confuzie creat.
În ceea ce priveşte aprecierea riscului de confuzie, Decizia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauza Lloyd v. Loins oferă câteva interpretări cu valoare de principiu, care au fost preluate şi în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, anume faptul că percepţia mărcilor în mintea consumatorului obişnuit joacă un rol decisiv în aprecierea riscului de confuzie şi că, în mod normal, acest consumator percepe marca în întregul ei şi nu îi analizează diferitele detalii.
Pentru anularea mărcii înregistrate cu rea-credinţă este importantă intenţia avută la momentul înregistrării, însă fiecare speţă trebuie analizată în mod particular, importantă fiind şi conduita ulterioară înregistrării mărcii, fiind relevant faptul că ulterior dobândirii dreptului asupra mărcii, se folosesc pachete identice cu ale concurentului şi se încearcă blocarea acestuia pe piaţă, denotă intenţia avută la momentul înregistrării mărcii.
Aprecierea relei-credinţe se impune a fi realizată cu exigenţă sporită, în contextul obligaţiei legale a comercianţilor de a-şi desfăşura activitatea cu bună-credinţă şi potrivit uzanţelor cinstite, în limitele unei concurenţe loiale.
Intimata pârâtă SC R. SRL a depus la dosar întâmpinare la recursurile formulate, invocând excepţia inadmisibilităţii cererii ce se regăseşte în cuprinsul recursului intervenientei (cea de casare cu trimitere spre rejudecare), în contextul în care atare solicitare nu este formulată şi prin recursul reclamantei şi dată fiind poziţia de subordonare procesuală ce există între intervenienta accesorie şi reclamanta în favoarea căreia a intervenit în proces; de asemenea, s-a invocat şi excepţia nulităţii recursului aceleiaşi interveniente care nu indică tezele de nelegalitate pe care se întemeiază în promovarea căii de atac, aceasta susţinând în realitate doar critici de netemeinicie, precum şi excepţia nulităţii recursului reclamantei care, deşi se prevalează de dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., dezvoltarea acestor critici nu se circumscrie acestor motive de nelegalitate; pe fond, dacă se va trece peste aceste excepţii, intimata pârâtă a solicitat respingerea ambelor recursuri ca nefondate.
Excepţiile invocate nu pot fi primite pentru cele ce urmează.
Înalta Curte în ce priveşte excepţia inadmisibilităţii cererii de casare cu trimitere spre rejudecare formulată ca atare de recurenta intervenientă în cuprinsul memoriului de recurs, constată că acesta nu este o veritabilă excepţie procesuală de procedură, întrucât recursul unei părţi reprezintă un act de procedură indivizibil ce nu poate fi scindat în funcţie de fiecare dintre criticile ori cererile pe care le dezvoltă în motivele de de recurs.
Pe de altă parte, din punct de vedere procedural, soluţiile ce pot fi pronunţate în cazul admiterii recursului - casare cu trimitere ori de casare cu reţinere sunt exclusiv de atributul instanţei de judecată, dispoziţiile art. 312 fiind de ordine publică; în plus, cu privire la aplicarea fie a art. 312 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. (casarea cu reţinere), fie a art. 312 alin. (5) C. proc. civ. (casarea cu trimitere), părţile nu au posibilitatea de a exercita o astfel de opţiune (ceea ce, în genere, este specific unei norme dispozitive); totodată, instanţa de recurs va dispune casarea cu trimitere (în condiţiile normelor procedurale), chiar dacă părţile nu au formulat o solicitare în acest sens ori s-au opus în mod explicit, după cum va fi posibilă casarea cu reţinere, chiar dacă titularul căii de atac a cerut casarea cu trimitere ori nu a exprimat un punct de vedere asupra acestui aspect.
Nici excepţia nulităţii recursurilor nu va fi reţinută.
Astfel, recurenta reclamantă, prin motivele sale de recurs nu numai că a indicat în mod neechivoc tezele de nelegalitate pe care şi-a fundamentat calea de atac - art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. -, însă Înalta Curte constată că aceasta a şi conceput susţineri de natură a se circumscrie acestor ipoteze de nelegalitate, în timp ce motivele de netemeinicie a deciziei recurate urmează a fi înlăturate de la cenzura instanţei de recurs, cu prilejul analizării recursului acestei părţi.
În ce priveşte recursul intervenientei accesorii, SC G. SRL, într-adevăr, aceasta nu a procedat la indicarea expresă a tezelor de nelegalitate pe care s-a întemeiat în conceperea motivelor de recurs, dar cu toate acestea Înalta Curte reţine că dezvoltarea criticilor formulate de recurentă permite încadrarea în prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. (cele privind sancţionarea sa de către instanţa de apel cu decăderea din dreptul de a solicita proba testimonială în apel în alte condiţii decât prin cererea de apel), dar şi în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (aplicarea criteriilor de apreciere a relei-credinţe la înregistrarea mărcii); în mod identic, susţinerile prin care se tinde la demonstrarea netemeiniciei deciziei recurate nu vor putea fi analizate de această instanţă de recurs, împrejurarea ce va fi semnalată cu prilejul cercetării recursului acestei părţi.
