ICCJ. Decizia nr. 641/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 641/2013
Dosar nr. 46925/3/2008
Şedinţa de la 12 februarie 2013
Prin acţiunea formulată la 9 decembrie 2008, G.M.A. a solicitat instanţei - în contradictoriu cu Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului - să pronunţe o hotărâre prin care să dispună restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, str. D.V. nr. 82, sector 2, iar în situaţia în care restituirea nu este posibilă să i se acorde despăgubiri, în cuantumul stabilit de instanţă, la valoarea de circulaţie a nemişcătorului.
În motivarea cererii reclamanta a arătat că autorul său, G.I., a cumpărat imobilul situat în Bucureşti, str. D.V. nr. 82 (fost 72) conform contractului de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. 35305 din 2 octombrie 1937 de Tribunalul Ilfov - Secţia notariat
Potrivit Procesului-verbal de carte funciară nr. 15868/1940 întocmit de Comisia pentru înfiinţarea Cărţilor Funciare Bucureşti, proprietarul imobilului (format din teren şi construcţii) situat în Bucureşti, str. D.V. nr. 82, figurează G.I.
Potrivit adresei nr. 641339/11557 din 30 iulie 2007 emise de PMB - Direcţia evidenţă imobiliară şi cadastrală - Serviciul de nomenclatură urbană, artera de circulaţie care poartă denumirea de Strada D.V., sector 2 Bucureşti, a purtat următoarele denumiri: Strada B. - până la nivelul anului 1899; Strada D.V. - de la nivelul anului 1899.
În urma decesului autorului G.I., singurii moştenitori ai acestuia au fost copiii săi, G.R.C. şi G.M.A., care au venit la moştenire în cote egale de 1/2 din masa succesorală, conform certificatului de moştenitor nr. 631/1973, întocmit de Notariatul de Stat al Sectorului 5 la data de 9 iulie 1973.
În urma decesului lui G.R.C., singurii moştenitori ai acesteia au fost mama sa G.E. care a moştenit 1/4 din masa succesorală şi sora sa G.M.A. care a moştenit 3/4 din masa succesorală, conform certificatului de moştenitor nr. 1385/1983, întocmit de Notariatul de Stat Local al Sectorului 3, la data de 22 noiembrie 1983.
În urma decesului lui G.E., singura moştenitoare a acesteia a fost nepoata de fiică G.M.A. conform certificatului de moştenitor nr. 445/1987 întocmit de Notariatul de Stat al Sectorului 3 Bucureşti la data de 8 aprilie 1987.
Naţionalizarea imobilului în cauză a fost făcută în baza Legii nr. 119/1948 pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi, intrând în administrarea Statului conform Anexei nr. 10 la Procesul verbal de predare -primire din 30 iunie 1948.
La data de 19 iulie 2001, mai arată reclamanta, a formulat notificarea nr. 2022 în baza Legii nr. 10/2001, prin care a solicitat restituirea imobilului, constituindu-se astfel dosarul cu nr. 5646.
Potrivit extrasului de carte funciară pentru informare emis de OCPI, înscrierea dreptului de proprietate al S.C. D. S.A în Cartea funciară nr. 15xxx s-a făcut în baza Contractului de vânzare-cumpărare nr. 1400 din 21 iunie 2006 emis de BNP "F.D.".
Ulterior formulării notificării, în mai multe rânduri, a depus în completarea dosarului, acte prin care a făcut dovada faptului că este îndreptăţită la restituirea imobilului, şi de asemenea, a adresat acestei instituiţii memorii, prin care a solicitat soluţionarea notificării.
La data de 27 februarie 2008 Primăria Municipiului Bucureşti a emis Dispoziţia nr. 9680 prin care a declinat competenţa de soluţionare a notificărilor formulate de către reclamantă în baza Legii nr. 10/2001, către Autoritatea Naţională pentru Valorificarea Activelor Statului, ţinând cont de faptul că imobilul se afla în administrarea acestei instituţii.
Deşi s-a depăşit cu mult termenul legal de 60 de zile, prevăzut prin dispoziţiile art. 25 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, notificarea nu a fost soluţionată până la data introducerii acţiunii, situaţie în care s-a apreciat asupra refuzului pârâtei de a emite o dispoziţie motivată de restituire a imobilului în cauză sau de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent.
