ICCJ. Decizia nr. 5558/2013. Civil. Marcă. Recurs

Decizii civile ICCJ 2013

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 5558/2013

Dosar nr. 11308/3/2012

Şedinţa publică din 2 decembrie 2013

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 11308/3/2012 la data de 06 aprilie 2012, reclamanta G. SA, în contradictoriu cu pârâţii N.M. şi Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate că mărfurile reţinute de către autorităţile vamale în baza Adeverinţei de Reţinere a Bunurilor nr. 104-107 din 06 martie 2012, conform notificării Autorităţii Naţionale a Vămilor nr. 5453/3Cl din 14 martie 2012, aduc atingere drepturilor exclusive de proprietate intelectuală deţinute de reclamantă asupra mărcii comunitare verbale "G." nr. 003613817 din 29 martie 2005; să dispună interzicerea importului şi a comercializării neautorizate de către pârât a produselor purtând semne identice sau similare mărcii comunitare mai sus menţionate; cu cheltuieli de judecată.

În motivarea în fapt a cererii, reclamanta a arătat că la data de 06 martie 2012, în temeiul prevederilor Legii nr. 344/2005 şi în baza cererii sale de intervenţie, autorităţile vamale din cadrul Biroului Vamal Otopeni Călători, au reţinut ca fiind susceptibile să aducă atingere unui drept de proprietate intelectuală, un număr de 8 rochii damă ce poartă fără drept semne identice sau similare cu marca comunitară verbală "G." nr. 003613817 din 29 martie 2005. Produsele reţinute în aeroportul Otopeni - Ilfov au fost introduse pe teritoriul României de către pârâtul N.M.

Deoarece marca amintită reprezintă marcă înregistrată a companiei G. SA, a menţionat reclamanta, cu protecţie pe teritoriul României, pentru clasa de produse 25 care cuprinde articole de îmbrăcăminte, între care şi rochii de damă, conform certificatelor de înregistrare, astfel încât, importul şi comercializarea neautorizată de către pârâtul N.M. a produselor ce poartă semne identice sau similare cu acestea, aduc atingere drepturilor exclusive de proprietate intelectuală ale companiei reclamante.

În drept, cererea a fost întemeiată pe prevederile art. 11 şi 17 din Legea 344/2005, art. 11 din Regulamentul CE nr. 1383/2003.

Pârâtul N.M. a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea întâmpinării, pârâtul a arătat că, în data de 06 martie 2012, a sosit pe Aeroportul Călători Otopeni, iar agentul vamal C.L., din cadrul Biroului Vamal Călători Otopeni, ce face parte din cadrul instituţiei Autoritatea Naţională a Vămilor, i-a reţinut din bagajele sale de călătorie anumite bunuri, între care 8 rochii de damă, de diferite modele şi dimensiuni, pe care se regăsesc printre altele şi însemne G.; în data de 21 martie 2012, pârâtul N.M., prin intermediul Cabinetului de Avocat "D.B.", a trimis instituţiei care a procedat la reţinerea bunurilor, o adresă pe care a intitulat-o "Contestaţie" din al cărui conţinut rezultă fără dubiu faptul că se opune în mod expres măsurii reţinerii respectivelor bunuri şi solicită restituirea lor; totodată, pârâtul s-a prevalat de excepţia reglementată de dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005, precizând că nu are calitate de comerciant, produsele reţinute fiind bunuri personale, destinate familiei sale.

Pârâtul O.S.I.M. a depus întâmpinare, solicitând respingerea cererii de chemare în judecată îndreptată împotriva sa, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; excepţia a fost admisă la termenul din 28 iunie 2012.

Prin Sentinţa civilă nr. 1793 din 04 octombrie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins cererea formulată în contradictoriu cu O.S.I.M., pentru lipsa calităţii procesuale pasive, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta G. SA. În contradictoriu cu pârâtul N.M., a constatat că mărfurile reţinute de către autorităţile vamale, conform notificării ANV 5453/3CI din 14 martie 2012 aduc atingere drepturilor de proprietate intelectuală deţinute de reclamantă asupra mărcii comunitare verbale G. nr. 003613817 din 29 martie 2005 şi, în consecinţă, a dispus interzicerea importului şi a comercializării neautorizate de către pârât a produselor purtând semne identice sau similare mărcilor sus-menţionate.

Pentru a pronunţa aceasta hotărâre, tribunalul a reţinut următoarele:

Potrivit extraselor emise de OHIM şi certificatului de înregistrare ataşate la dosar, marca comunitară verbală "G." nr. 003613817 din 29 martie 2005 reprezintă marcă înregistrată a companiei reclamante, cu protecţie pe teritoriul României.

La data de 06 martie 2012, în temeiul prevederilor Legii nr. 344/2005, autorităţile vamale din cadrul Biroului Vamal Otopeni Călători, au reţinut de la numitul N.M., un număr de 8 rochii damă ce poartă fără drept semne identice sau similare cu ale mărcii comunitare verbale "G." nr. 003613817 din 29 martie 2005, ca fiind susceptibile să aducă atingere unui drept de proprietate intelectuală.

