ICCJ. Decizia nr. 5738/2013. Civil. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5738/2013
Dosar nr. 647/3/2010*
Şedinţa publică din 10 decembrie 2013
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin decizia civilă nr. 155 A din data de 26 aprilie 2013, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul pârât Municipiul Bucureşti prin primarul general împotriva sentinţei civile nr. 757 din 10 mai 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a civilă.
Pentru a dispune în acest sens, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti sub nr. 10544/300/2009, reclamanta Parohia Bisericii Mântuleasa a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti prin primarul general, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să constate existenţa dreptului său de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 1500 mp situat în Bucureşti, dobândit prin uzucapiune şi asupra construcţiilor edificate pe teren, respectiv Biserica Mântuleasa şi Casa Parohială Mântuleasa, dobândit prin accesiune imobiliară.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1890, 1846, 1847, 1860, 492 C. civ., Legea nr. 455/2006 şi H.G. nr. 53/2008.
Prin sentinţa civilă nr. 9874 din 16 decembrie 2009, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă, faţă de cererea precizatoare a reclamantei, prin care a arătat că valoarea obiectului litigiului este de 811.000 lei.
Prin sentinţa civilă nr. 757 din 10 mai 2010, Tribunalul Bucureşti Secţia a III-a civilă a admis acţiunea şi a constatat că reclamanta Parohia Bisericii Mântuleasa a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune asupra terenului situat în str. Mântuleasa, în suprafaţă de 1531 mp identificat prin planul de amplasament şi delimitare aflat la dosarul nr. 10544/300/2009 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, fila 44, şi respectiv prin accesiune imobiliară asupra construcţiilor edificate pe acesta.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că reclamanta este posesoarea, la adresa indicată, a unor imobile constând în teren care, potrivit planului de amplasament depus la dosar (fila 44 dosarul Judecătoriei), are o suprafaţă de 1531 m.p.(din măsurători), şi construcţiilor edificate pe acesta, constând în biserică şi casa parohială - din adresa eliberată de PMB Direcţia Evidenţa Proprietăţii (fila 22 dosar Judecătorie) rezultând că, potrivit certificatului eliberat de Administraţia Financiară a sectorului 2 Bucureşti şi adresa nr. 12706 din 8 octombrie 1997.
De asemenea, s-a reţinut că la dosar se găseşte şi procesul verbal al Comisiunii pentru înfiinţarea Cărţilor Funciare în Bucureşti, din care rezultă că s-a dispus înscrierea dreptului de proprietate asupra imobilului teren de 1441 m.p., având pe el Biserica Mântuleasa şi casa parohială, pe baza posesiunii din 1734 cu titlul de donaţie.
Prin decizia civilă nr. 235A din 21 octombrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 757 din 10 mai 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti Secţia a III-a civilă, ca nefondat, reţinând în motivare următoarele:
Prin Legea nr. 455/2006 pentru stabilirea unor măsuri privind acţiunile şi cererile în justiţie formulate de cultele religioase recunoscute din România, legiuitorul a intenţionat a deroga în materia de faţă de la regulile de drept comun după care se stabileşte legitimarea procesuală pasivă în litigiile având ca obiect constatarea dobândirii prin prescripţie achizitivă a dreptului de proprietate, recunoscând expres calitate procesuală pasivă autorităţilor, între care se numără şi municipalitatea, pârâtă în cauza de faţă.
În ceea ce priveşte calitatea de detentor precar a reclamantei, susţinerile acesteia privind calitatea sa de posesor sunt confirmate, pe de o parte, de conţinutul procesului-verbal încheiat în anul 1940, sub nr. 16511, din care a rezultat că Parohia Bisericii Mântuleasa a declarat la înfiinţarea Cărţilor Funciare în Bucureşti că imobilul din str. Mântuleasa este proprietatea sa, fiind primit cu titlu de donaţie de la M.C. Or, numai dacă se considera proprietar asupra bunului şi se comporta ca atare ar fi făcut o astfel de declaraţie.
