ICCJ. Decizia nr. 643/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 643/2013
Dosar nr. 924/2/2011
Şedinţa publică de la 12 februarie 2013
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 4 mai 2007, contestatoarele V.V., I.C. şi M.G.E. au formulat contestaţie împotriva Dispoziţiei nr. 2502/17 februarie 2004, emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, pentru ca, în contradictoriu cu acesta, să se dispună obligarea pârâtului la restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 453 mp, situat în Bucureşti, C.D. nr. 182, colţ cu str. R.B., nr. 1, sectorul 1, iar în situaţia în care restituirea în natură nu este posibilă obligarea pârâtului la emiterea unei oferte constând într-o măsură reparatorie prin echivalent, în concret, în compensare cu un alt teren situat în aceeaşi zonă teritorială şi având aceeaşi suprafaţă, iar în cazul în care nici al doilea capăt de cerere nu se poate realiza, solicită obligarea pârâtului la emiterea unei oferte de plată a unor despăgubiri.
Intimatul Municipiul Bucureşti prin Primar General a formulat, la data de 18 iunie 2007, note scrise, prin care a invocat tardivitatea formulării contestaţiei.
Prin încheierea de şedinţă din data de 22 octombrie 2007, tribunalul a admis excepţia tardivităţii formulării contestaţiei în ceea ce priveşte primul capăt al acţiunii, având ca obiect cererea de restituire în natură a terenului ce a făcut obiectul notificării şi a respins ca neîntemeiată excepţia tardivităţii formulării contestaţiei, în ceea ce priveşte capetele doi şi trei din cererea introductivă, având ca obiect obligarea pârâtului la emiterea unei oferte constând în măsură reparatorie prin echivalent şi/sau ofertă de plată despăgubiri.
Prin Sentinţa civilă nr. 1546 din 3 decembrie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte acţiunea formulată de contestatoarele V.V., I.C. şi M.G.E., în contradictoriu cu intimaţii Municipiul Bucureşti prin Primar General şi Primăria Municipiului Bucureşti; a obligat pârâţii să emită dispoziţie motivată cuprinzând propunerea de măsuri reparatorii prin acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv; a respins capătul 1 din acţiune ca tardiv formulat; a respins capătul al doilea din acţiune ca neîntemeiat şi a luat act că reclamantele nu solicită cheltuieli de judecată.
Prin Decizia civilă nr. 158 din 3 martie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de apelantele-contestatoare V.V., I.C. şi M.G.E., reţinând că, într-adevăr, contestatoarele au dedus judecăţii, prin plângerea formulată împotriva Dispoziţiei nr. 2502 din 17 februarie 2004 emisă de Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, 3 capete de cerere ce vizează conţinutul acestei dispoziţii.
Având în vedere că hotărârea apelată este nelegală, întrucât nu a ţinut seama că plângerea este un act procedural de sine stătător în integralitatea sa şi nu în raport de conţinutul cererilor reclamantului, fiind interdependente, conform art. 26 cu referire la art. 297 C. proc. civ., apelul a fost admis, iar hotărârea de fond desfiinţată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceluiaşi tribunal.
După desfiinţare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 15439/3/2007, la data de 18 mai 2009.
La data de 8 martie 2010, contestatoarele I.C., V.V. şi M.G.E. au formulat în temeiul art. 57-58 C. proc. civ., cerere de chemare în judecată a SC P.I.S. S.R.L., solicitând introducerea acestei societăţi în cauza dedusă judecăţii.
În motivare s-a arătat că, la data de 26 martie 2009, a intervenit între contestatoare şi L.M., contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase autentificat sub nr. 779 de BNPA L. şi M., prin care i-au vândut acestuia, fără nici o rezervă, toate drepturile litigioase ce rezultă din Dosarul nr. 15439/3/2007, toate drepturile succesorale decurgând din certificatul de moştenitor nr. 2219 din 10 noiembrie 1993, privind revendicarea imobilului situat în Bucureşti, str. R.B. nr. 1, colţ cu C.D., nr. 182, sectorul 1 (actuala Piaţă D.), compus din teren în suprafaţă de 453 mp, precum şi toate drepturile decurgând din notificările formulate către primărie în baza legilor speciale, acest drept transmis nelimitându-se doar la obiectul dosarului mai sus menţionat, cumpărătorul L.M., subrogându-se astfel în toate drepturile şi obligaţiile vânzătoarelor cu privire la imobilul în cauză.
