ICCJ. Decizia nr. 638/2013. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA a ll-a CIVILĂ
Decizia nr. 638/2013
Dosar nr.3751/2/2011
Şedinţa publică din 19 februarie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 20 ianuarie 2003, sub nr. 712/2003, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, reclamanta A.V.A.S. a chemat în judecată pe pârâta K.E.A.S.V.T.A.S. Turcia, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 1.801.627,5 dolari SUA reprezentând penalităţi calculate ca urmare a neefectuarii investiţiei la SC P. SA, conform clauzei 7.6 din contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 21 iulie 1998.
Prin sentinţa civilă nr. 8842 din 26 iunie 2003, tribunalul a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia comercială.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, pe rolul căreia a fost înregistrată cauza, prin sentinţa comercială nr. 136 din 20 octombrie 2004, la rândul său a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti secţia a Vl-a comercială, în temeiul prevederilor Legii nr. 195/2004 prin care a fost modificat art. ll alin. (2) din O.U.G. nr. 58/2003.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială sub nr. 131020/2004 (26649/3/2004).
La data de 6 februarie 2006, pârâta K.E.A.S.V.T.A.S. Turcia a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibUităţii acţiunii motivat de existenţa pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, a Dosarului nr. 805/2005 (nr. 5463/3/2005), înregistrat la data de 11 februarie 2005 şi având ca obiect cererea A.V.A.S. de obligare a pârâtei K.E.A.S.V.T.A.S. la realizarea investiţiei în sumă de 53.453.577 dolari SUA., conform clauzei 7.6 din contractul de vânzare-cumpărare acţiuni din 21 iulie 1998, sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii în cuantum de 1.000.000 RON/zi de întârziere de la data rămânerii definitive a hotărârii, precum şi la plata sumei de 30.165.563 dolari SUA, echivalent în RON, reprezentând penalităţi de întârziere calculate conform clauzei 7.6.1 datorate pentru neîndeplinirea obligaţiilor asumate cqnform clauzei 7.6, scadente la data de 31 decembrie 2002.
La data de 20 martie 2006, SC P. SA a formulat, în baza art. 49 alin. (3), art. 51 şi urm. C. proc. civ., cerere de intervenţie în interesul pârâtei, prin care a solicitat încuviinţarea în principiu şi pe fond respingerea acţiunii reclamantei A.V.A.S., invocând totodată, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţia lipsei calităţii procesuale active şi a lipsei interesului reclamantei în promovarea petitului vizând plata penalităţilor în considerarea contractului de vânzare-cumpărare acţiuni nr. X1/2002.
Prin prin încheierea de şedinţă din 8 mai 2006, în temeiul art. 164 C. proc. civ., a dispus conexarea Dosarului nr. 805/2003 (5463/3/2005) la Dosarul nr. 13102/2002 (26649/3/2004).
Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin sentinţa comercială nr. 5804 din 13 aprilie 2009 a respins excepţiile ca neîntemeiate, a respins acţiunea formulată de reclamanta ca neîntemeiată şi a admis cererea de intervenţie formulată de intervenienta SC P. SA.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că, prin cererea de chemare în judecată precizată s-a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 1.801.627,5 dolari SUA cu titlu de penalităţi pentru neefectuarea investiţiei aferente anului 1999, la efectuarea investiţiei în sumă de 53.453.577 dolari SUA, conform clauzei 7.6 din contractul de vânzare-cumpărare acţiuni din 21 iulie 1998, sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii de 1.000.000 RON/zi de întârziere de la data rămânerii definitive a hotărârii, precum şi la plata sumei de 30.165.563 dolari SUA reprezentând penalităţi de întârziere calculate conform clauzei 7.6.1 datorate pentru neîdeplinirea obligaţiilor asumate conform clauzei 7.6, scadentă la data de 31 decembrie 2002.
Astfel, în limitele învestirii şi în raport de probatoriile administrate, tribunalul a stabilit cadrul juridic aplicabil cauzei, reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 27 lit. a) din O.G. nr. 25/2002 coroborate cu cele ale clauzei 7.6 din contractul de privatizare, faţă de care a apreciat ca fiind îndeplinite obligaţiile investitionale asumate de pârâtă în sensul că a realizat o investiţie de 75 milioane dolari SUA prin includerea în volumul de investiţii şi a achiziţiilor în sistem de leasing precum şi;a aportului intelectual adus ia dezvoltarea SC P. SA.
Faţă de abrogarea dispoziţiilor art. 16 din O.G. nr. 25/2002 potrivit cărora doar societatea privatizată era îndreptăţită la plata penalităţilor de întârziere aferente neexecutării obligaţiei investitionale de către cumpărătorul investitor şi în considerarea convenţiei părţilor stipulată la art. 7.6 din contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 21 iulie 1998, prima instanţă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei în promovarea acţiunii ca neîntemeiată.
