ICCJ. Decizia nr. 5727/2013. Civil. Legea 10/2001. Completare/lămurire dispozitiv. Recurs

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 5727/2013

Dosar nr. 3610/1/2013

Şedinţa publică de la 10 decembrie 2013

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Prahova sub nr. 4194/2002, reclamanţii L.O. şi B.V. au chemat în judecată pe pârâta SC „C.P." SA, solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună anularea hotărârii nr. 14 din 11 decembrie 2001 emisă de Consiliul de Administraţie; să se constate dreptul lor de proprietate asupra cotei de ½ din imobilul denumit ,,S." situat în Dealul Mărunţiş, Urlaţi, judeţul Prahova, compus din 16 ha vie, conacul cu dependinţele lui, instalaţiile, clădirile, uneltele de exploatare şi, pe cale de consecinţă, restituirea acestora în natură.

În motivarea acţiunii, s-a arătat că imobilul a aparţinut în întregime autorului reclamanţilor, decedat la 16 ianuarie 1951, conform actelor pe care le indică în cererea de chemare în judecată, acesta fiind preluat de stat în mod abuziv.

Au mai arătat reclamanţii, că, în baza Legii nr. 10/2001, au notificat unitatea deţinătoare a imobilului, respectiv pe intimată, care nu a dat curs notificării lor, astfel că s-a impus promovarea acţiunii de faţă.

Prin întâmpinarea formulată, intimata a invocat excepţiile inadmisibilităţii acţiunii, necompetenţei materiale a instanţei, aceea a lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, precum şi excepţia privind prescripţia achizitivă, toate fiind puse în discuţia părţilor şi respinse, ca neîntemeiate în şedinţa publică din 21 mai 2002.

Totodată, prin întâmpinare, intimata a solicitat a se cita în cauză APAPS Bucureşti, motivat de faptul că societatea deţinătoare a imobilului s-a privatizat.

La data de 21 mai 2002, intimata a formulat cerere de chemare în garanţie a APAPS Bucureşti, solicitând instanţei ca, în situaţia în care se va admite cererea reclamanţilor, să fie obligată prin aceeaşi hotărâre chemata în garanţie să restituie valoarea bunului ce face obiectul prezentului dosar la preţul de circulaţie din momentul pronunţării, ce va fi reactualizat până la momentul achitării efective.

În motivarea cererii, s-a arătat că intimata este societate privatizată, conform art. 27 şi art. 46 din Legea nr. 10/2001 şi, în atare situaţie, nu are calitate procesuală în cazul în care se solicită restituirea unui imobil aflat în patrimoniul său, singura soluţie pe care instanţa o poate da fiind aceea de obligare a APAPS, ca instituţie implicată în privatizare, să plătească eventualele despăgubiri, în condiţiile în care reclamanţii fac dovada îndeplinirii cerinţelor stabilite de actul normativ menţionat anterior.

Chemata în garanţie APAPS Bucureşti a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, precum şi respingerea cererii de chemare în garanţie, motivat de faptul că asigură cumpărătorilor, cu care încheie contracte de vânzare-cumpărare de acţiuni, repararea prejudiciilor cauzate acestora prin executarea unor hotărâri definitive şi irevocabile, care obligă la restituirea în natură către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de la stat. Intimata SC „C.P." SA a precizat, la data de 5 decembrie 2002, că o parte din terenul ce face obiectul litigiului, respectiv 14,88 ha, se află în administrarea SC „V." SA Urlaţi, a cărei introducere în cauză s-a solicitat, cerere încuviinţată de instanţă la aceleaşi termen.

După administrarea probatoriilor, Tribunalul Prahova, prin sentinţa civilă nr. 46 din 21 ianuarie 2003, a admis în parte acţiunea; a anulat hotărârea nr. 14 din 11 decembrie 2001 emisă de intimata SC „C.P." SA; a constatat dreptul de proprietate al contestatorilor pentru cota de din imobilul compus din teren şi construcţiile aflate pe acesta, situat în Dealul „Mărunţiş" Urlaţi, judeţul Prahova, cunoscut sub denumirea de „S.", aşa cum a fost identificat prin raportul de expertiză topometrică P.D. şi schiţa de plan anexă la acesta.

Prin aceeaşi hotărâre, s-a respins capătul de cerere privind restituirea în natură a imobilului, instalaţiilor şi obiectelor de inventar, s-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanţie a APAPS Bucureşti şi a fost obligată intimata SC „C.P." SA Ploieşti să plătească reclamanţilor suma de 5.000.000 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu pentru expert.

Sentinţa a fost atacată cu apel atât de reclamanţi, cât şi de intimata SC „C.P." SA Ploieşti, care au considerat-o nelegală şi netemeinică, iar prin decizia civilă nr. 108 din 13 mai 2003, Curtea de Apel Ploieşti a respins, ca nefondate, apelurile declarate de părţi.

Împotriva deciziei mai sus menţionate au declarat recurs părţile, criticând-o pentru nelegalitate, iar prin decizia civilă nr. 7864 din 5 octombrie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate, a casat decizia civilă nr. 108 din 13 mai 2003 a Curţii de Apel Ploieşti şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Pentru a dispune astfel, Înalta Curte a reţinut că, în mod judicios, instanţele au decis că hotărârea nr. 14 din 11 decembrie 2001 a Consiliului de Administraţie îmbracă forma unei dispoziţii prin care se refuză restituirea imobilului, dispoziţie care poate fi contestată în temeiul art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, iar în atare situaţie competenţa de soluţionare a acţiunii revine secţiei civile a tribunalului, conform Legii nr. 10/2001, fiind considerată astfel neîntemeiată excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi a prematurităţii acţiunii.

Referitor la termenul de promovare a contestaţiei, s-a menţionat că aceasta se încadrează în intervalul de 30 de zile prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel încât excepţia tardivităţii nu poate fi primită, ca, de altfel, nici excepţia prescripţiei achizitive, întrucât imobilul a fost preluat fără titlu în proprietatea statului .

S-a considerat, totodată, că sunt nefondate criticile recurentei pârâte în sensul că s-ar fi încălcat dispoziţiile referitoare la reprezentare şi principiul unanimităţii în materia acţiunii în revendicare, deoarece acţiunea se întemeiază pe Legea nr. 10/2001, care derogă de la dreptul comun şi că aceasta nu este guvernată de prevederile art. 480 şi următoarele C. civ.

Pe fondul cauzei, s-a apreciat că se impune casarea cu trimitere spre rejudecare pentru ca instanţa de apel să stabilească prin probe dacă recurenta pârâtă este privatizată integral, se încadrează în societăţile la care se referă art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată, şi, deci, sunt incidente prevederile acestui text de lege sau se impune restituirea în natură, şi dacă imobilul se încadrează în prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

În continuare, s-a arătat că instanţa va analiza în ce măsură este admisibilă sau nu cererea de chemare în garanţie a A.V.A.S. Bucureşti şi dacă B.R.M. este una şi aceeaşi persoană cu B.R.M., autoarea recurentului-reclamant.

Prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC „V." SA Urlaţi, deoarece din expertiza efectuată la instanţa de fond a rezultat că această societate deţine 14 ha de teren din imobilul în litigiu, iar în ceea ce priveşte recursul reclamanţilor, s-a considerat că el se impune a fi admis întrucât cererea de restituire în natură în cotă de 1/2, solicitată de aceştia prin acţiune, depinde de rezolvarea împrejurărilor expuse în precedent.