Ulterior, L.M. şi L.E.M. au vândut la rândul lor, fără nici o rezervă, către S.C. P.I.S. S.R.L., toate drepturile litigioase dobândite în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 779/2009 de BNPA L. şi D., societatea cumpărătoare substituindu-se în toate drepturile şi obligaţiile vânzătorilor, fiind în drept a continua procesul, precum şi toate litigiile ce se vor naşte în legătură cu litigiul ce face obiectul contractului.
La termenul din 8 martie 2010, tribunalul a luat act de transmiterea calităţii procesuale active către SC P.I.S. SRL, datorită încheierii contractelor de vânzare de drepturi litigioase succesive, respingând cererea de chemare în judecată a altor persoane.
Prin Sentinţa civilă nr. 758 din 25 mai 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte contestaţia formulată de contestatoarea SC P.I.S. SRL, în contradictoriu cu intimaţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Primăria Municipiului Bucureşti, a menţinut dispoziţia nr. 2502 din 17 februarie 2004 a Primarului General al Municipiului Bucureşti, a respins cererea de obligare a pârâtului la emiterea dispoziţiei care să cuprindă propunere de măsuri reparatorii prin echivalent sub forma bunurilor acordate în compensare, a obligat pârâtul să emită dispoziţie cu propunere de măsuri reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor băneşti pentru terenul în suprafaţă de 453 mp (ocupat de Piaţa D.), situat în C.D., nr. 182, colţ cu str. A.R.B., nr. 1, sector 1, Bucureşti.
În considerentele sentinţei s-au reţinut următoarele :
Întrucât terenul în cauză a fost preluat abuziv în temeiul Decretului nr. 92/1950 sunt aplicabile dispoziţiile art 10 din Legea nr. 10/2001.
Tribunalul a apreciat că, în concursul dintre cele două reglementări cuprinse în art. 10 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001, urmează a se aplica cu întâietate dispoziţiile art. 10 alin. (2), fiind necesar să se stabilească cu prioritate dacă terenul este afectat de amenajări de utilitate publică. în măsura în care se ajunge la concluzia că terenul în discuţie este încadrat într-o astfel de categorie, alineatul (3), referitor la caracterul demontabil al construcţiilor aflate pe acest teren, devine neaplicabil, fiind astfel lipsit de relevanţă caracterul construcţiei aflate pe acest teren.
Potrivit concluziilor raportului de expertiză, administrat în apel, instanţa a reţinut că terenul este ocupat în întregime de Piaţa D., pe acesta fiind ridicată o construcţie. Cu privire la caracterul construcţiei, s-a reţinut de expert că aceasta este demontabilă, fiind constituită din stâlpi de metal, pe care a fost asamblat un acoperământ din panouri de metal şi fibră de sticlă.
Tribunalul a reţinut că destinaţia unui teren de piaţă agroalimentară se asimilează cu cea de amenajare de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale. Enumerarea din pct. 10.3 al Normelor Metodologice nu este una limitativă, ci exemplificativă, astfel încât pieţele agroalimentare, fiind amenajări destinate a servi comunităţii, sunt considerate amenajări de utilitate publică a localităţilor urbane.
Se impune, în aceste condiţii, concluzia că terenul nu face parte din categoria terenurilor ce pot fi restituite în natură, astfel încât împrejurarea că în prezent terenul este ocupat de o construcţie demontabilă, aspect reţinut prin concluziile raportului de expertiză, este lipsită de consecinţe juridice.
Examinând conţinutul dispoziţiei nr. 2502 din 17 februarie 2004, tribunalul a reţinut că o dată cu respingerea cererii de restituire în natură a terenului în suprafaţă de 453 mp, situat în Bucureşti, C.D., nr. 182, colţ cu str. R.B. nr. 1, sectorul 1, intimatul nu şi-a îndeplinit obligaţia enunţată mai sus de emitere a unei oferte privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, împrejurare în care sub acest aspect cererea reclamanţilor-contestatori este întemeiată.
În ceea ce priveşte posibilitatea oferirii de bunuri în compensare (aceasta fiind prima opţiune a legiuitorului), tribunalul a constatat că intimatul a afirmat inexistenţa în patrimoniul municipalităţii a unor bunuri care să poată fi oferite în compensare.