Totodată, reţinând caracterul unic şi indivizibil al obligaţiei de realizare a investiţiilor, eşalonarea acestora într-un interval de 5 ani fiind apreciată doar ca modalitate de executare, prima instanţă, raportând data introducerii cererii de chemare în judecată, 11 februarie 2005 la data scadenţei finale a obligaţiei investitionale, 31 decembrie 2002, a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune reţinând că a fost promovată înăuntrul termenului general de prescripţie.
Împotriva acestei hotărâri reclamanta A.V.A.S. Bucureşti a formulat apel, iar pârâta K.E.A.S.V.T.A.S. Turcia şi intervenienta în interesul pârâtei respectiv SC P. SA Reghin au formulat cerere de aderare la apel.
Prin decizia comercială nr. 135 din 26 februarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, instanţa a respins ca neîntemeiat apelul declarat de A.V.A.S. Bucureşti, a admis cererea de aderare la apel formulată de intimata-pârâtă K.E.A.S.V.T.A.S. împotriva sentinţei comerciale nr. 5804 din 13 aprilie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în Dosarul nr. 26649/3/2004, a schimbat în parte sentinţa atacată în sensul că a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active şi în consecinţă a respins cererea formulată de A.V.A.S. cu privire la capătul referitor la obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere pentru neefectuarea la termen a investiţiilor asumate pe perioada 1998-1999 şi respectiv 2000-2002, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei de fond.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta A.V.A.S. Bucureşti cât şi pârâta K.E.A.S.V.T.A.S. Turcia.
Prin decizia nr. 259 din 20 ianuarie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, învestită cu soluţionarea căii extraordinare de atac, a admis recursurile declarate de reclamanta A.V.A.S. şi de pârâta K.E.A.S.V.T.A.S. Turcia împotriva deciziei comerciale nr. 135 din 26 februarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, reţinând, în esenţă, că judecătorii apelului au făcut o greşită aplicare a legii nesoluţionând apelul pârâtei şi sub aspectul criticii vizând excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.
În rejudecare după casare, cauza a fost înregistrată la data de 20 aprilie 2011 sub nr. 3751/2/2011 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, care prin decizia civilă nr. 381 din 24 octombrie 2011 a respins ca nefondat atât apelul declarat de reclamanta A.V.A.S., cât şi cererea de aderare la apel formulată de pârâtă K.E.A.S.V.T.A.S. împotriva sentinţei comerciale nr. 5804 din 13 aprilie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, în Dosarul nr. 26649/3/2004, în contradictoriu cu intimata-intervenientă SC P. SA.
În motivarea soluţiei pronunţate, curtea a reţinut următoarele:
Referitor la apelul declarat de A.V.A.S.. având în vedere clauzele contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni din 21 iulie 1998, potrivit cărora, programul de investiţii asumat de pârâtă urma să fie realizat până la data de 31 decembrie 2002, în raport de care s-a stabilit cadrul legal aplicabil, a apreciat că prima instanţă, în mod corect, a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 27 din O.G. nr. 25/2002, intrată în vigoare la 2 februarie 2002 şi modificată prin Legea nr. 506/2002 intrată în vigoare la 26 iunie 2002 şi a stabilit că angajamentul investiţional asumat de pârâtă conform art. 7.6 din contractul de privatizare este guvernat de dispoziţiile art. 27 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 25/2002 în forma modificată prin Legea nr. 506/2002 şi nu prin O.G. nr. 40/2003.
De asemenea, a apreciat ca fiind corectă şi a menţinut soluţia primei instanţe de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a A.V.A.S., reţinând că ea derivă din dispoziţiile art. 7.6.1. din contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni, calitate ce subzistă şi în ipoteza în care dispoziţiile art. 16 alin. (3) din O.G. nr. 25/2002 referitoare la plata penalităţilor de întârziere fuseseră abrogate prin O.G. nr. 27/2005.
În ceea ce priveşte îndeplinirea obligaţiilor investiţionale de către pârâtă, coroborând concluziile expertizei tehnice efectuate în cauză cu dispoziţiile art. 7.6. din contractul de privatizare, instanţa de apel a reţinut că aceasta şi-a îndeplinit obligaţia investitională asumată contractual, în sensul că a realizat o investiţie de 75 milioane dolari SUA, cu un excedent valoric faţă cel l-a care s-a obligase, prin includerea în volumul de investiţii a achiziţiilor în sistem de leasing şi a valorii aportului intelectual adus de pârâtă la dezvoltarea SC P. SA.
Referitor la apelul declarat de pârâtă. Curtea a apreciat ca fiind nefondată critica vizând soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei parţiale a dreptului material la acţiune privind obligarea pârâtei la efectuarea investiţiilor aferente anilor 1999-2001 şi la plata penalităţilor de întârziere pe anii 2000-2001.