În consecinţă, în aplicarea dispoziţiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ., va fi respinsă excepţia nulităţii recursurilor declarate în cauză.
Recursurile formulate sunt nefondate, având în vedere cele ce succed.
Prealabil analizei recursurilor, se impune precizarea că în cauză s-a solicitat anularea pentru rea-credinţă a înregistrării mărcii nr. 042276 cu protecţie de la data depozitului naţional reglementar din 20 martie 2000 alcătuită din expresia "A.K." (aparţinând în prezent intimatei din cauză, SC R. SRL), situaţie în care interesează forma legii Legii nr. 84/1998 în vigoare de la data menţionată, iar nu cea de după modificarea legii speciale prin Legea nr. 66/2010, astfel încât temeiul juridic al cererii este cel reglementat prin art. 48 alin. (1) lit. c), iar nu art. 47 alin. (1) lit. c) cuprins în forma republicată a Legii nr. 84/1998 în baza actului normativ modificator, text la care recurenta intervenientă s-a referit în motivele sale de recurs.
Totodată, criticile recurentelor fiind comune în cea mai mare parte vor fi analizate împreună, urmând a fi semnalate şi analizate distinct cele proprii doar uneia dintre ele.
Recurenta reclamantă a invocat critici din perspectiva ipotezei reglementate de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - decizia recurată cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Prima dintre criticile concepute în cadrul acestui motiv de recurs vizează pretinsa concluzie contradictorie la care instanţa de apel ar fi ajuns în interpretarea studiului GFK cu privire la cotele de penetrare pe piaţa românească la nivelul anului 2000 a cafelei marcate cu semnul A. aparţinând reclamantei, faţă de obiectivul pe care aceasta şi l-a propus, anume de a dovedi prin acest înscris raporturile concurenţiale pe piaţa românească dintre reclamantă şi SC S.I. SRL la data depozitului efectuat de aceasta cu privire la marca A., existenţa acestor pretinse raporturi concurenţiale în anul 2000 fiind importantă din perspectiva cunoaşterii faptului relevant de către titularul depozitului reclamat în cauză, ca şi criteriu de analiză a relei-credinţe în această materie.
Deşi primordial atare susţinere tinde la demonstrarea greşitei aprecieri a unei probe administrate în cauză (temeinicia deciziei fiind inadmisibil de cenzurat în recurs, întrucât dispoziţiile art. 304 pct. 11 au fost abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000), Înalta Curte constată că acestea implică, în plan secundar, şi aspecte de legalitate din perspectiva efectelor unei astfel de probe.
Astfel, recurenta reclamantă pentru dovedirea tezei probatorii anterior enunţate, a depus încă de la prima instanţă acest studiu realizat de GFK (dosar tribunal), neanalizarea lui de prima instanţă fiind acoperită în calea devolutivă de atac (susţinerea fiind inserată în cuprinsul motivelor de apel).
Înalta Curte constată că instanţa de apel a dat acestei probe efectele permise de lege, întrucât atare probă nu putea confirma existenţa unor raporturi concurenţiale în anul 2000 pe piaţa românească, între reclamanta A.G.C.K.G. şi titularul depozitului mărcii naţionale A. (SC S.I. SRL), concluzia instanţei fiind aceea a comercializării cafelei A. în partea de vest a ţării, ca efect al contrabandei.
Or, de vreme ce recurenta reclamantă nu avea calitatea de comerciant în România, nu era titulară de marcă înregistrată pe acelaşi teritoriu (şi nici nu a afirmat protecţia semnului prin vreun alt titlu prin care România să fie ţară desemnată la protecţie), nu avea reţele autorizate de distribuitori în acest spaţiu (susţinerile din motivele cererii de chemare în judecată fiind în sensul că distribuirea produselor reclamantei se realizează exclusiv prin lanţurile magazinelor A.G.C.K.G. ori a propriilor sale filiale, iar nu prin distribuitori autorizaţi) şi nici nu intenţiona o extindere a activităţii sale în România în anul 2000, în mod legal instanţa de apel a stabilit atare concluzie, anume cu privire la lipsa unor raporturi concurenţiale legale între cei doi comercianţi.
Vor fi înlăturate din acest punct de vedere susţinerile reclamantei cu privire la neadministrarea unor probe concludente sub aspectul contrabandei, întrucât, afirmând contrariul, în condiţiile art. 1169 C. civ., reclamanta era cea căreia îi revenea sarcina probei cu privire la punerea în circulaţie în mod legal în România în anul 2000 a cafelei A. produsă de aceasta.
Nefondate sunt şi susţinerile recurentei interveniente asupra aceluiaşi aspect, recurentă care a invocat teza existenţei acordului reclamantei cu privire la punerea în circulaţie pe teritoriul României a produsului cafea A., cu referire la revânzarea de către comercianţi autorizaţi a cafelei către consumatorul final aflat, prin ipoteză, în România; pe lângă cele deja arătate cu privire la necesitatea probării unor reţele autorizate de distribuire, suplimentar se cere a fi precizat că, dacă este vorba despre revânzare nu mai pot fi invocate drepturile exclusive ale titularului mărcii, întrucât s-a produs epuizarea dreptului la marcă în condiţiile art. 37 alin. (1) din Legea nr. 84/1998.
