ICCJ. Decizia nr. 642/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 642/2013
Dosar nr. 21711/3/2010
Şedinţa de la 12 februarie 2013
Prin cererea formulată la 3 mai 2010, F.C. a solicitat instanţei - în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, prin Primar General - ca prin hotărârea ce se va pronunţa să soluţioneze notificarea formulată de autoarea sa N.E., la 19 martie 2001, în sensul acordării despăgubirilor băneşti pentru imobilul situat în Bucureşti, str. A.M.Z. nr. 30 Sector 1, pentru suprafaţa ce nu mai poate fi restituită în natură.
În motivarea cererii, se arată că N.E. - de la care reclamantul a cumpărat drepturile succesorale conform contractului autentificat sub nr. 83 din 15 ianuarie 2003, de B.N.P. H. şi B. -a solicitat, pe calea notificării formulată în baza Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, str. A.M.Z. nr. 30 Sector 1 (compus din teren şi două corpuri de construcţie) anexând acestei cereri toate actele doveditoare solicitate, în sprijinul restituirii.
Cu toate acestea, se arată, notificarea nu a fost soluţionată până la data introducerii acţiunii.
Prin cerere precizatoare, reclamantul a solicitat restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 203,10 m.p. situat la aceeaşi adresă, aflat în administrarea Primăriei, arătând că nemişcătorul este liber şi nu există niciun impediment la retrocedare, întrucât acesta nu se regăseşte în proprietatea celor doi cumpărători, la Legea nr. 112/1995.
Totodată, reclamantul a formulat cerere de introducere în cauză a Statului român, prin Ministerul de Finanţe, cu privire la capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor băneşti şi plata efectivă a acestora, referitor la partea din imobil ce nu îi mai poate fi restituită în natură.
Investit în primă instanţă, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Sentinţa nr. 1715 din 19 noiembrie 2010, a admis în parte cererea, astfel cum a fost precizată.
A constatat că reclamantul este îndreptăţit la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, constând în despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru imobilul din Bucureşti, str. A.M.Z. nr. 30 Sector 1, compus din teren în suprafaţă de 202,87 m.p. şi cu privire la partea din imobilul construcţie, înstrăinată prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, nr. 281/26566 din 30 septembrie 1996, cu cumpărătorii P.V. şi P.M.
A constatat că reclamantul este îndreptăţit la restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 51,75 m.p., reprezentând o parte din curtea imobilului situat în Bucureşti str. A.M.Z. nr. 30 Sector 1, astfel cum se identifică prin schiţa de plan, scara 1:500, întocmită de expert L.M.
A respins, ca neîntemeiată, cererea de acordare a despăgubirilor băneşti şi restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 203,10 m.p.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că prin notificarea nr. 1534 din 19 martie 2001, înregistrată la Primăria Municipiului Bucureşti sub nr. 25867/2001, N.E. a solicitat restituirea în natura a imobilului (două corpuri construcţie) situat în Str. A.M.Z. nr. 30, Bucureşti, Sector 1.
Reclamantul a dobândit drepturile succesorale ale numitei N.E. potrivit art. 1399 C. civ., având în vedere contractul de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale, autentificat sub nr. 83 din 15 ianuarie 2003 la BNP R.H. şi R.D.B.
Terenul ce face obiectul notificării a fost dobândit de E.S. şi V.S. (părinţii lui N.E.) prin contractul de vânzare cumpărare din 25 iulie 1927 înregistrat sub nr. 23390 şi are o suprafaţa de 384 mp. Pe teren au fost edificate de către aceştia două construcţii, respectiv Corpul A şi corpul B, potrivit autorizaţiei de construire nr. 1946 din 29 aprilie 1946.
În anul 1996, S.C. H.N. S.A. a vândut în baza Legii nr. 112/1995 către P.V. şi P.M., Corpul A al imobilului edificat pe acest teren, împreună cu 113, 47 m.p., teren situat sub construcţie.
În anul 1999, S.C. R. S.A. a vândut în baza Legii nr. 112/1995 către C.A.D., Corpul B al imobilului edificat pe acest teren împreună cu 67,43 m.p., teren situat sub construcţie.
