ICCJ. Decizia nr. 733/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 733/2013
Dosar nr. 1605/2/2011
Şedinţa publică din 14 februarie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 22 noiembrie 2000, reclamantul Ş.Ş.G. a chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului Bucureşti - Consiliul General al Municipiului Bucureşti, solicitând obligarea acesteia să-i restituie imobilul situat în municipiul Bucureşti.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
Prin încheierea de şedinţă din 28 martie 2001, la solicitarea reclamantului, în temeiul art. 47 din Legea nr. 10/2001, s-a dispus suspendarea judecării cauzei. La data de 03 februarie 2006, reclamantul a depus o cerere de repunere pe rol a cauzei.
La data de 12 aprilie 2006, reclamantul, în temeiul art. 57 C. proc. civ., a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâţi, a persoanelor fizice C.V. şi M., A.A. şi E., T.D. şi S., respectiv obligarea acestora să-i restituie imobilul în litigiu.
Prin încheierea de şedinţă din 12 aprilie 2006, instanţa a dispus scoaterea cauzei de pe rolul Tribunalului Bucureşti şi înaintarea acesteia spre soluţionare Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.
În raport de obiectul acţiunii în revendicare, estimat la 150.000.000 lei, conform art. 112 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., sunt incidente normele tranzitorii cuprinse în art. II alin. (1) din Legea nr. 219/2005.
La data de 08 ianuarie 2007, reclamantul, în temeiul art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., a solicitat obligarea pârâţilor A.A. şi A. E. să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, ap. 2, în suprafaţă totală de 79,90 mp, reprezentând o cotă indiviză de 36,45 % din imobil, precum şi o cotă indiviză de 36,45 % din părţile de folosinţă comună ale imobilului şi 51,12 mp teren situat sub construcţie; pârâţii C.V. şi C.M. să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, în suprafaţă utilă de 78,77 mp, reprezentând o cotă indiviză de 34,64 % din imobil, o cotă indiviză de 34,64 % din părţile de folosinţă comună ale imobilului şi 48,60 mp teren situat sub construcţie; pârâţii T.D. şi T. S. să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, în suprafaţă utilă de 50,55 mp reprezentând o cotă indiviză de 23,06 % din imobil, o cotă indiviză de 23,06 % din părţile de folosinţă comună ale imobilului şi 32,34 mp teren situat sub construcţie.
Prin sentinţa civilă nr. 75/08 ianuarie 2007, Judecătoria Sector 2 a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti, faţă de valoarea imobilului indicată de reclamant, de peste 5 miliarde de lei, şi în raport de art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 521 din 17 martie 2008, Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a Civilă a admis excepţia lipsei calităţii de reprezentant al reclamantului Ş.Ş.G., şi pe acest temei, a anulat cererea de chemare în judecată.
Prin decizia civilă nr. 41 din 20 ianuarie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a admis apelul, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare, Tribunalului Bucureşti.
La termenul de judecată din 25 mai 2009, reclamantul a depus o cerere prin care a solicitat completarea acţiunii, astfel: cu privire la cadrul procesual pasiv, a solicitat să fie citaţi în calitate de pârâţi, Municipiul Bucureşti, reprezentat prin primarul general şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Cu privire la petitul acţiunii, reclamantul a solicitat să se ia act de completarea acestuia, în sensul că, în subsidiar, în cazul în care se va considera că imobilul este imposibil de restituit în natură, solicită să fie obligat Statul Român şi Municipiul Bucureşti să achite contravaloarea imobilului preluat abuziv de stat, estimat provizoriu la 800.000 lei.
S-a susţinut că statul se face vinovat de preluarea abuzivă şi ulterior, de înstrăinarea imobilului, fiindu-i astfel încălcat dreptul fundamental de proprietate.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 480, 483, 998 C. civ., art. 25 din Decretul nr. 31/1954, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie.
Prin încheierea de şedinţă din 25 mai 2009, instanţa a respins, ca tardivă, cererea depusă la data de 25 mai 2009, precizată ca fiind o completare a acţiunii iniţiale, şi ca inadmisibilă, cererea formulată de reclamant la data de 12 aprilie 2006, în dosar nr. 6172/2000 al Tribunalului Bucureşti, întemeiată pe art. 57 C. proc. civ., întrucât conform normei procedurale cel chemat în judecată dobândeşte calitatea de intervenient în interes propriu, pe când, în speţă, pârâţii persoane fizice au fost introduşi în calitate de pârâţi.