Totodată, bunul este consemnat a fi proprietatea Parohiei Mântuleasa şi în inventarul întocmit în anul 1969, fiind confirmată astfel atitudinea subiectivă a reclamantei sub acest aspect.
Pe de altă parte, o prezumţie simplă privitoare la calitatea în care a stăpânit bunul Parohia a rezultat şi din faptul construirii unora dintre clădirile aflate pe terenul primit cu titlu de donaţie.
În concluzie, contrar susţinerilor pârâtului, din probatoriul administrat a rezultat că stăpânirea bunului de către reclamanta intimată s-a făcut sub nume de proprietar şi nu ca detentor precar.
Drept consecinţă a admiterii primului capăt al acţiunii şi constatării dobândirii de către reclamantă a dreptului de proprietate asupra terenului prin prescripţia achizitivă de 30 de ani, devin incidente dispoziţiile art. 492 C. civ., reclamanta intimată fiind prezumată de lege şi proprietara construcţiilor aflate pe acest teren, până la proba contrară, ce nu a fost administrată.
Nu este relevantă susţinerea privind autoritatea care este abilitată a autoriza ridicarea construcţiei, deoarece raportul juridic ce priveşte proprietatea construcţiei şi terenului(ce face obiectul dosarului de faţă) este distinct de cel care se referă la respectarea normelor legale în vigoare pentru edificarea unei construcţii, în sensul obţinerii autorizaţiilor legale.
Prin decizia civilă nr. 6783 din 05 octombrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin primarul general, a casat decizia civilă nr. 235A/2010 şi sentinţa civilă nr. 757/2010 a Tribunalului Bucureşti şi a trimis cauza spre rejudecare tribunalului.
Pentru a pronunţa această decizie, Înalta Curte a arătat că în litigiul de faţă în mod corect a fost reţinută calitatea procesuală pasivă a Municipiului Bucureşti, faţă de prevederile art. I din Legea nr. 455/2006, derogatorii de la dreptul comun în materia uzucapiunii.
Este nefondată şi critica privind inadmisibilitatea demersului reclamantei, dedusă din aplicarea principiului specialia generalibus derogant şi din împrejurarea că există un act normativ special – O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea imobilelor cultelor religioase. Aceasta întrucât cererea în retrocedarea unui locaş de cult şi cea în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune au finalităţi diferite, astfel încât nu se pune problema raportului dintre norma specială şi cea generală.
Sunt fondate numai criticile vizând domeniul lucrurilor care pot face obiectul prescripţiei achizitive şi implicit al accesiunii. Trebuie lămurită situaţia juridică, în prezent, a imobilului, în speţă trebuind să se verifice dacă acesta a fost inventariat şi clasat ca monument istoric, cărei grupe clasificate îi aparţine, dacă este instituită zonă de protecţie sau servituţi de utilitate publică (potrivit art. 9 din Legea nr. 422/2001, republicată). Totodată, trebuie verificat şi stabilit dacă este vorba de un monument istoric proprietate publică sau privată, regim juridic în funcţie de care se poate aprecia asupra imprescriptibilităţii sau inalienabilităţii bunului.
Prin sentinţa civilă nr. 394 din 18 februarie 2013, Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a civilă a admis acţiunea precizată formulată de reclamanta Parohia Bisericii Mântuleasa în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, a constatat că reclamanta a dobândit prin efectul prescripţiei achizitive de 30 de ani dreptul de proprietate asupra terenului situat în Bucureşti, Str. Mântuleasa, în suprafaţă de 1.531 mp., identificat prin planul de amplasament şi delimitare aflat la dosarul nr. 10544/300/2009 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti şi prin efectul accesiunii imobiliare artificiale dreptul de proprietate asupra construcţiilor realizate în Bucureşti, Str. Mântuleasa, biserică şi casa parohială, astfel cum au fost identificate prin acelaşi plan de amplasament şi delimitare a imobilului.
