ICCJ. Decizia nr. 5559/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs

Decizii civile ICCJ 2013

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 5559/2013

Dosar nr. 43326/3/2006*

Şedinţa publică de la 2 decembrie 2013

Asupra recursului civil de faţă:

Prin acţiunea înregistrată la data de 22 august 2002, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V a civilă, reclamanţii S.P.S. şi N.V. au chemat în judecată pe pârâţii Comuna Mogoşoaia prin Primar, SC A.M. SA şi au solicitat obligarea pârâtelor să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie imobilul compus din construcţie şi terenul aferent situat în comuna Mogoşoaia, şos. Bucureşti - Târgovişte, judeţul Ilfov.

În motivarea acţiunii s-a arătat de către reclamanţi că sunt moştenitorii legali ai defunctului N.S.S. în calitate de nepoţi, conform certificatului de moştenitor nr. 774 din 14 iunie 1988 şi a certificatului de moştenitor nr. 2342 din 24 octombrie 1994 emise de notariatul de Stat Sector 1, respectiv Notariatul de Stat Sector 2.

Arătând că autorul lor a dobândit în proprietate, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 12109/1939 de Tribunalul Ilfov terenul pe care au fost edificate o construcţie şi anexele gospodăreşti, însă în anul 1949 prin Decretul nr. 83 de completare a Legii nr. 187/1945 imobilul revendicat împreună cu anexele, inventarul şi celelalte clădiri au trecut în proprietatea statului în mod abuziv. Aceste aspect a rezultat din tabelul moşiilor expropriate de pe cuprinsul judeţului Ilfov, din formularul de inventariere şi din fişa de definitivare nr. 887/comuna Mogoşoaia, aşa încât patrimoniul agricol al numitului N.S.S. a fost preluat în administrare de Direcţia Gospodăriilor Agricole de Stat al Comunei Mogoşoaia, iar ulterior de IAS Mogoşoaia; că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, iar ulterior în anul 1990 imobilul a fost preluat ilegal în baza Legii nr. 15/1990 de către SC A.M. SA.

Au mai arătat că pârâtele au fost notificate de reclamanţi în baza Legii nr. 10/2001, însă fără rezultat.

În drept au fost invocate prevederile art. 480 C. civ.

Pârâta SC A.M. SA a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei de calitate procesuală pasivă, învederând că nu există identitate între imobilul solicitat de reclamanţi şi imobilul care reprezintă proprietatea pârâtei, iar pe fondul cauzei s-a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

S-a arătat în întâmpinare că SC A.M. SA s-a înfiinţat prin H.G. nr. 194/1991 prin transformarea fostei IAS Mogoşoaia, preluându-se de la aceasta întreg patrimoniul.

S-a mai arătat că valoarea construcţiei face parte din capitalul social al societăţii, iar în anul 2000 societatea s-a privatizat obţinându-se certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, drept care a fost înscris în Registrul de transcripţiuni de la Judecătoria Buftea.

Prin Sentinţa civilă nr. 483 din 25 mai 2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia lipsei de calitate procesuală pasivă invocată de pârâta SC A.M. SA, fiind admisă excepţia de inadmisibilitate a acţiunii, aşa încât acţiunea introdusă de reclamanţi a fost respinsă ca inadmisibilă.

Prin Decizia civilă nr. 1415/2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti a fost admis apelul declarat de reclamanţi, cu consecinţa desfiinţării Sentinţei civile nr. 483/2004 dată de Tribunalul Bucureşti, trimiţându-se cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, soluţie care a fost menţinută de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia civilă nr. 3689 din 10 aprilie 2006.

Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a reţinut că deşi reclamanţii au înţeles să invoce în drept dispoziţiile art. 480 C. civ. este cert că iniţierea acţiunii în justiţie a fost determinată de refuzul nejustificat al pârâtei SC A.M. SA de a răspunde notificării ce i-a fost adresată.

