ICCJ. Decizia nr. 766/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 766/2013
Dosar nr. 33504/3/2010
Şedinţa publică din 18 februarie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti - Secţia Civilă, la data de 30 mai 2007, sub nr. 6196/300/2007, reclamanţii V.A. şi V.J.E. au chemat în judecată pe pârâţii B.A. şi B.M. pentru revendicarea imobilului situat în Bucureşti str. Armenească sector 2 compus din 5 camere, vestibul, două holuri, baie, grup sanitar, două debarale, bucătărie, cămară, trei balcoane, două camere de serviciu în suprafaţă utilă de 128,38 mp, cota indiviză de 8,56% din părţile de folosinţă comună ale imobilului şi 22 mp teren situat sub construcţie şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 9321 din 16 noiembrie 2007 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti s-a admis cererea reclamanţilor, pârâţii fiind obligaţi să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul şi s-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii B.A. şi B.M., iar prin decizia civilă nr. 198A din 16 februarie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a Civilă, în dosarul nr. 6196/300/2007, apelul a fost admis, s-a admis excepţia de necompetenţă materială a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, sentinţa fiind anulată. S-a constatat că în raport de valoarea obiectului cererii de chemare în judecată stabilită prin expertiză, şi anume 621.775 lei, şi ţinând seama de prevederile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., Tribunalul Bucureşti este competent din punct de vedere material să soluţioneze cauza.
Pârâţii B.A. şi B.M. au depus cerere de chemare în garanţie a Municipiului Bucureşti şi a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestora la plata unei sume echivalente cu valoarea de circulaţie a imobilului în cazul admiterii acţiunii în revendicare.
Prin sentinţa civilă nr. 348 din 03 martie 2011, Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a Civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei V.A. şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de această reclamantă, în contradictoriu cu pârâţii B.A. şi B.M., pentru lipsa calităţii procesuale active, a respins ca nefondată excepţia inadmisibilităţii cererii, a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul V.J.E., împotriva pârâţilor B.A. şi B.M., a respins ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanţie formulată de pârâţii B.A. şi B.M., în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti prin Primar General şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a constatat următoarele:
Imobilul situat în str. Armenească din Bucureşti a fost cumpărat de către V.V., E.D.P. şi G.V. în indiviziune de la T.A. – Galaţi la data de 23 noiembrie 1940 aşa cum rezultă din copia contractului de vânzare cumpărare depus la dosar.
În anul 1944 la data de 17 noiembrie 1944 între coindivizari s-a efectuat partajul imobilului, apartamentul nr. 6 ce face obiectul cererii de chemare în judecată fiind inclus în lotul lui E.D.P.
Imobilul a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950.
Potrivit certificatului de calitate din 22 septembrie 2000 întocmit de BNP E.B.E.V., prin căsătorie P., a decedat la data de 15 octombrie 1993 lăsând ca moştenitor pe reclamantul V.J.E., nepot de frate predecedat, cu cota de 1/1.
Prin urmare, reclamantul V.J.E. este moştenitor al fostului proprietar al apartamentului şi are calitate procesuală activă.
Reclamanta V.A. nu are calitate procesuală activă aşa cum rezultă din înscrisurile indicate mai sus, motiv pentru care tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a acestei reclamante, acţiunea fiind respinsă cu această motivare.
Apartamentul nr. 6 a fost vândut de către Primăria Municipiului Bucureşti reprezentată prin SC A. SA în baza Legii nr. 112/1995 pârâţilor B.A. şi B.M. aşa cum rezultă din contractul de vânzare - cumpărare din 13 septembrie 1996.
Reclamantul V.J.E. cunoscut şi sub numele de G.E.V. conform declaraţiei de notorietate depuse la dosar a formulat cerere de restituire a imobilului în baza Legii nr. 112/1995.
În analiza fondului dreptului reclamanţilor tribunalul a ţinut seama de prevederile art. 480 C. civ., dar şi de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, ale Legii nr. 213/1998 şi ale Legii nr. 1/2009, de legislaţia şi jurisprudenţa CEDO neputându-se face abstracţie de aceste prevederi legale în vigoare.