Produsele (rochiile) reţinute poartă, aşa cum rezultă din adresa autorităţilor vamale şi din planşele foto ataşate la dosar, un semn identic cu cel asupra căruia societatea reclamantă are un drept exclusiv de proprietate intelectuală.

Potrivit dispoziţiilor art. 36 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 84/1998, titularul mărcii poate cere instanţei judecătoreşti competente să interzică terţilor să folosească, în activitatea lor comercială, fără consimţământul său, un semn identic mărcii, pentru produse sau servicii identice celor pentru care marca a fost înregistrată sau a unui semn pentru care, datorită faptului că este identic sau asemănător cu o marcă şi din cauză că produsele sau serviciile cărora li se aplică marca sunt identice sau similare, există un risc de confuzie în percepţia publicului, incluzând riscul de asociere între semn şi marcă; în acest sens, este interzis terţilor importarea şi comercializarea neautorizată a acestor produse.

S-a reţinut că produsele reţinute de la pârât poartă un semn identic mărcii reclamantei, el fiind aplicat pe produse de îmbrăcăminte, pentru care reclamanta beneficiază de protecţie.

Pârâtul nu a dovedit şi, de altfel, nici nu a susţinut că ar fi autorizat să folosească semnul reclamantei.

În ceea ce priveşte apărarea pârâtului N.M., în sensul că bunurile au fost aduse în bagajul personal, în limitele permise de transportul de călători, cu puţin înaintea sărbătorilor de Paşti şi că acestea reprezentau cadouri pentru numeroasa sa familie (formată din 6 copii, familiile acestora), precum şi pentru rude şi prieteni, iar nu produse achiziţionate în scop comercial, susţinându-se astfel că ar fi aplicabile dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005, prima instanţă a înlăturat-o pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005 "Prezenta lege nu se aplică bunurilor aflate în bagajele călătorilor sau în colete trimise ori primite de persoane fizice cu caracter necomercial, bunuri care se încadrează în limita permisă de lege pentru a fi scutite de la plata drepturilor de import şi pentru care nu există indicii materiale că mărfurile ar face parte dintr-un trafic comercial."

Prima instanţă a apreciat că acest text nu este aplicabil, în cauză existând indicii clare că mărfurile erau destinate a face parte dintr-un trafic comercial, dat fiind numărul mare de mărfuri ce au fost găsite de organele vamale la controlul efectuat asupra bagajelor pârâtului; pe de altă parte, deşi au fost găsite doar 8 rochii inscripţionate cu marca "G.", nu poate fi omis faptul că în acelaşi transport au fost identificate 141 de produse purtând diferite mărci de renume internaţional.

Numărul mare la acestor produse (în total, 141) a fundamentat, în aprecierea primei instanţe, prezumţia simplă, judecătorească, în sensul scopului comercial al achiziţionării acestor produse, fără a putea fi reţinută apărarea pârâtului în sensul că acestea ar fi fost destinate numeroasei sale familii.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul N.M., criticând sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin Decizia civilă nr. 58A din 21 martie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, apelul formulat de pârât a fost admis, sentinţa apelată a fost schimbată în parte, iar pe fond, cererea reclamantei împotriva pârâtului N.M. a fost respinsă ca neîntemeiată, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Pentru a decide în acest sens, instanţa de apel a reţinut că reclamanta şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile art. 11 şi 17 din Legea nr. 344/2005 şi art. 11 din Regulamentul CE nr. 1383/2003, în cuprinsul acestor acte normative, făcându-se trimitere la drepturile exclusive asupra mărcii, cât şi la noţiunea de contrafacere a mărcii.

Prin urmare, reclamanta a formulat o acţiune în contrafacere, astfel încât îi sunt aplicabile şi dispoziţiile din Legea nr. 84/1998, chiar dacă în cuprinsul cererii de chemare în judecată nu s-a menţionat în mod expres acest temei de drept; aşa fiind, instanţa de apel a apreciat ca fiind nefondată critica formulată de apelantul pârât, prin care a susţinut că prima instanţă a depăşit limitele învestirii sale.

Art. 2 din Legea nr. 344/2005 prevede situaţiile în care nu sunt aplicabile dispoziţiile acestui act normativ, astfel:

"(1) Prezenta lege nu se aplică mărfurilor care sunt obiect al dreptului de proprietate intelectuală protejat şi care au fost fabricate cu consimţământul titularului dreptului, dar se află fără consimţământul acestuia în una dintre situaţiile la care face referire art. 1.

(2) Prezenta lege nu se aplică mărfurilor la care se referă alin. (1), care sunt fabricate sau sunt protejate de un alt drept de proprietate intelectuală, în alte condiţii decât cele convenite cu titularul dreptului.

(3) Prezenta lege nu se aplică bunurilor aflate în bagajele călătorilor sau în colete trimise ori primite de persoane fizice cu caracter necomercial, bunuri care se încadrează în limita permisă de lege pentru a fi scutite de la plata drepturilor de import şi pentru care nu există indicii materiale că mărfurile ar face parte dintr-un trafic comercial."