Prin decizia civilă nr. 7 din 19 ianuarie 2009, pronunţată în rejudecare, Curtea de Apel Ploieşti a admis excepţia inadmisibilităţii cererii completatoare a acţiunii, invocată de SC C.H. SA, a respins ca inadmisibilă cererea completatoare a acţiunii formulată de reclamanţii L.O. şi B.V., a respins ca nefondat apelul reclamanţilor L.O. şi B.V., a admis apelul intimatei SC C.H. SA Ploieşti şi a schimbat în parte sentinţa în sensul că a respins, ca neîntemeiată, acţiunea.

Prin aceeaşi decizie, s-a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei, privind respingerea cererii de chemare în garanţie a A.V.A.S. Bucureşti şi s-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei instanţei de apei au formulat recurs la data de 02 martie 2009 reclamanţii L.O. şi B.V., prin care au criticat-o pentru nelegalitate, iar prin decizia civilă nr. 1416 din 3 martie 2010, pronunţată în dosarul nr. 2624/1/2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamanţii L.O. şi B.V.; a casat în parte decizia şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, păstrând dispoziţiile deciziei cu privire la admiterea excepţiei inadmisibilităţii cererii completatoare a acţiunii şi respingerii pe cale de consecinţă a acesteia, reţinând, în esenţă, următoarele.

Din conţinutul normativ al art. 312 alin. (1), (2) şi (3) C. proc. civ., coroborat cu cel al art. 313 şi art. 314 C. proc. civ. - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite - rezultă în mod clar ideea conform căreia stabilirea situaţiei de fapt este atributul suveran al instanţelor fondului, ceea ce înseamnă, în concret, în accepţiunea conturată în mod constant de jurisprudenţă, dreptul acestor instanţe de a constata faptele şi de a aprecia forţa probantă a dovezilor administrate în cauză, iar realizarea acestei situaţii-premisă, pentru o judecată concretă şi efectivă în recurs, presupune în mod necesar şi obligaţia instanţei de judecată de a pune de acord, prin motivare, faptele alegate, probele administrate în cauză, respectiv consecinţele desprinse din operaţiunea de apreciere a acestora, în raport de regulile de drept aplicabile raportului juridic litigios, cu atât mai mult cu cât, în cauza de faţă, limitele rejudecării, erau determinate, pe de o parte, de regulile devoluţiunii în apel - art. 295 alin. (1) C. proc. civ. - iar, pe de altă parte, de limitele casării - în raport de conţinutul explicit al deciziei de casare - respectiv, dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

S-a mai arătat de instanţa supremă, că, deşi, prin decizia civilă nr. 7864 din 5 octombrie 2006, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate, a casat decizia civilă nr. 108 din 13 mai 2003 a Curţii de Apel Ploieşti şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, reţinând că, instanţa fondului, cu ocazia rejudecării, ar fi trebuit, cu prioritate, pentru a evita orice neregularitate, în configurarea soluţiei pronunţate, să stabilească aceste coordonate, în acest sens fiind edificatoare motivele invocate şi considerentele pe care s-a sprijinit admiterea recursului, respectiv dispozitivul deciziei de casare.

Neprocedând în acest fel, a reţinut instanţa de recurs, rejudecarea pricinii în faţă instanţei de apel s-a realizat în condiţii care nu au asigurat garanţiile dreptului prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, conform căruia orice persoană are dreptul ca o instanţă să judece orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil, pentru situaţia de faţă, în sistemul dublului grad de jurisdicţie.

De asemenea, s-a reţinut că se justifică în contextul particular al cauzei pendinte inclusiv ipoteza existenţei unor motive contradictorii şi străine de natura pricinii, în condiţiile în care, instanţa de apel, împotriva unor norme exprese de procedură - art. 295 alin. (1) teza 1, cât şi a unui text legal explicit de drept substanţial, art. 2 alin. (2) - „persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietari avută la data preluării, pe care o reexercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti, conform prevederilor" - a apreciat că nu se mai impune a se constata calitatea de proprietari avută la data preluării pentru cota ce le revenea reclamanţilor din imobilul în litigiu.

În acelaşi sens, s-a reţinut că, deşi reţine că instanţa supremă a stabilit că preluarea bunului în proprietatea statului s-a făcut în mod abuziv, instanţa de apel nu a valorizat în niciun fel această situaţie, prin raportare la chestiunea expresă pe care o avea de dezlegat în rejudecare, rezumându-se doar să constate că reclamanţii nu au formulat cerere care să vizeze desfiinţarea actului prin care s-a realizat privatizarea şi că acest fapt plasează pârâta în poziţia unui subdobânditor de bună-credinţă.

În ceea ce priveşte cererea completatoare formulată de reclamanţi la data de 30 aprilie 2007, în faţa instanţei de apel, după casarea cauzei cu trimitere spre rejudecare, s-a apreciat că instanţa în mod corect a respins-o ca inadmisibilă, prin raportare la dispoziţiile exprese şi imperative ale art. 294 alin. (1) teza 1 C. proc. civ. - în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi - scopul acestei reglementări fiind acela de a se garanta principiul dublului grad de jurisdicţie. O atare solicitare reprezintă în sine o cerere nouă, care nu poate fi formulată pentru prima dată în faţa instanţei de apel şi nici nu poate fi considerată o majorare a pretenţiilor iniţiale, deoarece nu se încadrează în cerinţele art. 294 alin. (2) C. proc. civ.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia nr. 5 din 19 ianuarie 2011, a admis apelul declarat de reclamanţii L.A. şi B.V.; a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a dispus restituirea în natură a 1/2 din imobilului compus din teren şi construcţii identificat prin raportul de expertiză şi schiţa anexă P.D.; a luat act că s-a renunţat la capătul de cerere privind restituirea în natură a instalaţiilor şi obiectelor de inventar; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei şi a luat act că se vor solicita cheltuieli de judecată, pe cale separată.

Prin cererea înregistrată la această instanţă la data de 21 februarie 2010, petenta L.A. a solicitat completarea dispozitivului deciziei nr. 5 din 19 ianuarie 2011, întrucât instanţa a omis să se pronunţe asupra apelului declarat de apelanta - pârâtă SC C.H. SA.

Prin decizia nr. 80 din 21 martie 2011, Curtea de Apel Ploieşti - Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins excepţia inadmisibilităţii şi a lipsei de interes invocată de intimata SC C.H. SA; a admis cererea de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 5 din 9 ianuarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti formulată de L.A.; a dispus completarea dispozitivului deciziei civile nr. 5/2011, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, în sensul că respinge, ca nefondat, apelul formulat de intimata SC C.H. SA Ploieşti împotriva sentinţei civile nr. 46 pronunţată la data de 21 ianuarie 2003 de Tribunalul Prahova.

Împotriva deciziei nr. 5 din 19 ianuarie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, a declarat recurs SC C.H. SA.

Împotriva deciziei nr. 80 din 21 martie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, a declarat recurs pârâta.

Prin decizia civilă nr. 2340 pronunţată la data de 29 martie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate de pârâta SC C.H. SA împotriva deciziei nr. 5 din 19 ianuarie 2011 şi a deciziei nr. 80 din 21 martie 2011 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti - Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pe care le casează şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, reţinând următoarele.

Recursurile declarate de recurenta pârâtă SC C.H. SA împotriva deciziilor recurate se întemeiază în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte hotărârile recurate, s-a constatat că instanţa de apel, în soluţionarea cauzei, era ţinută de dezlegările obligatorii date prin decizia nr. 1416 din 3 martie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs, potrivit art. 315 C. proc. civ., privind necesitatea administrării probatoriului adecvat pentru stabilirea corectă a situaţiei de fapt şi stabilirea normelor legale incidente în speţă, şi, totodată, de limitele rejudecării stabilite prin aceasta.