La termenul de judecată din 23 noiembrie 2009, reclamantul a arătat că, la dosarul cauzei, se află un răspuns oficial din care rezultă că notificarea formulată pe temeiul Legii nr. 10/2001 nu a fost soluţionată. S-a solicitat proba cu expertiza pentru identificarea imobilului şi stabilirea valorii de circulaţie a acestuia, raportat la dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi ale deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Tribunalul a încuviinţat, la cererea reclamantului, efectuarea în cauza a unei expertize tehnice de evaluare a imobilului în litigiu şi de identificare a acestuia.
Instanţa, faţă de considerentele dispozitivului încheierii de şedinţa din 25 mai 2009, a dispus rectificarea citaţiei în sensul că pârâţii persoane fizice nu sunt părţi în proces.
La data de 07 iunie 2010, reclamantul a depus o cerere precizatoare, arătând ca în temeiul art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., îşi precizează cuantumul pretenţiilor la suma stabilita prin raportul de expertiza de 1.432.100 lei.
Prin sentinţa civila nr. 1980 din 15 decembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civila a admis cererea precizată a reclamantului, fiind obligat pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, să emită o dispoziţie motivată referitor la imobilul situat în Bucureşti, sector 2, cu propuneri de acordare de despăgubiri băneşti, potrivit evaluării stabilite prin raportul de expertiza tehnica întocmit de expert P.S., omologat de instanţă.
În esenţă, s-a reţinut că bunul imobil în litigiu nu mai poate fi restituit în natură, întrucât a fost înstrăinat, iar cererea de nulitate a contractelor de vânzare-cumpărare a fost respinsă, cu caracter irevocabil.
În drept, au fost avute în vedere dispoziţiile Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, în ceea ce priveşte acordarea de măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri băneşti, ţinându-se cont de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Prin decizia civilă nr. 243/A din 13 iunie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV a civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului, a admis apelul pârâtului Municipiul Bucureşti şi, în baza excepţiei de ordine publică privind obiectul de învestire a instanţei, a anulat sentinţa civilă nr. 1980 din 15 decembrie 2010 şi, evocând fondul, a respins acţiunea reclamantului, în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, ca nefondată, a obligat apelantul-reclamant la 2000 lei către intimaţii A. E., A.A., T. S. şi T.D., şi la 8000 lei către intimata C.M.
La termenul de judecată din 06 iunie 2012, Curtea a pus în discuţia părţilor clarificarea obiectului cu care instanţele de judecată anterioare au fost învestite, precum şi temeiul de drept al acţiunii.
Acţiunea iniţială a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., având caracterul unei acţiuni în revendicare.
În apel, apelantul-reclamant a insistat atât pe obligarea persoanelor fizice să restituie în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul revendicat, cât şi pe obligarea pârâtului la plata despăgubirilor.
S-a apreciat, în circumstanţele cauzei pendinte, că este evident că instanţele de judecată au fost învestite cu o acţiune în revendicare, şi nu cu o acţiune întemeiată pe decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
S-a pus în discuţie inclusiv limitele în care încheierea de şedinţă din 25 mai 2009 a fost atacată cu apel, concluziile părţilor fiind reţinute în încheierea de dezbateri.
Examinând conţinutul cererii de apel formulată de reclamant, s-a constatat că nu există nici o critică cu privire la respingerea, ca tardivă, a cererii depuse la data de 25 mai 2009, ci doar se critică partea din încheiere prin care s-a respins, ca inadmisibilă, cererea reclamantului întemeiată pe temeiul art. 57 C. proc. civ.
S-a pus totodată în discuţia contradictorie a părţilor, calificarea cererii din 08 ianuarie 2007 şi raportul în care se găseşte aceasta cu celelalte cereri ale reclamantului.
Din examinarea cererii iniţiale de chemare în judecată, a cererii întemeiate pe art. 57 C. proc. civ. şi a cererii depusă la data de 08 ianuarie 2007, s-a apreciat, faţă de art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., că este evident că nu suntem în ipoteza unei cereri modificatoare cu privire la obiectul cererii sau cu privire la înlocuirea unui pârât cu un alt pârât sau la completarea cu alt pârât.
S-a pus în discuţia contradictorie a părţilor să se precizeze care din încheierile de şedinţă ulterioare celei din 25 mai 2009, sunt de sine stătătoare şi care nu, pentru a fi avute în vedere de către instanţă cu ocazia soluţionării cererilor de apel.