Art. 480 C. civ. prevede că proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura si dispune de un lucru in mod exclusiv si absolut, insa in limitele determinate de lege.
Art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001 prevede că imobilele preluate in mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum si cele preluate de stat in baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor si nerestituite se restituie in natura sau in echivalent, când restituirea in natura nu mai este posibila, in condiţiile prezentei legi. În cazurile in care restituirea in natura nu este posibila se vor stabili masuri reparatorii prin echivalent. Masurile reparatorii prin echivalent vor consta in compensare cu alte bunuri sau servicii oferite in echivalent de către entitatea investita potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordate in condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii si plaţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate in mod abuziv.
Art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 prevede că în sensul prezentei legi, prin imobile preluate in mod abuziv se înţelege imobilele naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950 pentru naţionalizarea unor imobile, cu modificările si completările ulterioare, prin Legea nr. 119/1948 pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere si de transporturi, precum si prin alte acte normative de naţionalizare.
Art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevede că de regula, imobilele preluate in mod abuziv se restituie în natura. Alin. (11) prevede că nu se restituie in natura, ci doar in echivalent, imobilele care au fost înstrăinate in baza Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, cu respectarea condiţiilor cerute de lege.
Aceste prevederi legale interne vin în contradicţie cu dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului urmând a se da prioritate dispoziţiilor comunitare prioritate ce poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice conform Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie .
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranţă legitimă în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect, dacă acţiunea în revendicare împotriva terţului dobânditor de bună-credinţă poate fi admisă fără despăgubirea terţului la valoarea actuală de circulaţie a imobilului.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat în Cauza Pincova şi Pinc contra Republicii Cehe, obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecinţele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim (.); cu toate acestea, consideră necesar a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri disproporţionate. În acest scop, legislaţia trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanţelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credinţă să nu fie puse în situaţia de a suporta responsabilitatea, care aparţine în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri (paragraful 58, citat şi în Cauza Raicu contra României).
De asemenea, trebuie avut în vedere principiul securităţii raporturilor juridice, principiu ce decurge din prevederile art. 6 alin. (1) al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului ce consacră dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe şi preeminenţa dreptului ca element de patrimoniu comun statelor contractante.
Aplicând aceste dispoziţii legale interne şi europene tribunalul a constatat că reclamantul V.J.E. este moştenitorul fostului proprietar al imobilului de la care Statul Român a preluat abuziv apartamentul nr. 6 situat în Bucureşti str. Armenească în baza Decretului nr. 92/1950 şi că imobilul a fost vândut pârâţilor B.A. şi B.M. în baza Legii nr. 112/1995.
Deşi reclamantul a formulat cerere de restituire a imobilului în baza Legii nr. 112/1995 a fost aprobată cererea pârâţilor de a cumpăra apartamentul în baza dispoziţiilor aceleaşi legi.
Pârâţii au cumpărat cu bună credinţă imobilul fiind încredinţaţi de vânzător că nu există cereri de restituire a imobilului formulate de foştii proprietari.
Tribunalul a constatat că reclamanţii nu au solicitat constatarea nulităţii contractului de vânzare cumpărare încheiat de Primăria Municipiului Bucureşti cu pârâţii .
Pentru a analiza care dintre părţile litigante deţine un „bun”, tribunalul a constatat că în accepţiunea jurisprudenţei CEDO noţiunea de „bunuri”, poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă” de a obţine folosinţa efectivă a unui drept de proprietate.
În cauză pârâţii sunt cei care se pot prevala de existenţa unui bun în sensul prevăzut de art. 1 al Primului Protocol Adiţional al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
În ceea ce priveşte reclamantul V.J.E. acesta are speranţa de a i se recunoaşte un vechi drept de proprietate, a cărui exercitare efectivă nu a mai fost posibilă o perioadă îndelungată, speranţă care nu poate fi considerată ca "bun" în sensul articolului 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
Nu s-a putut reţine susţinerea reclamantului conform căreia în patrimoniul său există un bun pentru că prin adoptarea unei legislaţii de restituire a bunurilor confiscate de stat în mod abuziv se creează un nou drept de proprietate pentru că potrivit Legii nr. 10/2001 acesta ar fi avut dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent.