În rejudecare, instanţa de apel, prin decizia nr. 5 din 19 ianuarie 2011, fără să se conformeze, în sensul celor mai sus expuse, deciziilor pronunţate în recurs, în sensul administrării probatoriul necesar pentru stabilirea pe deplin a situaţiei de fapt şi a normelor legale incidente în speţă, a pronunţat hotărârile recurate, reţinând, în privinţa apelului reclamantei L.A., că „rezultă din decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie că imobilul a fost preluat abuziv, astfel că nu sunt incidente dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, dimpotrivă devin aplicabile dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001", în baza cărora a constatat că imobilele în litigiu sunt restituibile în natură persoanei îndreptăţite, şi că, în cel de-al doilea ciclu procesual, în apel, potrivit deciziei instanţei de recurs, au fost ignorate dispoziţiile deciziei de casare, cu referire la decizia pronunţată în recurs în primul ciclu procesual, care au stabilit că preluarea imobilului a fost abuzivă, fără titlu valabil.

Cu privire la incidenţa art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, s-a reţinut că terenul este situat în extravilan şi deşi textul de lege sus menţionat arată că nu intră sub incidenţa legii terenurile situate în extravilanul localităţii la data preluării abuzive sau la data notificării, „totuşi terenul în litigiu face obiectul Legii nr. 10/2001, întrucât contestatorii nu au obţinut în baza niciunei legi de reparaţie restituirea terenului în litigiu".

Procedând astfel, instanţa de apel, nu s-a conformat dezlegărilor date de instanţele de recurs şi nu a rejudecat procesul în sensul şi în limitele stabilite prin hotărârile pronunţate de instanţa superioară, respectiv nu a arătat în considerentele deciziei motivele de fapt şi de drept pentru care nu a respectat aceste dezlegări şi, de asemenea, care sunt motivele pentru care a înlăturat apărările pârâtei, ceea ce echivalează cu nemotivarea acestei decizii. Neîndeplinirea acestei cerinţe legale, a motivării hotărârii pronunţate de instanţa de apel, raportat la prevederile art. 261 alin. (5) C. proc. civ. şi art. 6 din CEDO, constituie motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., iar această situaţie face imposibilă analiza legalităţii deciziei, în raport de soluţia pronunţată prin aceasta, în calea de atac a recursului.

De altfel, această hotărârea este nemotivată şi pentru considerentul că instanţa de apel, urmare a admiterii apelului reclamanţilor, schimbării sentinţei apelate şi restituirii către reclamanţi a 1/2 din imobilul în litigiu în natură, a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate, inclusiv cu privire la cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă, în contradictoriu cu APAPS Bucureşti, cerere respinsă de prima instanţă, fără să arate argumentele de fapt şi de drept pentru care a menţinut această soluţie.

Cu privire la fondul litigiului, s-a constatat că dezlegarea chestiunii de drept privind preluarea imobilului de către stat, ca fiind abuzivă, nu era suficientă pentru soluţionarea cauzei, în sensul art. 314 C. proc. civ., aşa cum s-a stabilit prin două decizii irevocabile pronunţate de către instanţa de recurs, ceea ce a impus şi soluţiile de casare cu trimitere spre rejudecare a acesteia, în primele două cicluri procesuale, întrucât nu era pe deplin stabilită situaţia de fapt.

În concret, instanţa de trimitere, conformându-se deciziilor de casare, în rejudecarea cauzei, trebuia să stabilească regimul juridic al imobilului teren, în litigiu, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv, în primul rând, să stabilească dacă acesta face obiectul acestei legi în raport de dispoziţiile art. 8 alin. (1) din acest act normativ.

Prin urmare, potrivit acestui text de lege, instanţa trebuia să verifice regimul juridic al imobilului în raport de ambele ipoteze reglementate de acest text de lege, întrucât pentru a intra sub incidenţa Legii nr. 10/2001 trebuie ca imobilul să nu fi făcut obiectul legilor fondului funciar şi nici să nu fi fost situat în extravilan atât la data preluării, cât şi la data formulării notificării.

În al doilea rând, dacă se reţinea că imobilul în litigiu face obiectul Legii nr. 10/2001, instanţa de trimitere trebuia să stabilească unitatea deţinătoare a acestuia, iar dacă aceasta era integral privatizată, în sensul art. 29 din Legea nr. 10/2001, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru a hotărî asupra naturii măsurilor reparatorii la care sunt îndreptăţiţi reclamanţii, respectiv restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, trebuia să stabilească modalitatea de preluare a imobilului de către stat, în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, cu titlu valabil sau fără titlu valabil, întrucât, potrivit acestui act normativ, toate preluările făcute de stat în această perioadă au caracter abuziv, cu atât mai mult cu cât atât prin criticile formulate în apel, cât şi prin cele formulate în recurs, pârâta SC C.H. SA Ploieşti a susţinut, cu privire la preluarea imobilului de către stat, că art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu este aplicabil, respectiv că imobilul a fost preluat de stat cu titlu valabil.

De apreciat că, în privinţa preluării imobilului de către stat, instanţa de recurs în cel de-al doilea ciclu procesual a stabilit că a fost abuzivă, trimiterile din considerentele acesteia cu privire la modul de preluare a imobilului „fără titlu", vizând criticile formulate de recurenţii reclamanţi.

Tot cu privire la natura măsurilor reparatorii pentru imobilul în litigiu, în condiţiile în care se constata că acesta este deţinut de o societate comercială integral privatizată şi a fost preluat de stat fără titlu valabil, devenind incidente prevederile art. 29 din Legea nr. 10/2001, trebuia să se aibă în vedere că modificările aduse art. 27 din Legea nr. 10/2001, în forma iniţială, devenit art. 29 în forma republicată, prin Legea nr. 247/2005, au fost declarate neconstituţionale prin decizia nr. 830/2008 a Curţii Constituţionale. În subsidiar, în măsura în care restituirea în natură nu este posibilă, instanţa de apel trebuia să stabilească entitatea obligată să propună măsurile reparatorii în echivalent.

Prin urmare, instanţa de apel, nerespectând dezlegările obligatorii ale instanţei de recurs, în rejudecarea pricinii, a pronunţat o hotărâre nelegală, cu încălcarea art. 314 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte recursul formulat de pârâta SC C.H. SA Ploieşti împotriva deciziei nr. 80 din 21 martie 2011, pronunţată de aceeaşi instanţă, s-a constatat că este întemeiat, în raport şi de motivul de ordine publică, prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocat de instanţă, din oficiu, pentru următoarele considerente:

Excepţiile lipsei de interes în formularea cererii de completare dispozitiv şi a inadmisibilităţii acesteia, invocate de recurenta pârâtă, se constată că sunt nefondate, întrucât, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, această cerere a fost formulată în temeiul art. 281² C. proc. civ., iar potrivit acestui text de lege oricare dintre părţi poate formula o asemenea cerere, pe de o parte, iar pe de altă parte, reclamanta are interesul ca raportul juridic dintre aceasta şi pârâtă să fie soluţionat unitar, respectiv ca instanţa să se pronunţe cu privire la toate cererile cu care a fost investită.

Însă, cu privire la fondul apelului declarat de pârâta SC C.H. SA, din considerentele acestei decizii rezultă că prin considerentele deciziei a cărui completare se solicită, nr. 5 din 9 ianuarie 2011, „se arată că se va respinge apelul acesteia şi motivele pentru care se impune această soluţie".

Or, motivarea unei hotărâri, prin care instanţa expune considerentele de fapt şi de drept pentru care a adoptat soluţia ce se regăseşte în dispozitivul acesteia, face corp comun cu dispozitivul său.