Având în vedere că la alin. (1) al acestui text de lege, se menţionează că legea nu se aplică mărfurilor care au fost fabricate cu consimţământul titularului dreptului, rezultă ca reclamanta şi-a întemeiat cererea pe ipoteza când mărfurile au fost fabricate fără consimţământul său, cu alte cuvinte, mărfurilor contrafăcute.

În acest sens, curtea de apel a reţinut că în cauză nu au fost administrate probe din care se rezulte că mărfurile confiscate ar fi contrafăcute, apreciindu-se că procesul-verbal întocmit de Agenţia Naţională a Vămilor, necoroborat cu alte probatorii, nu poate face această dovada.

Astfel, instanţa de apel a constatat că pentru a putea fi reţinută contrafacerea mărfurilor menţionate în cuprinsul procesului-verbal, reclamanta trebuia să administreze probe din care să rezulte ca mărfurile reţinute sunt fabricate fără consimţământul titularului dreptului; totodată, s-a apreciat că simpla prezentare a unei planşe fotografice cuprinzând un produs textil inscripţionat "G." nu poate constitui o dovada a contrafacerii celor 8 produse reţinute.

În aplicarea dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 84/1998, curtea de apel a reţinut că în cauză nu s-a dovedit nici faptul că pârâtul ar fi folosit sau ar fi intenţionat să folosească aceste produse în scop comercial, în cauză fiind aplicabile dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005.

Astfel, simplul fapt ca în bagajele pârâtului au mai fost găsite şi alte produse purtând mărci de renume internaţional, necoroborat cu alte probe, nu este în măsură să formeze convingerea instanţei în sensul că aceste produse erau deţinute în scopul comercializării, cu atât mai mult cu cât pârâtul a administrat dovezi din care rezultă că acesta are o familie numeroasă, astfel încât s-a apreciat ca probabil ca aceste bunuri să fie destinate uzului personal.

Prin urmare, s-a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005, astfel că, instanţa de apel a apreciat că nu se impunea ca pârâtul să dovedească faptul că ar deţine o autorizaţie de folosire a semnului, iar în temeiul art. 296 C. proc. civ. s-a admis apelul declarat de pârât, dispunându-se schimbarea în tot a sentinţei apelate, în sensul respingerii acţiunii formulate, ca neîntemeiată.

În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamanta a promovat recurs, prevalându-se de ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că decizia recurată este pronunţată cu aplicarea greşită a legii.

Astfel, se învederează că, instanţa de apel, contrar dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 84/1998, a considerat că reclamanta nu a administrat probe din care să rezulte că mărfurile confiscate ar fi contrafăcute, considerând că procesul-verbal întocmit de ANV nu poate face această dovada decât dacă este coroborat cu alte dovezi; totodată, s-a reţinut că reclamanta trebuia să administreze probe în sensul că mărfurile au fost fabricate fără consimţământul titularului.

Această concluzie stabilită în aplicarea dispoziţiilor art. 36 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 84/1998 este nelegală, deoarece, recurenta reclamantă prin cererea introductivă, în calitatea sa de titular al drepturilor de proprietate intelectuală asupra mărcii "G.", a învederat instanţei faptul că pârâtul a importat fără acordul său produsele ce poartă semne identice cu marca G., aducând astfel atingere drepturilor cu privire la această marcă.

Lipsa oricărei autorizări din partea titularului dreptului ori a unei altei justificări legitime sunt, în sens juridic, fapte negative, motiv pentru care sarcina probei incumbă pârâtului care are obligaţia să facă dovada faptului pozitiv contrar, respectiv, a unei autorizări sau unei alte justificări legitime.

Or, în speţă, pârâtul nu a invocat şi nu a probat nicio justificare legitimă a actelor de folosire a mărcii, iar în măsura în care ar fi existat un astfel de acord, în mod evident, acesta l-ar fi prezentat instanţei.

Pe de altă parte, din moment ce reclamanta a arătat că mărfurile poartă semne identice cu marca G. fără acordul său, în mod implicit, se invocă existenţa unor produse contrafăcute. Prin urmare, în mod eronat a reţinut instanţa de apel că nu există probe din care să rezulte că mărfurile sunt contrafăcute, condiţie pe care, de altfel, legea nici nu o prevede, fiind suficient să se stabilească inexistenţa consimţământul titularului.

Recurenta mai arată că a afirmat lipsa acordului său atât prin adresa emisă către autorităţile vamale (în urma căreia s-a formulat opoziţie de către pârât), dar şi prin prezenta acţiune formulată în temeiul art. 11 alin. (1) din Legea nr. 344/2005, iar dacă intimatul ar fi deţinut un astfel de acord, trebuia să-l înfăţişeze instanţei.

Instanţa de apel în mod nelegal a stabilit că bunurile deţinute de pârât nu încalcă drepturile recurentei reclamante asupra mărcii G.