Referitor la apelul reclamantului s-au reţinut următoarele considerente de fapt şi de drept:
Apelantul-reclamant, deşi i-a fost respinsă, ca tardivă, cererea formulată la data de 25 mai 2009, a continuat să pretindă şi prin cererea de apel, în subsidiar, obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi a Municipiul Bucureşti la plata directă a despăgubirilor civile.
Din dispozitivul încheierii de şedinţă din 23 noiembrie 2009, a rezultă că, în urma respingerii cererii depuse la data de 25 mai 2009, calitatea de pârât a fost stabilită în persoana Municipiului Bucureşti.
Cu toate acestea, la data de 07 iunie 2010, s-a depus o cerere precizatoare de către reclamant, prin care, în temeiul art. 132 alin. (2) pct. 2, îşi precizează cuantumul pretenţiilor la suma stabilită prin raportul de expertiză, de 1.432.100 lei, şi arată instanţei că s-a depus o cerere precizatoare prin care s-a stabilit cadrul procesual, în sensul chemării în judecată, în calitate de pârâţi, a Statului Român şi a Municipiului Bucureşti.
Afirmaţia din încheierea de şedinţă din 07 iunie 2010 este eronată, în condiţiile în care instanţa de fond, la data de 25 mai 2009, nu a stabilit că ar avea calitatea de pârât Statul Român şi Municipiul Bucureşti, la acest termen de judecată, respingându-se, ca tardivă, cererea de completare a capătului de cerere subsidiar.
În condiţiile în care nu s-a formulat nici o cerere de rectificare a încheierii din 07 iunie 2010, cauza a continuat să se judece cu citarea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Este adevărat că la 12 aprilie 2006, apelantul-reclamant a formulat o cerere întemeiată pe art. 57 C. proc. civ. şi a solicitat introducerea în cauză a persoanelor fizice în calitate de pârâţi, precum şi faptul că aceştia au făcut apărări în primul ciclu procesual. Din lucrările dosarului, s-a constatat că până la termenul din 25 mai 2009 nu s-a pus niciodată în discuţie calificarea sau admisibilitatea acestei cereri.
Soluţia instanţei de fond cu privire la cererea din 12 aprilie 2006, întemeiată pe art. 57 C. proc. civ., precizată prin cererea din 08 ianuarie 2007 este legală, deoarece potrivit art. 57 - 58 C. proc. civ., cel chemat în judecată, dobândeşte calitatea de intervenient în interes propriu şi poziţia de reclamant în proces.
În raport de această poziţie pe care o puteau dobândi cei chemaţi în judecată pe temeiul art. 57 C. proc. civ., este evident că nu putea fi chemaţi ca pârâţi în cauză şi deci apelantul-reclamant în mod greşit a utilizat instituţia chemării în judecată a altor persoane pentru a introduce persoane fizice în cauză în calitate de pârâţi.
În aceste condiţii, persoanele fizice, nefiind chemate în judecată în calitate de pârâţi, nu se poate trece la o comparare de titluri prin luarea în considerare a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat privind constatarea nevalabilităţii titlului statului.
Referitor la capătul de cerere subsidiar, formulat prin cererea completatoare din 25 mai 2009, cerere care a fost respinsă, ca tardiv formulată, s-a avut în vedere decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, într-un recurs în interesul legii, conform căreia Statul Român nu are calitate procesual pasivă în acţiuni întemeiate pe art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi este inadmisibilă acţiunea de acordare de despăgubiri îndreptată împotriva Statului Român pentru imobilele preluate abuziv pe temeiul art. 1 din Primul Protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi pe art. 13 din aceeaşi convenţie.
În ceea ce priveşte Municipiul Bucureşti, nici acesta nu poate fi obligat direct la plata de despăgubiri, deoarece în materia imobilelor preluate abuziv există o reglementare specială, respectiv Legea nr. 10/2001, completată cu Legea nr. 247/2005, potrivit cu care despăgubirile se stabilesc şi plătesc de Agenţia Naţională de Restituire a Proprietăţilor, conform art. 16 din Titlu VII din Legea nr. 247/2005.