Învestit în primă instanţă, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Sentinţa nr. 217 din 19 februarie 2010, a respins contestaţia, astfel cum a fost precizată, ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă că potrivit art 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, în cazul în care imobilul se regăseşte în patrimoniul unor societăţi privatizate, reclamanta este îndreptăţită să primească doar despăgubiri, astfel că pe capătul de cerere privind restituirea în natură, cererea este neîntemeiată, indiferent dacă societăţile enumerate în adresa OCPI se regăsesc ori nu în portofoliul pârâtei.
Din nota de reconstituire întocmită de PMB - Direcţia Generală de Dezvoltare, Investiţii şi Planificare Urbană cu nr. 13568 din 16 octombrie 2007, rezultă că în prezent la adresa din str. D.V. nr. 82 este şantier în execuţie „Imobil locuinţe şi birouri S+P+5E" cu autorizaţia de construire nr. 102/5D din 27 februarie 2006 emisă de Primăria Sector 2, beneficiarul lucrării fiind SC D. S.A. Tulcea.
Ceea ce rezultă însă, fără dubiu, din materialul probatoriu este imposibilitatea restituirii în natură, terenul fiind ocupat de o construcţie nouă, locuinţe şi birouri, care a avut termen de finalizare la 1 decembrie 2008.
Din cele reţinute, reiese că reclamanta nu a administrat probe din care să rezulte că imobilul s-a aflat în proprietatea unei societăţi care să fi fost privatizată, astfel că nu sunt incidente dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, astfel cum a fost modificată şi completată şi care prevăd că: „(3) În situaţia imobilelor prevăzute la alin. (1) şi (2), măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituţia publică care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea, dispoziţiile art. 26 alin. (1) fiind aplicabile în mod corespunzător."
În sfârşit, mai reţine tribunalul că reclamanta a formulat şi o notificare pe care a adresat-o chiar Societăţii Comerciale „D." Morărit-Panificaţie S.A., înregistrată sub nr. 1023 din 25 iulie 2002.
Potrivit art. 129 alin. (1) C.proc. civ. coroborat cu art. 1169 C. civ. şi art. 22 din Legea nr. 10/2001, se arată, revenea reclamantei obligaţia de a administra aceste probe, ori de a preciza cadrul procesual în raport cu actele aflate deja la dosar.
Cum nu s-a putut stabili unitatea deţinătoare, devin incidente dispoziţiile art. 28 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată care prevăd că: „în cazul în care persoana îndreptăţită nu cunoaşte deţinătorul bunului imobil solicitat, notificarea se va trimite primăriei în a cărei rază se află imobilul, respectiv Primăriei Municipiului Bucureşti."
Or, deşi i s-a pus în vedere să facă aceste precizări, reclamanta a arătat în mod expres că nu înţelege să se judece decât cu AVAS.
De asemenea, conchide tribunalul, reclamanta avea deschisă calea de atac a contestaţiei împotriva Dispoziţiei nr. 9680 din 27 februarie 2008 prin care Primăria Municipiului Bucureşti şi-a declinat competenţa de soluţionare a notificării în favoarea Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului.
Apelul declarat împotriva acestei hotărâri de reclamanta G.M.A., a fost admis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, care, prin Decizia nr. 107A din 8 martie 2012, a schimbat în tot sentinţa în sensul că a constatat dreptul reclamantei la despăgubiri în temeiul Titlului VII al Legii nr. 247/2005, pentru imobilul în litigiu.
A obligat intimata să-i plătească apelantei, cheltuieli de judecată în sumă de 3000 RON, reprezentând onorariu avocat, redus conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., şi onorariu expert.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut în esenţă că ulterior preluării, imobilul s-a regăsit în patrimoniul S.C. D. Morărit Panificaţie S.A. Bucureşti, societate care era deja privatizată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/200 şi care la 21 iulie 2006, a înstrăinat nemişcătorul către S.C. D. S.A. Tulcea.
Cum imobilul deţinut de unitatea vânzătoare în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate a fost înstrăinat către un terţ, în cauză devin incidente dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, reclamanta fiind îndreptăţită la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul ce a aparţinut autorului său, preluat de statul comunist (calitatea de persoană îndreptăţită şi preluarea abuzivă a imobilului reprezentând aspecte statuate de instanţa de fond, necontestate, ele nemaiconstituind aşadar, obiect al controlului jurisdicţional al apelului, circumscris în devoluţiunea sa, de limitele cererii de apel) şi pe de altă parte, că persoana obligată a le propune este chiar pârâta din prezenta cauză - intimata - pârâtă Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, ca succesor al instituţiei publice care a efectuat privatizarea vânzătorului şi nu Primăria, cum în mod eronat a apreciat prima instanţă de judecată.