Tribunalul a reţinut că, potrivit procesului verbal întocmit de Comisiunea pentru Înfiinţarea Cărţilor Funciare Bucureşti din data de 02 septembrie 1940, a fost înscris dreptul de proprietate al Parohiei Bisericii Mântuleasa cu hramul „Mihail şi Gavril” asupra imobilului situat în str. Mântuleasa colţ cu str. Pictor Romano, teren în suprafaţă de 1.441 mp., având la mijloc biserica „Mântuleasa”, iar în faţă la dreapta „Casa Parohială” compusă din subsol cu 2 pivniţe, 2 camere şi depozit, parter cu 7 camere şi dependinţe şi etaj I, la fel. În respectivul proces verbal s-a menţionat că titlul reclamantei îl reprezintă actul de donaţie încheiat cu M.C., însă acest înscris nu a fost depus la dosar.
În schimb a fost prezentat contractul din data de 03 martie 1928 încheiat de Consiliul Parohial al Bisericii Mântuleasa pentru construirea casei parohiale, în curtea Bisericii Mântuleasa, act de natură să dovedească posesia asupra terenului la nivelul anului 1928.
În ceea ce priveşte regimul juridic al imobilului, din adresa nr. 1112354/15323 din 05 februarie 2012 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti – Serviciul Evidenţă Domeniu Public şi Privat rezultă că în evidenţele cadastrale ale oraşului Bucureşti din anul 1986 a fost înscris imobilul cu adresa poştală str. Mântuleasa, cu suprafaţă de 1.547 mp teren, cu construcţii corp A, cu un nivel în suprafaţă de 176 mp şi corp B cu 2 nivele, în suprafaţă de 174 mp, ca proprietate religioasă, categoria de folosinţă „culte”, cu posesori de parcelă la data întocmirii evidenţelor Departamentul Cultelor, precum şi faptul că imobilul este înscris în lista momentelor istorice. Cu toate acestea, din adresa nr. 3936 din 09 octombrie 2012 emisă de Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional – Direcţia Patrimoniu Cultural rezultă că Ansamblul Bisericii Mântuleasa compus din Biserica „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril” – Mântuleasa şi Casa Parohială are regim de monument istoric, fiind înscris în lista monumentelor istorice, însă, potrivit prevederilor legii nr. 422/2001, statutul de monument istoric instituie o serie de servituţi asupra bunurilor imobile în scopul protejării, dar nu afectează în niciun fel regimul de proprietate al acestora. Totodată s-a arătat că imobilul în cauză se află în proprietatea privată a parohiei Mântuleasa, Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional – Direcţia Patrimoniu Cultural indicând astfel, în mod expres, că imobilul nu se află în proprietate publică.
Reclamanta a exercitat o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar asupra imobilului situat în Bucureşti str. Mântuleasa, în suprafaţă de 1.531 mp., identificat prin planul de amplasament şi delimitare aflat la dosarul nr. 10544/300/2009 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, dobândind astfel dreptul de proprietate prin efectul prescripţiei achizitive de 30 de ani.
Sunt întrunite atât elementul corpus, cât şi animus, respectiv intenţia de a stăpâni bunul pentru sine, întrucât reclamanta deţine posesia terenului din anul 1928, astfel cum a rezultat din contractul de construire a casei parohiale coroborat cu menţiunile din procesul verbal întocmit de Comisiunea pentru Înfiinţarea Cărţilor Funciare Bucureşti din data de 02 septembrie 1940.
Aspectele referitoare la posesie, cu excepţia regimului juridic al bunului, nu au făcut obiectul contestării în căile de atac exercitate, putându-se reţine astfel, cu putere de lucru judecat, existenţa unei posesii continue, neîntrerupte, netulburate, publice şi exercitată sub nume de proprietar.
Pe teren există două construcţii, identificate astfel: C1 - biserica cu suprafaţa de 174 mp şi C2 - casa parohială cu suprafaţa de 170 mp.