În acest sens a reţinut că, prin clauza 7.6. din contractul de privatizare, pârâta s-a angajat ca în termen de 5 ani să realizeze din resurse proprii sau din surse atrase o investiţie de 75 mii dolari SUA, obligaţie pentru a cărei neexecutare, s-a stipulat că la sfârştul fiecărui an datorează penalităţi reprezentând 30% din valoarea investiţiei nerealjzate până la acea dată şi cumulat.
În raport de clauza anterior menţionată şi de natura juridică unică şi indivizibilă a obligaţiei de investiţie, instanţa a reţinut că defalcarea pe ani a programului investiţional constituie doar o modalitate de executare a obligaţiei, care nu poate conduce la schimbarea naturii unice şi indivizibile a acesteia. În considerarea acestor aspecte, raportate la data scadenţei finale a obligaţiei investiţionale, 31 decembrie 2002 şi la data introducerii cererii de chemare în judecată înregistrată la 11 februarie 2005, Curtea a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, reţinând că a fost promovată în interiorul termenului general de prescripţie.
Împotriva deciziei civile nr. 381 din 24 octombrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în termen legal au declarat recurs, atât reclamanta A.V.A.S. Bucureşti, cât şi pârâta K.E.A.S.V.T.A.S. Turcia şi intervenienta SC K.R. SA Reghin fostă SC P. SA Reghin.
Reclamanta A.V.A.S. Bucureşti a criticat decizia atacată invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, astfel cum a fost formulată, modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului său şi respingerii cererilor de aderare la apel formulate de celelalte părţi, iar pe fondul cauzei admiterea acţiunii introductive astfel cum a fost precizată.
Pârâta K.E.A.S.V.T.A.S. Turcia şi-a circumscris criticile motivului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii sale de aderare la apel, cu consecinţa schimbării parţiale a hotărârii primei instanţei, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei A.V.A.S. Bucureşti cu privire la capetele de cerere privind obligarea sa la plata penalităţilor de întârziere pentru neefectuarea la termen a investiţiilor asumate pentru anii 1999 şi respectiv 2000-2002, cu consecinţa respingerii respectivelor capete de cerere ca fiind formulate de o persoană lipsită de calitate procesuală activă.
Intervenienta SC K.R. SA Reghin, fostă SC P. SA Reghin şi-a fondat recursul, de asemenea, pe motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea căii extraordinare de atac, astfel cum a fost formulată, modificarea în parte a deciziei recurate şi a sentinţei comerciale nr. 5804/2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, cu consecinţa admiterii excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei şi respingerea petitelor privind, atât obligarea pârâtei la efectuarea investiţiilor nerealizate aferente anilor 1999-2001, cât şi la obligarea la plata penalităţilor de întârziere aferente investiţiilor nerealizate la termen în perioada anilor 1999-2001 şi totodată, admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi a lipsei interesului acesteia în promovarea acţiunii şi în consecinţă respingerea pretenţiei privind plata penalităţilor de întârziere în temeiul contractului de vânzare-cumpărare acţiuni din 21 iulie 1998, ori ca fiind prescrisă, ori pentru promovarea cererii de o persoană fără calitate procesuală activă.
I. în dezvoltarea criticilor formulate, reclamanta A.V.A.S. Bucureşti a susţinut următoarele:
1. Instanţele de fond au aplicat în mod eronat dispoziţiile O.G. nr. 25/2002, în ceea ce priveşte efectele juridice produse asupra contractelor de vânzare-cumpărare de acţiuni in derulare la momentui intrării in vigoare a actului normativ menţionat, reţinând că dispoziţiile art. 27 lit. e) nu sunt incidente în cauză, în considerarea respectării principiului neretroactivităţii, deoarece actul normativ invocat a intrat in vigoare ulterior încheierii contractului.
În acest sens, a susţinut că la data intrării în vigoare a O.G. nr. 25/2002, respectiv la data de 2 februarie 2002, contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 21 iulie 1998 era în derulare având în vedere că pârâta nu-şi îndeplinise obligaţiile asumate, iar scadenţa obligaţiilor investiţionale era la cată de 31 decembrie 2002.
În raport de considerentele anterior expuse, reclamanta a susţinut că prevederile contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni din 21 iulie 1998 referitoare la angajamentul investiţional nu pot fi interpretate independent de dispoziţiile O.G nr. 25/2002, care vin în sprijinul cumpărătorului şi explicitează sursele din care pot fi realizate investiţiile, în vederea îndeplinirii obligaţiilor cumpărătorului asumate prin contract.
2. A doua critică formulată de reclamantă împotriva deciziei atacate vizează interpretarea dată clauzei 7.6 din contractul de privatizare, în raport de care instanţele de fond au reţinut că pârâta şi-a îndeplinit obligaţia investiţională asumată contractual, în sensul că a realizat o investiţie de 75 milioane dolari SUA, cu excedent valoric faţă cuantumul convenit.