Se mai susţine prin motivele de recurs că, sub aspect probator, instanţa a aplicat o prezumţie la care nu era îndreptăţită să recurgă, câtă vreme titularul dreptului asupra mărcii este singurul care se bucură de prezumţia legală că, până la proba contrară, doar el poate exercita drepturile exclusive conferite de marca înregistrată. Or, intimatul pârât s-a folosit de drepturile recurentei asupra mărcii, exercitându-le fără acordul său pentru acte de folosinţă, fără ca în favoarea lui să opereze vreo prezumţie de licenţă.

Sub aspectul dreptului substanţial, curtea de apel a încălcat dispoziţiile art. 36 alin. (2) şi (3), art. 37 şi art. 38 din Legea nr. 84/1998, precum şi prevederile art. 9 din Regulamentul nr. 207/2009, dar şi ale art. 5 din Directiva 2008/95/CE. Potrivit acestor dispoziţii legale, pârâtul încalcă dreptul conferit de marcă chiar când reclamantul "nu a dovedit că produsele sunt contrafăcute", deoarece produsele care au făcut obiectul litigiului nu au fost introduse în spaţiul Uniunii Europene cu acordul titularului de drept; ca atare, din această perspectivă motivarea instanţei de apel bazată pe "lipsa probării caracterului contrafăcut" este greşită, acţiunea trebuind a fi admisă, întrucât s-a făcut proba certă a încălcării drepturilor recurentei conferite de marcă.

Recurenta învederează că instanţa în mod nelegal a stabilit că importul nu are caracter comercial.

În acest sens, se invocă prevederile art. 612 din H.G. nr. 707/2006 prin care se aprobă Regulamentul de aplicarea a Codului Vamal, potrivit cărora: "Persoanele fizice pot introduce sau scoate din ţară mărfuri fără caracter comercial în limitele şi în condiţiile prevăzute de lege."

Legislaţia naţională este armonizată cu cea comunitară, astfel că normele amintite mai sus pot fi regăsite şi în Articolul 6 al Directivei 2007/74/CE privind scutirea de TVA şi de accize pentru bunurile importate de către persoanele care călătoresc din ţări terţe, conform căruia "Natura sau cantitatea acestor bunuri nu trebuie să indice faptul că sunt importate în scopuri comerciale."

Conform art. 7 din aceeaşi Directivă, statele membre scutesc de TVA şi accize importurile de bunuri a căror valoare totală nu depăşeşte 430 de curo, în cazul pasagerilor care folosesc transportul aerian.

În consecinţă, este interzisă introducerea în Comunitate a mărfurilor care aduc atingere unui drept de proprietate intelectuală şi care, prin cantitatea ori natura lor, sugerează că sunt introduse în scop comercial. Aşa cum a stabilit şi legiuitorul, prin art. 2 din Legea nr. 344/2005 nu se aplică dispoziţiile acestei legi bunurilor aflate în bagajele călătorilor, în măsura în care este vorba despre "bunuri care se încadrează în limita permisă de lege pentru a fi scutite de la plata drepturilor de import şi pentru care nu există indicii materiale că mărfurile ar face parte dintr-un trafic comercial."

În consecinţă, într-o astfel de situaţie nu este relevantă declaraţia importatorului cu privire la natura şi destinaţia bunurilor, întrucât acesta nu este un element probator credibil, acesta fiind motivul pentru care a fost instituită reglementarea vamală specifică, obligatorie pentru toate persoanele fizice care realizează acte de import în spaţiul Uniunii Europene. Prin instituirea criteriului obiectiv de evaluare a naturii actului de import, personal sau comercial, s-a înlăturat arbitrariul, iar autorităţile vamale pot aplica aceeaşi normă juridică, în condiţiile de echitate şi egalitate a tuturor subiecţilor de drept.

Altfel spus, dacă bunurile nu se încadrează în limita permisă de lege pentru a fi scutite de plata drepturilor de import şi dacă există simple indicii că mărfurile sunt importate în scop comercial, atunci devin incidente dispoziţiile Legii nr. 344/2005.

Bunurile nu se încadrează în limita permisă de lege pentru a fi scutite de la plata drepturilor de import.

Recurenta învederează că această calificare a produselor ca fiind pentru uzul personal sau obiectul unei operaţiuni economice se realizează de autorităţile vamale, la momentul efectuării operaţiunilor de vămuire pe baza valorilor şi cantităţilor acestora, nefiind relevantă destinaţia declarată de importator. Această calificare trebuie făcută de vamă pentru a se stabili dacă pentru anumite bunuri se aplică sau nu dispoziţiile Legii nr. 344/2005 ori dacă se plătesc sau nu taxele de import.

Or, în cauză, în mod corect autorităţile vamale au reţinut produsele în litigiu, dată fiind cantitatea şi valoarea acestora (elemente ce constituie indicii în sensul că bunurile sunt importate în scop comercial), apreciind că se impune plata drepturilor de import, dar şi aplicarea Legii nr. 344/2005.