Referitor la cel de-al patrulea motiv, s-a reţinut că este adevărat că la 23 noiembrie 2009, reclamantul a solicitat proba cu expertiză de identificare şi evaluare a imobilului, ocazie cu care s-a arătat că notificarea formulată pe Legea nr. 10/2001 nu a fost soluţionată. De asemenea, solicitarea efectuării expertizei s-a făcut invocându-se dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi ale deciziei nr. XX/2007 a ÎCCJ.
Până la acest termen, cauza fiind judecată ca fiind o revendicare pe dreptul comun. Din acest moment, instanţa a continuat judecata pe un obiect modificat, respectiv pe acordarea de despăgubiri băneşti, deşi nu a existat o cerere modificatoare.
Normele legale în vigoare arată modalitatea în care se stabilesc şi se acordă despăgubirile, respectiv art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 reglementează modalităţile de stabilire şi acordare a despăgubirilor, precum şi instituţia juridică obligată legal la acordarea de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv, Statul Român şi Municipiul Bucureşti, nefiind ţinute de plata directă a despăgubirilor.
În ceea ce priveşte apelul formulat de pârâtul Municipiul Bucureşti, s-au avut în vedere următoarele considerente de fapt şi de drept:
Referitor la primul motiv de apel - instanţa de fond s-a pronunţat pe ceea ce nu s-a cerut - instanţa a pus în discuţie excepţia de ordine publică cu privire la obiectul şi temeiul de drept al acţiunii pendinte.
Pe temeiul art. 129 alin. (6) C. proc. civ., respectiv art. 132 - 134 C. proc. civ., prima de zi de înfăţişare s-a consumat la 25 mai 2009, când părţile au fost legal citate şi când părţile nu numai că puteau pune concluzii dar au şi pus concluzii. După acest termen nu se mai putea proceda la modificarea acţiunii.
La termenul din 23 noiembrie 2009, nu a existat o cerere modificatoare, care presupune existenţa unui înscris sub semnătură privată, ci s-a făcut o declaraţie verbală că se solicită efectuarea raportului de expertiză „raportat la dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi decizia nr. XX/2007, considerându-se că instanţa de judecată poate constata că o parte din spaţiile din litigiu nu au fost înstrăinate.
Cererea depusă la 25 mai 2009, de completare, a fost respinsă, ca tardiv introdusă.
Deşi instanţa de fond nu a fost investită cu un obiect reprezentat de obligaţia de a emite o dispoziţie cu propunere de acordare de despăgubiri, totuşi s-a pronunţat pe un asemenea obiect, încălcând dispoziţiile imperative ale art. 129 alin. (6) C. proc. civ.
Pentru aceste motive, se va admite apelul Municipiului Bucureşti şi, în baza excepţiei de ordine publică, se va anula sentinţa de fond, în temeiul art. 297 C. proc. civ. şi va reţine cauza spre rejudecare în fond, având în vedere că procesul se află în al doilea ciclu procesual.
Referitor la cel de-al doilea argument al apelantei-pârâte, în sensul că sentinţa este nemotivată, potrivit art. 261 pct. 5 C. proc. civ., s-a reţinut că instanţa de fond a verificat dacă reclamantul este persoană îndreptăţită, reţinând că imobilul a aparţinut autorilor lor, că a fost naţionalizat în baza Decretului 92/1950 şi că a fost înstrăinat, situaţie în care nu mai poate fi restituit şi, pe cale de consecinţă, în temeiul Legii nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005 au dreptul la măsuri reparatorii sub forma de despăgubiri băneşti.
Rezultă aşadar existenţa unei motivări, atât pe capătul de cerere de revendicare, cât şi pe o aşa zisă cerere precizatoare, motiv pentru care sub acest aspect motivul de apel este nefondat.
Apelanta - pârâtă este în eroare, în sensul că nu suntem în ipoteza unei contestaţii întemeiată pe Legea nr. 10/2001, formulată pe faptul existenţei unui refuz de soluţionare a notificării, conform deciziei nr. XX/2007. Dovada este poziţia apelantului - reclamant care chiar şi în faza apelului, solicită, în principal, obligarea persoanelor fizice să-i lase libera proprietate şi posesia imobilului din litigiu iar, în subsidiar, nu solicită soluţionarea notificării conform deciziei nr. XX/2007, ci obligarea directă a Statului Român şi a Municipiului Bucureşti la plata de despăgubiri, cereri care nu pot fi cuprinse ca o contestaţie pentru refuzul soluţionării notificării, ci evident pe petitul principal - este vorba de plata de despăgubiri pentru fapta ilicită şi pentru imposibilitatea restituirii imobilului în natură.