Fiind vorba despre un fapt negativ concret, imposibil de dovedit, sarcina probei se răsturna şi revenea reclamanţilor obligaţia de a proba împrejurarea că asemenea bunuri există disponibile, eventual cu indicarea lor în concret, pentru a fi verificată existenţa posibilităţii de compensare cu alte bunuri sau servicii, or, asemenea dovezi nu au fost administrate în speţă.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta SC P.I.S. SRL şi pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
Examinând apelurile prin prisma criticilor formulate, Curtea de Apel Bucureşti, secţia IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a pronunţat Decizia nr. 476/A din 4 mai 2011, prin care a respins ca nefondate ambele apeluri.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Curtea a reţinut că, în mod corect, instanţa de fond a făcut aplicabilitatea dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în raport de care "pentru suprafaţa ocupată de construcţii noi, cea afectată de servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent".
Din raportul de expertiză întocmit de expert S. rezultă că pe terenul în litigiu este amenajată Piaţa D., fiind edificată o construcţie metalică ce acoperă întreaga suprafaţă, construcţie ce poate fi desfiinţată.
Curtea a apreciat că este lipsit de relevanţă faptul că pe teren este edificată o construcţie uşoară sau demontabilă, întrucât imposibilitatea restituirii în natură nu este determinată de existenţa construcţiei, ci de destinaţia dată terenului.
În ceea ce priveşte acordarea în compensare de alte bunuri sau servicii, instanţa a reţinut că este stabilită ca o obligaţie a unităţii deţinătoare, însă o astfel de reparaţie nu depinde numai de voinţa unităţii notificate şi a notificatorului, ci şi de existenţa în patrimoniul unităţii notificate a unor bunuri care să poată fi acordate. Or, în prezenta cauză, nu s-a stabilit ca în patrimoniul unităţii notificate să existe teren disponibil de aceeaşi valoare şi cu aceleaşi caracteristici, pentru a fi acordat în compensare.
Este în sarcina părţilor să administreze probatoriile necesare pentru a dovedi existenţa terenurilor ce pot fi acordate în compensare, sub acest aspect curtea constatând că, nici unitatea deţinătoare, care a arătat că nu are terenuri disponibile, şi nici apelanţii nu au identificat vreun teren care să poată fi acordat în compensare sau să solicite probe în acest sens.
Cu privire la apelul formulat de Municipiul Bucureşti prin Primar General, curtea a reţinut că această parte nu a înţeles să formuleze motive de apel, astfel că, examinând sentinţa apelantă în raport de dispoziţiile art. 292 alin. (2) C. proc. civ., s-a constatat că este legală şi temeinică.
în mod corect instanţa de fond a reţinut că, în condiţiile emiterii dispoziţiei contestate, în calitate de persoană îndreptăţită, reclamanta avea dreptul la măsuri reparatorii în echivalent, pentru terenul imposibil de restituit în natură, obligaţie pe care intimata nu a respectat-o.
Prin urmare, dispunând în sensul obligării intimatei la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent sub formă de despăgubiri, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs contestatoarea S.C. P.I.S. S.R.L., prin lichidator BNP C. SPRL, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi solicitând modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul admiterii apelului, desfiinţării sentinţei apelate şi, pe fondul cauzei, admiterea acţiunii şi obligarea pârâtei la restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 453 mp, situat în Bucureşti, C.D., nr. 182, colţ cu str. R.B. nr. 1, sectorul 1.
Recurenta arată că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu ignorarea dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 10/2001 care dispun, în mod imperativ, că imobilele preluate abuziv se restituie în natură, invocând, în acest sens, şi Deciziile nr. 136/1998 şi nr. 246/2000 ale Curţii Constituţionale.
Totodată, mai arată recurenta, decizia din apel a fost dată cu încălcarea art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în opinia sa, terenul fiind ocupat de o construcţie uşor demolabilă şi neafectat de utilitate publică, putând fi restituit în natură.
În mod nelegal, susţine recurenta, instanţa a asimilat piaţa agroalimentară cu sintagma „amenajare de utilitate publică", apreciind enumerarea prevăzută de art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 ca fiind una exhaustivă, şi nu limitativă.
De asemenea, instanţa de apel a ignorat faptul că aceste pieţe nu sunt incluse nici în Anexa 2 la Legea nr. 10/2001, fiind astfel greu de înţeles care este raţiunea pentru care o creşă, un spital, o şcoală etc. se pot restitui foştilor proprietari, deşi au destinaţii mai importante decât o piaţă.
Recurenta critică hotărârea şi sub aspectul încălcării dispoziţiilor art. 129 C. proc. civ., în sensul că, în măsura în care probele nu erau îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a cauzei, trebuia să se dispună completarea lor, prin efectuarea de adrese către pârâtă prin care să solicite acesteia să verifice situaţia imobilelor ce pot fi oferite în compensare.
