ICCJ. Decizia nr. 555/2013. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea sub nr. 3363/90/2008, reclamanții I.M., C.I., A.D., F.A. și C.M. au chemat în judecată pe pârâta SN R. SA, solicitând anularea Deciziei nr. 8 a Consiliului de Administrație din data de 02 iulie 2008 și obligarea pârâtei la plata sumelor cuvenite din profitul net realizat pe anii 2006 și 2007, actualizate la zi conform indicelui de inflație la data plății efective.
Prin cererea precizatoare depusă la data de 21 decembrie 2009 reclamanții au indicat valoarea capătului doi de cererea astfel: I.M. solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 2.000 lei reprezentând sume cuvenite pentru anii 2006 și 2007; C.M. solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 1.500 lei reprezentând sume cuvenite pentru anii 2006 și 2007, A.D. solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 1500 lei reprezentând sume cuvenite pentru anii 2006 și 2007, F.A. solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 1500 lei reprezentând sume cuvenite pentru anii 2006 și 2007 și C.M. solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 1500 lei reprezentând sume cuvenite pentru anii 2006 și 2007.
Prin sentința civilă nr. 1059/24 noiembrie 2008 a fost admisă excepția de necompetență a Tribunalului Vâlcea și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a comercială, pe rolul căruia cauza a fost înregistrată sub nr. 49957/3/2008.
Prin sentința comercială nr. 1887 din 03 februarie 2009 a fost admisă excepția de necompetență materială a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, s-a constatat ivirea conflictului negativ de competență și cauza a fost înaintată către înalta Curte de Casație și Justiție care, prin decizia nr. 2505 din data de 20 octombrie 2009, a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a comercială.
Prin decizia nr. 2505 din Camera de Consiliu de la data de 20 octombrie 2009 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Comercială s-a arătat că litigiul este de natură comercială, deoarece cererea de chemare în judecată are ca obiect anularea deciziei nr. 8 a Consiliului de Administrație din data de 2 iulie 2008 cu consecința obligării pârâtei la plata sumelor convenite din profitul net pentru anii 2006 și 2007, când reclamanții au avut calitatea de angajați, conform Contractului Colectiv de Muncă, iar sediul materiei pentru participarea la beneficii, inclusiv a salariaților se găsește în Legea nr. 31/1990 ca, de altfel și pentru Consiliul de Administrație, organul cu atribuții în aducerea la îndeplinire a prevederilor contractuale, astfel că problema dedusă judecății este una de drept societar.
în urma soluționării conflictului negativ de competență cauza a fost înregistrată la data de 26 noiembrie 2009 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială sub nr. 49957/3/2008.
în urma fost admiterii declarației de abținere a domnului judecător G.B.F. dosarul a fost repartizat aleatoriu și a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială.
Prin sentința comercială nr. 8491 din 08 septembrie 2010 s-a luat act de "renunțarea la judecata cererii de către reclamantul C.M. și a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanții I.M., A.D., F.A. și C.M., ca lipsită de interes.
împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții I.M., A.D., F.A. și C.M., înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a comercială.
Prin decizia comercială nr. 87 din 23 februarie 2011 Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a admis apelul, a desființat sentința comercială nr. 8491 din 08 septembrie 2010 în ceea ce-i privește pe apelanții - reclamanți și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului București, secția a VI-a civilă, pe rolul căruia cauza a fost înregistrată.
împotriva deciziei comerciale nr. 87 din 23 februarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București a formulat recurs SN R. SA, cauza fiind înregistrată pe rolul înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, care prin decizia nr. 3024 din 7 octombrie 2011 a respins recursul ca nefondat.
La data de 17 februarie 2012 reclamanții I.M., A.D., F.A. și C.M. au depus cerere precizatoare prin care au arătat că au invocat drept temei al cererii dispozițiile art. 284 C. muncii, temei pe care înțeleg să-l mențină, precum și prevederile art. 205 pct. 2 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de societate pentru anii 2006 și 2007.