Instanţa de apel nu are dreptul de a modifica obiectul cu care instanţele de fond au fost legal investite, ci are obligaţia de a verifica, potrivit art. 295 C. proc. civ., corecta stabilire a situaţiei de fapt şi aplicarea corectă a legii de către instanţa de fond.
Referitor la cel de-al treilea motiv de apel, critica este nefondată, deoarece acţiunea a fost una în revendicare întemeiată pe art. 480 C. civ., iar art. 1073 C. civ. reprezintă tocmai temeiul de drept pe care apelantul-reclamant îşi întemeiază obligaţia de despăgubiri în cazul în care nu se mai poate îndeplini obligaţia de a lăsa libera proprietate şi posesia imobilului.
În evocarea fondului, s-a reţinut că instanţa este ţinută să soluţioneze acţiunea în revendicare, în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti. Celelalte părţi atrase în proces, respectiv persoanele fizice nu sunt părţi în acest raport juridic dedus judecăţii, deoarece nu au fost legal chemate în judecată.
Instanţa a constatat astfel că pârâtul chemat în judecată nu mai este posesorul imobilului şi că imobilul este posedat de terţe persoane fizice. În aceste condiţii, pârâtul nu poate fi obligat la lăsarea în deplină proprietate a unui bun pe care nu-l posedă, motiv pentru care, nefiind îndeplinite dispoziţiile art. 480 C. civ., acţiunea va fi respinsă, ca nefondată.
În drept, au fost avute în vedere şi dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
Împotriva deciziei instanţei de apel a formulat cerere de recurs la data de 26 iulie 2012, reclamantul Ş.Ş.G., prin care a invocat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate:
În mod greşit, s-a admis excepţia de ordine publică privind obiectul cu care instanţa a fost investită si temeiul de drept al acţiunii şi a anulat sentinţa primei instanţe, întrucât în discuţia părţilor nu a fost pusa nicio excepţie de ordine publica. Instanţa de judecată doar a solicitat fiecărei părţi să-şi spună punctul de vedere cu privire la obiectul cererii de chemare în judecată. Instanţa nu a calificat acţiunea în şedinţa publică şi nu a pus în discuţia părţilor excepţia de ordine publica pe care s-a pronunţat.
Prin încheierea de şedinţa din 06 iunie 2012, au fost puse în discuţia părţilor mai multe probleme de ordin procedural care au fost soluţionate prin decizia atacată, printr-o aplicare eronată a principiului rolului activ al instanţei de judecata.
În mod eronat, instanţa a apreciat că, formulând acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., este investita numai cu soluţionarea acestei cauze pe calea dreptului comun. Instanţa nu a avut în vedere faptul că, la momentul formulării cererii de chemare în judecata, nu erau in vigoare dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Recurentul-reclamant nu a mers concomitent pe două căi în justiţie, ci acţiunea întemeiată iniţial pe dispoziţiile art. 480 C. civ. a devenit o acţiune prin care s-a solicitat obligarea părţii adverse să-i lase în deplina proprietate si posesie imobilul în litigiu, în temeiul Legii nr. 10/2001.
În încheierea de şedinţa din 06 iunie 2012, recurentul a declarat ca cererea depusă la data de 08 ianuarie 2007 este o cerere de restituire întemeiata pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, fără a renunţa însă la dispoziţiile art. 480 C. civ.
Acţiunea iniţială a fost modificata prin apariţia legii, in mod implicit, dar si prin prevederile sale, care arata ca aceasta lege este de imediata aplicare.
S-a pus totodată în discuţia părţilor calificarea cererii depusa la data de 08 ianuarie 2007, prin care s-a solicitat ca pârâţii persoane fizice să îi lăsase, reclamantului, în deplina proprietate şi posesie imobilul în litigiu.
Cerere de chemare în judecata a fost formulata în termenul legal, anterior primei zi de înfăţişare. Termenul legal este data de 25 mai 2009, iar cererea formulata la data de 12 aprilie 2006 este o cerere de chemare in judecata şi nu este o cerere de intervenţie forţată întemeiata pe art. 57 C. proc. civ.
Recurentul-reclamant a susţinut că, prin motivele de apel, a atacat atât respingerea, ca tardivă, a cererii precizatoare depuse la termenul din 25 mai 2009, cât şi respingerea, ca inadmisibilă, a cererii formulata la data de 12 aprilie 2006. Aceste aspecte sunt criticate şi prin prezentele motive de recurs.