De aceea, nu poate fi primită susţinerea instanţei de apel în sensul că motivarea căii de atac soluţionată pe calea cererii de completare formulată în temeiul art. 281 C. proc. civ., se regăseşte în conţinutul altei decizii şi, din aceste considerentele, decizia nr. 80 din 21 mai 2011 pronunţată de instanţa de apel apare ca nemotivată din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ceea ce echivalează cu nepronunţarea instanţei de apel asupra fondului apelului declarat de pârâta SC C.H. SA.

Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza art. 312 alin. (2) C. proc. civ., fără a mai analiza celelalte motive de recurs formulate de recurenta pârâtă, a admis recursurile declarate de aceasta, a casat deciziile recurate şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Cu ocazia rejudecării, instanţa de apel va ţine seama de celelalte critici formulate de pârâtă, va face verificările necesare în sensul celor mai sus expuse şi va ţine seama de toate mijloacele de apărare invocate de părţi, pentru justa soluţionare a cauzei.

Rejudecând cauza după casare, prin decizia civilă nr. 18 din 13 februarie 2013, a fost admis apelul declarat de reclamanţii L.A. - în calitate de moştenitoare a defunctului L.O., şi pârâta SC C.H. SA Ploieşti, împotriva sentinţei civile nr. 46 din 21 ianuarie 2003 pronunţată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC V. SA şi intimatul chemat în garanţie AVAS Bucureşti şi în consecinţă a fost schimbată în parte sentinţa în sensul că s-a dispus restituirea în natură a 1/2 din imobilul compus din teren şi construcţii în punctul ,, S." situat în dealul Mărunţiş, Urlaţi, jud. Prahova. S-a luat act că s-a renunţat la capătul de cerere privind restituirea în natură a instalaţiilor şi obiectelor de inventar. S-a respins cererea de chemare în garanţie a AVAS Bucureşti. S-au menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.

În motivarea deciziei s-au reţinut următoarele.

Limitele primei dispoziţii de casare vizează în exclusivitate modificările aduse prin Legea nr. 247/2005, art. 27, devenind 29 din Legea nr. 10/2001, modificare declarată însă neconstituţională prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 830/2008.

În ceea ce priveşte stabilirea modalităţii de preluare a imobilului de către stat cu titlu sau fără titlu valabil, aşa cum s-a menţionat în decizia de casare, Curtea a reţinut că s-a solicitat de către apelanţi restituirea în natură deoarece acesta a intrat în posesia statului fără titlu valabil, iar potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în această situaţie restituirea în natură este obligatorie fiind aplicabilă procedura prev. de art. 21 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001 şi nu cea prevăzută de art. 27 din aceeaşi lege.

Aplicabilitatea art. 27 este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a două condiţii şi anume: preluarea imobilului cu titlu valabil şi existenţa acestuia în patrimoniul unei societăţi privatizate.

În cauza de faţă, prima condiţie a art. 27 nu este îndeplinită, imobilul fiind preluat de stat, în baza Decretului nr. 494/1956, care nu constituie titlu valabil, astfel că se impune restituirea în natură a acestuia, potrivit art. 21 din lege, deoarece art. 27 este de strictă aplicabilitate şi constituie excepţia de la regula restituirii în natură. În acest sens s-a pronunţat şi ICCJ – decizia nr. 661/2006, Decizia nr. 10173/2006 şi decizia nr. 6461/2004.

Decretul nr. 494/1956 nu constituie titlu valabil pentru stat pentru următoarele motive.

Preluarea imobilului s-a făcut în baza decretului menţionat mai sus prin intermediul Băncii de Stat pentru plata unor impozite, a unor datorii, în mod abuziv, deoarece foştii proprietari s-au aflat în imposibilitate de a-şi exercita dreptul de apărare.

Astfel, autorul apelanţilor nu s-a încadrat în categoria proprietarilor care aveau datorii la bănci. Dovada de necontestat o constituie însăşi adresa Băncii RPR - sucursala Urlaţi Cricov din 12 aprilie 1951, din care rezultă fără putinţă de tăgadă că la acea dată, V.D. (decedat la 15 ianuarie 1951), avea angajamente la bancă în sumă de 460.000 lei scadente la data de 31 decembrie 1950, dar avea în cramă 200 l ţuică şi de încasat 750.000 lei.

Deci, aşa cum susţine şi apelanta, nu numai că datoria băncii era acoperită, dar aceasta prin preluarea cramei a încasat nejustificat şi diferenţa de bani pe care crama o avea de încasat, de 290.000 lei (750.000-460.000), precum şi cei 200 l ţuică.

Dacă s-ar admite ca titlul cu care imobilul a fost preluat este decretul nr. 494/1956, ar însemna ca acesta să retroactiveze, deoarece din actele dosarului rezultă că imobilul a trecut în posesia statului în 1952, la data preluării de către Bancă, şi nu la data emiterii decretului.

De asemenea, decretul mai sus menţionat nu întruneşte condiţiile de publicitate, acesta nefiind publicat în M. Of. pentru a produce efecte juridice.

Din actele dosarului rezultă de asemenea că autorul apelanţilor reclamanţi nu mai era în viaţă la data preluării imobilului de către Bancă în 1952 şi cu atât mai mult la data emiterii decretului nr. 494/1956, el fiind decedat încă din anul 1951.

În aceste condiţii nu se poate susţine că statul are un titlu de proprietate conform art. 645 C. civ., pentru că statul intrând în stăpânirea imobilului fără titlu şi în mod abuziv, nu a exercitat o posesie utilă în sensul disp. art. 1846-1847 vechiul C. civ.

Pe linia dispoziţiilor de casare, Curtea a verificat şi incidenţa dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, reţinându-se că imobilul în litigiu se încadrează în categoria celor ce pot fi revendicate în baza Legii nr. 10/2001 şi nu în baza legilor fondului funciar.

Pentru a fi exclus de la incidenţa Legii nr. 10/2001, imobilul trebuia să fi făcut obiectul de reglementare al legilor fondului funciar şi reparaţia pentru preluarea abuzivă să se fi putut realiza în temeiul acestor acte normative (ICCJ - Decizia nr. 2512/2007).

După cum rezultă din adresa nr. 995 din 04 februarie 2013 eliberată de Primăria oraş Urlaţi (aflată la fila 62) terenul revendicat este situat în intravilan şi nu a fost revendicat potrivit dispoziţiilor legii fondului funciar.

În ceea ce priveşte incidenţa dispoziţiilor art. 45 (fost 46) din Legea nr. 10/2001, acesta nu se aplică cauzei de faţă, fiindcă privatizarea pârâtei apelante s-a făcut prin transferul dreptului de proprietate asupra acţiunilor sociale aparţinând statului (contract de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 796 din 25 noiembrie 1998), ceea ce implică o transmisiune cu titlu universal şi nu a reprezentat o formă de înstrăinare a bunurilor imobile, art. 45 vizând numai înstrăinările cu titlu particular.

Se mai reţine că art. 45 face referire la acte juridice de înstrăinare, acte care presupun orice acte translative de proprietate între vii sau pentru cauză de moarte, având ca obiect bunuri (ex. vânzarea-cumpărarea, schimbul, darea în plată, donaţia, contractul de întreţinere, legatul).

Nu intră sub incidenţa dispoziţiilor acestui articol operaţiunile juridice de transformare a unor persoane juridice, deoarece pe de o parte în aceste cazuri operează o transmisiune universală sau cu titlu universal către persoana juridică dobânditoare, care rămâne ţinută de aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi persoana juridică transmiţătoare, iar pe de altă parte, art. 45 alin. (2) vizează numai înstrăinările cu titlu particular.