Potrivit adresei nr. 5551 din 5 aprilie 2001, emisă de P.M.B - Direcţia Generală de Administrare a Fondului Imobiliar, imobilul din str. A.M.Z., nr. 30, sector 1 a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, poziţia 6938, din proprietatea numiţilor S.E. şi V., cărora li s-au naţionalizat 4 apartamente în Bucureşti.
Tribunalul a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, reclamantul şi-a dovedit calitatea de persoană îndreptăţită la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, constând în despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv pentru imobilul situat în Bucureşti, str. A.M.Z. nr. 30, sector 1 compus din teren în suprafaţă de 202,87 mp şi cu privire la partea din imobilul construcţie înstrăinată prin contractul de vânzare-cumpărare, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, nr. 281/26566 din 30 septembrie 1996 cu cumpărătorii P.V. şi P.M., precum şi la restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 51,75 mp reprezentând o parte din curtea imobilului din Bucureşti, str. A.M.Z. nr. 30, sector 1 astfel cum se identifică prin schiţa de plan scara 1:500 întocmită de expert L.M.
Potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, se mai arată, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, persoana îndreptăţită are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piaţă corespunzătoare a întregului imobil teren şi construcţii, în cauză nedovedindu-se că cele 2 contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 au fost anulate de către instanţele de judecată în temeiul dispoziţiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată şi completată.
Potrivit art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nu se poate dispune restituirea în natură a terenurilor aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, iar prin cele două contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 cumpărătorii au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului de sub construcţia cumpărată în cotă indiviză.
De asemenea, tribunalul mai reţine că, potrivit art. 7 alin. (11) din Legea nr. 10/2001, nu se poate dispune restituirea în natură, ci doar în echivalent, a imobilelor care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, urmând ca celui în cauză, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, să i se constate calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii prin echivalent.
Potrivit schiţei de plan şi amplasament întocmită de către expertul L.M., depusă de către reclamant în dovedirea notificării şi în dovedirea cererii de chemare în judecată, suprafaţa construită a celor 3 corpuri de construcţie este de 171,89 m.p. reclamantul fiind proprietar exclusiv doar asupra corpului B de construcţie, suprafaţa de teren exclusiv pentru cele 3 corpuri de construcţie este de 107,3 m.p., iar suprafaţa de teren afectată de dreptul de servitute de trecere este de 89,90 m.p., iar potrivit amplasamentului corpurilor de construcţie, astfel cum aceasta rezultă din planul de amplasament şi delimitare a bunului imobil ( corp A 112,97 m.p. în fapt, corp B 58,92 m.p. în fapt), faţă de împrejurarea că pe teren se găseşte şi un corp de construcţie C2 garaj, cu o suprafaţă construită de 27,67 m.p., rezultă că suprafaţa construită pentru care s-a dobândit în mod corespunzător dreptul de proprietate pentru terenul de sub construcţie, corpul A şi garaj este de 112,97 m.p., iar pentru exercitarea dreptului de servitute de trecere este destinată suprafaţa de 89,90 m.p., motiv pentru care reclamantului nu i se poate restitui în natură decât suprafaţa de 51,75 m.p., acesta suprafaţă de teren neimpunându-se a fi folosită de proprietarii corpului A, faţă de modalitatea de amplasament a corpurilor de construcţii, iar pentru corpul de construcţie garaj s-a avut în vedere necesitatea exercitării unei servituţi de trecere, urmând ca pentru terenul în suprafaţă de 202,17 m.p. să se primească măsuri reparatorii prin echivalent.
În ceea ce priveşte solicitarea de acordare de despăgubiri băneşti tribunalul a constatat că aceasta este neîntemeiată.
S-a avut în vedere că, faţă de cadrul procesual determinat de reclamant prin cererea de chemare în judecată, soluţionarea prezentei cauze se face prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi la atribuţiile pe care unitatea deţinătoare/entitatea învestită cu soluţionarea notificării le are conferite prin actul normativ respectiv.
Or, în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001 notificarea poate fi soluţionată atunci când este găsită întemeiată, fie prin restituirea în natură a imobilului, fie prin propunerea de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent, măsuri care pot îmbrăca forma acordării de alte bunuri în compensare, fie forma propunerii acordării de măsuri reparatorii în echivalent în condiţiile legii speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Legea nr. 10/2001 nu prevede posibilitatea acordării de despăgubiri băneşti şi cu atât mai puţin obligarea unităţii deţinătoare la plata acestor despăgubiri.