În acest sens a arătat că în mod eronat instanţele de fond au omologat varianta 3 din raportul de expertiză tehnică efectuată în cauză, prin care în volumul investiţiilor au fost incluse şi contractele de leasing, fără să menţioneze însă, argumentele juridice care le-au format convingerea că acestea constituie investiţie realizată.
De asemenea, în considerarea dispoziţiilor art. 5 din normele metodologice de aplicare a O.G. nr. 25/2002, care se referă la determinarea valorii investiţiilor, reclamanta a criticat includerea în volumul de investiţii a aportului intelectual expertizat, arătând că, pentru a se considera investiţie realizată, era necesară şi înregistrarea în contabilitate a aportului intelectual, conform art. 11 din O.G. nr. 25/2002 modificată şi completată, pentru a se considera investiţie realizată.
A mai susţinut reclamanta că este îndreptăţită la plata penalităţilor calculate în baza clauzei nr. 7.6.1 din contract, arătând că, în speţă, calitatea sa procesuală activă derivă din clauzele contractuale, în contextul în care, prrin abrogarea expresă a dispozitiior art. 16 alin. (3) din O.G. nr. 25/2002, a fost reactivată clauza penală stipulată în contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni, în sensul că penalităţile sunt datorate cumpărătorului, neoperând niciun moment o novaţie de obiect, neschimbându-se dreptul, ci doar titularul acestuia.
Totodată, reclamanta a dezvoltat o serie de critici referitoare la cele 3 variante de calcul ale penalităţilor realizate de experţi în cadrul expertizelor administrate în cauză.
Sintetizând, reclamanta a arătat că valoarea investiţiilor realizate de pârâta-cumpărătoare până la scadenţa finală, respectiv la 31 decembrie 2002, era în sumă totală de 21.546.423 dolari SUA, rămânând investiţii nerealizate în sumă de 53.453.576 dolari SUA din totalul de 75.000.000. dolari SUA, pentru care valoarea penalităţilor aferente investiţiilor nerealizate datorate A.V.A.S. este în sumă de 31.967.191 dolari SUA.
II. Pârâta K.E.A.S.V.T.A.S. Turcia a criticat decizia pronunţata de instanţa de apel din perspectiva menţinerii soluţiilor de respingere a excepţiilor lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi prescripţiei dreptului material la acţiune, reluând detaliat susţinerile formulate în acest sens în cererea de aderare la apel.
1. Astfel, pârâta a arătat că prevederile art. 7.6.1 din contractul de privatizare nu justifica calitatea procesuală activă a reclamantei, în condiţiile în care, la data introducerii acţiunii devenise aplicabilă norma juridică specială cuprinsă în articolul 16 alin. (3) din O.G. nr. 25/2002 potrivit căreia penalităţile datorate de cumpărător pentru nerealizarea la termen a investiţiilor reveneau societăţii comerciale privatizate.
A mai susţinut că, în raport de data intrării în vigoare a O.G. nr. 25/2002 şi de cea a scadenţei finale a obligaţiei investiţionale, 31 decembrie 2002, reţinută ca atare de instanţa de apel, nu există niciun dubiu asupra incidenţei în cauză a prevederilor actului normativ menţionat.
2. Referitor la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, pârâta a susţinut că instanţa de apel a interpretat în mod eronat că obligaţia de investiţii pe care şi-a asumat-o prin contractul de privatizare este unică şi indivizibilă, iar eşalonarea în intervalul de 5 ani menţionat în anexa la contract constituie doar modalitate de executare, arătând că obligaţia investiţională nu poate fi calificată drept o obligaţie cu exigibilitate instantanee, dovadă în acest sens fiind înseşi prevederile contractului de privatizare, din care rezultă că obiectul obligaţiei de investiţii constă în prestaţii succesive, datorate la cinci termene distincte.
În acest sens a precizat că instanţa de apel a făcut confuzie între obligaţia având ca obiect prestaţii succesive şi obligaţia având ca obiect o singura prestaţie a cărei plată este divizibilă, derogându-se prin convenţia părţilor de la principiul indivizibilităţii plăţii, caz în care obligaţia ar fi supiusă unei scadenţe unice, în raport de care penalităţile de întârziere nu s-ar stabili aferent fiecărei plăţi fracţionate şi nu ar curge de la momente anterioare în timp scadenţei finale unice a obligaţiei investiţionale.