În considerarea respectării principiului securităţii raporturilor juridice, tribunalul constată că pârâţii s-au considerat proprietari ai imobilului de la data cumpărării acestuia în anul 1996, şi-au intabulat dreptul de proprietate şi au fost cunoscuţi ca proprietari fiind incident principiul aparenţei în drept.
Trebuie menţionat că privarea de bun în absenţa oricărei despăgubiri constituie, aşa cum s-a arătat, o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, or, chiar din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului reiese că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri băneşti.
Aşa cum a menţionat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în motivarea Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 literatura juridică a admis că revendicarea este o acţiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există şi posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului. Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terţ care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenţie de despăgubiri, caz în care acţiunea devine personală.
În ceea ce priveşte susţinerea pârâţilor conform căruia dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 6 ar fi fost dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995 şi că actul de vânzare cumpărare ar fi doar un mijloc de realizare a dispoziţiilor şi scopului legii aceasta este neîntemeiată şi nu poate fi avută în vedere de tribunal în analiza cererii de chemare în judecată.
Legea nr. 112/1995 acordă posibilitatea celor care îndeplinesc criteriile prevăzute în cuprinsul ei să solicite vânzarea-cumpărarea şi, în cazul în care nu există impedimente legale sau cereri de restituire în natură, să fie aprobată cererea.
Prin urmare, contractul de vânzare – cumpărare este izvorul dreptului de proprietate al pârâţilor, şi, nicidecum, legea.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamantul V.J.E. iar prin decizia civilă nr. 837 din 7 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti secţia a III – a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie s-a respins apelul, reţinându-se următoarele considerente:
Acţiunea în revendicare a fost înregistrată la 30 mai 2007, astfel că fondul pretenţiei deduse judecăţii întemeiate pe dispoziţiile art. 480 C. civ. nu poate fi analizat decât în acord cu întreaga reglementare în materie cu dispoziţiile deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dată în recurs în interesul legii.
Ca atare reţine instanţa de apel, operaţiunea de comparare a titlurilor părţilor nu se poate face decât din perspectiva şi în limita raţionamentului juridic ce fundamentează decizia nr. 33/2008, precum şi în lumina jurisprudenţei recente a Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Atanasiu şi alţii împotriva României.
Astfel, subsecvent schimbării jurisprudenţei CEDO, în patrimoniul foştilor proprietari deposedaţi nu se mai recunoaşte existenţa unui bun, respectiv a unui drept de proprietate vechi asupra bunului preluat abuziv, ci se pune în discuţie existenţa unui nou drept de proprietate, care îşi are originea în temeiul legislaţiei adoptate de stat în materia restituirii bunurilor confiscate.
În jurisprudenţa anterioară, CEDO a subliniat că în situaţii similare, în patrimoniul fostului proprietar deposedat se află un drept de proprietate vechi, iar hotărârile judecătoreşti prin care se constată nelegalitatea naţionalizării constituie un mijloc de recunoaştere explicită şi retroactivă a supravieţuirii vechiului drept.
În prezent, nu mai este suficient să se constate preluarea abuzivă printr-o hotărâre judecătorească, ci trebuie să se urmeze modalitatea de restituire, în natură sau prin echivalent, reglementată de stat (Legea nr. 10/2001).
În accepţiunea instanţei de contencios european, hotărârile de constatare a caracterului ilegal al naţionalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea imobilului, în condiţiile în care nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu a recunoscut reclamantului în mod definitiv un drept de a i se restitui imobilul în litigiu; noţiunea de bun se circumstanţiază, astfel, prin raportare la imobilul în litigiu.
În cauză, s-a reţinut corect că reclamantul V.J.E. este moştenitorul fostului proprietar al imobilului preluat abuziv de stat (E.P., născută V.) în baza dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950 şi înstrăinat pârâţilor în temeiul prevederile Legii nr. 112/1995, însă nu s-au administrat dovezi din care să rezulte că acesta se poate prevala de existenţa unei hotărâri judecătoreşti anterioare prin care să fi fost admisă o acţiune în revendicare în contradictoriu cu autoritatea publică deţinătoare, care a înstrăinat bunul.