Cum, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 se finalizează în modurile mai sus arătate, stabilirea în concret a despăgubirii şi modalitatea în care aceasta va fi acordată face obiectul unei alte proceduri, respectiv cea prevăzută de Legea nr. 247/2005, cu căi de atac şi competenţe speciale.
Prin Decizia nr. 178 A din 26 aprilie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins excepţia lipsei de interes cu formularea apelului de către apelantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
A respins ca nefondat apelul declarat de Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva Sentinţei civile nr. 1715 din 19 noiembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
A admis apelurile declarate de apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi apelantul-reclamant F.C., împotriva aceleiaşi hotărâri.
A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că:
A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu acesta ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
A admis în parte acţiunea astfel cum a fost precizată, formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General
A obligat pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv pentru corpul A, compus din construcţiile CI şi C2 şi terenul aferent acestora (respectiv teren de sub construcţii precum şi loturile aferente (lot C - 42 mp, lot D - 38 mp şi lot A - 60 mp) identificate conform raportului de expertiză întocmit de expert D.Z.
A obligat pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, să restituie în natură reclamantului terenul aferent corpului B (construcţia C3) în suprafaţă de 69 mp, identificat conform aceluiaşi raport de expertiză.
A menţinut dispoziţiile din sentinţă cu privire la respingerea ca neîntemeiată a solicitării de acordare a despăgubirilor băneşti de către pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut, în ceea ce priveşte apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti -prin Primar General că notificarea formulată de autoarea reclamantului în temeiul Legii nr. 10/2001 nu a fost soluţionată în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin. 81) ( în prezent art. 25 alin. (1)) din lege, prin care unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire.
Termenul de 60 de zile menţionat mai sus, poate avea, într-adevăr, conform textului legal enunţat şi Normelor Metodologice pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, două date de referinţă, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.
Or, în cauză, din documentaţia ce formează obiectul dosarului de restituire înregistrat la PMB, rezultă că notificarea a fost însoţită de actele doveditoare de care autoarea reclamantului a înţeles să se prevaleze, şi cu toate acestea, unitatea deţinătoare nu a soluţionat-o, în termenul de 60 de zile prevăzut de lege.
Lipsa precizării din partea persoanei îndreptăţite în sensul că nu mai deţine alte probe, nu condiţionează unitatea deţinătoare să se pronunţe asupra notificării, astfel cum susţine apelantul pârât, ci precizarea respectivă determină obligaţia de a se pronunţa numai pe baza probelor depuse.
Ca atare, în sarcina pârâtului subzistă obligaţia de a da o soluţie cererii petentului, fie în sensul admiterii şi restituirii imobilului în forma solicitată, fie în sensul respingerii acesteia, în termenul stabilit de lege.
Lipsa răspunsului la notificare în termenul prevăzut de lege îndreptăţeşte persoana care a formulat notificarea să solicite valorificarea în instanţă a dreptului pretins, conform art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost interpretat prin Decizia în interesul legii nr. XX/2007.
De asemenea, se reţine că la dosar, au fost depuse actele doveditoare ale dreptului de proprietate conform art. 23 din Legea nr. 10/2001 şi art. 23.1. din Normele metodologice de aplicare a legii, acte care justifică în cauză calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii.
Astfel, prin contractul de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale, autentificat sub nr. 83 din 15 ianuarie 2003 la BNP R.H. şi R.D.B., reclamantul a dobândit drepturile succesorale ale numitei N.E., potrivit art. 1399 C. civ.
Terenul în suprafaţă de 384 mp, ce face obiectul notificării formulată de N.E. a fost dobândit de părinţii acesteia, E.S. şi V.S. prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 23390/1927 şi transcris sub nr. 1198/1927 de Tribunalul Ilfov Secţia notariat (fila 115), aceştia fiind înscrişi ca proprietari conform procesului-verbal nr. 3678/1940 emis de Comisiunea pentru înfiinţarea cărţilor funciare Bucureşti (fila 5 dosar fond).
Pe teren au fost edificate de către autorii notificatoarei două construcţii, respectiv Corpul A şi corpul B, potrivit autorizaţiei de construire nr. 1946/29 aprilie 1946 (fila 94).