Cum în raportul juridic dedus judecăţii nu s-a făcut dovada că reclamanţilor le-a fost soluţionată notificarea, într-un fel sau altul, în termenul imperativ prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001 - şi care, în speţă, a fost depăşit - este evident că, în raport cu art. 21 din Constituţie, astfel cum a fost revizuită prin Legea nr. 429/2003, reclamanţii erau îndreptăţiţi să se adreseze instanţei de judecată, urmând ca aceasta să se pronunţe asupra calităţii de unitate deţinătoare şi a celorlalte aspecte invocate în cauză, în temeiul Legii nr. 10/2001, republicată.

Astfel, în mod legal instanţa de apel a constatat, faţă de starea de fapt reţinută, că acţiunea în revendicare pe care reclamanţii au înţeles să o formuleze era admisibilă - acestora neputându-le fi îngrădit liberul acces la justiţie până la finalizarea, într-un termen nespecificat, a procedurii administrative - şi a dispus desfiinţarea hotărârii tribunalului care a apreciat că acţiunea este inadmisibilă, trimiţând cauza spre rejudecare Tribunalului Bucureşti.

Cu prilejul rejudecării cauzei, la data de 31 ianuarie 2007 pârâta SC A.M. SA a formulat cerere de chemare în garanţie a Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale solicitând să fie obligat, în cazul admiterii cererii principale la restituirea valorii bunului cumpărat la preţul de circulaţie din momentul pronunţării.

În motivele cererii de chemare în garanţie s-a arătat că pârâta a dobândit proprietatea imobilului revendicat de reclamanţi prin H.G. nr. 194/1991 prin care fosta IAS Mogoşoaia s-a transformat în SC A.M. SA, preluând de la aceasta întregul patrimoniu.

În temeiul H.G. nr. 834/1991, pârâta a obţinut certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, iar prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 35 din 08 septembrie 2000 s-a realizat privatizarea societăţii, Ministerul Agriculturii vânzând pachetul majoritar de acţiuni de 80,3667% din valoarea capitalului social subscris la SC A.M. SA.

În lista de inventar care a stat la baza întocmirii raportului de evaluare al societăţii, întocmit pentru evaluarea preţului unei acţiuni este cuprinsă şi clădirea şi terenul aferent ce face obiectul cererii de revendicare identificate sub denumirea "clădire administrativă - sediu social".

Ca urmare a decesului reclamantului N.V., survenit în cursul procesului a fost introdus în cauză succesorul său - N.S., conform certificatului de moştenitor nr. 166 din 20 noiembrie 2006 emis de Biroul Notarilor Publici Asociaţi "D.".

Chematul în garanţie Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei de calitate procesuală pasivă pe cererea de chemare în garanţie iar pe fond a solicitat respingerea acesteia ca neîntemeiată.

Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a Civilă, prin Sentinţa civilă nr. 1606 din 01 octombrie 2012 a respins excepţia lipsei de calitate procesuală pasivă a pârâtei SC A.M. SA, ca neîntemeiată.

A respins cererea principală de revendicare ca neîntemeiată.

Totodată a respins cererea de chemare în garanţie formulată împotriva chematului în garanţie Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A respins cererea de chemare în garanţe a Agenţiei Domeniilor Statului ca lipsită de interes.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că:

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov sub nr. 12109 din 20 martie 1939 - autorul reclamanţilor N.S.S. a dobândit în proprietate un teren de 3 ha şi 4.695 mp situat în comuna Mogoşoaia, judeţul Ilfov, constituind lotul nr. 5 din planul de parcelare al moşiei C. Mogoşoaia, fostă proprietate a lui G.P.

Reclamanţii sunt moştenitorii legali ai sus-numitului N.S.S. după cum atestă certificatul de moştenitor nr. 774/1998 emis de Notariatul de Stat Sector 1, nr. 2342/1994 eliberat de Notariatul de Stat Sector 2 şi nr. 166/2006 emis de Biroul Notarilor Publici Asociaţi "D.".