Din această perspectivă şi în raport cu cele prezentate anterior reclamantul nu mai justifică un drept absolut la restituirea efectivă în natură a bunului imobil preluat abuziv, ci are un drept la despăgubire, cu atât mai mult cu cât restituirea în natură nu mai apare ca fiind posibilă (bunul fiind înstrăinat), petentul valorificând în acelaşi timp calea deschisă de legislaţia internă specială (notificarea întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001).
S-a mai reţinut că, instanţa europeană a considerat că prin constatarea caracterului abuziv al preluării imobilului se naşte un interes patrimonial protejat de prevederile art. 1 pct. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie şi care generează, la rândul său, un drept de indemnizaţie, iar nu unul la restituirea efectivă a bunului.
În privinţa intimaţilor – pârâţi, s-a apreciat că aceştia deţin un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie; aceştia au dobândit bunul în temeiul contractului de vânzare – cumpărare din 13 septembrie 1996, întocmit în baza dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, act juridic ale cărui efecte juridice se produc şi în prezent, de vreme ce până la acest moment nu a fost promovată acţiune în constatarea nulităţii absolute a contractului, valabilitatea acestuia nemaiputând fi pusă în discuţie.
Este adevărat că în cadrul acţiunii în revendicare prin compararea titlurilor (de drept comun) buna-credinţă a cumpărătorului este lipsită de relevanţă, după cum principiul bunei credinţe şi aparenţei în drept îşi găsesc aplicabilitatea doar în cazul acţiunilor întemeiate pe dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 10/2001 (acţiunile în anularea titlului subdobânditorului).
În speţă, însă, chestiunea bunei-credinţe, a aparenţei în drept şi a securităţii raporturilor juridice au fost valorificate din perspectiva deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a jurisprudenţei CEDO, iar nu în scopul argumentării modalităţii de alegere a criteriilor de preferabilitate cu care operează instituţia comparării titlurilor de proprietate.
Consecinţa este aceea că reclamantului i se poate recunoaşte speranţa legitimă la obţinerea unei reparaţii echitabile pentru măsura abuzivă a preluării bunului de către stat, iar aceasta nu are semnificaţia noţiunii de bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul V.J.E. solicitând modificarea ei în scopul admiterii apelului astfel cum a fost formulat.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel se susţine că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul 1 Adiţional la CEDO şi decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În aceeaşi idee se susţine că instanţa de apel a făcut o interpretare trunchiată a hotărârii pilot CEDO în cauza Atanasiu, cu atât mai mult cu cât în jurisprudenţa CEDO constatându-se nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului, respectiv în baza Decretului nr. 92/1950, aceasta echivalează cu recunoaşterea cu efect retroactiv a dreptului de proprietate asupra acestui imobil, situaţie în care reclamanţii deţin „un bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1 Adiţional la Convenţie.
O altă critică vizează încălcarea şi aplicarea greşită a Deciziei RIL nr. 33/2008 a Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a dispoziţiilor art. 480 C. civ.
Din această perspectivă se susţine că în concursul dintre reclamant şi pârâţi, instanţele ar fi trebuit să observe că cel dintâi se află în posesia titlurilor de proprietate cel mai bine caracterizat făcând dovada transmisiunilor succesive, cu atât mai mult cu cât viciul care afectează titlul autorului pârâţilor – Statul – radiază implicit şi în privinţa propriului titlu, fapt de natură să împiedice recunoaşterea preferabilităţii titlului lor în concurs cu cel al reclamantului, mai bine caracterizat.
În aceeaşi idee se mai învederează că principiul securităţii raporturilor juridice nu poate exista separat de constatarea în prealabil a bunei – credinţe iar în cazul de faţă nu se poate stabili existenţa acesteia.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Pentru acţiunea în revendicare înregistrată la 30 mai 2007 reclamanţii au chemat în judecată pe pârâţii B.A. şi B.M., solicitând obligarea lor de a le lăsa în deplină proprietate şi paşnică folosinţă imobilul situat în Bucureşti, str. Armenească.