În absenţa dovedirii unei distribuiri autorizate a cafelei purtând marca reclamantei A. în România în anul 2000, în mod legal instanţa de apel nu a reţinut existenţa unor raporturi concurenţiale legale între cei doi protagonişti, întrucât regulile, standardele şi însăşi necesitatea unor raporturi de concurenţă loială sunt aplicabile în ambele sensuri, deci nu numai în ce o priveşte pe SC S.I. SRL, acestea fiind opozabile în egală măsură şi recurentei reclamante.
Or, reţinându-se pătrunderea neautorizată în România la nivelul anului 2000 a cafelei A. produsă şi comercializată de reclamantă (aşadar, o faptă derulată în absenţa aplicării normelor legale care o permiteau şi care ar fi legitimat-o), se constată că pentru pretinsa existenţă a raporturilor concurenţiale recurentele invocă un efect licit generat de o cauză ilicită, ceea ce nu poate fi primit.
O a doua critică pe temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. susţinută de reclamantă priveşte analizarea de instanţa de apel a notorietăţii mărcii sale în România pe temeiul Regulii 16 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 84/1998, aprobat prin H.G. nr. 833/1998, motiv neinvocat de aceasta prin motivele de apel, ci notorietatea a fost susţinută cu privire la teritoriul Germaniei şi al Uniunii Europene.
Înalta Curte reţine că este real că susţinerea reclamantei cu privire la gradul de cunoaştere al mărcilor sale A. era una ce putea fi valorificată dintr-o dublă perspectivă, anume: pe de o parte, dacă pentru produsele astfel marcate, marca beneficia de protecţie juridică printr-un grad ridicat al cunoaşterii de către public, în virtutea unei astfel de utilizări, ilustrată în cauză prin depunerea centralizatorului vânzărilor reclamantei în Germania între anii 1997 - 2008 la dosar primă instanţă (ceea ce interesa cerinţa cunoaşterii mărcii anterioare de către reprezentanţii SC S.I. SRL), iar pe de altă parte, şi din punct de vedere al notorietăţii mărcilor reclamantei; cea din urmă ipoteză însă o plasa pe aceasta în poziţia de a fi invocat un drept anterior, opozabil deponentului ulterior, şi, implicit, ar fi atras o analiză a cererii de anulare a înregistrării mărcii pe un alt temei [art. 48 alin. (1) lit. b) rap. la art. 6 lit. d) din Legea nr. 84/1998], cu efectul depăşirii limitelor învestirii (reiterate în mod neechivoc de reclamantă prin cererea precizatoare de la dosar tribunal) şi al încălcării dispoziţiilor referitoare la prescripţia dreptului material la acţiune în acest caz, prevăzută de art. 48 alin. (3) din lege.
Înalta Curte constată însă că instanţa de apel a analizat aceste susţineri ale reclamantei din perspectiva ce interesa în speţă (element de natură a furniza indicii cu privire la cunoaşterea faptului relevant de către reprezentanţii SC S.I. SRL - a existenţei şi folosirii mărcii de către reclamantă), stabilind concluzia că acesta nu este suficient prin el însuşi să fundamenteze prezumţia unei astfel de cunoaşteri, având în vedere absenţa altor elemente probatorii care să îi plaseze pe reprezentanţii SC S.I. SRL în vreo legătură de orice fel cu teritoriul Germaniei, respectivele înscrisuri referindu-se la cantităţile de cafea A. comercializată de A.G.C.K.G. exclusiv în Germania, nu şi în Cehia, Austria, Ungaria ori pe teritoriul Uniunii Europene, în general; totodată, în mod legal a înlăturat ca nepertinente indiciile privind cetăţenia austriacă a asociaţilor intimatei SC R. SRL, actuala deţinătoare a mărcii; în plus, această informaţie ar fi trebuit circumstanţiată la nivelul anului 2000, ceea ce constituie momentul relevant în cererea de anulare a înregistrării mărcii pentru rea-credinţă, întrucât atitudinea subiectivă a persoanei juridice - prin organele sale - la înregistrarea unei mărci se analizează la momentul solicitării de înregistrare, pentru că, doar în acest caz, s-ar putea imputa solicitantului intenţia de fraudare a unei mărci preexistente.
În ce priveşte evaluarea realizată de curtea de apel pe temeiul Regulii 16 din Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 833/1998, ea, într-adevăr, excede obiectului cauzei, astfel că este suficientă atare constatare pentru înlăturarea ei din considerente şi, implicit, de sub puterea lucrului judecat, nefiind însă un viciu al deciziei de natură a conduce la admiterea recursului prin modificarea deciziei atacate.
În plus, Înalta Curte mai reţine că recurenta reclamantă nu poate invoca în actuala configuraţie a art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ. neanalizarea de instanţa de apel a unei probe a cauzei (cu referire la situaţia vânzărilor din Germania în perioada 1997 - 2008), întrucât aceasta nu este o critică de nelegalitate, iar dispoziţiile art. 304 pct. 10 C. proc. civ. au fost abrogate prin Legea nr. 219/2005.