Prin sentința civilă nr. 2933 din 07 martie 2012 Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a respins, ca neîntemeiate, excepțiile lipsei calității procesuale active și a tardivității formulări cererii invocate de pârâtă și a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată. A luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată de către pârâtă.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că nu poate analiza cererea în raport de dispozițiile art. 284 C. muncii având în vedere că prin decizia nr. 2505 din 20 octombrie 2009 din Camera de Consiliu pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, s-a arătat că litigiul este de natură comercială.
Pe fond. tribunalul a reținut că reclamanții au arătat că decizia nr. 8 din 02 iulie 2008 a Consiliului de Administrație al pârâtei este lovită de nulitate absolută, deoarece prin criteriile stabilite prin această decizie au fost înlăturați de la participarea la profitul net realizat în anii 2006 și 2007.
S-a statuat că potrivit art. 132 din Legea nr. 31/1990 pot fi atacate hotărârile adunării generale, iar deciziile consiliului de administrație ar putea fi atacate numai în condițiile art. 114 alin. (1) din actul normativ menționat, dar în speță nu este vorba de delegarea de atribuții consiliului de administrație privind mutarea sediului societății, schimbarea obiectului de activitate al societății sau majorarea capitalului social.
Pentru motivele expuse, având în vedere și prevederile art. 1169 C. civ. de la 1864, cum din probatoriul administrat nu rezultă că ar exista o cauză de nulitate absolută a deciziei menționate, tribunalul a reținut că este neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea nulității absolute parțiale a deciziei nr. 8 din 02 iulie 2008.
în ceea ce privește capătul doi al cererii de chemare, astfel cum a fost precizată, privind obligarea pârâtei la plata sumelor cuvenite din profitul net realizat pe anii 2006, 2007, actualizate la zi conform indicelui de inflație la data plății efective, respectiv 2.000 lei reclamanta I.M. și câte 1.500 lei ceilalți reclamanți, tribunalul a arătat că prin Hotărârea nr. 14 din 20 iunie 2008 a Acționarului Unic s-a aprobat: repartizarea profitului net al societății pentru exercițiul financiar 2007, conform prevederilor O.G. nr. 64/2001, acordarea primelor reprezentând participarea la profit a salariaților în procent de 10% din profitul net în sumă totală de 2.869.08,38 lei, astfel: 1.209.612,26 aferent exercițiului financiar încheiat la data de 31 decembrie 2007 și 1.649.906,12 lei din exercițiile financiare precedente.
Prin art. 8 decizia nr. 8 din 02 iulie 2008 s-a stabilit că repartizarea profitului se va face în urma analizei efective realizată de Directorul General/ Managerii Zonali împreună cu Directorii Executivi și șefii compartimentelor de resort, analiză prin care se vor repartiza sumele de bani, în mod individual având în vedere următoarele criterii: timpul lucrat efectiv de salariat, aportul adus de salariat și responsabilitatea funcției.
Prima instanță a reținut că printre criteriile stabilite în decizia nr. 8 din 02 iulie 2008 nu se găsește expres cazul concedierii și plății unor salarii compensatorii, constatând că neacordarea de către pârâtă a dividendelor reclamanților pentru anii 2006 și 2007 ține de modul de aplicare a criteriilor stabilite prin decizie.
Având în vedere că s-a stabilit că litigiul este comercial și dispozițiile art. 315 C. proc. civ., tribunalul a arătat că nu poate analiza dacă prin modul în care s-au aplicat criteriile stabilite pentru repartizarea dividendelor pentru anii 2006 și 2007 de organele din conducerea societății angajatoare au încălcat prevederile ari.37 și 38, art. 241 alin. (1) C. muncii și art. 11 alin. (1) din Legea nr. 130/1996 și Contractelor Colective de Muncă pentru anii 2006 și 2007, astfel cum au susținut reclamanții prin răspunsul la întâmpinare din dosarul aflat pe rolul Tribunalului Vâlcea.
Prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, reclamanții au solicitat obligarea pârâtei la plata sumelor cuvenite din profitul net realizat pentru anii 2006 și 2007, sume actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, ca o consecință a constatării nulității decizia nr. 8 din 02 iulie 2008.
Prin decizia Consiliului de Administrație nr. 7 din 19 iunie 2008 al pârâtei la punctul 8 s-a avizat favorabil nota de prezentare din 12 iunie 2008 privind criteriile de distribuție a fondului de participare la profit, iar din această notă rezultă că "persoanele care au fost disponibilizate nu vor participa la profit".
Reclamanții nu au solicitat însă constarea nulității deciziei nr. 7 din data de 19 iunie 2008 a Consiliului de Administrație al pârâtei.
împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții I.M., A.D., F.A., C.M.
în motivarea apelului, reclamanții au arătat că hotărârea atacată tratează superficial caracterul și natura acțiunii, tribunalul reținând, în mod contradictoriu, că printre criteriile stabilite prin decizia nr. 8 din 02 iulie 2008 nu se găsește expres cazul concedierii și plății unor salarii compensatorii, respectiv că nu se poate susține că prin modul în care s-au stabilit criteriile de distribuire a fondului de participare la profit repartizat pe profitul net realizat în exercițiul financiar 2007 și în anii precedenți prin decizia nr. 8 din 02 iulie 2008 s-ar fi cauzat vreo vătămare reclamanților și nici că decizia ar fi contrară legii sau actului constitutiv. Totodată, instanța a reținut că pârâta nu a aplicat bine decizia nr. 8.
Apelanții au susținut că din hotărârea atacată se deduce că pârâta i-a dus în eroare deoarece arată că în decizia nr. 8 nu se specifică ce le-au trimis în adresele din 9 octombrie 2008, rezultând că prin aceste adrese pârâta i-a înșelat timp de 4 ani.
Au mai învederat apelanții că instanța trebuie să rețină că pârâta nu s-a apărat cu decizia nr. 7 din 19 iunie 2008 a Consiliului de Administrație și nici nu Ie-a fost comunicată pentru a lua cunoștință de ea, fiind simpli angajați la vremea aceea, că instanța a fost investită să constate nulitatea absolută parțială a deciziei și nicidecum modul ei de punere în aplicare, deoarece însăși pârâta se apără prin această decizie.
Apelanții au arătat că apelul pune în discuție lezarea unor drepturi subiective fundamentale ale omului în genere și anume retribuirea în muncă, astfel că solicită constatarea nulității absolute parțiale ale tuturor actelor atât anterioare, cât și subsecvente care au stat la baza lezării drepturilor de foști angajați ai pârâtei.
Intimata a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca neîntemeiat, inadmisibil și nemotivat legal.
Prin decizia civilă nr. 269 din 12 iunie 2012, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanții I.M., A.D., F.A., C.M. împotriva sentinței civile nr. 2933 din data de 07 martie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.
Curtea a arătat că în soluționarea cauzei are în vedere decizia nr. 2505 din 20 octombrie 2009 pronunțată în Camera de Consiliu de înalta Curte de Casație și Justiție Secția comercială prin care s-a stabilit în mod irevocabil faptul că litigiul este de natură comercială, iar problema dedusă judecății este una de drept societar, astfel că în mod corect prima instanță a reținut că nu poate analiza cererea în raport de dispozițiile art. 284 C. muncii.
Instanța de apel a statuat că, criticile apelanților vizând lezarea unor drepturi subiective fundamentale ale omului în genere și anume retribuirea în muncă, nu pot face obiectul analizei în prezenta cale de atac, instanța de fond nefăcând o analiză a raporturilor juridice deduse judecății din 6 perspectiva dreptului muncii.
Curtea a reținut că solicitarea apelanților de constatare a nulității absolute parțiale ale tuturor actelor atât anterioare, cât și subsecvente care au stat la baza lezării drepturilor de foști angajați ai pârâtei, nu este admisibilă, având în vedere prevederile art. 294 C. proc. civ., potrivit cărora limitele apelului sunt date de obiectul cererii de chemare în judecată.