Faţă de aceste considerente, întrucât imobilul a fost preluat abuziv, fără titlu valabil, Curtea constată că în cauză sunt incidente prevederile art. 2 alin. (2) în sensul restituirii în natură, conform procedurii prevăzută de art. 21 alin. (1) şi (2).

Nu sunt aplicabile prevederile art. 29 din lege întrucât acestea se referă la imobile preluate cu titlu valabil şi nici art. 45 întrucât vizează numai înstrăinările cu titlul particular, ori privatizarea pârâtei s-a făcut prin transferul dreptului de proprietate asupra acţiunilor sociale ale statului, ceea ce implică o transmisiune universală sau cu titlu universal.

În ceea ce priveşte chemarea în garanţie a AVAS Bucureşti s-au reţinut următoarele.

Pe de o parte, AVAS nu poate fi obligat la despăgubiri către reclamanţi, deoarece nu există un raport juridic direct între aceste părţi (AVAS fiind chemată în garanţie de către societatea pârâtă), iar, pe de altă parte, prin notificarea adresată pârâtei, cât şi prin cererea adresată instanţei s-a solicitat expres restituirea în natură a imobilului, iar a dispune în actuala fază procesuală acordarea de despăgubiri ar însemna o încălcare a principiului disponibilităţii.

Potrivit dispoziţiilor art. 296 şi 297 C. proc. civ., Curtea a admis apelul declarat de reclamanţii L.A. - în calitate de moştenitoare a defunctului L.O., a schimbat, în parte, sentinţa în sensul că a dispus restituirea în natură a 1/2 din imobilul compus din teren şi construcţii în punctul ,,S." situat în dealul Mărunţiş, Urlaţi, jud. Prahova, a luat act că s-a renunţat la capătul de cerere privind restituirea în natură a instalaţiilor şi obiectelor de inventar şi, pe cale de consecinţă, a respins cererea de chemare în garanţie a AVAS Bucureşti, cu menţinerea restului dispoziţiilor sentinţei.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs SC C.H. SA Ploieşti.

În motivarea recursului s-au arătat următoarele.

Instanţa de apel a omis să se pronunţe cu privire la apelul formulat de către societatea recurentă, nemenţionându-se în dispozitivul hotărârii ca se respinge apelul formulat de către SC C.H. SA ci doar că se admite apelul formulat de reclamanţi. De asemenea, nu s-a pronunţat cu privire la motivele de apel invocate de către societatea recurentă.

În consecinţa, faţă de cele învederate mai sus, hotărârea pronunţată prin nerespectarea dispoziţiilor legale este nula de drept, motiv pentru care solicită admiterea recursului şi casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei, în sensul de a se pronunţa cu privire la apelul societăţii SC C.H. SA şi la toate motivele formulate.

În subsidiar, daca se va trece peste aceasta apărare, critică hotărârea judecătoreasca având în vedere dispoziţiile art. 304 pct. 6-9 C. proc. civ.

După încheierea a mai multor cicluri procesuale, instanţa de casare prin decizia nr. 1416 din 03 martie 2010 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, confirmata şi prin decizia nr. 2340 din 29 martie 2012 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus sa se stabilească daca parata este privatizata integral, se încadrează în categoria societăţilor la care se refera art. 29 din Legea nr. 10/2001, daca sunt incidente prevederile acestui text de lege sau se impune restituirea în natura a imobilului, sa se verifice daca imobilul se încadrează în dispoziţiile art. 8 alin. (1) din lege. Instanţa de apel trebuia să stabilească partea din hotărârea ce se impune a fi conservata pe temeiul puterii de lucru judecat.

Faţă de dispoziţiile instanţei de casare, instanţa de apel investita cu soluţionarea apelurilor trebuia sa respecte întrutotul aceste incidente legale trasate de către amintita instanţa.

Astfel, faţă de situaţia învederată, instanţa de apel se rezuma a preciza ca „din decizia Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie rezulta ca imobilul a fost preluat de către stat în mod abuziv, astfel ca nu sunt incidente dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, dimpotrivă devin aplicabile dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, indiferent de destinaţie, imobilele care sunt deţinute la data intrării în vigoarea a prezentei legi de o regie autonoma, o societate sau companie naţionala, o societate comerciala la care statul sau autoritatea administraţiei publice centrale sau locale este acţionar ori asociat majoritar, de o organizaţie cooperatista sau de orice alta persoana juridica de public vor fi restituite persoanei îndreptăţite în natura.

Or, având în vedere linia trasata de către instanţa de casare, instanţa de apel trebuia sa stabilească prin prisma dispoziţiei art. 29 din Legea nr. 10/2001 daca imobilul a fost preluat în baza unui titlu valabil, daca societatea este privatizata integral.

Ignorând aceasta situaţie, instanţa de apel, nu înţelege a se mai apleca asupra condiţiilor obligatorii ce trebuie îndeplinite, conform art. 29 din legea nr. 10/2001, şi afirma ca instanţa de casare a stabilit ca imobilul a fost preluat fără titlu valabil.

În urma administrării probatoriilor în cauza a solicitat a se constata ca imobilul a fost preluat cu titlu valabil şi ca societatea este privatizata.

Cu privire la titlul valabil urmează sa se constatate faptul ca în baza procesului verbal din data de 21 iulie 1956 s-a procedat la trecerea imobilului în proprietatea Întreprinderii Vinalcool Ploieşti, în baza H.C.M. 1662/1952 şi 2654/1953, ca urmare a unor datorii restante şi neachitate către BPR.

Trecerea imobilului s-a făcut în baza unui titlu valabil, întrucât imobilul nu a fost trecut în proprietatea statului în mod abuziv, ci a fost confiscat de Bancă în 1952, predat GAS - Gospodăria Agricolă de Stat, situaţie pentru care în 1956 s-a emis Decretul nr. 494/1956, prin care imobilele confiscate de Bancă erau date în folosinţa unităţilor de stat.

Această situaţie este confirmată de adresele: nr. 1102 din 20 noiembrie 2003 eliberată de Arhivele Statului-fila 18 dos. recurs, adresa nr. 1842 din 12 aprilie 2005 eliberată de Agenţia de cadastru Ploieşti, şi reconfirmat recent prin adresa nr. 2985 din 1 septembrie 2006 eliberată de Primăria Urlaţi şi extrasul din Repertoarul privind Decretul 494 eliberat tot de Primăria Urlaţi, aceste din urmă două acte fiind depuse la dosarul cauzei.

Faptul că la dosarul cauzei există, depusă de către intimaţii reclamanţi, o adeverinţă din aprilie 1951 emisă de Banca RPR prin care se arată că „din informaţii" rezultă că pentru anul 1950 D.V. îşi acoperise debitul de 460.000 lei din producţia de vin recoltată în 1950, nu este de natură a înlătura posibilitatea angajării unei alte datorii pentru anul 1951. Fapt cert este că imobilul a fost preluat în 1952 de Bancă, or, debitul stins era confirmat doar pentru anul 1950.

În urma înscrisurilor depuse la dosarul cauzei şi la care s-a făcut referire atât prin prezentul cât şi în toate ciclurile procesuale, rezulta fără putinţa de tăgada faptul ca imobilul a fost preluat de la autorul reclamantei de Banca de Stat pentru neplata datoriilor, preluare care nu poate fi calificata drept abuziva.