Un alt argument invocat în sprijinul susţinerii potrivit căreia există mai multe scadenţe şi, prin urmare, mai multe plăţi datorate separat, îl constituie dispoziţiile art. 26 alin. (1) din O.G. 25/2002, care prevăd că nu se datorează penalităţi/majorări de întârziere în cazul realizării angajamentului investiţional în cuantum valoric cumulat până la împlinirea ultimei scadenţe anterioare datei intrării în vigoare a ordonanţei, chiar dacă obligaţia de investiţii nu a fost realizată pe obiectivele şi/sau până la scadenţele prevăzute în contract.
A arătat că, în cauză, obligaţia de investiţii fiind reglementată prin clauzele contractului de privatizare ca o obligaţie având ca obiect prestaţii succesive, afectată de termene suspensive, momentul începerii curgerii termenului de prescripţie pentru plata fiecărei prestaţii este marcat, potrivit art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, de împlinirea termenului suspensiv, adică de ajungerea la scadenţă.
În raport de cele arătate, pârâta a opinat că dreptul reclamantei la acţiune cu privire la obligarea sa la efectuarea investiţiilor pretins nerealizate aferente anilor 1999-2001 s-a prescris.
Pârâta apreciază că situaţia este similară şi în ceea ce priveşte petitul privind obligarea sa la efectuarea investiţiilor pretins nerealizate pentru anii 1999-2002, petit formulat la data de 11 februarie 2005, prin acţiunea obiect al Dosarului conexat nr. 5463/3/2005.
Referitor la plata penalităţilor de întârziere pentru neefectuarea la termen a investiţiilor asumate aferent arilor 2000-2001, pârâta a susţinut că sunt aplicabile prevederile art. 262 din O.G. nr. 25/2002, în raport de care termenul de prescripţie a început să curgă de la data de 31 decembrie 2001, întrucât actul normativ a intrat în vigoare la 2 februarie 2002, iar ultima scadenţă, prevăzută în contract, era anterioară datei de 2 februarie 2002, astfel că există scadenţe contractuale anterioare intrării în vigoare a O.G. nr. 25/2002, ultima dintre acestea fiind data de 31 decembrie 2001, iar cererea reclamantei privind plata acestora a fost introdusă la data de 11 februarie 2005.
III. Intervenienta SC K.R. SA Reghin fostă SC P. SA Reghin a criticat decizia recurată sub aspectul soluţionării excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi a lipsei interesului acesteia în obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere şi a excepţiei prescripţiei parţiale a dreptului material la acţiune atât în ce priveşte capătul de cerere privind obligarea pârâtei la efectuarea investiţiilor pretins nerealizate integral în perioada anilor 1999-2001, cât şi în ce priveşte petitul referitor la plata penalităţilor de întârziere pentru neefectuarea ia termen a investiţiilor în perioada anilor 1999-2001, considerând că instanţa de apel a interpretat greşit situaţia de fapt şi a aplicat greşit dispoziţiile legale în privinţa celor două excepţii invocate în cauză.
1. În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei parţiale a dreptului material la acţiune al reclamantei, intervenienta a arătat că instanţa de apel a reţinut, în mod incorect, că eşalonarea obligaţiei de investiţie reprezintă doalr o modalitate de executare şi nu de divizare în mai multe obligaţii anuale, aspect în considerarea căruia, în raport de data scadenţei finale 31 decembrie 2002, a apreciat cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 11 februarie 2005, ca fiind introdusă înăuntrul termenului general de prescripţie. Intervenienta şi-a fundamentat această critică pe maniera în care reclamanta şi-a formulat petitele în cadrul acţiunii introductive în raport de volumele de investiţii pe care le considerat nerealizate de pârâtă în anii de referinţă din programul investiţional, prevăzut în anexa contractului din 21 iulie 1998, susţinând că modul de prezentare a pretenţiilor reclamantei nu este în concordanţă cu caracterul unic şi indivizibil al obligaţiei reţinută de instanţa de apel.
A mai susţinut că în cadrul analizei incidenţei prescripţiei dreptului material la acţiune nu poate fi admisibilă cererea de chemare în judecată prin care se solicită pretenţii cu valori calculate la diferite scadenţe anuale, în contextul în care obligaţia generatoare este apreciată ca având scadenţă unică la sfârşitul programului de investiţii. în raport de aceste susţineri, întrucât reclamanta a solicitat penalităţile în cuantum de 1.801.627,5 dolari SUA, aferente volumului de investiţii nerealizat până la data de 31 decembrie 1999, prin cererea înregistrată la instanţă la data de 20 ianuarie 2003, a arătat că dreptul la acţiune este prescris prin împlinirea termenului de 3 ani prevăzut de art. 1 şi art. 3 din decretul nr. 167/1958, situaţia fiind similară şi în ceea ce priveşte volumul de investiţii pretins nerealizate în anii 1999 (6.005.425 dolari SUA), 2000 (13.889.300 dolari SUA), 2001 (7.308.852 dolari SUA) şi penalităţile aferente până la data 31 decembrie 2000 (5.968.417 dolari SUA) şi data de 31 decembrie 2001 (8.161.073 dolari SUA), solicitate de reclamantă prin cererea depusă la instanţă la data de 11 februarie 2005.
2. Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei A.V.A.S., apreciată de instanţa de apel ca neîntemeiată în considerarea clauzelor contractului de vânzare-cumpărare acţiuni din 21 iulie 1998, încheiat între reclamantă şi pârâtă, intervenienta a susţinut că a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 16 alin. (3) din O.G. nr. 25/2002 şi a art. 9 alin. (2) din normele metodologice de aplicare a O.G. nr. 25/2002 în vigoare atât la data introducerii de către reclamată a acţiunii principale, 20 ianuarie 2003, cât şi la data la care introducerii acţiunii conexe, 11 februarie 2005. Textele legale invocate atestă că autoritatea nu este titularul dreptului de a orimi valoarea penalităţilor de întârziere, fiind aplicabile, ca norme juridice speciale.
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru următoarele considerente:
I. Recursul reclamantei A.V.A.S. Bucureşti.
1.ln mod corect au reţinut instanţele de fond că, în cauză sunt aplicabile art. 7.6 din contractul de privatizare şi că nu sunt incidente dispoziţiile art. 27 lit. e) din O.G. nr. 25/2002, care prevăd că achiziţionarea unui bun în regim de leasing poate fi considerată realizare a investiţiei asumate prin contract, dacă bunul ce face obiectul contractului de leasing este achitat integral, iar dreptul de proprietate asupra bunului este transferai societăţii, în condiţiile în care achiziţionarea de către pârâtă de echipamente tehnologice destinate dezvoltării activităţii SC P. SA s-a făcut prin încheierea unor contracte de leasing financiar în perioada anilor 2000-2001, deci anterior datei de 2 februarie 2002, când a intrat în vigoare actul normativ menţionat.
Argumentele avute în vedere de instanţele de fond sunt susţinute de dispoziţiile art. 27 alin. (2) din O.G. nr. 25/2002 potrivit cărora: „prevederile alin. (1) se aplică şi pentru obligaţiile contractuale neexecutate pentru care scadenţa este anterioară dacei intrării în vigoare a prezentei ordonanţe, dacă părţile convin astfel prin act adiţional la contract", în contextul în care părţile nu au încheiat un act adiţional în acest sens.
Astfel, critica dezvoltată de reclamantă în sensul că în mod eronat s-a reţinut că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 27 lit. e) din O.G. nr. 25/2002, deoarece la data intrării în vigoare a O.G. nr. 25/2002, respectiv la 2 februarie 2002, contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 21 iulie 1998 era în derulare întrucât pârâta nu-şi îndeplinise obligaţiile asumate, iar scadenţa obligaţiilor investiţionale era la data de 31 decembrie 2002, este nefondată, textul legal invocat fiind incident doar în condiţiile limitativ prevăzute de legiuitor, respectiv dacă părţile au prevăzut expres această eventualitate printr-un act adiţional la contractul de privatizare, situaţie care nu se regăseşte în speţă.
2. Deşi, subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ., care vizează cazurile când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, reclamanta a indicat interpretarea eronată a clauzei 7.6 din contractul de privatizare, în raport de care instanţele de fond au reţinut că pârâta şi-a îndeplinit obligaţia investiţională asumată contract-ual, realizând o investiţie de 75 milioane dolari SUA, cu excedent valoric faţă cuantumul convenit, Înalta Curte constată că în acest sens reclamanta a criticat în fapt omologarea variantei nr. 3 din raportul de expertiză tehnică efectuată în cauză, prin care în volumul investiţiilor au fost incluse şi contractele de leasing, aspecte care nu formează obiectul motivului de nelegalitate evocat. în atare situaţie, criticile amintite nu vor fi analizate având în vedere că instanţa de recurs este ţinută să cenzureze hotărârea atacată exclusiv din perspectiva motivelor de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., în condiţiile în care pct. 10 şi 11 ale normei precitate, care permiteau verificarea hotărârii recurate sub acest aspect, au fost abrogate prin Legea nr. 219/2005 şi respectiv prin art. l pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.
Similară este situaţia şi în ceea ce priveşte critica asupra includerii în volumul de investiţii a aportului intelectual expertizat, arătând că, pentru a se considera investiţie realizată, era necesară şi înregistrarea în contabilitate a aportului intelectual, conform art. 11 din O.G. nr. 25/2002 modificată şi completată, precum şi criticile referitoare la cele 3 variante de calcul ale penalităţilor realizate de experţi în cadrul expertizelor administrate, aspecte ce ţine de administrarea şi interpretarea probatoriului şi care nu poate face obiectul cenzurii în faza procesuală a recursului, pentru argumentele anterior expuse.