S-a arătat că decizia nr. 7 a Consiliului de Administrație și decizia nr. 14 a Acționarului Unic și Criteriile de repartizare a participării salariaților la profit sunt înscrisuri câștigate cauzei, astfel încât apelanții în mod neîntemeiat invocă necunoașterea lor.
Instanța de apel a apreciat că nu există contradicție între considerentele sentinței atacate, atât timp cât instanța de fond a precizat expres care sunt limitele judecății.
Astfel, instanța de fond a arătat că nu poate analiza cererea din perspectiva dispozițiilor art. 284 Codul muncii, precum și faptul că potrivit dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., nu poate analiza dacă prin modul în care s-au aplicat criteriile stabilite pentru repartizarea dividendelor pentru anii 2006 și 2007 de organele din conducerea societății angajatoare au încălcat prevederile art. 37 și 38, art. 241 alin. (1) C. muncii și art. 11 alin. (1) din Legea nr. 130/1996 și Contractelor Colective de Muncă pentru anii 2006 și 2007.
De asemenea, instanța de fond a mai arătat faptul că prin raportare la criteriile de distribuire a fondului de participare la profit stabilite prin decizia nr. 8 și respectiv normele de drept societar incidente în cauză, nu se poate reține existența vreunui motiv de nulitate absolută a acestei decizii și faptul că s-a adus vreo vătămare apelanților.
în consecință, instanța de apel a apreciat că această motivare nu contravine celei în care prima instanță arată că neacordarea de către pârâtă a dividendelor apelanților pentru anii 2006 și 2007 ține de modul de aplicare a criteriilor stabilite prin decizie, acesta fiind raționamentul instanței, care a reținut și un alt argument pentru menținerea deciziei nr. 8, în afara celui privind constatarea inexistenței vătămării.
în finalul considerentelor, Curtea a înlăturat și apărările intimatei privind inadmisibilitatea, precum și apărarea potrivit căreia apelul este nemotivat.
împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții A.D., C.M., F.A. și I.M., invocând dispozițiile art. 304 pct. 7,8 și 9 C. proc. civ.
Recurenții - reclamanți arată că hotărârea atacată tratează superficial caracterul și natura acțiunii, instanța de apel reținând, în mod contradictoriu, că "solicitarea apelanților de constatare a nulității absolute parțiale ale tuturor actelor atât anterioare cât și subsecvente care au stat la baza lezării drepturilor de foști angajați ai pârâtei, nu este admisibilă, având în vedere prevederile art. 294 C. proc. civ. Potrivit cărora limitele apelului sunt date de obiectul cererii de chemare în judecată."
Susțin că limitele apelului sunt date de obiectul cererii de chemare în judecată conform înscrisurilor depuse de reclamanți și nu de înscrisurile aduse de pârâtă, respectiv decizia nr. 7 a Consiliului de Administrație.
Instanța a fost investită să constate nulitatea absolut parțială a deciziei și nicidecum modul ei de punere în aplicare, deoarece însăși pârâta se apără prin această decizie. Instanța din oficiu trebuia să ridice problemele de nulitate absolută parțială legate de drepturile reclamanților care au fost încălcate.
Arată că recursul formulat pune în discuție lezarea unor drepturi subiective fundamentale ale omului în genere și anume retribuirea în muncă. Intimata a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și inadmisibil.
Analizând hotărârea recurată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurile de drept invocate, înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:
Deși, prin recursul declarat, recurenții reclamanți au invocat și dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate nu se circumscriu acestui motiv de recurs, vizând tot o aplicare greșită a legii, astfel că dezvoltarea acestora permite încadrarea lor în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând a fi analizate împreună cu susținerile subsumate acestui motiv de recurs, astfel cum au fost formulate de recurenți.