Pe cale de consecinţa, faţă de înscrisurile aflate la dosarul cauzei şi învederate mai sus, poate fi înlăturata afirmaţia „ca autorul apelanţilor reclamanţii nu mai era în viaţa la data preluării imobilului de către Banca în 1952 şi cu atât mai mult la data emiterii decretului nr. 494/1956, el fiind decedat încă din anul 1951„. De asemenea, din motivarea deciziei rezulta ca instanţa de apel retine faptul ca „datoria băncii era acoperita, dar aceasta a preluat crama nejustificat şi diferenţa de diferenţa de banii. Nu s-a făcut dovada achitării de către autorul reclamanţilor a datoriei către banca ( nu pentru anul 1950, ci pentru anii următorii) şi nici de către moştenitorii acestora (deşi exista un testament în favoarea lor), instanţa de fond făcând simple supoziţii fără suport de fapt şi de drept.

Prin decizia atacata instanţa arata faptul ca decretul nr. 494/1956 nu constituie titlu valabil pentru stat „întrucât foştii proprietari s-au aflat în imposibilitatea de a se apară faţă de neplata datoriilor,, şi ca acest decret nu a fost publicat. Nici aceasta apreciere nu poate fi reţinuta întrucât nu este fundamenta. Nu s-a precizat de către instanţa, de unde rezulta împrejurarea ca acest decret nu a fost publicat în condiţiile în care societatea recurentă a formulat adrese la toate instituţiile abilitatei adrese şi răspunsuri ce au fost depuse la dosar şi la care nu s-a făcut vreo referire din care nu ar rezulta daca a fost publicat sau nu acest decret.

În alta ordine de idei, referitor la imobilele ce cad sub incidenţa menţionatei legi denumite generic „imobile preluate în mod abuziv", din economia textelor rezultă care sunt atât cele preluate cu titlu valabil cât şi cele fără titlu valabil. În acest sens, art. 2 din lege, enunţând ce se înţelege prin imobile preluate în mod abuziv, evidenţiază la art. 1 situaţia imobilelor preluate de stat fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, precum şi cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziţie ale organelor locale ale puterii sau ale administraţiei de stat. Cu referire la cazul în speţă, apreciază că imobilul în dispută a fost preluat de stat cu titlu valabil, deoarece dispoziţiile actelor normative invocate mai sus, nu contraveneau Constituţiei şi reglementărilor internaţionale la care România era parte.

Pe cale de consecinţa s-a făcut dovada ca acest imobil a fost preluat în baza unui titlu valabil.

Cu privire la faptul ca societatea recurentă este privatizata urmează a se constata ca în urma probatoriul administrat în cauza rezulta fără putinţa de tăgada acest fapt.

Adresa emisa de Oficiul registrul comerţului privind furnizarea de informaţii despre societatea recurentă confirma ca la data de 14 februarie 2001 societatea deţinea capital privat de 100%. Adresa emisa de către Depozitarul Central al Bursei de valori Bucureşti confirma ca la data intrării în vigoare a legii nr. 10/2001, societatea deţinea capital privat 100 %, fapt ce rezultă şi din contractul de vânzare cumpărare autentic din 25 noiembrie 1998, încheiat cu Fondul Proprietatea Statului (fila 29 dosar nr. 2600/2003). Prin urmare, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, parata SC C.H. SA, era integral privatizata.

Faţă de aceasta situaţie statuata şi dovedita, cererea de chemare în garanţie Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului este fondata, în sensul obligării acestei autorităţi la plata de despăgubiri în raport de dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/ 2001. Este cert ca AVAS - succesoare legala a APAPS, entitatea ce a efectuat privatizarea paratei are calitate procesuala pasiva în cauza, calitate care decurge din competentele sale legale de a emite decizia în condiţiile Legii nr. 10/2001 cu propuneri de acordare a masurilor reparatorii în echivalent, respectiv a despăgubirilor în condiţiile titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Aceasta atribuţie funcţionala, expres reglementata de art. 29 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 10/2001 se coroborează cu elementele de drept substanţial ale legii privitoare la modalităţile de reparaţie.

Mai mult decât atât instanţa de apel respinge cererea de chemare în garanţie având în vedere şi faptul ca a formulat doar cerere de restituire în natura deşi, la dosarul cauzei exista un răspuns al AVAS către reclamantul L., precum ca se afla în curs de soluţionare şi cererea de despăgubiri.

O eventuala respingerea a cererii de chemare în garanţie a AVAS ar fi vădit nelegală şi netemeinică, pe considerentul că Legea nr. 99/1999 permite acordarea de despăgubiri doar prin efectul unei hotărâri judecătoreşti irevocabile. Această prevedere nu constituie un impediment, un act prohibitiv pentru admiterea unei cereri de chemare în garanţie, aceasta fiind în spiritul Legii nr. 10/2001.

Prin prisma motivele de fapt şi drept, instanţa ar fi trebuit sa admită apelul societăţii recurente, sa constatate faptul ca preluarea imobilului s-a făcut în baza unui titlu valabil, ca societatea era privatizata, şi să admită cererea de chemare în garanţie a A.V.A.S.

În ceea ce priveşte verificarea daca imobilul se încadrează în dispoziţiile art. 8 alin. (1) din lege, recurenta este de părere că acesta este situat în extravilanul localităţii şi ca face obiectul legii nr. 18/1991.

Instanţa de apel retine împrejurarea ca din adresa nr. 995 din 04 februarie 2013 eliberata de către Primăria Oraşului Urlaţi, rezulta ca terenul revendicat este situat în intravilan şi nu a fost revendicat potrivit dispoziţiilor legii fondului funciar.

Or, instanţa nu a verificat şi adresa nr. 796 din 21 ianuarie 2013 emisa de către Primăria Oraşului Urlaţi si care a fost depusa la dosarul cauzei. Din aceasta adresa rezulta ca terenul şi construcţiile aflate pe el au fost preluat în baza decretului nr. 495/1956 de fostul GAS Urlaţi, prin BRPR de la D.V., având categoria de folosinţa curţi-construcţii situat în extravilan, şi ca acest teren a fost introdus în intravilanul oraşului conform PUC din 1999.

Or, faţă de aceasta împrejurare precum şi faţă de dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 rezulta ca la data preluării imobilului aceasta se afla în extravilanul localităţii, motiv pentru care avea posibilitatea formulării unei cererii în baza altor acte normative.

Cu privire la autoritatea de lucru judecat, aceasta nu privea stabilirea preluării imobilului în mod abuziv, ci doar excepţiile invocate.

Instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra dovezilor administrate în cauză referitoare la valoarea investiţiilor făcute de societate, care se ridică la 1.265.842.572 lei, faţă de valoare iniţială a construcţiei, raportat la anul 1998, înainte de privatizarea societăţii, când construcţia valora doar 60.465.303 lei.

Au dovedit în acest fel că s-au făcut transformări esenţiale la respectivul imobil, astfel că sunt aplicabile dispoziţiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, în cauză neputând fi dispusă restituirea în natură, singura soluţie valabilă şi legală fiind acordarea de despăgubiri de către instituţia implicată în privatizare, respectiv AVAS Bucureşti.

În consecinţa, instanţa de apel, nu s-a pronunţat cu privire la toate apelurile, formulate în cauza, hotărârea cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii, s-a interpretat greşit actul juridic dedus judecaţii, schimbând natura şi înţelesul lămurit al acestuia, este lipsita de temei legal, dându-se cu o aplicarea greşita a legii.

În consecinţă solicită în principal admiterea recursului, casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecarea la instanţa de apel, iar în subsidiar admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate, iar pe fond respingerea contestaţiei ca netemeinica şi nefondata.

Intimaţii reclamanţi nu au formulat întâmpinare.

Înalta Curte a constatat fondat recursul în limitele şi pentru considerentele expuse mai jos.