Aceeaşi recurentă reclamantă susţine că instanţa de apel se foloseşte de argumente contradictorii atunci când a reţinut că nu s-a făcut dovada vreunor raporturi contractuale sau precontractuale între societatea germană A.G.C.K.G. şi SC S.I. SRL, din care să reiasă cunoaşterea de către reprezentanţii celei din urmă a faptului că reclamanta foloseşte cu bună-credinţă şi într-o manieră legală mărcile A. pentru produse şi servicii similare, cu toate că anterior reţinuse faptul ca între A.G.C.K.G. şi S.I. SRL nu au existat relaţii comerciale.
Înalta Curte constată că o atare succesiune a argumentelor instanţei de apel nu vădeşte vreo contradicţie, instanţa de apel reţinând atât inexistenţa unor raporturi contractuale sau precontractuale între cele două societăţi, dar şi neîntrunirea celeilalte ipoteze în care o asemenea prezumţie de cunoaştere a faptului relevant ar fi putut fi fundamentată, anume inexistenţa unor raporturi concurenţiale, care, în mod evident, sunt opusul unor acorduri de voinţă, deci, al relaţiilor contractuale, cele două planuri de analiză fiind corect delimitate de instanţa de apel şi cercetate în mod distinct.
Se constată că recurenta reclamantă, de asemenea, prevalându-se de dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocă o contradicţie de argumente ale instanţei de apel în evaluarea cerinţei gradului de protecţie juridică a semnelor în conflict reţinând pe de o parte că reaua-credinţă ar transcede principiului teritorialităţii efectelor dreptului la marcă (stabilit pe cale jurisprudenţială, potrivit recurentei), iar pe de altă parte, că reclamanta nu a făcut dovada că reprezentanţii S.I. SRL erau, la nivelul lunii aprilie 2000, naţionali ai Germaniei, Ungariei, Cehiei ori Austriei.
Înalta Curte reţine că principiul teritorialităţii drepturilor asupra mărcilor nu este stabilit pe cale jurisprudenţială, contrar celor susţinute de recurentă, ci este în mod expres reglementat de art. 1 din Legea nr. 84/1998 care dispune: "Drepturile asupra mărcilor şi indicaţiilor geografice sunt recunoscute şi apărate pe teritoriul României, în condiţiile prezentei legi"; în plus, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel, reaua-credinţă la înregistrarea unei mărci naţionale subzistă independent de principiul teritorialităţii, deoarece este posibil ca, prin înregistrarea mărcii naţionale, să se urmărească împiedicarea intrării pe piaţa naţională relevantă a unui competitor al titularului mărcii dintr-un alt stat, care nu a obţinut încă protecţia mărcii sale pe teritoriul în care intenţionează să o utilizeze (în speţă, teritoriul României).
Intenţia frauduloasă la înregistrare nu poate fi identificată doar faţă de semne protejate - prin înregistrare sau prin folosire îndelungată (în anumite condiţii) - pe acelaşi teritoriu, întrucât înregistrarea unei mărci nu poate ignora principiile concurenţei loiale între comercianţi, ce trebuie respectate independent de caracterul teritorial al protecţiei recunoscute unei mărci. Nu s-ar putea considera ca fiind onestă atitudinea unui comerciant, care este avizat în privinţa intenţiilor de extindere teritorială a activităţii unui alt comerciant, cu privire la o anumită marcă, utilizată într-un alt stat, de a bloca această extindere, profitând de prioritatea la înregistrarea mărcii recunoscută prin lege persoanei care a depus prima o cerere de înregistrare.
Pe de altă parte, motivul de nulitate prevăzut de art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 poate fi invocat de către orice persoană interesată, nu numai de către titularul unei mărci anterioare protejate pe teritoriul României, în caz contrar, cauza de nulitate identificându-se cu cea prevăzută de art. 48 alin. (1) lit. b) din aceeaşi lege, ceea ce nu poate fi acceptat, deoarece art. 48 lit. c) ar fi lipsit de efecte juridice.
În consecinţă, pentru ca norma în discuţie să producă asemenea efecte, se consideră că poate fi invocat motivul de nulitate şi persoana care a folosit efectiv semnul în litigiu, chiar în alte state, cum este recurenta reclamanta din cauză.
De altfel, jurisprudenţa naţională chiar anterioară modificării legii prin Legea nr. 66/2010 a fost constantă în a aprecia în acest sens, însă, după modificare legii din anul 2010, acest principiu se regăseşte inserat în mod expres în dispoziţiile art. 6 alin. (4) lit. g) din Legea nr. 84/1998, republicată, chiar dacă această formă a legii nu este incidentă speţei (aşa cum s-a arătat), argumentul fiind unul de ordin istorico-teleologic.