Recurenții au susținut că, prin considerentele reținute, instanța de apel ar fi denaturat caracterul și natura acțiunii, în condițiile în care ar fi trebuit să invoce din oficiu problemele de nulitate absolută parțială a deciziei, legate de drepturile lor care au fost încălcate.
Potrivit art. 129 alin. 6 C. proc. civ. "judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății", dispoziție legală ce se constituie în corolarul activității judiciare procesual-civile și care susține normativ unul dintre principiile esențiale ale procesului civil, ce-l particularizează de procesul penal și anume disponibilitatea procesuală.
Cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți are ca obiect anularea deciziei nr. 8 a Consiliului de Administrație din data de 2 iulie 2008 cu consecința obligării pârâtei la plata sumelor convenite din profitul net pentru anii 2006 și 2007, când reclamanții au avut calitatea de angajați, conform Contractului Colectiv de Muncă.
Prin decizia nr. 2505 din 20 octombrie 2009 pronunțată de înalta Curte de Casate și Justiție s-a stabilit în mod irevocabil faptul că litigiul este de natură comercială, întrucât sediul materiei pentru participarea la beneficii, inclusiv a salariaților se găsește în Legea nr. 31/1990 ca, de altfel și pentru Consiliul de Administrație, organul cu atribuții în aducerea la îndeplinire a prevederilor contractuale, astfel că problema dedusă judecății este una de drept societar.
Ca atare, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă s-a stabilit natura comercială a cauzei, hotărâre intrată în puterea de lucru judecat și, în consecință nu mai poate fi pusă în discuție, indiferent de stadiul procesual în care se invocă.
Instanța de apel a pronunțat hotărârea recurată cu respectarea deciziei înaltei Curți, constatând că prima instanță a analizat cererea de chemare în judecată conform acestei decizii.
Astfel, critica recurenților privitoare la neexaminarea cauzei din perspectiva lezării unor drepturi subiective fundamentale ale omului și anume retribuirea în muncă este nefondată, instanța de apel reținând în mod corect că nu se poate face o analiză a raporturilor juridice deduse judecății din perspectiva dreptului muncii.
Totodată, instanța de apel a făcut o aplicare corectă a principiului prevăzut de dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., conform căruia "în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi". Instanța de apel examinează legalitatea și temeinicia hotărârii apelate în raport de cadrul procesual și temeiurile de drept fixate în fața primei instanțe, neputându-se pronunța pentru prima oară în apel asupra unui temei juridic diferit de cel invocat prin cererea de chemare în judecată. Această soluție este consecința principiului potrivit căruia, în apel nu se devoluează decât ceea ce s-a judecat {tantum devolutum quantum iudicati), respectându-se astfel principiul dublului grad de jurisdicție.
Nu sunt considerate cereri noi excepțiile de procedură și alte asemenea mijloace de apărare, însă solicitarea de constatare a nulității absolute parțiale a tuturor actelor atât anterioare, cât și subsecvente care au stat la baza lezării drepturilor lor de foști angajați ai pârâtei (în speță, decizia Consiliului de Administrație nr. 7 din 19 iunie 2008 al pârâtei), invocată de reclamanți, în faza căii de atac a apelului, nu se încadrează în această categorie. Pe acest argument se întemeiază și inadmisibilitatea invocată de pârâtă prin întâmpinare, nefiind o excepție procesuală, ci o apărare de fond.
în speță, nu se poate reține existența unor contradicții, astfel cum susțin recurenții, ci dimpotrivă argumentele instanței se constituie într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția, nefiind incidente în cauză dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Pentru toate considerentele anterior reținute, înalta Curte constată că instanța de apel a interpretat și aplicat corect legea, hotărârea recurată fiind la adăpost de orice critică și sub aspectul instituit de prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
în consecință, recursul reclamanților A.D., C.M., F.A. și I.M. era nefondat, motiv pentru care, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a fost respins, menținându-se hotărârea atacată, ca legală.
| ← ICCJ. Decizia nr. 557/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 553/2013. Civil → |
|---|