Măsura reţinerii acestor produse a fost contestată de către pârât, motivat şi de faptul că agentul vamal a apreciat greşit valoarea bunurilor, acesta emiţând 4 adeverinţe de reţinere, fiecare în sumă de 430 de euro (contravaloarea bunurilor reţinute). În consecinţă, valoarea totală a importului - 1.720 de euro depăşeşte cu mult limita valorică permisă de lege - 430 de euro, astfel că bunurile importate de pârât nu se încadrează în limita permisă de lege pentru a fi scutite de la plata drepturilor de import; de asemenea, şi cantitatea totală a produselor (141), reţinută ca atare în decizia autorităţilor vamale, constituie un indiciu în sensul că bunurile sunt importate în scop comercial.

Recurenta mai arată că natura comercială a unui import se califică în funcţie de caracterul operaţiunii în sine şi nu în funcţie de numărul de produse ce poartă o anumită marcă; or, în cauză cantitatea totală este de 141 de produse ce poartă diverse mărci, cantitate ce depăşeşte în mod evident nevoile personale ale unui individ, ceea ce susţine pe deplin caracterul comercial al operaţiunii; din acest punct de vedere, interesează cantitatea totală de produse pe operaţiune de import, deoarece, în realitate, este vorba despre o singură operaţiune de import, chiar dacă titularii drepturilor asupra mărcilor au înţeles să acţioneze în instanţă în mod independent. De asemenea, nu exista nicio dispoziţie legală care să prevadă că stabilirea caracterului comercial al unui import se apreciază în funcţie de numărul de produse purtând aceeaşi marcă, ci dimpotrivă se analizează după numărul total de produse care fac obiectul operaţiunii comerciale, independent de marca pe care o poartă.

Un alt indiciu în sensul că bunurile sunt importate în scop comercial, este reprezentat de valoarea mare a bunurilor, care depăşeşte limita valorică acceptată de legiuitor.

În plus, apărarea pârâtului în sensul că bunurile sunt destinate familiei sale numeroase este necredibilă, iar simpla depunere a unor acte de stare civilă nu reprezintă o dovada în sensul că bunurile erau destinate acelor persoane. Or, prin acceptarea acestei "scuze" cu privire la numărul membrilor unei familii, se încurajează practic acest tip de comerţ ilicit; în aceste condiţii, instanţa de apel în mod nelegal a reţinut că bunurile sunt, probabil, destinate uzului personal întemeindu-se pe simpla afirmaţie a pârâtului.

Concluzionând, recurenta susţine că Legea nr. 344/2005 este aplicabilă în speţă, deoarece importul are caracter comercial, bunurile nu se încadrează în limita permisă de lege pentru a fi scutite de la plata drepturilor de import, existând indicii că mărfurile fac parte dintr-un trafic comercial, ce decurge în primul rând din valoarea şi cantitatea lor.

Recurenta solicită instanţei de recurs să constate că în cauză sunt îndeplinite condiţiile acţiunii în contrafacere, aşa cum reţinuse prima instanţă, anume: reclamantul este titularul dreptului de proprietate asupra mărcii G.; pârâtul a importat bunuri ce poartă semne identice cu marca sa; această faptă reprezintă o încălcare a drepturilor asupra mărcii înregistrate, în lipsa unei justificări legitime prezentate de pârât pentru folosirea ei.

Intimatul pârât în termen legal (16 noiembrie 2013) a formulat întâmpinare la motivele de recurs, solicitând menţinerea deciziei recurate prin respingerea recursului ca nefondat.

La termenul de judecată din 22 noiembrie 2013, recurentul a depus la dosar copia contestaţiei formulate de intimat împotriva măsurii de reţinere a bunurilor, confirmate prin adeverinţele de reţinere nr. 104-107 din 6 martie 2012 dispusă de Biroul Vamal Otopeni Călători, din cadrul Ministerului Economiei şi Finanţelor, Autoritatea Naţională a Vămilor, prin care, în esenţă, au fost invocate trei motive potrivit cărora acesta a contestat: modalitatea de evaluare a bunurilor, lipsa precizării temeiului legal pentru măsura reţinerii şi depăşirea termenului legal de reţinere a bunurilor.

Recursul formulat este fondat, potrivit celor ce succed.

Acţiunea de faţă a fost formulată de recurenta reclamanta G. SA în temeiul obligaţiilor prevăzute de art. 11 din Legea nr. 344/2005 în sarcina titularului dreptului de proprietate intelectuală susceptibil a fi încălcat, reprezentând acţiunea civilă în justiţie prevăzută de această normă; cererea de chemare în judecată este întemeiată pe prevederile art. 36 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) din Legea nr. 84/1998, republ., pretinzându-se de reclamantă că produsele reţinute de la intimatul pârât de către Autoritatea Naţională a Vămilor - Biroul Vamal Otopeni Călători, anume 8 rochii purtând semne identice cu marca G., îi încalcă drepturile exclusive asupra mărcii comunitare verbale nr. 003613817 din 29 martie 2005, protecţia purtând inclusiv asupra produselor din clasa 25 (îmbrăcăminte); ca atare, s-a solicitat constatarea caracterului contrafăcut al mărfurilor reţinute prin Adeverinţa de Reţinere a Bunurilor nr. 104-107 din 06 martie 2012 şi să se dispună interzicerea importului şi a comercializării neautorizate de către pârât, a produselor purtând semne identice sau similare mărcii comunitare menţionate.