Potrivit adresei nr. 5551 din 5 aprilie 2001, emisă de P.M.B - Direcţia Generală de Administrare a Fondului Imobiliar (fila 144), imobilul din str. A.M.Z., nr. 30, sector 1 proprietatea numiţilor S.E. şi V., a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, poziţia 6938.
Prin urmare, cum la data preluării de către stat, autorii reclamantului erau proprietarii imobilului, în mod corect a constatat prima instanţă că reclamantul a făcut dovada calităţii sale de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, conform art. 2 alin. (1) lit. a), art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.
Cât priveşte apelul reclamantului, instanţa de control judiciar a reţinut că în raport cu obiectul cererii deduse judecăţii şi având în vedere decizia în interesul legii nr. XX/2007, pentru terenul ce poate fi restituit în natură se impunea ca instanţa, în virtutea plenitudinii sale de jurisdicţie să dispună ea însăşi direct restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului.
De asemenea, cu privire la despăgubirile băneşti, se impunea obligarea pârâtului de a propune acordarea acestora, în condiţiile legii speciale, conform cu art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Cât priveşte măsurile reparatorii ce pot fi acordate în concret reclamantului în raport cu situaţia juridică a imobilului, s-a reţinut că deşi prima instanţă a dispus restituirea în natură a unei părţi din teren, în cauză nu a fost efectuat un raport de expertiză care să identifice terenul în discuţie, proba solicitată de reclamant în acest sens fiind respinsă prin încheierea din data de 12 noiembrie 1010.
Având în vedere obiectul cererii deduse judecăţii, s-a apreciat că această probă era necesară şi utilă soluţionării cauzei, pentru identificarea terenului dar şi pentru stabilirea destinaţiei sale, în vederea verificării îndeplinirii condiţiilor prevăzute de Legea nr. 10/2001.
În acest sens, în apel, s-a dispus efectuarea unei expertize tehnice topografice, având ca obiective identificarea terenului în suprafaţă de 384 mp, identificarea construcţiilor corp A şi corp B şi a terenului aferent acestora, identificarea terenului liber de construcţii, aferent corpului B de clădire, şi să se stabilească dacă acesta poate fi restituit în natură, prin raportare la prevederile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 120/2001 şi art. 7 pct. 3 din H.G. nr. 923/2010.
În raport de această expertiză s-a reţinut că terenul aferent imobilului înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995, corpul A (construcţiile CI şi C2 care au rămas în proprietatea cumpărătorilor) este reprezentat de terenul de sub construcţii (85 mp, respectiv 28 mp) dar şi terenul din jurul acestora necesar bunei utilizări a acestora, loturile A şi C care reprezintă drum de acces şi lotul D, care se află în parte între cele două construcţii şi în parte asigură accesul către construcţia C2, fiind în prelungirea lotului C.
Aceste suprafeţe de teren au regimul juridic prevăzut de art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, fiind necesare bunei utilizări a construcţiilor, astfel încât, cu privire la acestea, apelantul reclamant este îndreptăţit la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
Cât priveşte terenul în suprafaţă de 69 m.p. (parte din lotul B) aferent construcţiei C3 (corpul B), construcţie, care împreună cu terenul situat sub aceasta (53 mp) se află în proprietatea apelantului reclamant, s-a constatat că acesta deserveşte strict construcţia C3, restituirea în natură neîmpiedicând în niciun fel accesul celorlalţi proprietari care folosesc curtea, la imobilele lor.
Terenul în discuţie, conchide instanţa de apel, nu intră aşadar sub incidenţa art. 7 alin. (5) din lege, astfel că restituirea în natură este posibilă, în acest fel apelantul reclamant devenind proprietar exclusiv atât asupra corpului B, cât şi asupra terenului aferent acestuia, situat sub construcţie (53 mp) şi împrejurul acesteia (69 mp).
În privinţa părţii din imobil care nu poate fi restituită în natură (corpul A, înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995 şi terenul aferent acestuia menţionat mai sus - loturile A, C şi D), acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent urmează a se face în condiţiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care dacă restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului..este obligat ca, prin dispoziţie motivată să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv .
În cauză, au declarat recurs în termenul legal, atât reclamantul F.C., cât şi pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General.