Autorul reclamanţilor a fost expropriat în baza Decretului nr. 83/1949 cu privire la o suprafaţă totală de 14 ha teren arabil, vii, livezi, grădini zarzavaturi, situaţie care rezultă şi din formularul de inventariere şi din fişa de definitivare nr. 877, aferentă comunei Mogoşoaia.

Aşa după cum a rezultat din certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei la data de 20 martie 2000, pârâta A.M. SA deţine în proprietate exclusivă suprafaţa de 149.973 mp teren, din care suprafaţa de 8.593 mp sediul central situată pe şos. Bucureşti - Târgovişte, judeţul Ilfov.

Raportul de expertiză tehnică întocmit în cauză a concluzionat în sensul că terenul revendicat de reclamanţi are o suprafaţă totală de 8.593 mp, iar prin măsurătorile de verificare a rezultat că suprafeţe înregistrate în documentaţia de bază a SC A.M. SA corespund cu cele existente pe teren. S-a mai arătat în raportul întocmit de expert că nu poate fi contestată identitatea între proprietatea expropriată şi cea solicitată prin cererea de revendicare pe baza documentaţiei existente la dosar, precizându-se că reclamanţii nu au depus cartea funciară aferentă anului 1940.

Prin completarea la raportul de expertiză tehnică, întocmită pe baza planurilor cadastrale şi a reperelor din planul de parcelare s-a arătat că amplasamentul actual al terenului situat în comuna Mogoşoaia, şos. Bucureşti - Târgovişte, aflat în patrimoniul SC A.M. SA se suprapune peste loturile 3, 4 şi 5 şi definite ca "arabil sud-şosea" dobândite în perioada 1937 - 1939 de autorul reclamanţilor prin contractele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 18014/1937, 25671/1938 şi 12109/1939.

Reclamanţii au formulat notificare către pârâta SC A.M. SA în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001 referitor la terenul ce formează obiectul cauzei de faţă, însă fără rezultat.

Referitor la calitatea procesuală pasivă a pârâtei SC A.M. SA, instanţa a considerat că această chestiune nu mai poate fi pusă în discuţie întrucât problema a fost soluţionată în mod irevocabil, existând autoritate de lucru judecat în acest sens.

În ceea ce priveşte fondul cauzei s-a constatat că reclamanţii au promovat o cerere de revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., solicitând retrocedarea în natură a imobilului compus din construcţie şi terenul aferent situat în comuna Mogoşoaia, judeţul Ilfov.

Referitor la pârâta SC A.M. SA, instanţa a avut în vedere faptul că prin contractul nr. 35/2000 de vânzare-cumpărare de acţiuni, încheiat între Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei în calitate de vânzător şi Asociaţia PAS - Sectorului Agricol Ilfov Mogoşoaia s-a realizat privatizarea societăţii.

Ministerul Agriculturii a vândut pachetul majoritar de acţiuni de 80,3667% din valoarea capitalului social, iar prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei la 20 martie 2000 s-a precizat că pârâta deţine o suprafaţă exclusivă de 149.973 mp teren, din care 8.593 mp reprezintă sediul central, situaţie în raport de care pârâta a formulat la 31 ianuarie 2007 cerere de chemare în garanţie a Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale.

Instanţa a avut în vedere şi faptul că prin Decizia nr. 3689/2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit cu putere de lucru judecat că regimul juridic al acţiunii ce a fost introdusă de către reclamanţi în cauză este cel reglementat de prevederile Legii speciale nr. 10/2001, instanţa pronunţându-se asupra calităţii de unitate deţinătoare.

Conform alin. (3) al aceluiaşi articol măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituţia publică care a efectuat privatizarea.