În soluţionarea acestei cereri, instanţa de apel a reţinut pe de o parte că reclamanta era ţinută a proba caracterul contrafăcut al mărfurilor confiscate, iar pe de altă parte a stabilit că în cauză este incidentă excepţia prevăzută de art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005, constatare în lipsa căreia produsele reţinute de autorităţile vamale ar fi urmat circuitul juridic prevăzut de aceasta.

Dacă prima statuare corespunde unei prezumţii a caracterului licit al operaţiunii desfăşurate de pârât, cea de-a doua implică premisa că deşi mărfurile sunt susceptibile că aduc atingere unui drept de proprietate intelectuală [date fiind dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 344/2005 ce fixează domeniul de aplicare a legii] sau chiar aduc atingere drepturilor exclusive ale titularului mărcii (ce ar fi decurs doar din admiterea acţiunii în contrafacere), ele sunt totuşi exceptate de la aplicarea dispoziţiilor acestei legi speciale, printr-o dispoziţie expresă a actului normativ de referinţă.

Înalta Curte constată că ambele dezlegări anterior expuse sunt contestate de recurentă prin motivele de recurs, care, fiind contradictorii în parte, se apreciază că sunt susceptibile de încadrare şi în ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., iar nu doar în cea de la art. 304 pct. 9 invocată de recurentă.

Potrivit art. 36 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 84/1998, republ., titularul mărcii poate cere instanţei judecătoreşti competente să interzică terţilor să folosească, în activitatea lor comercială, fără consimţământul său un semn identic mărcii, pentru produse sau servicii identice celor pentru care marca a fost înregistrată, în speţă, din clasa 25 (produse de îmbrăcăminte).

În cauza de faţă, recurenta reclamantă a susţinut că mărfurile reţinute de la intimat sunt comercializate de acesta fără autorizarea sa, astfel că pârâtul era cel care avea sarcina probei faptului pozitiv contrar, întrucât în caz contrar, se pretinde reclamantei să facă dovada că nu şi-a dat consimţământul pentru utilizarea de către pârât a unui semn identic mărcii sale, ceea ce reprezintă un fapt negativ, nesusceptibil de dovadă.

Or, în cazul în care pârâtul ar fi avut un astfel de consimţământ din partea reclamantei sub forma unei licenţe ori o altă legitimare valabilă (de ex. să fi fost autorizat ca distribuitor), acesta este cel care era ţinut a invoca o astfel de apărare şi, în consecinţă, şi să o dovedească.

Se constată, totodată, că instanţa de apel a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada că mărfurile sunt contrafăcute.

În termenii art. 3 alin. (1) pct. 11 lit. a) din Legea nr. 344/2005, mărfuri contrafăcute reprezintă "orice marfă, inclusiv ambalajul său, care poartă, fără autorizare, o marcă identică ori care nu se deosebeşte în aspectele sale esenţiale de o marcă de produs sau serviciu legal înregistrată pentru acelaşi tip de marfă şi care, din acest motiv, încalcă drepturile titularului acestei mărci."

Definiţia din această lege specială are un conţinut conceptual identic cu cel din art. 36 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, adaptat însă la specificul relaţiilor sociale pe care le disciplinează - asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operaţiunilor de vămuire, pentru constatarea caracterului contrafăcut al mărfurilor fiind suficient a se reţine inexistenţa consimţământului titularului ca produsele supuse operaţiunii de vămuire să fie desemnate printr-un semn identic cu marca sa.

Deşi nu este exprimat în termeni neechivoci în raţionamentul expus prin decizia recurată, este probabil ca sensul avut în vedere de instanţa de apel să privească invocarea epuizării dreptului la marcă, ceea ce constituie obiect de reglementare al art. 38 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, astfel: "Dreptul asupra mărcii se epuizează, iar titularul nu poate interzice altor persoane folosirea acesteia pentru produse care au fost puse în comerţ în Uniunea Europeană şi în Spaţiul Economic European sub această marcă de titularul însuşi sau cu consimţământul său."

Înalta Curte constată însă că nici cerinţele prevăzute de acest text nu sunt îndeplinite în cauză, întrucât intimatul nu a făcut dovada punerii în comerţ a produselor în Uniunea Europeană sau în Spaţiul Economic European a produselor sub marca G. de către recurenta însăşi sau cu consimţământul acesteia (deci, că este vorba despre produse originale), după cum nici nu a făcut dovada la intrarea în România că a călătorit în ariile economico-geografice indicate; dimpotrivă, din adresa de la dosar fond nr. 1759 din 3 aprilie 2012 emisă de ANV, potrivit constatărilor agentului vamal - originea produselor este neprecizată, fiind vorba despre o expediţie din China (deci, de pe teritoriul uni stat terţ), ceea ce corespunde cu menţiunile de pe eticheta unuia dintre produsele reţinute, ilustrate prin planşe foto (dosar tribunal); mai mult decât atât, intimatul pârât nici nu a invocat în cauză astfel de apărări (cu privire la epuizarea dreptului la marcă), nici în faţa primei instanţe, nici prin motivele de apel, astfel încât instanţa de apel a analizat din oficiu, cu depăşirea limitelor devoluţiunii stabilite pentru calea de atac prin dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., atare posibilă apărare a apelantului, fără ca acesta să fi fost un motiv de ordine publică.