În recursul său, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., reclamantul critică decizia dată în apel, după cum urmează:
- instanţa a reţinut că pârâta Primăria Municipiului Bucureşti este obligată să propună măsuri reparatorii, deşi evocarea fondului şi respectiv soluţionarea cererilor formulate pe calea notificării, ar fi presupus şi stabilirea cuantumului despăgubirilor ce pot fi acordate.
- în mod greşit nu s-a restituit în natură şi terenul aferent Corpului A (de sub construcţiile CI şi C2) precum şi loturile aferente, suprafeţe ce nu se găsesc în proprietatea celor doi cumpărători la Legea nr. 112/1995 şi se află în administrarea Primăriei.
Chiar dacă, urmare acestei retrocedări, s-ar fi pus problema instituirii unei servituţi de trecere în favoarea proprietarilor celorlalte construcţii, dreptul său de proprietate nu ar fi fost afectat, aspect asupra căruia s-a referit şi expertul desemnat în cauză.
Invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, critică decizia din apel, pe considerentul greşitei sale obligări de a propune despăgubiri în condiţiile legii speciale, pentru părţile din imobil ce nu pot fi restituite în natură, atâta vreme cât la dosar nu se regăseşte o situaţie juridică clară a nemişcătorului, nefiind stabilită apartenenţa acestuia la domeniul public sau privat.
Mai mult, se arată - invocându-se prevederile art 10.3 al H.G. nr. 250 din 7 martie 2007 – că nu s-a verificat existenţa şi utilizarea unor amenajări subterane: conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol şi altele asemenea care nu pot fi observate printr-o expertiză ce nu are confirmarea instituţiilor care le administrează.
În fine, conchide recurenta, terenul a cărui restituire în natură s-a solicitat precum şi cel restituit, reprezintă în fapt curtea aferentă apartamentelor înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 pentru care, în raport de dispoziţiile art. 7alin. (2) şi art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, nu se poate dispune decât acordarea de despăgubiri.
Ambele recursuri declarate în cauză, se privesc ca nefondate, în considerarea argumentelor ce succed.
Aşa cum corect au reţinut ambele instanţe, după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, unitatea deţinătoare investită cu soluţionarea notificării, are obligaţia doar de a propune acordarea de măsuri reparatorii, în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv.
Procedura instituită prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 presupune atât evaluarea cât şi acordarea despăgubirilor care, se realizează potrivit legii speciale, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, organism aflat în subordinea Cancelariei Primului Ministru.
Ca atare, după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, competenţa instanţei civile se păstrează doar în ceea ce priveşte procedura derulată în etapa prealabilă la unitatea deţinătoare, în situaţia în care aceasta refuză să soluţioneze notificarea, cum este şi cazul în speţa dedusă judecăţii.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor ce urmează a fi acordate, acestea pot face obiectul de analiză al instanţei de contencios administrativ (art. 19 şi 20 din Legea nr. 247/2005), doar după ce au fost stabilite prin decizie de către organismul special abilitat, respectiv Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
În acest fel, în cazul în care partea este nemulţumită de decizia autorităţii competente sau de nesoluţionarea în termen, aceasta are asigurat accesul la instanţă, fiind respectate astfel, garanţiile instituite prin dispoziţiile art. 6 al Convenţiei europene a drepturilor omului.
Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs, se reţine că prin raportul de expertiză efectuat în apel s-a identificat terenul în litigiu şi construcţiile aflate pe acesta, respectiv Corpul A (reprezentat de construcţiile CI şi C2) şi Corpul B (reprezentat de construcţia C3).
Cât priveşte proprietarii construcţiilor aflate pe terenul în litigiu, se reţine că prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 281/26556 din 30 septembrie 1996, S.C. H.N. S.A. a vândut în baza Legii nr. 112/1995 către P.V. şi P.M., Corpul A al imobilului, împreună cu terenul situat sub construcţie.
Tot astfel, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1012/1 din 25 ianuarie 1999, S.C. R. S.A. a vândut, în baza Legii nr. 112/1995, către C.A.D., Corpul B al imobilului, împreună cu terenul situat sub construcţie.