Temeiul-juridic al cererii de chemare în judecată vizează dispoziţiile art. 480 - 481 C. civ. art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului art. 6 paragraful 1 din Convenţie, în ce priveşte îngrădirea accesului la instanţă, prin respingerea acţiunii lor ca inadmisibilă pentru considerentul că nu au urmat procedura legii speciale, Legea nr. 10/2001.
Este real că reclamanţii nu au negat încadrarea situaţiei de fapt deduse judecăţii în dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi nici faptul că nu au formulat notificare, însă au susţinut că indiferent de aceste aspecte, respingerea acţiunii în revendicare pe motiv că nu a urmat procedura legii speciale ar fi de natură să le încalce dreptul la respectarea proprietăţii, garantat de dreptul european - art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
De asemenea, prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a statuat cu putere obligatorie pentru instanţe că, „În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice.”
În speţă, însă, nu se poate reţine vreun conflict între legea naţională, respectiv Legea nr. 10/2001, şi dreptul european - art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor Omului, şi, ca atare, nici încălcarea textului sus-menţionat din Constituţie sau a Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, ca urmare a neacordării priorităţii dispoziţiilor Convenţiei.
Astfel, pentru a putea invoca prevederile art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie, respectiv conflictul dintre legea naţională şi dreptul european, reclamantul ar trebui să aibă un „bun” în sensul textului convenţional menţionat.
În ceea ce priveşte aplicarea prevederilor art. 1 din Protocolul 1 în materia imobilelor preluate abuziv de statele totalitare comuniste, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-au conturat câteva principii. în primul rând, dispoziţiile Convenţiei Europene nu se aplică decât în măsura în care ingerinţa s-a produs după intrarea în vigoare a Convenţiei pentru statul respectiv. Ca atare, nu se poate reţine aplicabilitatea în speţă a art. 1 din Protocolul 1 în privinţa actului de preluare a imobilului de către stat, întrucât preluarea s-a petrecut înainte de ratificarea Convenţiei de către statul român.
În al doilea rând, Convenţia nu garantează dreptul persoanei de a dobândi un bun. Cel care pretinde protecţia Convenţiei trebuie să facă dovada existenţei în patrimoniul său a unui bun actual sau a unei speranţe legitime.
Noţiunea de „bun” are semnificaţie autonomă în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Ea cuprinde nu numai drepturile reale aşa cum sunt ele definite în dreptul nostru intern, dar şi aşa numitele speranţe legitime, cum ar fi speranţa de a obţine o despăgubire. Speranţele legitime trebuie să fie suficient de clar determinate în dreptul intern şi recunoscute fie printr-o hotărâre judecătorească, fie printr-un act administrativ.
În al treilea rând, statul dispune de o largă marjă de apreciere în ceea ce priveşte stabilirea condiţiilor pe care trebuie să le îndeplinească persoanele cărora li se restituie bunurile de care au fost deposedate.
Statul Român a adoptat Legea nr. 10/2001, prin care a stabilit condiţiile în care se acordă măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Una dintre condiţiile esenţiale pe care persoanele îndreptăţite la restituire trebuie să le respecte pentru a putea beneficia de prevederile acestei legi reparatorii este aceea de a formula notificarea în termenul prevăzut de lege.
Formularea notificării în termenul legal ar fi antrenat mecanismul legii speciale, care recunoaşte dreptul la restituire (în natură sau în echivalent), ceea ce ar fi făcut să se nască „o speranţă legitimă" în patrimoniul reclamantului, drept ce putea fi apărat prin invocarea art. 1 din Protocolul 1.
În speţă, reclamantul nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 şi nici alte demersuri anterioare care să se finalizeze cu o hotărâre judecătorească de restituire sau cu un act administrativ prin care să i se recunoască dreptul la restituire (în natură sau în echivalent), astfel că în mod corect instanţele anterioare au reţinut că acesta nu are un „bun actual" şi nici măcar „o speranţă legitimă" care să atragă incidenţa prevederilor art. 1 din Protocolul 1.
În Hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României, din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of., Partea I nr. 778 din 22 noiembrie 2010, Curtea Europeană a reţinut că:
„134. (.) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. l din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Noţiunea „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.