Cât priveşte aserţiunea apelantului cu ocazia dezbaterilor din apel, relativă inaplicabilităţii în cauză, a Legii nr. 247/2005 (care are în vedere tot valoarea de piaţă a imobilului, ca şi criteriu în operaţiunea de stabilire a cuantumului despăgubirilor cuvenite) s-a apreciat că aceasta este nefundamentată din punct de vedere legal, instanţa neavând în temeiul Deciziei în interesul legii nr. XX/2007, vreo altă posibilitate (precum ar fi acordarea de despăgubiri băneşti la valoarea de circulaţie - obiect al capătului de cerere subsidiar, formulat de reclamanta apelantă în acţiunea sa) în afara celei legal edictate.
Existenţa dispoziţiei administrative nr. 9680 din 27 februarie 2008 a Primarului Municipiului Bucureşti de declinare a competenţei de soluţionare a notificării, către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, ca unitate deţinătoare, nu reprezintă un impediment în acest sens, întrucât prin actul emis de primar nu a fost soluţionat fondul cererii apelantei.
Raportat la aceste considerente, instanţa de control judiciar a apreciat că se impune admiterea doar în parte a capătului secund al cererii de chemare în judecată.
S-a reţinut totodată, că folosirea de către tribunal, a sintagmei contestaţie în loc de acţiune, având ca obiect obligaţie de a face, nu a fost de natură să îi cauzeze vreo vătămare reclamantei, a cărei acţiune - independent de terminologia utilizată, a fost soluţionată pe fond.
În cauză, a declarat recurs în termen legal, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului care, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică hotărârea dată în apel după cum urmează:
- greşit s-a admis contestaţia, întrucât până la data introducerii acesteia notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, nu fusese soluţionată.
- la adresa din str. D.V. nr. 82 există un număr de patru apartamente cu proprietari diferiţi ce nu au fost părţi în litigiu, proprietar al lucrării fiind S.C. D. S.A. Tulcea. Cum, potrivit art. 29 alin. (1) - Legea nr. 10/2001, în cazul în care imobilul se regăseşte în patrimoniul unei societăţi privatizate, reclamanta este îndreptăţită să primească doar despăgubiri, capătul de cerere referitor la restituirea în natură, este neîntemeiat.
- cererea este inadmisibilă, în contradictoriu cu Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului întrucât cu referire la imobilul în discuţie, nu s-a putut stabili în mod cert unitatea deţinătoare.
- intimata nu a comunicat, în susţinerea notificării, toate actele necesare în vederea completării dosarului întocmit conform cu art. 29 al Legii nr. 10/2001, republicată, nedeclarând expres că nu deţine alte acte doveditoare.
- Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului are doar competenţa de a propune acordarea despăgubirilor, în condiţiile legii, instituţiei competente, conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Recursul se priveşte ca nefondat, urmând a fi respins în considerarea celor ce succed.
Primul motiv de recurs antamează prematuritatea contestaţiei în condiţiile în care - susţine recurenta - la data iniţierii demersului judiciar, notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, nu fusese încă soluţionată, prin emiterea unei decizii sau dispoziţii motivate.
Or, printr-o practică constantă instanţele au statuat că, lipsa răspunsului într-un interval mare de timp de la data iniţierii procedurii administrative, poate fi interpretată ca un refuz al soluţionării notificării, situaţie ce aduce în discuţie culpa entităţii investite.
Ca atare, chiar acceptându-se teza că termenul de 60 de zile, prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 ar fi unul de recomandare, caracterul rezonabil al acestuia a fost cu mult depăşit iar soluţionarea pe fond a cererilor formulate pe calea notificării este pe deplin justificată, în condiţiile în care acţiunea a fost iniţiată la peste 7 ani de la data când reclamanta a întreprins demersul prevăzut de art. 22 alin. (1) din acelaşi act normativ, interval în care nu a primit niciun răspuns.
Cea de-a doua critică, prin care recurenta învederează instanţei că reclamanta, în raport de dispoziţiile art. 29 alin. (1) era îndreptăţită să primească doar măsuri reparatorii prin echivalent este surprinzătoare, în raport de conţinutul dispozitivului deciziei atacate care, în mod neechivoc, constată dreptul reclamantei la despăgubiri în temeiul Titlului VII al Legii nr. 247/2005 pentru imobilul în litigiu.
Tot astfel, în condiţiile în care instanţa de control judiciar a făcut trimitere la titlul mai sus indicat, ce reglementează măsurile instituţionale ale stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, rămân fără suport aserţiunile recurentei legate de faptul că Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului poate doar propune iar nu şi acorda despăgubirile, pentru imobilul supus notificării.