Având în vedere aceste norme legale şi ţinând cont de dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 15/1990 în raport de care bunurile imobile ce sunt revendicate de reclamanţi au fost incluse în patrimoniul societăţii, instanţa a considerat că reclamanţii nu pot pretinde referitor la aceste bunuri decât acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, iar nu restituirea în natură cum s-a solicitat, în caz contrar aducându-se atingere dreptului de proprietate al pârâtei precum şi securităţii raporturilor juridice civile.

Cum reclamanţii nu au formulat şi un capăt subsidiar privind acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, instanţa a respins cererea introdusă de reclamanţi privind revendicarea imobilului situat în Comuna Mogoşoaia, judeţul Ilfov, alcătuit din construcţie şi terenul aferent.

Instanţa a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă împotriva chematului în garanţie Ministerul Agriculturii, pentru lipsă de calitate procesuală pasivă în raport de prevederile Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă, urmare a acestui act normativ fiind înfiinţată Agenţia Domeniilor Statului care a preluat drepturile şi obligaţiile care vizează activitatea de privatizare şi post-privatizare.

În ceea ce priveşte chemarea în garanţie a Agenţiei Domeniilor Statului, cerere formulată de Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale instanţa a respins-o ca lipsită de interes în condiţiile în care reclamanţii au solicitat doar retrocedarea în natură a bunului imobil, iar nu acordarea de despăgubiri în echivalent.

Prin Decizia civilă nr. 80 A din 27 martie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a respins apelul formulat de apelanţii-reclamanţi N.M., R.M., N.A.B., R.V., S.N.T., S.P., S.V., C.F. şi R.V., împotriva Sentinţei civile nr. 1606 din 01 octombrie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. 43326/3/2006*, în contradictoriu cu intimaţii - pârâţi Comuna Mogoşoaia prin Primar, SC A.M. SA şi intimatul - chemat în garanţie Ministerul Agriculturii Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, ca nefondat.

Curtea, a reţinut caracterul nefondat al apelului, pentru următoarele considerente:

Primul motiv de apel este neîntemeiat deoarece prin Decizia civilă nr. 3689 din 10 aprilie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că deşi reclamanţii au înţeles să invoce în drept dispoziţiile art. 480 C. civ. este cert că iniţierea acţiunii în justiţie a fost determinată de refuzul nejustificat al pârâtei SC A.M. SA de a răspunde notificării ce i-a fost adresată.

De asemenea, prin Decizia civilă nr. 140/A din 23 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 6830 din 06 octombrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că:

Instanţa de fond a analizat cererea de chemare în judecată din perspectiva dispoziţiilor art. 480 C. civ., cu trimitere la Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aşadar cu referire la admisibilitatea unei acţiuni în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, constatând că titlul pârâtei SC A.M. SA nu a fost anulat şi că reclamanţii au formulat o notificare care nu a fost soluţionată nici până la acel moment, caz în care admiterea cererii reclamanţilor ar duce la încălcarea dreptului de proprietate al pârâţilor chemaţi în judecată.

Or, instanţa de fond, în rejudecare tocmai aceste aspecte le-a avut în vedere, raportat însă la precizările reclamanţilor privind temeiul de drept al acţiunii, dar şi la pretenţiile acestora ce vizează numai restituirea în natură a imobilului.

Instanţa de apel a arătat că nici cel de al doilea motiv de apel nu este întemeiat. Acţiunea în revendicare, prin care se urmăreşte redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a legii speciale nu poate fi soluţionată doar potrivit dreptului comun, cu aplicarea criteriilor de comparare a titlurilor, ci trebuie soluţionată şi cu respectarea condiţiilor şi prevederilor legii speciale, Legea nr. 10/2001, care, altfel, ar fi eludate. Câtă vreme, pentru imobilele preluate abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate face abstracţie de existenţa sa şi să se aplice regulile specifice acţiunii în revendicare consacrate pe cale doctrinară şi jurisprudenţială în aplicarea art. 480 C. civ.