Astfel, în mod greşit a reţinut instanţa că revenea reclamantului obligaţia de a dovedi existenţa în patrimoniul municipalităţii de terenuri pentru a fi atribuite în compensare, deşi pârâta, care a afirmat că nu deţine astfel de terenuri, trebuia să dovedească acest aspect.
Analizând recursul prin prisma criticilor formulate, ce se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce succed:
Recurenta susţine că instanţa de apel, confirmând hotărârea primei instanţe, a ignorat dispoziţiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora „se restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat construcţii uşoare sau demontabile", în categoria cărora se încadrează şi construcţia metalică ce acoperă suprafaţa în litigiu şi care este amenajată ca Piaţa D., construcţie ce poate fi desfiinţată”.
Potrivit art. 9 din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire şi libere de orice sarcini.
Conform art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcţii preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcţii, autorizate, persoana îndreptăţită va obţine restituirea în natură a părţii de teren rămasă liberă, iar pentru suprafaţa ocupată de construcţii noi, cea afectată servituţii legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.
Raportat la aceste dispoziţii legale, instanţa de apel a considerat soluţia primei instanţe ca legală şi temeinică întrucât, potrivit expertizei efectuate în cauză, rezultă că pe terenul în litigiu este amenajată Piaţa D., fiind edificată o construcţie metalică ce acoperă întreaga suprafaţă, fiind lipsit de relevanţă faptul că pe teren este edificată o construcţie uşoară sau demontabilă, întrucât imposibilitatea restituirii în natură nu este determinată de existenţa construcţiei, ci de destinaţia dată terenului.
Prin urmare, s-a reţinut că suprafaţa de 453 mp, situată în Bucureşti, C.D., nr. 182, colţ cu str. R.B. nr. 1, sectorul 1 se află în incinta unei pieţe agroalimentare, amenajate ca atare, ambele instanţe, de fond şi de apel, apreciind că această destinaţie este una de utilitate publică, ceea ce împiedică restituirea în natură a terenului afectat unei amenajări de utilitate publică, în sensul art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi art. 10.3 din H.G. nr. 250 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Nu se poate ignora împrejurarea că tonetele sau chioşcurile destinate comerţului mărunt, deşi reprezintă, în sine, construcţii uşoare sau demontabile, sunt amplasate în incinta pieţei menţionate. Astfel, posibilitatea restituirii în natură a terenului nu se raportează la evaluarea individuală a acestor construcţii, ci la spaţiul pieţei înseşi, constatându-se că prevalează caracterul de utilitate publică al amenajării destinate a deservi nevoile comunităţii din zonă.
În acest context, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că restituirea în natură a terenului pe care se află construcţiile demontabile, în incinta pieţei, nu este posibilă, deoarece caracterul de utilitate publică al spaţiului în discuţie reprezintă premisa analizei naturii măsurilor reparatorii posibil a fi acordate reclamantei, ce nu poate fi încălcată, permiţându-se desfiinţarea amenajării de interes public ori impunându-se schimbarea amplasamentului acestei amenajări.
Caracterul de utilitate publică al pieţelor este reglementat expres în art. III pct. 2 din anexa 1 a Legii nr. 213/1998, în care sunt menţionate şi pieţele comerciale, ca bun aparţinând domeniului public al unităţii administrativ -teritoriale. Întrucât norma nu distinge, sunt avute în vedere inclusiv pieţele agroalimentare.
Însă nu caracterul de bun domenial al pieţei în discuţie constituie impedimentul la restituirea în natură a terenului, ci natura sa de amenajare de utilitate publică, în sensul art. 10.3 din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Conform art. 10.3 din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, restituirea în natură a terenurilor libere este limitată de destinaţia şi suprafaţa acestora, în maniera de a nu afecta căile de acces (străzi, alei, trotuare, parcări amenajate şi alte asemenea), existenţa şi utilizarea amenajărilor subterane (conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, adăposturi militare şi alte asemenea), ori amenajările de utilitate publică ale localităţilor, respectiv suprafeţele de teren destinate a deservi căile de comunicaţie (străzi, alei, trotuare, etc), dotările tehnico - edilitare subterane, amenajările de spaţii verzi din jurul blocurilor de locuit, parcări, grădini publice, pieţe şi altele. Sunt avute în vedere, la determinarea terenului liber, atât servituţile legale, cât şi documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism.
Chiar dacă norma menţionată nu include explicit pieţele agroalimentare în categoria amenajărilor de utilitate publică, se observă că enumerarea legală este exemplificativă (se permite continuarea listei prin sintagma „şi altele asemenea"), iar spaţiul în discuţie este de utilitate publică, după cum s-a arătat anterior.