În aceşti parametri de analiză, pornind de la premisa subzistenţei relei-credinţe independent de principiul teritorialităţii, instanţa de apel în mod corect s-a raportat la cerinţa necesităţii dovedirii de către reclamantă că reprezentanţii S.I. SRL erau, la nivelul lunii aprilie 2000, naţionali ai Germaniei, Ungariei, Cehiei etc., astfel încât şi această critică a reclamantei întemeiată pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ. va fi înlăturată ca nefondată.
Înainte de cercetarea motivelor de recurs întemeiat de ambele recurente pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. [relative la aplicarea criteriilor de analiză a relei-credinţe la înregistrarea mărcii - cele ale intervenientei fiind încadrate de instanţă în această ipoteză de nelegalitate în baza art. 306 alin. (3) C. proc. civ.], vor fi analizate criticile recurentei SC G. SRL privind nelegala respingere de instanţa de apel a cererii sale de încuviinţare a probei testimoniale, calificate, de asemenea, de Înalta Curte, pe temeiul dispoziţiilor ar. 304 pct. 5 C. proc. civ. [încălcarea formelor de procedură, prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2)].
Se constată însă a fi nefondat acest motiv de recurs, întrucât instanţa de apel în mod corect a observat că intervenienta nu a solicitat proba testimonială prin motivele de apel (dosar instanţă de apel), sens în care dispune art. 287 alin. (1) pct. 4 şi art. 292 alin. (1) C. proc. civ.; cel din urmă text, i-ar fi permis intervenientei solicitarea de încuviinţare a altor probe decât cele cerute prin motivele apelului, dacă o atare necesitate ar fi rezultat din dezbateri, norma nefiind în sensul invocat de recurentă - al posibilităţii de solicitare a unor probe până la închiderea dezbaterilor.
Or, se reţine că atare condiţie de neaplicare a sancţiunii decăderii (prevăzută de art. 287 alin. (2) C. proc. civ.) din dreptul de a mai solicita alte probe - necesitatea probei rezultată din dezbateri - nu este îndeplinită în speţă, întrucât apelanta a invocat faptul că la data conceperii motivelor de apel nu avea cunoştinţă de acest martor, deoarece discuţia cu acesta nu avusese loc.
Înalta Curte constată că un astfel de motiv nu se circumscrie cerinţelor normei, nefiind vorba de o împrejurare obiectivă ce a împiedicat partea să-şi proiecteze strategia procesuală (împrejurare cum este cea privind necesitatea suplimentării probatoriului ce decurge din dezbateri, în cadrul cărora ar putea reieşi elemente necunoscute părţii la momentul formulării motivelor de apel), ci partea a invocat motive de ordin strict subiectiv, astfel că, în mod legal instanţa de apel a dispus în sensul decăderii intervenientei din dreptul de a mai solicita alte probe decât cele arătate prin motivele de apel; totodată, se constată că nu sunt incidente nici celelalte ipoteze din art. 138 pct. 3 şi pct. 4 C. proc. civ., normă de trimitere aplicabilă şi în apel, conform art. 298 C. proc. civ.
În ce priveşte criticile dezvoltate de recurente cu privire la greşita aplicare a criteriilor de apreciere a relei-credinţe într-o cerere de anulare a înregistrării mărcii pentru acest motiv (ce urmează a fi evaluate din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) şi acestea se constată a fi nefondate, astfel cum se va arăta.
Recurenta reclamantă susţine că în mod nelegal instanţa de apel a respins susţinerile sale potrivit cărora, scopul ilicit al intimatei derivă şi din comercializarea pe piaţa românească a unor pachete de cafea ce copiază ambalajele cafelei comercializate de A.G.C.K.G., apreciind că prin aceste motive de apel ar fi fost încălcate dispoziţiile art. 294 alin. (1) şi art. 295 alin. (1) C. proc. civ.; critici similare se regăsesc şi în motivele de recurs ale intervenientei.
Înalta Curte apreciază ca fiind corectă această calificare dată de instanţa de apel, întrucât chestiunea comercializării cafelei A. de către intimata pârâtă în ambalaje ce le copiază pe cele folosite de recurenta reclamantă pentru produsul său - cafeaua A., reprezintă descrierea unei situaţii de fapt apte a susţine o cerere în concurenţă neloială, întemeiată exclusiv pe dispoziţiile Legii nr. 11/1991 [art. 5 alin. (1) lit. a) din acest act normativ stabilind chiar răspunderea penală a celui care foloseşte un ambalaj de natură să producă confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant]; ca atare, în cauza de faţă interesează exclusiv reaua-credinţă la momentul înregistrării mărcii şi, în evaluarea atitudinii subiective a solicitantului înregistrării, ar avea relevanţă cercetarea actelor de comercializare a produselor cărora marca le este destinată, ulterior înregistrării, pentru a se determina dacă şi în ce măsură marca şi-a îndeplinit funcţiile sale esenţiale specifice, dacă aceasta constituie o circumstanţă relevantă pentru speţă.