Aplicând prezumţiile prevăzute la art. 482 C. civ. şi art. 492 C. civ. tribunalul a constatat că reclamanta a dobândit prin efectul accesiunii imobiliare artificiale dreptul de proprietate asupra celor două construcţii, astfel cum au fost identificate pe planul de amplasament şi delimitare.
Asupra apelului formulat de pârât, soluţionat prin decizia atacată prin prezentul recurs, instanţa a reţinut următoarele:
Se confirmă situaţia reţinută de prima instanţă, cu referire la contractul de construire a casei parohiale, procesul verbal încheiat în temeiul Decretului-lege nr. 115/1938, evidenţele cadastrale şi actele privind regimul juridic al imobilului în cauză, iar instanţa de rejudecare a respectat îndrumările cu caracter obligatoriu date prin decizia de casare, privind suplimentarea probatoriului necesar pentru lămurirea situaţiei juridice actuale a imobilului în litigiu, în conformitate cu dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
În mod corect a reţinut instanţa de fond faptul că probele administrate în cauză (adresa nr. 1112354/15323 din 05 februarie 2013 a PMB Direcţia Patrimoniu) au dovedit faptul că terenul în litigiu a aparţinut domeniului privat al unităţii administrativ teritoriale, din nici un mijloc de probă administrat în cauză nerezultând că terenul în litigiu ar aparţine domeniului public al statului sau al unităţii administrativ-teritoriale.
De asemenea, în privinţa construcţiilor, în mod corect s-a reţinut că acestea sunt înscrise pe Lista monumentelor istorice, fapt care nu le afectează însă regimul juridic al dreptului de proprietate, construcţiile reprezentate de Biserica „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril” şi Casa Parohială fiind proprietatea privată a intimatei-reclamante Parohia Mântuleasa.
Apelantul-pârât susţine că în cauza de faţă reclamanta a dovedit împlinirea termenului de 30 de ani, precum şi faptul că a exercitat elementul corpus ca element constitutiv al posesiei, însă în mod greşit s-a reţinut existenţa elementului animus, întrucât reclamanta nu a stăpânit bunul litigios sub nume de proprietar, ci în calitate de detentor precar.
Având în vedere dispoziţiile art. 82 şi 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, potrivit cărora, pentru cazurile în care posesia a început înainte de 1 octombrie 2011, sunt aplicabile dispoziţiile referitoare la uzucapiune în vigoare la data începerii posesiei, în cauza de faţă sunt aplicabile dispoziţiile referitoare la uzucapiune cuprinse în Codul civil de la 1864.
Având în vedere faptul că apelantul-pârât a arătat expres în cuprinsul motivelor de apel faptul că nu contestă actele de stăpânire materială exercitate de intimata-reclamantă asupra terenului în litigiu, critica este nefondată, întrucât în favoarea intimatei-reclamante operează prezumţia legală relativă stipulată la art. 1854 C. civ., potrivit căreia „posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar, dacă nu este probat că a început a proba pentru altul”.
Datorită dificultăţii dovedirii elementului intenţional, legiuitorul a înţeles să înlesnească această dovadă prin instituirea prezumţiei legale a existenţei elementului psihologic, care este dedus din elementul material al posesiei, pornindu-se de la premisa că stăpânirea materială este o exprimare a voinţei ca această stăpânire să se facă animo sibi habendi.
În mod corect s-a reţinut existenţa elementului intenţional al posesiei, prin construirea Casei parohiale pe terenul primit ca donaţie, înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară provizorie deschisă conform Decretului-lege nr. 115/1938, înscrierea ca titular de rol fiscal, executarea lucrărilor topografice şi obţinerea Planurilor de amplasament şi delimitare a imobilului, intimata-reclamantă dovedindu-şi intenţia de a stăpâni terenul în litigiu în calitate de proprietar, pentru sine, iar nu pentru apelantul-pârât Municipiul Bucureşti.
Prin urmare, şi critica potrivit căreia nu a operat intervertirea precarităţii în posesie nu poate fi primită, deoarece reclamanta a exercitat asupra terenului din str. Mântuleasa o posesie sub nume de proprietar.