Instanţa de apel nu putea face o calificare a cererii de chemare în judecata, altfel decât a făcut-o instanţa de fond, atât timp cat acest aspect nu a fost contestat de vreuna din părţi.
In ceea ce priveşte calitatea de intervenienţi forţaţi a pârâţilor persoane fizice, recurentul a contestat decizia instanţei de fond şi a arătat că această calificare a operat în primul ciclu procesual, prin faptul ca persoanele fizice au fost citate în calitate de pârâţi şi şi-au însuşit aceasta calitate, făcând apărări în această calitate.
În mod greşit instanţa, la termenul din 25 mai 2009, a respins aceasta cerere de introducere în cauza a pârâţilor în temeiul art. 57 C. proc. civ., ca inadmisibilă, fără să ţină cont de faptul că cererea de chemare în judecată fusese deja calificată de către instanţa de fond.
S-a trecut în mod eronat art. 57 C. proc. civ., aceasta fiind în mod evident o eroare materială.
Unul dintre principiile fundamentale care guvernează întreaga activitate judiciara este principiul rolului activ al judecătorului.
Potrivit art. 84 C. proc. civ., cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greşită, în condiţiile art. 129 alin. (2) C. proc. civ., judecătorul va pune în vedere părţilor drepturile şi obligaţiile ce le revin în calitatea lor din proces şi va stărui în toate fazele procesuale pentru soluţionarea amiabila a procesului.
La data de 25 mai 2009, Tribunalul a respins, ca tardivă, cererea prin care s-a solicitat introducerea în cauza a Municipiului Bucureşti si Statului Roman, şi s-a solicitat contravaloarea imobilului, subsidiar cererii de restituire în natură.
Chiar dacă prima zi de înfăţişare s-a consumat la data de 25 mai 2009, modificarea cererii de chemare în judecata s-a realizat în condiţiile în care partea adversa, respectiv Municipiul Bucureşti, şi-a exprimat acordul tacit cu privire la modificarea cererii.
Pârâţii nu s-au opus acestei cereri modificatoare pe tot parcursul procesului, exprimându-si astfel acordul tacit cu privire la cererea depusa la data de 25 mai 2009.
Cererea depusa la 25 mai 2009 a fost respinsă in mod greşit ca tardivă şi, pentru aceste considerente, s-a solicitat obligarea Statului Roman si Municipiului Bucureşti la plata contravalorii despăgubirilor prin cererea precizatoare formulată la data de 07 iunie 2010. În mod greşit nu s-a dispus citarea Statului Roman, deşi s-a solicitat acest lucru prin cererea depusă la data de 07 iunie 2010. Având în vedere că aceasta cerere nu a fost judecată pe fond se impune casarea deciziei din apel şi trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului, evocând fondul.
În privinţa admiterii apelului pârâtului Municipiul Bucureşti, s-a susţinut că aceasta soluţie este nelegală şi s-a solicitat a se avea în vedere apărările formulate: la data de 9 iulie 1996, a formulat cerere pentru restituirea în natura a proprietăţii, în baza Legii nr. 112/1996, solicitând în mod expres ca proprietatea să nu fie vânduta; pentru imobilul reclamantului au fost întocmite acte de vânzare-cumpărare având ca obiect imobilul situat in Bucureşti str. Popa Nan sector 3; prin hotărâre irevocabilă s-a reţinut în mod expres că " instanţa apreciază ca imobilul în litigiu a fost preluat de către stat fără de titlu valabil deoarece la data preluării nu au fost respectate dispoziţiile Constituţiei României în vigoare la acea data care apărau dreptul la proprietate."; a intrat astfel în puterea efectului pozitiv al lucrului judecat situaţia ca preluarea imobilului a fost una abuziva; tratamentul diferenţiat al categoriilor de beneficiari ai Legii nr. 10/2001 (care au formulat notificările in condiţii egale şi în acelaşi termen legal) nu poate fi justificat exclusiv pe considerentul ca nu s-a emis dispoziţia de soluţionare a notificării înainte sau după modificarea Legii nr. 10/2001, în condiţiile în care întârzierea soluţionării notificării nu îi poate fi imputată reclamantului; având în vedere şi jurisprudenţa constanta a Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la respectarea dreptului la un proces echitabil, hotărârea instanţei de fond este corecta, cu privire la obligarea Municipiului Bucureşti de a emite o dispoziţie de acordare a despăgubirilor având în vedere constatarea imposibilităţii restituirii în natura a imobilului; respingerea cererii de acordare a despăgubirilor ar reprezenta o ingerinţa în dreptul de acces la o instanţa de judecata şi la garantarea proprietăţii, în condiţiile în care după 11 ani de litigii şi 10 ani de la formularea notificării, nu s-a răspuns în niciun fel solicitării de restituire.