Ca urmare a cererii formulată de reclamantul F.C., care a solicitat anularea acestui din urmă contract şi revendicarea imobilului ce face obiectul acestuia, Judecătoria Sector 1 Bucureşti, prin Sentinţa civilă nr. 997 din 23 ianuarie 2008 a luat act de tranzacţia încheiată între F.C. şi C.A., prin care aceasta l-a recunoscut ca proprietar pe reclamant, asupra imobilului corp B (teren şi construcţie), sentinţa rămânând irevocabilă sub acest aspect ( a se vedea filele 6, 7, 20, 118 dosar apel).
Ca atare, corpul A ( reprezentând construcţiile C1 şi C2) şi terenul situat sub aceste construcţii (85 mp, respectiv 28 mp), au rămas în proprietatea cumpărătorilor în baza Legii nr. 112/1995, P.V. şi P.M., iar corpul B (construcţia C3) şi terenul situat sub aceasta (53 mp) se află în proprietatea reclamantului, ca efect al sentinţei sus-menţionate.
Expertiza efectuată în cauză (vezi schiţa anexă - fila 81 dosar apel) a identificat, în curtea imobilului următoarele loturi de teren:
- lotul B - în suprafaţă de 122 mp, aferent corpului B (construcţia C3), incluzând terenul de sub construcţie (53 mp) şi terenul din jurul acesteia, diferenţa de 69 mp;
- lotul A - în suprafaţă de 60 mp, reprezentând drum de acces către corpul A şi corpul B;
- lotul C - în suprafaţă de 42 mp, aferent construcţiei C1, drum de acces pietonal către construcţia C1;
- lotul D - în suprafaţă de 38 mp, aferent construcţiilor C1 şi C2 (corpul A).
Potrivit articolului 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, nu se restituie în natură terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, iar art. 7.3 din H.G nr. 923/2010 stabileşte că prin noţiunea de „teren aferent imobilelor înstrăinate în temeiul Legii nr. l 12/1995", se înţelege terenul pe care este amplasată construcţia, respectiv amprenta construcţiei, necesar bunei utilizări a acesteia, indiferent de categoria de folosinţă.
În speţă, rezultă cu evidenţă din examinarea planului de situaţie al imobilului (a se vedea şi fila 67 dosar apel) că loturile C şi D din terenul în discuţie, sunt aferente construcţiilor C1 şi C2, ce au făcut obiectul înstrăinării în baza Legii nr. 112/1995, iar lotul A, în suprafaţă de 60 m.p. deserveşte toate cele trei corpuri de proprietate.
Ca atare, în mod corect s-a reţinut că aceste suprafeţe urmează regimul juridic al textelor mai sus enunţate, fiind necesare bunei utilizări a construcţiilor, cu privire la acestea reclamantul neputând pretinde decât acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent.
Este de observat de asemenea că, o eventuală restituire în natură a Lotului A, perspectivă analizată de această instanţă, nu ar fi în măsură - raportat la poziţionarea acestuia, în paralel cu construcţiile C1 şi C2 - decât să genereze alte eventuale litigii între proprietarii celor 3 edificate.
Cu referire la recursul declarat de pârâtă, prin cele mai sus expuse s-a răspuns şi criticii vizând situaţia juridică a nemişcătorului care rezultă cu evidenţă din întreg materialul probator al cauzei.
Cât priveşte neverificarea de către instanţe a existenţei şi utilizării unor „amenajări subterane" este de remarcat că această aserţiune a pârâtei este făcută pentru prima dată în recurs, critica fiind formulată omisso medio, situaţie în care nu va fi analizată.
Celelalte „observaţii" ale recurentei pârâte, care nu pot fi încadrate într-o critică de sine stătătoare, vin de fapt în sprijinul soluţiei pronunţate, în sensul că pentru suprafeţele reprezentând „curtea aferentă" clădirilor înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, s-a constatat îndreptăţirea reclamantului la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent.
Cât priveşte Lotul B din terenul în litigiu, în suprafaţă de 69 m.p. rezultă cu evidenţă din probele administrate că acesta este aferent construcţiei C3, aflată în proprietatea reclamantului, situaţie în care în mod corect s-a dispus restituirea în natură.
Aşa fiind, faţă de cele ce preced,recursurile urmează a se respinge, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul F.C. şi de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva Deciziei nr. 178 A din 26 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 643/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 641/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