Mai mult Curtea a reţinut că, în speţă, intimata - pârâtă SC A.M. SA beneficiază de un bun în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (Roşca împotriva României), confirmat de faptul că prin contractul nr. 35/2000 de vânzare-cumpărare de acţiuni, încheiat între Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei în calitate de vânzător şi Asociaţia PAS - Sectorului Agricol Ilfov Mogoşoaia s-a realizat privatizarea societăţii, Ministerul Agriculturii vânzând pachetul majoritar de acţiuni de 80,3667% din valoarea capitalului social, iar prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei la 20 martie 2000 s-a precizat că pârâta deţine o suprafaţă exclusivă de 149.973 mp teren, din care 8.593 mp reprezintă sediul central, situaţie în raport de care pârâta a formulat la 31 ianuarie 2007 cerere de chemare în garanţie a Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale.

Aceste acte nefiind anulate, apelanţii-reclamanţi, chiar dacă sunt moştenitorii fostului proprietar al imobilului preluat de stat, sunt numai beneficiarii unei speranţe legitime de a obţine despăgubiri pentru imobilul preluat de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950 fiind îndreptăţiţi fie la restituirea prin compensare cu alte bunuri ori servicii, fie la despăgubiri prin echivalent, reprezentând valoarea de piaţă a imobilului, în temeiul dispoziţiilor legii speciale la care de altfel au apelat.

Prin Decizia nr. 33/2008 s-a statuat că dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale au prioritate faţă de legea specială internă, numai în cazul în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.

Statul Român, în drept, să statueze asupra modalităţii de reparare a abuzurilor săvârşite în perioada 04 martie 1945 - 22 decembrie 1989, a stabilit că nu se restituie în natură, ci doar în echivalent imobilele care au fost înstrăinate, dacă au fost respectate condiţiile cerute de lege.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii N.M., R.M., N.A.B., R.V., S.N.T., S.P., S.V., C.F., criticând soluţia pentru nelegalitate, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenţii au arătat că au dovedit pe parcursul judecării cauzei faptul că sunt moştenitorii legali ai lui N.S. Sergiu, care a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului din care face parte şi imobilul revendicat, conform actelor depuse la dosar, respectiv contractul de vânzare-cumpărare autentificat cu nr. 18014/1937, contractul de schimb autentificat cu nr. 25671/1938 şi contractul de vânzare-cumpărare autentificat cu nr. 12109/1939. Aşadar, şi-au dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Imobilul a fost naţionalizat în 1949 prin Decretul nr. 83/1949 de completare a Legii nr. 187/1945, ceea ce demonstrează preluarea sa abuzivă de către statul român.

În cererea de recurs, recurenţii au enumerat probele administrate în cauză (expertize, înscrisuri, procese-verbal, fişe cadastrale etc.), pentru a susţine identitatea terenului proprietatea antecesorilor cu terenul deţinut de pârâtă.

Pe fondul recursului, recurenţii au arătat că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii, deoarece s-a raportat la un temei care, prin prisma soluţiilor anterioare, irevocabile, privind admisibilitatea în cauză a acţiunii în revendicare, nu are aplicabilitate în speţă. Astfel, instanţa de apel, însuşindu-şi considerentele instanţei de fond - care şi-a întemeiat soluţia de respingere pe dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, raportate la art. 3 şi art. 20 din acelaşi act normativ, conduce în realitate la o inadmisibilitate, care însă a fost mascată sub o aparenţă de analiză a fondului cauzei.

S-a mai invocat de către recurenţi că Legea nr. 10/2001 - în legătură cu care instanţele s-au pronunţat în hotărârile rămase irevocabile doar prin prisma calităţii de unitate deţinătoare a intimatei-pârâte SC A.M. SA - nu prevede reguli speciale, derogatorii, cu privire la acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ.