Cu alte cuvinte, în cadrul cererii de anulare a înregistrării mărcii (ceea ce este de natură a oferi indicii în ce priveşte intenţia solicitantului) interesează efectuarea unor acte de comercializare efectivă a produselor purtând marca în dispută (prin aplicarea ei pe ambalaje, dacă se au în vedere, în special, produsele), iar nu ambalajele propriu-zise în care aceste produse sunt comercializate şi nici dacă aceste ambalaje sunt de natură a crea confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant, atare atitudine subiectivă putând fi sancţionată prin obţinerea unei hotărâri de condamnare la respectarea uzanţelor comerciale cinstite.
Şi finalitatea celor două cereri este diferită: în timp ce o acţiune întemeiată pe art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 se poate solda cu anularea semnului (ceea ce atrage şi imposibilitatea aplicării lui pe ambalaje în viitor, dar nu exclude în niciun fel înregistrarea unui alt semn ca marcă şi aplicarea lui pe ambalaje identice celor corespunzătoare mărcii anterioare), o cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 11/1991 (latura civilă a unei asemenea infracţiuni fiind întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, iar acţiunea poate fi formulată şi separat la instanţa civilă) poate avea ca efect interzicerea folosirii ambalajelor sau obligarea celui reclamat că încalcă regulile concurenţei loiale (în forma menţionată) la schimbarea ambalajelor sale cu altele care nu mai antrenează riscul de confuzie cu cele folosite în mod legitim de alt comerciant, fără ca o astfel de măsură să aibă vreo consecinţă asupra mărcilor fiecăruia, mărci care, prin ipoteză, sunt complet diferite, dar sunt aplicate pe ambalaje asemănătoare, de natură a crea risc de confuzie.
În consecinţă, în mod legal instanţa de apel a constatat că prin aceste susţineri reclamanta şi intervenienta tindeau la adăugarea unei alte cauze sau temei juridic al cererii de chemare în judecată direct în apel, ceea ce dispoziţiile art. 294 alin. (1) şi art. 295 alin. (1) C. proc. civ. nu permit, nefiind suficientă simpla susţinere a părţilor sub aspectul menţinerii aceluiaşi temei de drept [art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998], câtă vreme instanţa are obligaţia de a da cererilor părţilor o corectă calificare juridică în baza art. 129 alin. (5) din acelaşi Cod.
Analizând criticile recurentelor cu privire la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, Înalta Curte constată că acestea privesc, în realitate, greşita aplicare a criteriilor de analiză a relei-credinţe la înregistrarea mărcii, decurgând din jurisprudenţa Curţii de la Luxembourg.
Aplicarea criteriilor privind evaluarea relei-credinţe nu se circumscrie unor critici de netemeinicie, ci este susceptibilă de verificare sub aspectul legalităţii întrucât, în dreptul mărcilor, noţiunea de rea-credinţă are un conţinut conceptual propriu, dezvoltat prin jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în special, în prin decizia pronunţată la data de 11 iunie 2009, în cauza C - 529/07 (Chocoladefabriken Lindt & Sprüngli AG contra Franz Hauswirth GmbH), din conţinutul căreia rezultă aceste criterii de apreciere a relei-credinţe, avute în vedere de instanţa de apel şi la care, de altfel, toate părţile cauzei s-au raportat.
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în hotărârea invocată, a stabilit că instanţa trebuie să ia în considerare toţi factorii pertinenţi specifici speţei şi existenţi la momentul depunerii cererii de înregistrare a unui semn ca marcă, în special:
- împrejurarea că solicitantul are sau trebuie să aibă cunoştinţă de faptul că un terţ utilizează un semn identic sau similar pentru un produs identic sau similar, ce poate produce confuzie cu semnul a cărui înregistrare se cere;
- intenţia solicitantului de a-l împiedica pe terţ să utilizeze un astfel de semn în continuare, precum şi
- nivelul de protecţie juridică de care beneficiază semnul terţului şi semnul a cărui înregistrare se solicită.
Chiar dacă hotărârea instanţei europene vizează mărcile comunitare întrucât a fost pronunţată în interpretarea art. 51 alin. (1) lit. b) din Regulamentul (CE) nr. 40 din 94 al Consiliului din 20 noiembrie 1993 privind marca comunitară [succedat de Regulamentul CE nr. 207/2009 care are dispoziţii identice în art. 52 alin. (1) lit. b) în ce priveşte anularea înregistrării mărcii pentru rea-credinţă], criteriile ce definesc conceptul de rea-credinţă la înregistrarea unei mărci sunt pe deplin incidente, având în vedere că prevederile art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 transpun în legea naţională dispoziţiile similare ale art. 3.2 lit. d) din Prima Directivă a Consiliului Comunităţilor Europene din 21 decembrie 1988 pentru apropierea legilor referitoare la mărci din Statele Membre 89/104/EEC [ce se regăsesc şi în actuala formă codificată a acesteia - Directiva 2008/95/CE]; România şi-a îndeplinit obligaţia de armonizare a legislaţiei sub acest aspect, astfel că, în mod subsecvent, funcţionează şi obligaţia de respectare a jurisprudenţei Curţii de la Luxembourg, acceptată în mod expres prin Legea nr. 340 din 11 noiembrie 2009 privind formularea de către România a unei declaraţii în baza prevederilor art. 35 parag. 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană; prin urmare, aceste criterii jurisprudenţiale create în interpretarea Regulamentului mărcilor comunitare (corespondente unor veritabile reguli de drept) sunt operante, pentru identitate de raţiune, şi în privinţa mărcilor naţionale.