II. Recursul pârâtei K.E.A.S.V.T.A.S. Turcia
Referitor la critica dezvoltată în legătură cu soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei în ceea ce priveşte petitul privind plata penalităţilor de întârziere, potrivit căreia pârâta susţine că prevederile art. 7.6.1 din contractul de privatizare reţinute în fundamentare de instanţele de fond, nu justifică calitatea procesuală activă a reclamantei, în condiţiile în care, la data introducerii acţiunii devenise aplicabilă norma juridică specială cuprinsă în art. 16 alin. (3) din O.G. nr. 25/2002 potrivit căreia penalităţile datorate de cumpărător pentru nerealizarea la termen a investiţiilor reveneau societăţii comerciale privatizate, este nefondată în considerarea următoarelor:
Pârâta a susţinut că, în raport de data intrării în vigoare a O.G. nr. 25/2002 din 2 februarie 2002 şi de cea a scadenţei finale a obligaţiei investiţionale, 31 decembrie 2002, reţinută ca atare de instanţa de apel, nu există niciun dubiu asupra incidenţei în cauză a prevederilor art. 16 alin. (3) din actul normativ menţionat.
Norma legală invocată a fost în vigoare în intervalul restrâns de timp cuprins între 26 iulie 2002 şi 2 februarie 2003, fiind introdusă prin art. 23 din Legea nr. 506/2002 şi abrogată prin art. 17 din O.G. nr. 40/2003.
Cum cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă a fost înregistrată la data de 20 ianuarie 2003 sub nr. 712/2003, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, care s-a dezînvestit prin sentinţa civilă nr. 8842 din 26 iunie 2003, admiţând excepţia necompetenţei sale materiale şi declinând competenţa soluţionării cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia comercială, iar acţiunea conexă a fost înregistrată pe rolul aceleiaşi instanţe la 11 februarie 2005, cele două cauze fiind conexate prin încheierea de şedinţă din 8 mai 2006, instanţa pronunţându-se asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active a A.V.A.S prin sentinţa comercială nr. 5804 din 13 aprilie 2009, nu se poate reţine incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 16 alin. (3) din O.G. nr. 25/2002 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 506/2002, fiind o chestiune de succesiune a legilor în timp, care nu poate fi soluţionată cu încălcarea principiului potrivit căruia legea civilă nu ultraactivează.
Interpretând succesiunea legilor în timp, cum calitatea părţilor contractante constituie condiţie de fond j a actului juridic aceasta urmează a fi analizată în raport de legea în vigoare la data încheierii actului, în cauză aceasta fiind reprezentată de voinţa părţilor, respectiv clauzele contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni din 21 iulie 1998, legea specială intrând în vigoare mult după momentul naşterii actului juridic şi fiind astfel de natură să influenţeze efectele acestuia produse sub imperiul său, nu şi condiţiile de fond şi de formă ale actului, care rămân guvernate de legea veche, sub imperiul căreia s-au născut.
Astfel, calitatea procesuală activă a A.V.A.S. privind plata penalităţilor ca şi consecinţă a nerealizării la scadenţă a investiţiilor asumate derivă din clauzele contractuale, respectiv cap. 7.6.1. din contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 428/1998 care prevăd: „Cumpărătorul se obligă ca în condiţiile în care la sfârşitul fiecărui an de efectuare a investiţiilor nu a realizat planul de investiţii aferent fiecărui an să achite vânzătorului 30% din valoarea investiţiilor nerealizate până la acea dată", fiind corect reţinută de instanţa de apel.
În concluzie, se reţine că excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia lipsei de interes referitoare la petitul privind penalităţile de întârziere, indiferent de aplicabilitatea dispoziţiilor art. 16 alin. (3) din O.G. nr. 25/2002 coroborat cu art. 9 alin. (1) din normele metodologice de aplicare a O.G. nr. 25/2002 sau ale O.G. nr. 27/2005 pct. 10 care modifica art. 16 alin. (1) şi abrogă art. 16 alin. (3) din O.G. nr. 25/2002, sunt nefondate şi în raport de art. 7.6.1 din contractul nr. 428/1998, reclamanta are calitate procesuală activă şi interes in formularea acţiunii deduse judecăţii.
2. Referitor la criticile aduse soluţiei de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, Înalta Curte apreciază că sunt nefondate şi urmează să le respingă, motivat de următoarele considerente:
Faptul că instanţele de fond au reţinut în mod corect că obligaţia de investiţii are obiect unic şi indivizibil şi că eşalonarea în tranşe aferente fiecăruia dintre cei 5 ani prevăzuţi în anexa nr. 1 la contractul de privatizare, constituie o facilitate acordată cumpărătorului în executarea obligaţiei asumate, rezultă din chiar formularea clauzei 7.6.1 din contract.