În ceea ce priveşte primul motiv de recurs prin care se susţine faptul că instanţa nu s-a pronunţat asupra apelului formulat de către pârâtă, Înalta Curte a constatat că instanţa de apel a analizat în cadrul considerentelor deciziei atacate motivele de apel formulate de către pârâtă la data de 24 februarie 2003, care mai rămăseseră nesoluţionate prin raportare la deciziile de casare anterioare şi la prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, prin apelul declarat împotriva sentinţei nr. 46/2003 pârâta a formulat critici cu privire la soluţionarea apărărilor privind inadmisibilitatea contestaţiei, necompetenţa materială a instanţei, excepţia lipsei calităţii procesuale active, prescripţia achizitivă, încadrarea imobilului în prevederile art. 2 din Legea nr. 10/2001, netemeinicia aprecierii neîncadrării în prevederile art. 27 şi art. 46, ţinând cont că pârâta este o societate privatizată, nelegalitatea restituirii în natură raportat la faptul că imobilul a fost transformat, netemeinicia respingerii cererii de chemare în garanţie.

Prin decizia civilă nr. 7864/2006 a ICCJ prin care a fost casată cu trimitere spre rejudecare decizia nr. 108/2003 au fost considerate neîntemeiate criticile din apelul pârâtei referitoare la inadmisibilitatea (prematuritatea) contestaţiei, necompetenţa materială a primei instanţe, excepţia prescripţiei achizitive, excepţia lipsei calităţii procesuale active.

Prin decizia atacată prin prezentul recurs instanţa de apel a analizat modalitatea de preluare a imobilului de către stat şi încadrarea în dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 10/2001, aplicabilitatea art. 27 (în prezent art. 29), art. 45 (fost 46), art. 21 alin. (1) şi (2), a art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, referindu-se şi la cererea de chemare în garanţie a AVAS.

În consecinţă, având în vedere că pârâtei nu i s-a produs o vătămare prin nemenţionarea în mod expres în dispozitiv a respingerii apelului declarat de aceasta, motivele sale de apel fiind analizate în fapt, cu distincţiile menţionate anterior, ţinând cont şi de durata prezentului litigiu care a suportat mai multe casări până în prezent, Înalta Curte constată că nu se impune intervenirea unei noi casări pentru motivul invocat de către pârâtă.

Referitor la critica privind aplicarea art. 8 din Legea nr. 10/2001, raportat la faptul că din adresa nr. 796 din 21 ianuarie 2013 emisa de către Primăria Oraşului Urlaţi rezulta ca terenul şi construcţiile aflate pe el au fost preluat în baza decretului nr. 495/1956 de fostul GAS Urlaţi, prin BRPR de la D.V., având categoria de folosinţa curţi-construcţii, situate în extravilan, şi ca acest teren a fost introdus în intravilanul oraşului conform PUC din 1999, Înalta Curte a constatat că această susţinere, chiar dacă ar fi reală nu ar mai putea duce la constatarea inadmisibilităţii notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, cu consecinţa soluţionării cererii de către comisiile reglementate de legile fondului funciar, având în vedere că potrivit noilor dispoziţii ale Legii nr. 165/2013, art. 43, ”cererile depuse în temeiul art. 36 alin. (5) din Legea nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi al art. 34 din Legea nr. 1/2000, cu modificările şi completările ulterioare, care vizează teren cu categoria de curţi-construcţii, nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se transmit comisiilor constituite pe lângă autorităţile publice locale pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, în vederea soluţionării.”

În ceea ce priveşte consecinţele faptului că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 pârâta SC C.H. SA era o societate comercială integral privatizată, fapt constatat de către instanţa de apel şi necontestat în cursul judecăţii prezentului recurs, Înalta Curte a reţinut următoarele.

Instanţa de apel a constatat preluarea imobilului fără titlu pentru a justifica faptul că în cauză SC C.H. SA societate în proprietatea căreia se afla imobilul la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ar fi unitate deţinătoare în sensul Legii nr. 10/2001 şi că aceasta ar fi obligată să restituie în natură imobilul, situaţie care ar reieşi din dispoziţiile art. 27 alin. (1), (2) din Legea nr. 10/2001 în forma de la data intrării în vigoare a legii.

Astfel, în speţă se pune problema determinării dacă SC C.H. SA, societate integral privatizată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, se poate încadra în noţiunea de unitate deţinătoare în sensul acestei legi.

Prevederile art. 21 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 247/2005 (fostul art. 20), instituie, pe de o parte, obligativitatea de a restitui în natură imobilele – terenuri şi construcţii care fac obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001, iar, pe de altă parte, condiţionează restituirea în natură de împrejurarea ca statul să fie acţionar sau asociat majoritar al unităţii ce deţine imobilul respectiv sau, potrivit art. 21 alin. (2) din lege, în cazul când statul este asociat sau acţionar minoritar, valoarea acţiunilor sau părţilor sociale deţinute să fie mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului.

Prin art. 20.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2003, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 324 din 14 mai 2003, legiuitorul a clarificat sintagma „orice altă persoană juridică“, arătând că aceasta se referă la persoanele juridice de drept public.

Prevederile fostului art. 20, în prezent art. 21 au fost modificate prin Legea nr. 247/2005 în sensul menţionării expres în primul alineat a sintagmei ”orice altă persoană juridică de drept public” în loc de ”orice altă persoană juridică” modificare ce a fost considerată constituţională prin d ecizia nr. 638 din 14 iunie 2012 a Curţii constituţionale cu motivarea că şi în redactarea iniţială legiuitorul s-a referit tot la orice altă persoană juridică de drept public.

În această decizie se reţine că ”Prevederile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, ce formează obiect al excepţiei de neconstituţionalitate ridicate în prezenta cauză, au în vedere situaţia în care imobilul a cărui restituire se solicită se află în patrimoniul unei persoane juridice de drept public sau al unei regii autonome, al unei societăţi ori companii naţionale sau al unei societăţi comerciale la care statul ori o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar ori asociat majoritar.

În această situaţie, legiuitorul condiţionează restituirea în natură de împrejurarea ca statul să fie acţionar sau asociat majoritar al unităţii ce deţine imobilul respectiv sau cel puţin valoarea acţiunilor ori părţilor sociale deţinute să fie mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului, în cazul când este asociat sau acţionar minoritar. Aşadar, numai în această ipoteză legea impune obligativitatea restituirii în natură, iar în caz contrar, respectiv când valoarea acţiunilor sau părţilor sociale este mai mică decât valoarea bunului solicitat a fi restituit în natură, măsurile reparatorii se vor stabili prin echivalent.

Prin urmare, Curtea constată că prevederile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu vizează situaţia la care se referă autorii excepţiei, şi anume restituirea imobilelor ce fac obiect de reglementare a actului normativ criticat deţinute de o persoană juridică de drept privat, ci se referă exclusiv la persoane juridice de drept public.”

Astfel, dacă, chiar şi în cazul persoanelor juridice la care statul este acţionar, restituirea în natură a imobilului preluat abuziv (indiferent de modalitatea de preluare, cu titlu sau fără titlu) este condiţionată de faptul ca valoarea acţiunilor sau părţilor sociale este mai mare decât valoarea bunului solicitat a fi restituit în natură, în caz contrar măsurile reparatorii urmând a se stabili prin echivalent, cu atât mai puţin se poate trage concluzia că legiuitorul ar fi intenţionat obligarea societăţilor comerciale integral privatizate la restituirea în natură a imobilelor preluate fără titlu.