Recursul este nefondat.
Din încheierea de şedinţa din 06 iunie 2012, rezultă că au fost puse în discuţia părţilor mai multe aspecte de ordin procedural.
Nu se poate reţine că excepţia de ordine publica privind obiectul si temeiul juridic acţiunii pendinte ar fi fost invocată şi soluţionată în mod greşit, în condiţiile în care în mod expres şi explicit instanţa a solicitat fiecărei părţi să-şi expună punctul de vedere cu privire la chestiunile strict identificate şi care ţin de corecta învestire a instanţei de judecată.
Procedând în acest fel, instanţa de apel a respectat întru totul dispoziţiile art. 129 alin. (4) C. proc. civ., dând pe deplin eficienţă principiului rolului activ al judecătorului.
Instanţa de apel a apreciat corect că, în raport de temeiul de drept invocat şi calificarea iniţială a acţiunii, acţiune în revendicare întemeiata pe dispoziţiile art. 480 C. civ., instanţa nu se putea învesti legal decât cu soluţionarea cauzei pendinte pe calea dreptului comun. Împrejurarea că la momentul formulării cererii de chemare în judecata nu erau in vigoare dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi faptul că data de 18 martie 2001, acţiunea a fost suspendată până la soluţionarea irevocabilă a acţiunii privind constatarea nulităţii absolute a actului de vânzare-cumpărare, nu sunt relevante în cauză sub aspectul regularităţii actului de învestire, în lipsa unei manifestări de voinţă explicite a reclamantului în sensul pretins de acesta.
Nici o instanţă de judecată, chiar în condiţiile existenţei dispoziţiilor art. 46 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, nu poate considera că s-a învestit în mod implicit, prin modificarea cererii de chemare în judecata, întrucât o astfel de apreciere ar surprinde părţile în exercitarea drepturilor procedurale şi în formularea apărărilor.
Legea specială are prioritate faţă de dispoziţiile dreptului comun, dar pentru un astfel de raţionament juridic, trebuie conferit cadrul procesual concret de învestire şi aceasta nu se poate face decât prin actul de voinţă expres al părţilor, în condiţiile prevăzute expres de normele procedurale în vigoare.
Încuviinţarea expertizei tehnice de evaluare a imobilului în litigiu şi de identificare a acestuia, în condiţiile invocării dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 si a deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, şi existenţa unei notificări întemeiate pe Legea nr. 10/2001, nu pot avea efectul pretins de reclamant, întrucât regulile învestirii instanţe sunt distincte de regulile probaţiunii, indiferent că este vorba de încuviinţarea probatoriului sau de aprecierea acestuia.
Criticile recurentului-reclamant referitoare la aprecierile instanţei de apel în privinţa cererii prin care intimaţii-pârâţi au fost chemaţi în judecată, la data de 12 aprilie 2006 - cerere precizată de către reclamant la data de 08 ianuarie 2007, sub aspectul identificării exacte a obiectului în raport cu fiecare persoană fizică chemată în judecată la data de 12 aprilie 2006 - în temeiul dispoziţiilor art. 57 C. proc. civ., nu pot fi primite, întrucât normele de procedura civilă conferă reclamantului dreptul de a chema în judecată alţi pârâţi numai prin modificarea cererii introductive de instanţă, în termenul şi condiţiile prevăzute de art. 132 alin. (1) C. proc. civ.
Instituţia denumită de legiuitor chemare în judecată a altor persoane - intervenţie forţată, reglementată de dispoziţiile art. 57-59 C. proc. civ. - consacră posibilitatea introducerii în proces, fie din iniţiativa reclamantului, fie din cea a pârâtului, a unei persoane care ar putea să pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul.
Persoanele astfel chemate în judecată dobândesc, potrivit art. 58 C. proc. civ., calitate de intervenienţi în interes propriu, iar nu pe aceea de pârâţi.