Înalta Curte reţine că pârâtul care a înţeles să introducă în ţară de pe teritoriul unui stat terţ produse de îmbrăcăminte (8 rochii) purtând un semn identic mărcii comunitare verbale protejate în favoarea recurentei, potrivit certificatului de marcă nr. 003613817 din 29 martie 2005 (a cărui valabilitate s-a extins pe teritoriul României de la data aderării la Uniunea Europeană - 1 ianuarie 2007), a utilizat un drept exclusiv al acesteia, fără consimţământul său, recurenta reclamantă fiind îndreptăţită să solicite aplicarea dispoziţiilor art. 36 alin. (3) lit. b) şi c) din Legea nr. 84/1998.

Ca atare, se apreciază că instanţa de apel în mod nelegal a stabilit că bunurile importate de intimat nu încalcă drepturile recurentei asupra mărcii verbale "G.", decizia fiind dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 36 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, republ., dar şi ale art. 9 alin. (1) lit. a) din Regulamentul (CE) nr. 207/2009 privind marca comunitară; în cauză nu este necesar a fi invocate şi dispoziţiile art. 5 din Directiva 2008/95/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 octombrie 2008, întrucât aceasta a fost deja transpusă în dreptul intern prin intermediul Legii nr. 66/2010 de modificare şi completare a Legii nr. 84/1998, publicată în M. Of. nr. 226/9.04.2010, intrată în vigoare la 30 de zile de la data publicării ei [conform art. IV alin. (1)], act normativ în temeiul căruia legea mărcilor a fost republicată, aceasta fiind forma legii avută în vedere în soluţionarea prezentului litigiu, în toate etapele sale procesuale.

În consecinţă, odată stabilit caracterul contrafăcut al produselor reţinute de autorităţile vamale de la pârât, Înalta Curtea constată că acţiunea în contrafacere se impune a fi admisă, întrucât în cauză nu este incidentă nici excepţia prevăzută de art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005, astfel cum se va arăta.

Textul menţionat prevede că: "Prezenta lege nu se aplică bunurilor aflate în bagajele călătorilor sau în colete trimise ori primite de persoane fizice cu caracter necomercial, bunuri care se încadrează în limita permisă de lege pentru a fi scutite de la plata drepturilor de import şi pentru care nu există indicii materiale că mărfurile ar face parte dintr-un trafic comercial."

Din interpretarea acestei norme, reiese că în conţinutul ei se prevede nu numai excepţia de la aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 344/2005, dar şi condiţiile în care această excepţie este operantă, anume: bunurile ce se regăsesc în bagajele călătorilor ori în colete să aibă caracter necomercial, iar acest caracter necomercial al bunurilor poate fi reţinut doar pe baza criteriului legal al încadrării acestora în limitele permise de lege pentru a fi scutite de la plata drepturilor de import, cumulativ cu condiţia de a nu exista alte indicii materiale că fac parte dintr-un trafic comercial.

Aşa fiind, rezultă că legea a prevăzut un criteriu obiectiv pentru calificarea caracterului comercial al bunurilor care, odată constatat a fi întrunit nu mai permite concluzia contrară; prin urmare, este lipsită de relevanţă orice altă susţinere contrară a călătorului.

În demonstrarea caracterului comercial al produselor, recurenta reclamantă invocă dispoziţiile art. 612 din H.G. nr. 707/2006 prin care se aprobă Regulamentul de aplicarea a Codului Vamal, potrivit cărora: "Persoanele fizice pot introduce sau scoate din ţară mărfuri fără caracter comercial în limitele şi în condiţiile prevăzute de lege", referindu-se totodată şi la prevederile art. 6 al Directivei 2007/74/CE privind scutirea de TVA şi de accize pentru bunurile importate de către persoanele care călătoresc din ţări terţe, conform cărora "Natura sau cantitatea acestor bunuri nu trebuie să indice faptul că sunt importate în scopuri comerciale."

Înalta Curte constată că prevederile Directivei menţionate au fost, de asemenea, transpuse în dreptul intern, astfel cum reiese din dispoziţiile art. 97 din Ordinul nr. 2220 din 22 decembrie 2006 pentru aprobarea Normelor privind scutirea de la plata taxei pe valoare adăugată şi a accizelor pentru importurile definitive ale anumitor bunuri, prevăzute de art. 142 alin. (1) lit. d) şi art. 199 alin. (3) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, Ordin emis de Ministerul Finanţelor Publice; pe de altă parte, "condiţiile legii" la care art. 612 din H.G. nr. 707/2006 face trimitere este Codul fiscal.

Or, în art. 3 alin. (1) şi (2) din Titlul II al Anexei 1 a acestui Ordin, se prevede:

"(1) Bunurile conţinute în bagajul personal al călătorilor din ţările terţe, altele decât cele prevăzute la art. 5 alin. (1) - (8), sunt scutite de taxa pe valoarea adăugată şi de accize la import, dacă bunurile respective nu au un caracter comercial şi valoarea totală a acestora nu depăşeşte 300 euro de persoană.