Apelantul-pârât invocă lipsa calităţii procesuale pasive, arătând că legitimare procesuală în cauză are Primăria de sector, deoarece nu opune vreun drept reclamantei cu privire la construcţiile edificate de aceasta, iar speţa nu se află în ipoteza art. 489 C. civ., în sensul că materialele folosite la construcţie ar aparţine municipalităţii şi nici considerentele de opozabilitate a hotărârii nu-i justifică participarea în proces în calitate de pârât.
Acţiunea promovată de reclamantă, prin care urmăreşte constatarea calităţii sale de proprietar asupra construcţiilor pe care le-a edificat pe terenul ce este proprietatea sa ca efect al prescripţiei achizitive de lungă durată, este o acţiune interogatorie, iar în condiţiile art. 482 C. civ. (1864), calitate procesuală pasivă într-o astfel de acţiune are doar persoana ce contestă dreptul de proprietate al proprietarului terenului asupra construcţiilor edificate pe acesta.
Din probele administrate în cauză a reieşit faptul că terenul situat în str. Mântuleasa a aparţinut domeniului privat al Municipiului Bucureşti, astfel încât singura autoritate care ar putea contesta dreptul de proprietate al intimatei-reclamante asupra construcţiilor este apelantul.
Aspectele invocate prin motivele de apel, referitoare la necesitatea existenţei unei autorizaţii de construire în temeiul normelor legale în vigoare la momentul edificării, respectiv a Decretului nr. 144/1958, nu au nicio relevanţă din punctul de vedere al legitimării procesuale pasive, ci exclusiv pe planul raporturilor de natură administrativă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, criticând-o pentru următoarele motive:
1. Pentru ca posesia îndelungată a unui imobil să îşi producă efectul achizitiv prevăzut de lege, este necesar să îndeplinească toate cerinţele prevăzute de art. 1847 C. civ., iar în speţă nu este întrunită cea privind exercitarea posesiei sub nume de proprietar.
În mod greşit instanţa de apel a constatat că în favoarea intimatei-reclamante a operat prezumţia legală relativă stipulată de art. 1854 C. civ., respectiv existenţa elementului intenţional al posesiei, întrucât stăpânirea terenului în prezent de către reclamantă nu este sub nume de proprietar, nefăcându-se nicio dovadă în sensul achitării impozitului pentru întreaga suprafaţă de 1531 mp, timp de 30 de ani.
Pentru terenul situat în str. Mântuleasa, a figurat ca titular de rol Biserica Mântuleasa pentru 760 mp, şi nu 1531.
În absenţa unor probe care să confirme plata impozitului timp de 30 de ani nu se poate prezuma că intimata-reclamantă a achitat impozitul pentru întreaga suprafaţă de 1531 mp, cerinţă obligatorie pentru instituţia uzucapiunii.
Instanţa de apel a prezumat că intimata-reclamantă a stăpânit întreaga suprafaţă de 1531 mp, considerând că sarcina dovedirii stăpânirii imobilului sub nume de proprietar revenea apelantului-pârât.
Însă, pentru a fi admisă acţiunea în uzucapiune este necesar ca reclamanta să facă dovada stăpânirii imobilului sub nume de proprietar, adică să facă dovada achitării impozitului timp de 30 de ani pentru 1531 mp.
2. Referitor la capătul de cerere privind accesiunea, s-a apreciat în mod eronat calitatea sa procesuală pasivă.
Cererea formulată în condiţiile art. 492 C. civ. trebuia să fie îndreptată împotriva fostului proprietar al terenului care poate emite pretenţii sau solicita vreun drept în legătură cu aceasta proprietate şi nu împotriva Municipiului Bucureşti, care nu a avut vreo legătură cu proprietatea în discuţie.
De asemenea, Municipiul Bucureşti nu are nici atribuţii în ceea ce priveşte evidenţa fiscală a imobilelor ori eliberarea autorizaţiilor de construire, toate acestea fiind de competenţa primăriei de sector.