În ceea ce priveşte interpretarea art. 27 alin. (1), forma iniţială, din Legea nr. 10/2001 (în prezent art. 29 alin. (1)), potrivit căruia ”Pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate cu respectarea dispoziţiilor legale, persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, constând în bunuri ori servicii, acţiuni la societăţi comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital sau titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, corespunzătoare valorii imobilelor solicitate.”, se poate constata că acest articol introduce, în cazul imobilelor trecute în proprietatea statului cu titlu, pe de o parte, o instituţie publică suplimentară în procedura de restituire prin echivalent a bunurilor care nu se mai regăseau la data intrării în vigoare a legii în proprietatea statului sau a unei societăţi comerciale la care statul era acţionar în condiţiile prevăzute la art. 21 alin. (1), (2), dar şi obligativitatea aplicării în acest caz a altor modalităţi de restituire prin echivalent, decât cea a despăgubirilor băneşti.

Interpretarea per a contrario a art. 27 alin. (1) nu este în sensul că pentru imobilele preluate fără titlu, evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate cu respectarea dispoziţiilor legale, ar fi obligatorie, în orice condiţii, restituirea în natură a acestora, ci că, în cazul acestor imobile, măsurile reparatorii prin echivalent cuvenite şi unitatea deţinătoare se determină potrivit dreptului comun al Legii nr. 10/2001.

Această ultimă distincţie, menţionată mai sus, a dispărut prin modificarea art. 27 alin. (1) prin art. I pct. 60 din titlul I al Legii nr. 247/2005 unde se reglementează dreptul şi în cazul acestor persoane la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piaţă a imobilelor solicitate.

Prin decizia Curţii constituţionale nr. 830 din 8 iulie 2008 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 60 din titlul I al Legii nr. 247/2005 privind reforma in domeniile proprietăţii si justiţiei, precum si unele masuri adiacente s-a reţinut că art. 29 alin. (1) este neconstituţional doar raportat la abrogarea sintagmei „imobilele preluate cu titlu valabil", existentă anterior în art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pentru cazul în care prin interpretarea acestei abrogări s-ar fi putut ajunge la respingerea restituirii în natură a imobilelor preluate de stat fără titlu, care anterior acestei modificări, prin aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 specifice fiecărei situaţii, ar fi fost posibilă, iar nu în integralitatea sa.

Prin aplicarea acestei decizii, art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 urmează a avea următorul conţinut, ” Pentru imobilele preluate cu titlu valabil evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) şi (2), persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piaţă a imobilelor solicitate.”

Aceasta nu înseamnă că în cazul imobilelor preluate fără titlu valabil, evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate cu respectarea dispoziţiilor legale, persoana îndreptăţită ar putea obţine restituirea în natură, în orice condiţii, atâta timp cât potrivit art. 21 societăţile comerciale integral privatizate la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu fac parte dintre unităţile deţinătoare în sensul legii, cărora să li se poată adresa notificări. Or, unităţile deţinătoare în sensul art. 21 nu puteau restitui bunuri pe care nu le aveau în proprietate la data intrării în vigoare a legii, fiind la acel moment proprietatea unei persoane de drept privat.

Persoana îndreptăţită ar fi putut obţine restituirea în natură a acestor bunuri doar în condiţiile întoarcerii lor în proprietatea statului ca urmare a admiterii unei acţiuni în nulitate formulată în condiţiile art. 46 (în prezent art. 45) din Legea nr. 10/2001, care se referă expres şi la actele juridice de înstrăinare făcute în cadrul procesului de privatizare, un astfel de act fiind şi contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 796 din 25 noiembrie 1998 încheiat în cadrul privatizării pârâtei apelante, fiind nefondată susţinerea instanţei de apel potrivit căreia acest articol s-ar aplica doar înstrăinărilor cu titlu particular, iar nu şi celor referitoare la transferul dreptului de proprietate asupra acţiunilor sociale aparţinând statului. Atâta timp cât legiuitorul nu a făcut o asemenea distincţie nici interpretul legii nu o poate face. Printr-o astfel de interpretare referirea legiuitorului în cadrul acestui articol la actele juridice de înstrăinare făcute în cadrul procesului de privatizare ar fi golită de conţinut.

Această situaţie este valabilă, de altfel, şi în cazul imobilelor preluate cu titlu, premisa aplicării art. 27 (în prezent art. 29) din Legea nr. 10/2001 fiind aceea ca imobilul să fie evidenţiat în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate cu respectarea dispoziţiilor legale, deci să nu se fi admis o acţiune în nulitate formulată în condiţiile art. 46 (în prezent art. 45) din Legea nr. 10/2001.

Chiar şi în acest caz calitate procesuală pasivă nu ar avea societatea comercială privatizată ci instituţia statului în patrimoniul căruia s-a întors bunul ca urmare a eventualei admiteri a cererii de constatare a nulităţii.

Or, în speţă nu se pune această problemă, nesusţinându-se formularea unei astfel de acţiuni de către reclamanţi.

Având în vedere că Înalta Curte a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru ca recurenta pârâtă să fie obligată la restituirea imobilului în cauză în natură, întrucât era privatizată integral la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar actul de privatizare în baza căruia a dobândit în proprietate imobilul în litigiu nu a fost constatat nul, este inutilă analiza celorlalte motive de recurs referitoare la preluarea cu titlu a imobilului de către stat, transformarea imobilului, ca impediment la restituirea în natură, şi respingerea nejustificată a cererii de chemare în garanţie a AVAS, cerere care a rămas fără interes.

În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va m odifica, în parte, decizia atacată, în sensul că, în temeiul art. 296 raportat la art. 295 C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii B.V., L.A. împotriva sentinţei nr. 46 din 21 ianuarie 2003 a Tribunalului Prahova - Secţia Civilă, va admite apelul declarat de pârâta SC C.H. SA împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care o va schimba, în tot, în sensul că va respinge contestaţia formulată împotriva Hotărârii nr. 14 din 11 decembrie 2001 a Consiliului de administraţie a SC C.H. SA, astfel cum a fost restrânsă prin renunţarea la judecată, ca neîntemeiată.

Va menţine restul dispoziţiilor deciziei referitoare la renunţarea la capătul de cerere privind restituirea în natură a instalaţiilor şi obiectelor de inventar, precum şi la respingerea cererii de chemare în garanţie a Autorităţii pentru Administrarea Activelor Statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Admite recursul declarat de pârâta SC C.H. SA împotriva deciziei nr. 18 din 13 februarie 2013 a Curţii de Apel Ploieşti - Secţia I Civilă.

Modifică, în parte, decizia atacată, în sensul că:

Respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii B.V., L.A. împotriva sentinţei nr. 46 din 21 ianuarie 2003 a Tribunalului Prahova - Secţia Civilă.

Admite apelul declarat de pârâta SC C.H. SA împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care o schimbă în tot, în sensul că respinge contestaţia formulată împotriva Hotărârii nr. 14 din 11 decembrie 2001 a Consiliului de administraţie a SC C.H. SA, astfel cum a fost restrânsă prin renunţarea la judecată, ca neîntemeiată.

Menţine restul dispoziţiilor deciziei referitoare la renunţarea la capătul de cerere privind restituirea în natură a instalaţiilor şi obiectelor de inventar, precum şi la respingerea cererii de chemare în garanţie a Autorităţii pentru Administrarea Activelor Statului.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 decembrie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 5738/2013. Civil. Acţiune în constatare. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 5706/2013. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 5576/2013. Civil ICCJ. Decizia nr. 5692/2013. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs ICCJ. Decizia nr. 5705/2013. Civil ICCJ. Decizia nr. 5706/2013. Civil ICCJ. Decizia nr. 5738/2013. Civil. Acţiune în constatare. Recurs ICCJ. Decizia nr. 5740/2013. Civil ICCJ. Decizia nr. 5745/2013. Civil. Completare/lămurire dispozitiv. Recurs