140. (.) existenţa unui „bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. In acest context, refuzul administraţiei de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor, care ţine de prima frază a primului alineat al art. l din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
141. (.) Curtea constată că, de la intrarea în vigoare a legilor nr. 1/2000 şi nr. 10/2001 şi mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.
142. (.) Curtea apreciază că transformarea într-o „valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
143. (.) În speţă, Curtea observă că nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu şi Poenaru în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (.), deşi toate constată ca naţionalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament.
144. (.) Rezultă că acest apartament nu reprezintă un „bun actual” în sensul art. 1 din „Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala.
145. (.) Totuşi, dacă constatarea judiciară a naţionalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, Curtea observă că ea dă dreptul la o despăgubire din moment ce din hotărârile instanţelor interne ce au dobândit autoritate de lucru judecat reiese că condiţiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparaţie, şi anume naţionalizarea ilegală a bunului şi dovada calităţii de moştenitor a fostului proprietar, erau întrunite.”
Faţă de aceste statuări ale Curţii Europene, urmează a se constata că, întrucât reclamantului nu i s-a recunoscut, printr-o hotărâre judecătorească anterioară, dreptul la restituirea imobilului solicitat în prezenta cauză, acesta nu beneficiază de un „bun" în sensul Convenţiei şi, ca atare, nu poate invoca protecţia documentului european în favoarea sa.
Prin hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României, instanţa europeană nu mai acordă simplei constatări a nevalabilităţii titlului statului relevanţa urmărită de reclamant.
Dacă până la pronunţarea hotărârii în cauza Atanasiu, existenţa unei hotărâri judecătoreşti pronunţată pe calea dreptului comun de constatare a nevalabilităţii titlului statului îşi găsea utilitatea, deoarece practica instanţei europene era în sensul că recunoaşterea prin hotărâre judecătorească a nevalabilităţii titlului statului echivalează cu o recunoaştere indirectă şi cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamanţilor, care au astfel un „interes patrimonial” protejat de art. l Protocolul 1 al Convenţiei (a se vedea în acest sens, cauzele Gingis împotriva României, Hotărârea din 4 noiembrie 2008, publicată în M. Of. al României nr. 458/02 iulie 2009, Czaran şi Grofcsik împotriva României, Hotărârea din 02 iunie 2009, Reichardt împotriva României, Hotărârea din 13 noiembrie 2008, Popescu şi Dimeca împotriva României, Hotărârea din 9 decembrie 2008), după cauza Atanasiu o astfel de concluzie nu mai este posibilă.
În lipsa notificării şi tară să prezinte argumente convingătoare din punct de vedere juridic, care să explice de ce nu a procedat în sensul celor stipulate prin legea specială pentru recuperarea bunului, reclamantul a pierdut dreptul de a-l obţine prin intermediul acţiunii în revendicare de drept comun.
Contrar celor susţinute prin motivele de recurs, această soluţie este în acord cu Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în considerentele căreia s-a reţinut că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune sa se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
Aşadar, instanţa supremă recunoaşte posibilitatea exercitării unei acţiuni de drept comun pentru restituirea bunurilor preluate de stat în situaţia în care reclamantul dovedeşte existenţa în patrimoniul său a unui „bun”, situaţie care nu se regăseşte în speţă, potrivit celor anterior arătate.
Astfel, nicio persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acţiune promovată ulterior datei de 14 februarie 2001 şi fondată pe dreptul comun, pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un „bun” în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei ori nu poate invoca existenţa unei „speranţe legitime" în legătură cu acesta.
„Simpla speranţă de restituire” (terminologie uzitată în jurisprudenţa Curţii Europene), în absenţa îndeplinirii condiţiilor legale esenţiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului în regimul politic anterior, nu reprezintă o „speranţă legitimă”, privită ca „valoare patrimonială” şi, în consecinţă, ca „bun”, în înţelesul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie.
Ca atare, recurentul nu se poate plânge de o atingere a dreptului de proprietate, în condiţiile documentului european, atât timp cât nu demonstrează existenţa lui actuală, criticile pe acest aspect nefiind fondate.
Astfel din perspectiva celor expuse, nici una din criticile recurentului nu se circumscrie dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul V.J.E. împotriva deciziei nr. 837/A din 07 decembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 733/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 790/2013. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