Municipiul Bucureşti nu are raport juridic cu reclamanta, nefiind nici proprietarul materialelor şi nici cel care a ridicat construcţia cu materiale proprii. Mai mult, dreptul de accesiune aparţine numai proprietarului terenului şi poate fi invocat numai în contradictoriu cu proprietarul materialelor sau cu cel care a construit cu materialele sale pe terenul proprietarului.
Pe de altă parte, cazurile de accesiune sunt reglementate de codul civil prin norme de drept care nu pot fi interpretate extinctiv şi nici nu există, ca o creaţie a practicii judecătoreşti, cazul invocat de intimata reclamantă, prin care proprietarul terenului solicită să se constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra construcţiei pe care a edificat-o cu materialele sale proprii şi cu eforturi proprii pe terenul proprietatea sa.
Asupra criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele:
1. Cu privire la modul de soluţionare a capătului de cerere privind constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului teren prin uzucapiune, recurenta-pârâtă reclamă neîntrunirea tuturor cerinţelor prevăzute de art. 1847 C. civ., respectiv pe cea privind exercitarea sub nume de proprietar a posesiei, cu detalierea argumentului invocat în susţinerea criticii.
Prezentul dosar a mai parcurs un ciclu procesual, iar printre criticile deduse judecăţii în faţa instanţei de recurs anterioare nu s-a aflat şi aceasta.
Prin urmare, aşa cum a reţinut, de altfel, şi prima instanţă în rejudecare, prin necontestarea în faţa instanţei recurs a modului de apreciere a caracteristicilor posesiei, acesta se bucură de putere de lucru judecat şi nu mai pot fi reiterate critici sub acest aspect cu ocazia rejudecării - prin decizia de recurs s-au determinat limitele de rejudecare a cauzei, din perspectiva dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ.
2. În ceea ce priveşte modul de soluţionare a capătului de cerere privind accesiunea, recurenta-pârâtă invocă, în primul rând, lipsa calităţii sale procesuale pasive, iar această critică a fost formulată, alături de cea privind lipsa calităţii procesuale pasive pe capătul de cerere privind uzucapiunea, prin cererea de recurs formulată în primul ciclu procesual – invocându-se faptul că materialele folosite la construcţie nu îi aparţin, nu are nici un drept asupra lor şi nici nu pretind un astfel de drept.
Prin decizia de recurs s-a constatat că a fost legat în mod corespunzător cadrul procesual prin atragerea în proces a Municipiului Bucureşti, faţă de dispoziţiile speciale, derogatorii de la dreptul comun în materia uzucapiunii, conţinute în art. I din Legea nr. 455/2006 – considerent prin care s-a soluţionat întreaga critică privind lipsa calităţii procesuale pasive, dată fiind unicitatea cadrului procesual în care pot fi soluţionate cererile privind dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra unui teren şi prin accesiune asupra construcţiilor edificate pe acesta.
În aceste condiţii, determinate de o normă specială, nu mai pot fi valorificate apărări, sub acelaşi aspect al lipsei calităţii procesuale pasive, referitoare la lipsa atribuţiilor în evidenţa fiscală a imobilelor ori eliberarea autorizaţiilor de construire,care ar fi de competenţa primăriei de sector - mai mult, deşi aspectul legat de autorizarea edificării construcţiilor a fost dezlegat prin prima decizie de apel pronunţată în primul ciclu procesual, prin cererea de recurs nu s-au formulat critici de nelegalitate.
Având în vedere şi că extinderea în speţă a cazurilor în care poate interveni accesiunea nu a fost reclamată anterior, urmează a fi reţinute considerentele subliniate mai sus referitoare la puterea de lucru judecat şi limitele de rejudecare generate de primul ciclu procesual.
În considerarea acestor argumente, care susţin caracterul nefondat al recursului, Înalta Curte urmează să facă aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi să dispună în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin primarul general împotriva deciziei nr. 155 A din data de 26 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 decembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4620/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5727/2013. Civil. Legea 10/2001.... → |
|---|