Nefondată apare şi critica vizând necomunicarea de către reclamantă, alăturat notificării, a tuturor actelor doveditoare privind calitatea de persoană îndreptăţită.
Astfel, din întreg materialul probator al cauzei rezultă că a existat o corespondenţă între contestatoare şi entitatea investită cu soluţionarea cererii, căreia i s-au trimis suficiente acte în dovedirea pretenţiilor de restituire.
Cum sintagma folosită de legiuitor în cuprinsul dispoziţiilor art. 23 al legii, vizează doar procedura derulată de către entitatea învestită, ulterior notificării, iar nu şi etapa contencioasă a atacării deciziei sau dispoziţiei, în faţa instanţei judecătoreşti, nimic nu se opune - şi nicio dispoziţie a legii nu interzice aceasta - ca în dovedirea pretenţiilor formulate pe calea notificării sau în combaterea deciziei de respingere a acesteia, persoana îndreptăţită să depună acte noi în instanţă, din care să rezulte calitatea sa de proprietar sau de moştenitor al fostului proprietar al imobilului ce face obiectul cererii de restituire.
În speţă, probele administrate atestă fără echivoc că, imobilul situat în str. D.V. nr. 82 (fost nr. 72) a fost dobândit în proprietate de către G.I. prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3305 din 2 octombrie 1937.
Din certificatul de moştenitor nr. 631 din 9 iulie 1973 eliberat de Notariatul de Stat al sectorului 5 Bucureşti, rezultă că de pe urma defunctului G.I., decedat la data de 22 noiembrie 1968 au rămas ca moştenitori, G.R.C. şi G.M.A., în calitate de fiice cu câte o cotă de 1/2 pentru fiecare, G.E. fiind renunţătoare potrivit declaraţiei înregistrată sub nr. 320/1973 (fila 10 dosar fond).
Din certificatul de moştenitor nr. 1385 din 22 noiembrie 1983, eliberat de Notariatul de Stat al sectorului 3 Bucureşti, rezultă că de pe urma defunctei G.R.C., decedată la data de 26 iunie 1983, au rămas ca moştenitori G.E., în calitate de mamă, cu o cotă de 1/4 şi G.M.A., în calitate de soră cu o cotă de 3/4.
Tot astfel, probele administrate atestă că imobilul în litigiu este parte a terenului situat în prezent la adresa din Bucureşti, str. D.V., nr. 82, sector 2, teren care aparţine S.C. D. S.A. Tulcea (proprietar înscris tabular) şi pe care această societate a edificat în mod autorizat, un imobil pentru locuinţe S+P+5E şi împrejmuire (fila 214 dosar apel).
S.C. D. SA Tulcea a achiziţionat imobilul în litigiu (constituit iniţial, la momentul naţionalizării, din teren şi 2 şoproane - clădiri ulterior demolate), de la S.C. D. Morărit Panificaţie S.A. Bucureşti, potrivit contractului de vânzare-cumpărare nr. 1400 din 21 iulie 2006 emis de Biroul Notarului Public „F.D." (fila 71 dosar fond).
La data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, S.C. D. Morărit Panificaţie S.A. Bucureşti era o societate deja privatizată, potrivit extrasului informativ eliberat de Oficiul Registrului Comerţului Bucureşti, din care rezultă că începând cu 9 noiembrie 1999, Statul (prin Fondul Proprietăţii de Stat sau prin SIF Muntenia, vechii acţionari) nu mai avea nicio acţiune în cadrul societăţii.
S.C. D. Morărit Panificaţie S.A. Bucureşti deţinuse imobilul în temeiul certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M07 nr. 0497, emis de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei la data de 4 martie 1996, în temeiul H.G. nr. 480/1994 şi Ordinului Ministrului Agriculturii şi Alimentaţiei nr. 97/1995.
În raport de cele prezentate, rezultă cu evidenţă că deţinătorul iniţial al imobilului a fost stabilit în persoana unei societăţi privatizate de fostul Fond al Proprietăţii de Stat, situaţie în care în mod corect s-a apreciat ca fiind aplicabile cauzei dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora în astfel de situaţii măsurile reparatorii prin echivalent se propun de către instituţia publică care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea.
Aşa fiind, faţă de cele ce preced, recursul urmează a se respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva Deciziei nr. 107A din 8 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurenta la 2480 RON cheltuieli de judecată către intimata reclamantă G.M.A.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi 12 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 642/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 638/2013. Civil → |
|---|