Cu referire la cerinţa identificării nivelului de protecţie juridică de care beneficiază semnul terţului şi semnul a cărui înregistrare se solicită, ambele recurente au susţinut că instanţa de apel nu a determinat piaţa relevantă pentru produsele şi serviciile cărora li se adresează, însă, Înalta Curte constată că atare dezlegare a fost deja confirmată în analiza criticilor întemeiate de reclamantă pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. cu referire la subzistenţa relei-credinţe independent de principul teritorialităţii.
Astfel, deja s-a reţinut că pentru a produce efecte dispoziţiile art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 şi atunci când sunt invocate de alte persoane interesate decât titularul unei mărci anterioare protejate pe teritoriul României, se consideră că şi persoana care a folosit efectiv semnul în litigiu, chiar în alte state, cum este recurenta reclamanta din cauză are legitimare procesuală activă.
Or, la nivelul anului 2000, astfel cum instanţele de fond au reţinut, recurenta reclamantă a înregistrat semnul A. ca marcă naţională sub nr. 39519263 în Germania în anul 1995, iar în perioada 1996 - 1998 A.G.C.K.G. a obţinut mai multe înregistrări ale mărcii A. pe cale naţională în Ungaria şi Cehia (mărcile nr. 151892 şi 213151), în Marea Britanie (marca nr. 2113285) şi în Irlanda (marca nr. 208460); în anul 1996, filiala lui A.G.C.K.G. din Austria - H.K.G. - a înregistrat marca A. nr. 167093 la nivel naţional în Austria; de asemenea, în acelaşi an, A.G.C.K.G. a depus cererea de înregistrare a mărcii A. la nivel comunitar, această marcă fiind înregistrată în 21 august 1998 sub nr. 000352450 (marcă ale cărei efecte s-au extins şi în România ulterior datei de 1 ianuarie 2007), acestea fiind teritoriile relevante în evaluarea nivelului de protecţie juridică de care beneficiază semnul său, în timp ce pentru intimată teritoriul relevant este, în mod evident, cel românesc; instanţa de apel a determinat în mod corect aceşti parametri de analiză în cauză, astfel că este nefondată susţinerea recurentelor în sensul necesităţii reevaluării acestor aspecte, în aplicarea criteriului menţionat.
Pe de altă parte, cu privire la nivelul de protecţie juridică a mărcilor sale, recurenta reclamantă s-a prevalat de invocarea unui grad ridicat de cunoaştere a mărcilor sale, în special, pe teritoriul Germaniei, cum deja s-a arătat. Atare susţinere era importantă în contextul evaluării atitudinii subiective a reprezentanţilor SC S.I. SRL, întrucât un grad mai ridicat de cunoaştere a mărcilor reclamantei însă numai coroborată cu dovedirea unor indicii în sensul unor legături a acestora de orice natură cu respectivele teritorii erau de natură a constitui indicii temeinice în fundamentarea prezumţiei de cunoaştere a faptului relevant de către titulara depozitului, anume că un terţ utilizează un semn identic sau similar pentru un produs identic sau similar, ce poate produce confuzie cu semnul a cărui înregistrare se cere, cerinţele enunţate în Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauza Lindt C - 529/07, fiind interdependente.
În cauză însă, aşa cum deja s-a arătat, nu s-a putut reţine nici cunoaşterea efectivă şi nici nu s-a putut face aplicarea unei prezumţii de cunoaştere a faptului relevant de către titularul depozitului în România, în absenţa unor raporturi contractuale sau concurenţiale legale între cei doi titulari de marcă ori chiar legături de altă natură cu piaţa relevantă în aprecierea nivelului juridic de protecţie a mărcilor reclamantei (domiciliu, rezidenţă, studii etc.).
Pentru a se putea statua asupra relei-credinţe, era necesar a se determina intenţia solicitantului la momentul depunerii cererii de înregistrare, intenţie care, în termenii Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi, având în vedere circumstanţele speţei de faţă, ar fi presupus urmărirea scopului ilicit al împiedicării intrării mărcii reclamantei pe piaţa românească.
În acest context, se impune precizarea că în mod corect instanţa de apel a reţinut că este exclus ca simpla culpă (lipsa de diligenţă în acţiunile întreprinse) să aibă semnificaţia relei-credinţe, ca motiv de nulitate a înregistrării mărcii, deoarece sancţiunea aplicată ar fi excesivă faţă de atitudinea comerciantului, ce nu a urmărit eliminarea, discreditarea sau parazitarea concurenţei; prin urmare, susţinerile contrare ale recurentelor (în special, ale intervenientei) vor fi înlăturate ca nefondate.
Pe de altă parte, şi concluzia la care curtea de apel a ajuns cu privire la nedovedirea intenţiei titularului mărcii denotă o corectă aplicare a aceloraşi criterii.