Or, din moment ce în cauză s-a statuat irevocabil că acţiunea în revendicare este admisibilă, instanţa de apel ca, de altfel, şi instanţa de fond, ar fi trebuit să procedeze la compararea titlurilor pe care părţile din proces le invocă în susţinerea existenţei dreptului de proprietate asupra imobilului, iar nu să facă aplicarea unor norme speciale a căror incidenţă a fost suprimată prin Decizia nr. 3689/2006 pronunţată în cauză de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În ciclurile procesuale anterioare, atât Curtea de Apel Bucureşti, cât şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au stabilit fără echivoc că norma aplicabilă în soluţionarea fondului cererii este art. 480 C. civ., acţiunea reclamanţilor fiind în revendicare întemeiată pe dreptul comun.

Din compararea titlurilor pe care părţile, respectiv reclamanţii şi pârâta SC A.M. SA îşi întemeiază dreptul de proprietate asupra imobilului teren şi construcţie, rezultă că titlul reclamanţilor are preferinţă şi, ca atare, acţiunea este întemeiată.

Recurenţii nu au contestat valabilitatea titlului intimatei-pârâte SC A.M. SA şi împrejurarea că aceasta deţine un bun în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului. Acceptând însă că este admisibilă acţiunea în revendicare întemeiată pe art. 480 C. civ. 1865, titlul recurenţilor şi titlul intimatei-pârâte ar trebui comparate şi acordată preferinţă celui care este mai bine caracterizat, respectiv cel al reclamanţilor.

În schimb, în mod eronat Curtea de apel a reţinut că recurenţii sunt beneficiarii numai a unei speranţe legitime de a obţine despăgubiri pentru imobilul preluat de către Stat în temeiul Decretului nr. 92/1950.

Recursul este nefondat.

Examinând susţinerile recurenţilor, Înalta Curte constată că acestea se subsumează art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă.

Analizând actele şi lucrările dosarului precum şi susţinerile părţilor se reţine că hotărârea pronunţată de instanţa de apel este legală, soluţionând în mod judicios litigiul dedus judecăţii.

Este neîntemeiată critica recurenţilor că instanţele anterioare trebuiau să se pronunţe asupra unei acţiuni în revendicare pe calea dreptului comun, în baza dispoziţiilor art. 480 C. civ., comparând titlurile părţilor.

Astfel, trebuie subliniat că, într-un ciclu procesual anterior, prin Decizia civilă nr. 3689 din 10 aprilie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat cu putere de lucru judecat că iniţierea acţiunii în justiţie a fost determinată de refuzul nejustificat al pârâtei SC A.M. SA de a răspunde notificării ce i-a fost adresată, în temeiul Legii nr. 10/2001, determinând astfel cadrul procesual al soluţionării cauzei.

În acest context, faptul că instanţa a statuat că acţiunea prin care se solicită restituirea în natură a imobilului este admisibilă, înseamnă că instanţa trebuia să o analizeze pe fond, nu şi că aceasta este întemeiată în raport de elementele concrete ale raportului juridic dedus judecăţii.

Aşadar, chiar dacă recurenţii au demonstrat pe parcursul judecării litigiului că sunt moştenitorii celor care au deţinut imobilul înainte de preluarea sa de către stat, iar antecesorii lor au fost proprietarii acestuia, nu este suficient pentru a li se acorda imobilul în natură.

Aspectele invocate de recurenţi în cererea de recurs demonstrează calitatea de persoane îndreptăţite la acordarea de măsuri reparatorii în temeiul legii speciale de restituire, nu posibilitatea de a obţine retrocedarea imobilului.

Astfel, atâta timp cât s-a stabilit că pârâta SC A.M. SA deţine certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M07 nr. 2510, emis la data de 20 martie 2000, şi contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 35 din 08 septembrie 2000, încheiat cu Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei. SC A.M. SA, situaţie necontestată de reclamanţi, unitatea deţinătoare este o societate comercială privatizată.

În acest context, recurenţii nu pot obţine restituirea în natură a imobilului din cauza modalităţii de reglementare prevăzute de dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora: "Pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) şi (2), persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piaţă a imobilelor solicitate."