Prin clauza menţionată, părţile au stabilit în sarcina cumpărătorului, pentru cazul nerealizării volumului investiţional aferent fiecărui an, ooligaţia de a achita vânzătorului 30% din valoarea investiţiei nerealizate până la acea dată şi cumulat.
Din menţionarea sancţiunii plăţii penalităţilor "şi cumulat" se evidenţiază caracterul unic şi indivizibil al obligaţiei, voinţa părţilor materializată în clauza invocată, fiind în sensul defalcării obligaţiei ca modalitate de executare, ce nu schimbă natura juridică indivizibilă a acesteia.
De altfel, în acelaşi sens s-a dispus prin decizia nr. 1927/1975 a Tribunalului Suprem, prin care s-a reţinut că plata succesivă a preţului, este o prestaţie unică, contractul cu plata în rate fiind unul cu executare instantanee.
Prof. dr. F.D. în nota 303 din Contracte speciale Ed. Actami Bucureşti 1999 invocă raportat la această decizie calcularea separată a prescripţiei pentru fiecare rată, pentru fiecare prestaţie succesivă, termenul de prescripţie începând să curgă de la data stabilită în contract pentru plata ultimei rate şi pentru ratele plătite anterior, având în vedere că nu poate fi vorba despre o vânzare succesivă, un astfel de contract nefiind un contract cu executare succesivă.
Astfel, Înalta Curte reţine că nu poate fi primită critica pârâtei potrivit căreia instanţa de apei ar fi făcut confuzie între obligaţia având ca obiect prestaţii succesive şi obligaţia având ca obiect o singura prestaţie a cărei plată este divizibilă, având în vedere că pârâta însăşi face confuzie între accepţiunea divizibilităţii plăţii în cadrul obligaţiilor solidare şi noţiunea executării unice şi respectiv succesive.
Nici argumentul constând în incidenţa dispoziţiilor art. 26 alin. (1) din O.G. nr. 25/2002, care prevăd că nu se datorează penalităţi/majorări de întârziere în cazul realizării angajamentului investiţional în cuantum valoric cumulat până la împlinirea ultimei scadenţe anterioare datei intrării în vigoare a ordonanţei, chiar dacă obligaţia de investiţii nu a fost realizată pe obiectivele şi/sau până la scadenţele prevăzute în contract, nu poate fi primit aşa cum susţine pârâta în sprijinul admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.
În raport de cele arătate, având în vedere data scadenţei finale a obligaţiei investiţionale, respectiv 31 decembrie 2002 şi data introducerii cererii de chemare în judecată înregistrată la 11 februarie 2005, se reţine că petitul privind obligarea pârâtei la efectuarea investiţiilor nerealizate aferente anilor 1999-2002, a fost formulat în interiorul termenului general de prescripţie prevăzut de art. 3 din decretul nr. 167/1958.
Situaţia este similară şi în ceea ce priveşte petitul referitor la plata penalităţilor de întârziere pentru neefectuarea ia termen a investiţiilor asumate aferent anilor 2000-2002, dispoziţiile art. 262 din O.G. nr. 25/2002, nefiind incidente în rapct de faptul că termenul de prescripţie a început să curgă de la data de 31 decembrie 2002, iar actul normativ a intrat în vigoare la 2 februarie 2002, ultima scadenţă, prevăzută în contract, fiind ulterioară datei de 2 februarie 2002, astfel că nu există scadenţe contractuale anterioare intrării în vigoare a O.G. nr. 25/2002, iar cererea reclamantei privind plata acestora a fost introdusă la data de 20 ianuarie 2003.
III. Recursul intervenientei SC K.R. SA Reghin fostă SC P. SA Reghin urmează a fi respins pentru aceleaşi argumente menţionate în sprijinul soluţiei de respingere a excepţiilor lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi a lipsei interesului acesteia în obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere şi a excepţiei prescripţiei parţiale a dreptului material la acţiune atât în ce priveşte capătul de cerere privind obligarea pârâtei la efectuarea investiţiilor pretins nerealizate integral în perioada anilor 1999-2001, cât şi în ce priveşte petitul referitor la plata penalităţilor de întârziere pentru neefectuarea la termen a investiţiilor în perioada anilor 1999-200, cu menţiunea că intervenienta utilizează pro causa cu cele două date ale introducerii cererii principale, 20 ianuarie 2003 şi a cererii conexe, 11 februarie 2005, după cum îi este profitabil.
Pentru toate argumentele ce preced, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta A.D.S. Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 22/2012 din 16 februarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, menţinând hotărârea atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta A.V.A.S. Bucureşti, de pârâta K.E.A.S.V.T.A.S. Turcia şi de intervenienta SC K.R. SA Reghin fostă SC P. SA Reghin împotriva deciziei civile nr. 381 din 24 octombrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a Civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 602/2013. Civil. Evacuare. Contestaţie în... | ICCJ. Decizia nr. 587/2013. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