De altfel, acest spaţiu corespunde definiţiei unei „amenajări de utilitate publică" din art. 10.3 din Normele metodologice, aceea de amenajare destinată „a deservi nevoile comunităţii", respectiv pentru folosul locuitorilor din zonă, piaţa fiind amplasată într-un zonă de locuinţe.
Nici critica referitoare la lipsa rolului activ al instanţelor de fond în suplimentarea probatoriilor referitoare la lămurirea în întregime a cauzei, în sensul că trebuia să se dispună completarea lor, prin efectuarea de adrese către pârâtă prin care să solicite acesteia să verifice situaţia imobilelor ce pot fi oferite în compensare, nu poate fi primită. De altfel, înscrisurile depuse în recurs de contestatoarea S.C. P.I.S. S.R.L., eliberate de Primăria municipiului Bucureşti - Serviciul Arhivă Acte Administrative, vizează imobilul situat în str. A.R.B. nr. 1, colţ cu C.D., nr. 182, iar potrivit suplimentului la raportul de expertiză tehnică judiciară aflat la fila 43 - Dosar de apel nr. 15439/3/2007 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia IV-a civilă, în prezent Piaţa D. are ca adresă str. R.B., nr. 3-5, sectorul 1, Bucureşti. Contestatoarea nu a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză şi nici la completarea depusă de expert, menţionată anterior.
Conform art. 26 alin. (1), dacă restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită, potrivit legii, cu soluţionarea notificării este obligată ca, prin decizie/dispoziţie motivată să acorde persoanei îndreptăţite, în compensare, alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situaţiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită.
Din interpretarea dispoziţiilor legale, se reţine că măsura compensării cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent persoanelor îndreptăţite depinde de voinţa unităţii notificatoare şi de existenţa efectivă a acestor bunuri sau servicii în patrimoniul unităţii deţinătoare. În acest sens, instanţa nu se poate substitui unităţii administrativ-teritoriale în crearea tabelului prevăzut de art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 sau în atribuirea unor anume bunuri identificate de persoana care a formulat notificarea.
Atribuirea unor bunuri identificate de persoana îndreptăţită este posibilă numai în situaţia în care unitatea deţinătoare refuză nejustificat emiterea dispoziţiei/deciziei de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent sub forma de bunuri în compensare, deşi toate condiţiile erau îndeplinite: bunul este disponibil, în sensul că nicio dispoziţie legală sau situaţie de fapt nu împiedică compensarea, există o evaluare a imobilului preluat abuziv, valoarea bunului în compensare corespunde cu cea a bunului preluat de stat.
În cauză, însă, nu se poate reţine încălcarea acestor dispoziţii care consacră prioritatea acordării unui teren în compensare, în cazul stabilirii măsurilor reparatorii în echivalent cuvenite reclamantei, ca urmare a nelămuririi împrejurărilor de fapt relevante pe acest aspect, criticile formulate în acest sens nefiind întemeiate.
Potrivit pct. 1.7 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, măsura compensării în echivalent se poate acorda de către entitatea obligată la restituire, atunci când aceasta deţine bunuri sau servicii disponibile.
Astfel, instanţele de fond au reţinut că pârâţii au afirmat inexistenţa în patrimoniul primăriei a unor bunuri care să poată fi oferite în compensare şi că, deşi reclamanta a contestat acest răspuns, nu a dovedit contrariul, respectiv existenţa unor bunuri disponibile în patrimoniul entităţii notificate.
Aşadar, obligaţia de a dovedi contrariul revenea, conform art. 1169 C. civ. (cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească), părţii interesate, respectiv contestatoarei, iar nu autorităţilor, astfel cum susţine, în mod nelegal, recurenta.
Prin urmare, în mod corect, a reţinut instanţa de apel că reclamanta nu a dovedit că afirmaţia primăriei nu este reală. De altfel, acest aspect ţine de modul de apreciere a probelor şi vizează un motiv de netemeinicie ce nu mai poate fi cenzurat în recurs, după abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ.
În concluzie, rolul activ al judecătorului trebuie înţeles în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii de drept, respectiv cel al disponibilităţii şi cel al contradictorialităţii, în cauză, reclamanta având posibilitatea de a propune şi administra probatorii, aşa cum s-a arătat în expunerea de mai sus.
Având în vedere considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de contestatoarea S.C. P.I.S. S.R.L., prin lichidator BNP C. SPRL împotriva Deciziei nr. 476/A din 4 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 656/2013. Civil. Conflict de competenţă. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 642/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