Or, recurenta reclamantă susţine că intenţia SC S.I. SRL la data depozitului a fost aceea de a obţine un folos prin cesiunea mărcii la un moment apropiat celui la care marca a fost depusă spre înregistrare şi înainte de eliberarea certificatului de înregistrare a mărcii către K.F.S.A.G. Schweiz AG.
Această operaţiune juridică (ca element obiectiv ce interesează în evaluarea elementului subiectiv), perfectată chiar în circumstanţele invocate, nu poate denota o acţiune deliberată a titularului mărcii în legătură cu recurenta reclamantă care, la nivelul anului 2000, nu avea vreo intenţie de a pătrunde şi pe piaţa din România; de altfel, singura modalitate prin care piaţa românească a activat interesul comercial al recurentei a fost doar prin extinderea efectelor mărcii comunitare la 1 ianuarie 2007 (data aderării României la Uniunea Europeană), cu toate că în alte ţări est-europene a procedat chiar la înregistrarea mărcii A. pe cale naţională sau internaţională (prin desemnarea pentru protecţie a teritoriilor acestora), anterior extinderii Uniunii Europene prin includerea şi a acestor state (cu referire la Ungaria şi Cehia, care au aderat în anul 2004); de asemenea, în anul 2007 prin constituirea A.G.C.K.G. Stores în România (cu asociat unic - H., filiala din Austria a reclamantei, dosar primă instanţă) s-a concretizat intenţia reclamantei de a intra pe piaţa românească.
Ca atare, nu se poate susţine că înregistrarea mărcii din anul 2000 chiar dacă nu a fost folosită de titularul ei imediat după înregistrare şi nici de primul cesionar al mărcii, a avut drept unic scop parazitarea mărcii reclamantei prin împiedicarea accesului concurentului pe piaţa din România produsă 7 ani mai târziu, calitatea recurentei de persoană interesată în anularea mărcii pentru rea-credinţă fiind în directă legătură cu utilizarea mărcii comunitare A. nr. 000352450, cu efecte şi în România după 1 ianuarie 2007, al cărei titular este (sens avut în vedere şi în Hotărârea din Cauza Lindt - par. 44); deci, doar absenţa intenţiei titularului de a utiliza marca imediat după înregistrare, fără a se corobora cu reţinerea scopului împiedicării intrării reclamantei pe piaţă din România prin indisponibilizarea semnului pe piaţa din România prin efectul atributiv al înregistrării naţionale, nu permite reţinerea relei-credinţe.
Înalta Curte constată că recurentele critică înlăturarea de instanţa de apel a susţinerilor lor referitoare la riscul de confuzie, considerându-se că atare analiză nu se impune în contextul art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, aceasta fiind necesară într-o cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 48 alin. (1) lit. b).
Deşi această critică are la acest moment procesual doar un interes pur teoretic, pentru rigoare, trebuie precizat că într-o cerere de anulare a înregistrării mărcii pentru rea-credinţă nu este exclusă analiza riscului de confuzie, în contextul legii mărcilor, caz în care este necesară stabilirea premiselor identităţii sau similarităţii produselor cărora acestea le sunt destinate şi a similarităţii ori identităţii semnelor, cerinţă enunţată explicit în Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din Cauza C-529/07 în cuprinsul enumerării factorilor pertinenţi în aprecierea relei-credinţe, redaţi în dispozitivul acesteia.
Sunt însă şi cazuri, precum în speţă, în care semnul utilizat de terţ şi de care se leagă interesul său în promovarea acţiunii de anulare a înregistrării mărcii este identic cu marca atacată şi este destinat unor produse identice (A. pentru cafea), ipoteză în care riscul de confuzie ar fi fost prezumat (cu întrunirea cumulativă şi a celorlalte cerinţe), circumstanţele fiind aceleaşi ca în cazul de indisponibilitate prevăzut de art. 6 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998 (motiv relativ de refuz al înregistrării).
În ce priveşte celelalte susţineri ale recurentelor, cu referire la nejustificarea de către intimată (în numele cedentei iniţiale, SC S.I. SRL, autoarea sa cu titlu particular în transmiterile succesive ale dreptului asupra mărcii) a alegerii aceluiaşi semn A. (un cuvânt fantezist, inventat, original, fără o semnificaţie în limbajul obişnuit), calificarea ca nerelevantă a acestei coincidenţe de către instanţa de apel, ori cu privire la calificarea ca fiind de rea-credinţă şi conduita actualului titular al mărcii înregistrate în România (intimata cauzei, constituită ulterior înregistrării mărcii, în anul 2004), acestea nu vor putea fi analizate, nefiind critici susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.; în plus, nici celelalte susţineri ale recurentei interveniente care reproduc întocmai susţinerile sale din motivele de apel nu vor fi analizate, întrucât nu privesc dezlegarea dată acestora de instanţa de apel.
Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondate recursurile declarate în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia nulităţii recursurilor.
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta A.G.C.K.G. GmbH & CO KG şi de intervenienta SC G. SRL, împotriva Deciziei nr. 159A din 31 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 decembrie 2013.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 5528/2013. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2448/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