S-a reţinut corect că cererea de chemare în judecată a altor persoane formulată şi. ulterior, precizată de către reclamantul Ş.Ş.G. este inadmisibilă în raport de dispoziţiile art. 57 alin. (1) C. proc. civ.
Înainte de declanşarea procesului, reclamantul avea obligaţia de a identifica în mod corect persoana pârâtului, de a se asigura şi, în consecinţă, de a dovedi că drepturile reclamate pot fi disputate în contradictoriu cu persoana chemată în judecată în calitate de pârât prin cererea introductivă de instanţă.
S-a susţinut în mod corect în apărare că greşita alegere de către reclamant a persoanei pârâtului nu poate fi reparată prin chemarea în judecată a altor persoane, conform art. 57 - 58 C. proc. civ., întrucât nicio persoană nu poate dobândi într-un proces civil o altă calitate decât cea prescrisă de lege.
Susţinerea recurentului-reclamant potrivit căreia indicarea de către acesta în cuprinsul cererii de chemare în judecată formulate la data de 12 aprilie 2006, a dispoziţiilor art. 57 C. proc. civ. ar fi o evidentă eroare materială nu poate fi primită, în contextul în care reclamantul a beneficiat de ajutorul calificat al reprezentantului convenţional.
Instanţa de apel nu a considerat că cererea de introducere în cauză a altor persoane, formulată la data de 12 aprilie 2006 şi precizată la data de 08 ianuarie 2007, este inadmisibilă faţă de dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. Referirea instanţei de apel la aceste dispoziţii legale a fost făcută exclusiv cu privire la pretenţiile subsidiare ale reclamantului, în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, şi cu Statul Român.
Critica referitoare la soluţia de tardivitate pronunţată în ceea ce priveşte obligarea Statului Roman si a Municipiului Bucureşti la plata contravalorii despăgubirilor, nu poate fi primită, întrucât aceasta apare ca fiind formulată omisso medio, în condiţiile în care nu a existat o astfel de critică şi în apel.
Criticile formulate în legătură cu soluţia de admitere a apelului pârâtului Municipiul Bucureşti, nu sunt întemeiate, întrucât acestea nu vizează considerentele pentru care instanţa s-a considerat învestită cu o acţiune în revendicare de drept comun, în contradictoriu doar cu Municipiul Bucureşti, care, în circumstanţele cauzei pendinte, nu-şi mai poate justifica legitimitatea procesuală, aceea de posesor al imobilului în litigiu, cu toate consecinţele în ceea ce priveşte configurarea obligaţiei de restituire în procedura de drept comun.
Toate susţinerile recurentului-reclamant referitoare la demersurile proprii demarate pentru restituirea imobilului în procedura legilor speciale - formularea la data de 9 iulie 1996 a unei cereri de restituire în natura a proprietăţii, în baza Legii nr. 112/1996; întocmirea ulterioară a actelor de vânzare-cumpărare având ca obiect imobilul în litigiu; prin hotărâre irevocabilă s-a reţinut în mod expres că imobilul în litigiu a fost preluat de către stat fără de titlu valabil; tratamentul diferenţiat al categoriilor de beneficiari ai Legii nr. 10/2001; jurisprudenţa constanta a Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la respectarea dreptului la un proces echitabil - nu pot fi cercetate din perspectiva nici unei critici pertinente de nelegalitate, întrucât ignoră cadrul procesual de învestire şi, din această perspectivă, sunt irelevante pentru cauza pendinte.
Respingerea cererii de acordare a despăgubirilor nu poate fi privită ca o ingerinţa în dreptul de acces la o instanţa şi la garantarea proprietăţii, cât timp normele exprese de procedură privind învestirea instanţei de judecată nu au fost respectate, aşa cum s-a consemnat deja în paragrafele anterioare.
Fiind în culpă procesuală, date fiind criticile formulate în recurs, pe temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte îl va obliga pe recurentul-reclamant la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 4000 lei, către intimaţii O.M., T. C., A.A., A. E. şi T. S., şi în sumă de 4960 lei către intimaţii C.V. şi C.M.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ş.Ş.G. împotriva deciziei nr. 243A din 13 iunie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă.
Obligă pe recurentul Ş.Ş.G. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 4000 lei, către intimaţii O.M., T. C., A.A., A. E. şi T. S. şi în sumă de 4960 lei către intimaţii C.V. şi C.M.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 728/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 766/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs → |
|---|
Vezi şi alte speţe de drept civil:
Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 733/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