(2) În cazul călătorilor care folosesc transportul aerian şi al celor care folosesc transportul maritim, pragul financiar prevăzut la alin. (1) este de 430 euro."

Faţă de datele speţei, bunurile introduse în România de către pârât au fost reţinute de la acesta de către Biroul Vamal Otopeni Călători, caz în care rezultă că reperul valoric aplicabil pentru stabilirea caracterului comercial al acestora, este cel de la art. 3 alin. (2) din menţionatul Ordin, aşadar, de 430 euro.

Cum în cele 4 adeverinţele de reţinere a bunurilor găsite în bagajele intimatului emise de autorităţile vamale se menţionează că valoarea acestor produse purtând semnul identic mărcii G. este de 430 euro, iar totalul bunurilor reţinute de la intimat din bagajul aferent aceleiaşi călătorii este de 141 produse, în valoare de 1720 euro, rezultă că acestea nu erau scutite de la taxa pe valoare adăugată şi accize de import, astfel că acestea aveau caracter comercial.

Este relevant a se menţiona că în cuprinsul contestaţiei formulate împotriva măsurii reţinerii bunurilor confirmate prin adeverinţa de reţinere în 104-107 din 6 martie 2012, dispusă de Biroul Vamal Otopeni Călători, înscris depus în recurs în condiţiile art. 305 C. proc. civ., intimatul confirmă că bunurile ce i-au fost reţinute sunt achiziţionate din China, precum şi faptul că cele 4 adeverinţe vamale au fost emise cu ocazia aceleiaşi călătorii, toate bunurile fiind transportate cu această ocazie în bagajul său.

În consecinţă, faţă de această constatare se reţine că, astfel cum corect susţine recurenta, pragul valoric prevăzut de norma fiscală în speţă este depăşit, acesta fiind cel de 1720 euro, întrucât trebuie a fi luată în considerare totalitatea bunurilor aflate în bagajul intimatului şi supuse măsurii confiscării, acestea fiind în număr de 141 de produse, ceea ce constituie un puternic indiciu în sensul caracterului lor comercial.

În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 3 alin. (3) din Titlul II, anexa 1 la Ordinul nr. 2220 din 22 decembrie 2006 care prevăd: "În scopul aplicării scutirilor prevăzute la alin. (1) şi (2), valoarea unui articol individual nu poate fi defalcată", iar pe de altă parte, art. 3 alin. (5) defineşte noţiunea de bagaje personale - toate bagajele pe care călătorul le poate prezenta la sosire autorităţilor vamale, precum şi bagajele pe care acesta le prezintă mai târziu aceloraşi autorităţi, sub rezerva dovezii că aceste bagaje au fost înregistrate la compania responsabilă pentru transport ca bagaje însoţite, în momentul plecării călătorului.

De asemenea, nu este lipsit de importanţă a se preciza că la art. 1 din Titlul I al Anexei 1 a ordinului, se defineşte noţiunea de ţară terţă - orice ţară care nu este stat membru al Uniunii Europene; cum intimatul se întorcea din China, rezultă că în speţă nu este vorba despre o achiziţie intracomunitară (astfel cum este definită de art. 1301 C. fisc.), motiv pentru care dispoziţiile Ordinului invocat sunt direct incidente cu privire la bunurile conţinute de bagajele sale personale şi în ce priveşte importul efectuat de acesta dintr-o ţară terţă, fără autorizarea titularului mărcii.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi (3) rap. la art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., va admite recursul reclamantei, va modifica în tot decizia recurată, iar în baza art. 296 C. proc. civ., apelul formulat de pârât împotriva sentinţei tribunalului, va fi respins ca nefondat.

Se va face aplicarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. cu privire la cheltuielile de judecată efectuate de recurentă, conform dovezii de la dosar recurs, constând în taxa judiciară de timbru şi timbru judiciar; nu vor fi acordate cu acelaşi titlu, cheltuielile pretins efectuate de recurenta-reclamantă cu onorariul de avocat (atât pentru apel - ca efect al modificării deciziei, cât şi pentru etapa recursului), întrucât, aşa cum rezultă din facturile şi extrasele bancare de la dosar recurs, acestea au fost emise şi, respectiv, achitate de o altă persoană juridică (L.V.M., cu sediul - Paris, Franţa) decât reclamanta cauzei (G. SA, cu sediul - Paris, Franţa).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de reclamanta G. SA împotriva Deciziei nr. 58A din 21 martie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Modifică în tot decizia recurată, în sensul că:

Respinge ca nefondat apelul declarat de pârâtul N.M. împotriva Sentinţei nr. 1793 din 4 octombrie 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe intimatul pârât N.M. să plătească recurentei reclamante G. SA suma de 4,30 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 decembrie 2013.

Procesat de GGC - GV

← ICCJ. Decizia nr. 1310/2013. Civil. Ieşire din indiviziune....  ICCJ. Decizia nr. 5559/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 5558/2013. Civil. Marcă. Recurs