Aşa fiind, recurenţii-reclamanţi au dreptul la despăgubiri, conform textului menţionat, însă de vreme ce prin acţiunea introductivă de instanţă au solicitat restituirea în natură, cererea este nefondată pe acest aspect, demonstrându-se că nu există temei legal pentru retrocedarea în natură a imobilului în litigiu.

Sunt nefondate şi criticile referitoare la faptul că reclamanţii fiind proprietarii imobilului, dreptul lor are preeminenţă asupra celui invocat de pârâtă, chiar dacă aceasta din urmă are un bun în conformitate jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, instanţa de apel a avut în vedere că prin Decizia nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, s-a statuat că dispoziţiile Convenţiei europene a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale au prioritate faţă de legea specială internă, numai în cazul în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.

Or, în speţă, Înalta Curte constată că în mod legal instanţa de apel a confirmat soluţia tribunalului, dând o corectă interpretare dispoziţiilor legale incidente şi stabilind, în acord cu principiul specialia generalibus derogant, că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 în concurs cu normele dreptului comun, se aplică în mod prioritar, astfel că după adoptarea legii de reparaţie nu mai există posibilitatea unei opţiuni între a urma procedura Legii nr. 10/2001 şi a recurge în continuare la dreptul comun, respectiv, promovarea unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile C. civil, natura acţiunii formulate fiind, de altfel, tranşată într-un ciclu procesual anterior.

În cauză, prin rămânerea bunului în patrimoniul intimatei nu se încalcă speranţa legitimă a reclamanţilor, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei, deoarece se asigură un echilibru între cele două părţi, siguranţa circuitului civil în materia drepturilor de proprietate ale acestor imobile, dar şi o reparaţie corespunzătoare, conform legii speciale, foştilor proprietari.

Aşa cum s-a menţionat în precedent, chiar dacă recurenţii au demonstrat pe parcursul judecării litigiului că sunt moştenitorii celor care au deţinut imobilul în litigiu înainte de anul 1945, această situaţie demonstrează calitatea de persoane îndreptăţite la acordarea de măsuri reparatorii în temeiul legii speciale de restituire, nu posibilitatea de a obţine retrocedarea în natură a imobilului.

Pe de altă parte, în conformitate cu jurisprudenţa recentă a instanţei europene, respectiv în hotărârea Maria Atanasiu şi alţii contra României, publicată în M. Of. nr. 778/22.11.2010, Curtea a statuat asupra noţiunii de bun actual, precizând că existenţa unui astfel de bun în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu, dacă printr-o hotărâre definitivă şi executorie instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

În speţă, recurenţii nu pot invoca o hotărâre judecătorească care să fie conformă cu accepţiunea jurisprudenţei europene în această materie. Reclamanţii şi-au întemeiat pretenţia dedusă judecăţii pe simpla speranţă de a li se vedea recunoscută supravieţuirea unui fost drept de proprietate, pe care sunt de multă vreme în imposibilitatea de a-l exercita efectiv, împrejurare ce nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie şi, în consecinţă, recurenţii nu pot dovedi existenţa bunului în patrimoniul lor.

Aşa fiind, în mod corect a statuat instanţa de apel că reclamanţii sunt beneficiarii unei speranţe legitime de a obţine despăgubiri pentru imobilul preluat de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950, fiind îndreptăţiţi, fie la restituirea prin compensare cu alte bunuri ori servicii, fie la despăgubiri prin echivalent, reprezentând valoarea de piaţă a imobilului, în temeiul dispoziţiilor legii speciale.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii N.M., R.M., N.A.B., R.V., S.N.T., S.P., S.V., C.F. împotriva Deciziei civile nr. 80 A din 27 martie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 decembrie 2013.

Procesat de GGC - GV

← ICCJ. Decizia nr. 5558/2013. Civil. Marcă. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 5620/2013. Civil. Actiune în daune... →

ICCJ. Decizia nr. 5559/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 5559/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs