ICCJ. Decizia nr. 80/2013. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 80/2013
Dosar nr. 3558/108/2009
Şedinţa publică din 17 ianuarie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Arad sub nr. 3558 la data de 20 iulie 2009, reclamanţii M.P.I. şi M.C.M. au chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România, solicitând, în temeiul art. 9 şi art. 10 din Legea nr. 198/2004 şi art. 21- art. 27 din Legea nr. 33/1994, anularea art. 2 din Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 54 din 06 aprilie 2009, în sensul acordării unei despăgubiri la valoarea de 134 euro/mp, în cuantum total de 13.668 euro sau la o valoarea stabilită în baza unui raport de expertiză efectuat de către o comisie de experţi numiţi de instanţă, precum şi acordarea şi cheltuieli de judecată.
La data de 7 martie 2011, reclamanţii şi-au completat acţiunea, solicitând instanţei să dispună, în temeiul art. 24 din Legea nr. 33/1994, exproprierea întregii suprafeţe de teren afectate prin expropriere, atât cea de 102 mp, cât şi cea de 14.193 mp, înscrisă în CF Arad.
Prin sentinţa civilă nr. 574 din 06 iulie 2011, Tribunalul Arad, a respins acţiunea civilă precizată introdusă de reclamanţii M.P.I. şi M.C.M., precum şi cererea de intervenţie accesorie în favoarea reclamanţilor formulată de intervenienta Banca I.R. SPA.
Instanţa de fond a reţinut faptul că potrivit CF nedefinitivă Arad, reclamanţii sunt proprietari, prin cumpărare în 2005, a unei suprafeţe de teren arabil de 14.300 mp, situată în intravilanul municipiului Arad, având notată interdicţia de înstrăinare şi grevare de sarcini, dezmembrare, restructurare şi închiriere în favoarea intervenientei Banca I.R. SPA, precum şi dreptul de ipotecă de rândul I în favoarea aceleaşi părţi, pentru un împrumut în sumă de 250.000 euro. La data de 07 decembrie 2007 a fost notată, în aceeaşi carte funciară, începerea lucrărilor procedurii de expropriere în temeiul Legii nr. 198/2004.
Instanţa a reţinut, în esenţă, că despăgubirea datorată reclamanţilor constă numai în valoarea terenului expropriat de 102 mp, ce are destinaţia de teren agricol, fără utilităţi, diferenţa de teren rămasă reclamanţilor, putând fi exploatată în scopul căruia îi este destinat, anume agricultura. În ceea ce priveşte prejudiciul invocat de reclamanţi, datorat faptului că nu au mai avut posibilitatea de a realiza un cartier rezidenţial, instanţa a reţinut că reclamanţii nu au obţinut decât un certificat de urbanism cu valabilitate de un an şi nu făcut demersuri pentru obţinerea avizelor necesar emiterii PUZ pe durata valabilităţii certificatului de urbanism, care a expirat după notarea în CF Arad a începerii procedurii de expropriere, dar mai înainte însă de emiterea H.G. nr. 214/2009 de expropriere a unei părţi din terenul reclamanţilor.
În ceea ce priveşte argumentul reclamanţilor potrivit căruia s-au acordat despăgubiri la o valoare de 126 euro/mp pentru un teren similar, proprietatea reclamanţilor, instanţa a reţinut că din actul de expropriere nu rezultă elementele în baza cărora au fost stabilite despăgubirile, iar reclamanţii nu au contestat susţinerea pârâtului că terenul de 5 mp are altă categorie de folosinţă şi dotări decât cel de 102 mp în litigiu.
Instanţa de fond a reţinut că modul corect de calcul al despăgubirilor este cel realizat de către expert U.I. (iar nu de experţii C.K.A. şi P.I.M.), care întruneşte cerinţele prevăzute de art. 26 şi art. 27 din Legea nr. 33/1994, republicată.
În ceea ce priveşte luarea în considerare în raportul de expertiză pentru calculul despăgubirilor a valorii unui eventual drum de acces viitor, instanţa a reţinut că reclamanţii nu au învestit instanţa cu o cerere de analizare a acestui prejudiciu prin prisma prevederilor art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994 republicată, aceştia solicitând doar exproprierea întregului teren de 14.300 mp. Pe de altă parte, prejudiciul invocat este unul eventual, din moment ce nu există certitudinea producerii lui raportat la posibilitatea realizării acestui drum de acces pe o parcelă învecinată, ce aparţine statului român.
Instanţa de fond a apreciat că nu poate fi luat în calcul nici un eventual viitor drum de acces şi calculate despăgubiri şi cu privire la exproprierea unei suprafeţe afectată drumului de acces din terenul proprietatea reclamanţilor, aşa cum au făcut experţii C.K.A. şi P.I.M., ce au realizat totodată interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 16 şi art. 17 din O.G. nr. 43/1997 referitoare la zona de protecţie şi cea de siguranţă a drumurilor.
A mai reţinut instanţa că nici una dintre lucrările tehnice realizate în cauză nu au concluzionat în sensul necesităţii exproprierii întregii suprafeţe de 14.300 mp a reclamanţilor pentru realizarea autostrăzii. în aceste condiţii, solicitarea acestora de expropriere a întregului teren, conform art. 24 alin. (4) ultima propoziţie din Legea nr. 33/1994, republicată, nu este întemeiată.
Împotriva sentinţei civile nr. 574 din 06 iulie 2011 a Tribunalului Arad, au declarat recurs, recalificat ca fiind apel, reclamanţii M.P.I. şi M.C.M. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea căii de atac, reclamanţii au susţinut că prima instanţă a respins greşit acţiunea, fără a ţine seama de valoarea stabilită de experţii C.K.A. şi P.I.M., deoarece terenul este unul în intravilan achiziţionat în vederea construirii unei zone rezidenţiale, iar o altă suprafaţă de 5 mp dintr-o altă parcelă a fost expropriată cu stabilirea unei despăgubiri de 126 euro/mp.
Reclamanţii au susţinut faptul că instanţa de fond nu a ţinut seama de împrejurarea că, în temeiul art. 9 alin. (5) şi 13 alin. (2) din Legea nr. 184/2008, al art. 20 alin. (1) din Legea nr. 184/2008 de modificare şi completare a Legii nr. 198/2004, precum şi din art. 13, 29 şi 30 din Legea nr. 255/2010, după data notării lucrărilor de expropriere până la data exproprierii definitive, nu ar mai fi putut fi emis nici un PUZ şi nici acordat vreun aviz în vederea construirii unei zone rezidenţiale, iar reclamanţii au făcut, după expirarea termenului pentru începerea lucrărilor de expropriere, cerere de radiere a intenţiei de expropriere din cartea funciară.
Reclamanţii au apreciat că instanţa de judecată a valorificat greşit probatoriul administrat, neluând în considerare dovada privind exproprierea unei alte suprafeţe de 5 mp proprietatea reclamanţilor, la o valoare a despăgubirilor de 126 euro/mp, faţă de 18,03 euro/mp, cât s-a acordat pentru cei 102 mp.
De asemenea, reclamanţii au susţinut că instanţa de fond nu a ţinut seama de faptul că terenul rămas neexpropriat nu mai poate fi folosit datorită poziţionării acestuia, neexistând căi de acces la acesta, aspect ce rezultă atât din concluziile raportului de expertiză U.I., cât şi din cel de-al doilea raport de expertiză efectuat în cauză, şi a respins greşit cel de al doilea petit din cererea de chemare în judecată, privind exproprierea întregii suprafeţe de 14.300 mp, fără a ţine seama nici de faptul că expertizele au avut în vedere ipoteza exproprierii întregului teren.
Curtea de Apel Timişoara, prin decizia nr. 74 din data de 5 aprilie 2012, a respins apelul ca fiind nefondat.
Instanţa de apel a reţinut că instanţa de fond a stabilit cuantumul despăgubirilor făcând aplicarea corectă a art. 26 şi 27 din Legea nr. 33/1994, raportându-se la categoria de folosinţă actuală a imobilului expropriat, şi nu la o eventuală destinaţie care ar fi fost intenţionată de expropriaţi şi a înlăturat corect concluziile acelor experţi care au încălcat criteriile de stabilire a despăgubirilor, omologând modul de calcul al expertului U.I..
Curtea de Apel a apreciat că sunt nefondate criticile referitoare la neaplicarea de către instanţă a prevederilor art. 9 alin. (5), art. 13 alin. (2) din Legea nr. 198/2004, art. 20 alin. (1) din Legea nr. 184/2008 de modificare şi completare a Legii nr. 198/2004. Astfel, art. 13 alin. (2) din Legea nr. 198/2004, în forma iniţială, se referă la „terenuri expropriate", or, odată cu trecerea imobilelor în domeniul public al statului, fireşte că foştii proprietari nu mai au nici un drept asupra acestor terenuri, ipoteza textului de lege neavând relevanţă în raport de ceea ce reclamanţii doresc să demonstreze. Trecerea în domeniul public a terenului expropriat în suprafaţă de 102 mp s-a făcut la data emiterii Hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 54 din 05 aprilie 2009.
Instanţa de apel a apreciat că nu sunt aplicabile nici dispoziţiile art. 9 alin. (5) din Legea nr. 198/2004, aşa cum a fost completată prin Legea nr. 184/2008, deoarece textul de lege nu priveşte interdicţia emiterii avizelor sau autorizaţiilor necesare realizării PUZ-ului ca o consecinţă a notării în carte funciară a începerii lucrărilor de expropriere.
Reţine instanţa de apel că textul de lege invocat de apelanţii-reclamanţi, care face referire la avize, acorduri, permise sau autorizaţii emise unor terţe persoane pentru imobilele supuse exproprierii ulterior avizării documentaţiilor cadastral-juridice cu privire la imobilele expropriate de către Agenţia Naţională de cadastru şi Publicitate Imobiliară, prin unităţile sale teritoriale, este cel al art, 181) din Legea nr. 184/2008, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 198/2004, ce nu este însă incident în cauză în raport de data intrării în vigoare, respectiv 4 noiembrie 2008, ulterior expirării valabilităţii certificatului de urbanism din 08 mai 2007.
Nici dispoziţiile Legii nr. 255/2010 nu sunt aplicabile raportat la data de 8 mai 2008, a expirării valabilităţii certificatului de urbanism din 08 mai 2007 şi data intrării în vigoare a legii citate, respectiv la 23 decembrie 2010. De altfel, la data intrării în vigoare a Legii nr. 255/2010, terenul în speţă se afla în domeniul public al Statului Român, situaţie în care este de necontestat că iese din discuţie orice posibilitate a fostului proprietar de a obţine pentru acest teren orice avize, autorizaţii pentru realizarea unui PUZ.
Instanţa de apel a respins şi argumentul reclamanţilor potrivit căruia au făcut dovezi privind demersurile de schimbare a categoriei de folosinţă a terenului, respectiv acela de a solicita radierea din cartea funciară a notării începerii lucrărilor de expropriere, cu motivarea că este un argument nou, neinvocat în fata instanţei de fond.
A apreciat curtea de apel ca nefondată şi susţinerea apelanţilor, potrivit căreia în stabilirea cuantumului despăgubirilor era obligatorie raportarea la valoarea de 126 euro/mp, stabilită pentru exproprierea terenului în suprafaţă de 5 mp, proprietatea reclamanţilor, prin Hotărârea de stabilire a cuantumurilor despăgubirii nr. 13 din 07 ianuarie 2010.
În privinţa soluţiei de respingere a cererii de expropriere a întregului teren în suprafaţă de 14.300 mp, instanţa de apel a apreciat că sunt nefondate criticile referitoare la soluţia dată de instanţa de judecată pe motivul că, pe de o parte, accesul la terenul în suprafaţă de 14.193 mp, rămas în proprietatea expropriaţilor, se va efectua pe viitorul drum de exploatare ce, potrivit propunerii proiectantului, se va realiza pe un teren ce va aparţine Statului Român, fără a afecta terenul rămas în proprietatea reclamanţilor.
Pe de altă parte, raportat la posibilitatea realizării drumului de acces pe o parcelă învecinată, proprietatea Statului Român, este prematură cererea de expropriere suplimentară a parcelei de teren în suprafaţă de 14.193 mp, motivat de faptul că aceasta a rămas izolată, în lipsa unor căi de acces.
Prin recursul declarat, în termen, la data de 27 mai 2012, împotriva hotărârii pronunţată de instanţa de apel, întemeiat de dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au solicitat în principal admiterea recursului şi casarea deciziei, precum şi a sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.
În subsidiar, au solicitat admiterea recursului şi, pe cale de consecinţă, modificarea în tot a deciziei nr. 74 din 5 aprilie 2012 şi implicit a sentinţei civile nr. 574 din 6 iulie 2011 cu consecinţa admiterii contestaţiei promovate împotriva Hotărârii nr. 54/2009 în sensul obligării pârâtei-intimate la a dispune exproprierea întregii suprafeţe de teren de 14.300 mp, la valoarea totală de 702.273 euro, justificat de incidenţa prevederilor art. 24 din Legea nr. 33/1994, la valoarea stabilită prin expertiză de 49,11 euro/mp.
În primul rând, recurenţii-reclamanţi critică hotărârea instanţei de apel pe motivul că a respins, fără o argumentare suplimentară faţă de hotărârea instanţei de fond, criticile aduse sentinţei atacate care s-au referit la:
- greşita respingere de instanţa de fond a cererii de majorare a valorii de 18,03 mp acordată cu titlu de despăgubiri la valoarea de 49,11 euro/mp dată prin expertiză de către experţii C.K.A. şi P.I.M., pe motivul că nu au făcut dovada că de la emiterea certificatului de urbanism au mai întreprins vreun demers în sensul celor menţionate de certificat deşi după data de 7 decembrie 2007, a notării începerii lucrărilor de expropriere în cartea funciară, până la expropierea definitivă, nu mai puteau obţine avize şi autorizări faţă de prevederile art. 13 alin. (2) şi art. 9 alin. (5) din Legea nr. 198/2004, art. 20 alin. (1) din Legea nr. 184/2008 de modificare şi completare a Legii nr. 198/2004, art. 13, 29 şi 30 din Legea nr. 255/2010 şi au făcut demersul de a radia intenţia de expropriere la expirarea termenului prevăzut de Legea nr. 198/2004, radiere urmată însă imediat de exproprierea efectivă a terenului realizată de Comisia specială.
Susţin recurenţii că instanţa de apel a reluat motivarea instanţei de fond şi a respins toate dispoziţiile legale citate, fără însă a indica ce dispoziţii legale sunt aplicabile, aspect ce atrage incidenţa art. 304 pct. 9 C.proc.civ.
- greşita respingere de instanţa de fond a cererii de maj orare a cuantumului exproprierii, tară să ţină seama de faptul că o suprafaţă de teren de 5 mp din aceeaşi parcelă ce a aparţinut reclamanţilor a fost expropriată pentru o sumă de 126 euro/mp, iar pentru cei 102 mp expropriaţi anterior s-au acordat numai 18,03 euro/mp, cu motivarea că pârâtul a arătat că cei 5 mp făceau parte dintr-un teren intravilan afectat de utilităţi şi destinat construcţiilor din care a fost desprins terenul de 102 mp, iar reclamanţii nu au contestat aceste susţineri.
- greşita respingere de către instanţa de fond a cererii de expropriere a întregii suprafeţe de 14.300 mp realizată, fără explicaţie juridică clară, printr-un raţionament care nu are nicio legătură cu cauza şi nelegal urmare a ignorării elementelor faptice derivate din expertizele efectuate în cauză. Instanţa de fond nu a ţinut seama că pe terenul neexpropriât nu se mai poate ajunge din nicio direcţie, raţionamentul instanţei de apel fond fiind greşit raportat la categoria de folosinţă, iar nu la imposibilitatea ajungerii la acel amplasament.
- greşita respingerea a cererii de expropriere a întregii suprafeţe de 14.300 mp pe motivul că nu a ar fi fost analizată de experţi posibilitatea realizării exproprierii întregului teren şi nu a fost stabilită valoarea înntregului teren, deşi aceştia au arătat că se impune exproprierea întregului teren şi au stabilit valoarea de 49,11 euro/mp, iar calcul este prezent în raportul de expertiză; instanţa trebuia să se pronunţe asupra probei cu expertiză administrată în cauză şi să aibă în vedere şi art. 27 din Legea nr. 33/1994, dacă valoarea din expertiză ar fi fost mai mică decât cea propusă de expropriator.
Recurenţii au mai invocat că instanţele de fond şi de apel nu s-au pronunţat asupra faptului că în raportul de expertiză a fost cuprinsă şi valoarea daunelor, în raport de art. 26 din Legea nr. 33/1994.
În concluzie, recurenţii afirmă că deşi expertiza conţine toate elementele prevăzute de art. 26 şi art. 27 din Legea nr. 33/1994 şi stabileşte valoarea per mp, precum şi faptul că terenul rămâne tară acces şi se impunea exproprierea integrală, stabileşte suprafaţa de teren indisponibilizată şi valoarea prejudiciului, instanţa nu a luat în calcul decât strict şi exclusiv expertiza efectuată de expertul C.N.A.D.N.R..
Examinând modul în care recurenta a înţeles să motiveze recursul şi având în vedere prevederile art. 3021 alin. (1) lit. c) raportate la art. 306 C. proc. civ,, Înalta Curte constată că este fondată excepţia nulităţii recursului, urmând să o admită având în vedere următoarele motive:
Conţinutul motivelor de recurs este identic motivelor de apel, recurenta nefacând altceva decât să reitereze, în aceeaşi formă, nemulţumirile sale faţă de sentinţa primei instanţe, aspect care rezultă inclusiv din reluarea integrală a criticilor aduse în apel, hotărârii instanţei de fond.
Înalta Curte apreciază că respectivelor critici nu le este adăugat vreun element suplimentar de analiză care să exprime un motiv de nelegalitate subsumat dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., devreme ce recursul nu indică nici care ar fi motivele contradictorii sau străine de natura pricinii care ar întemeia raţionamentul instanţei de apel şi nici care este critica efectivă din punctul de vedere al modului greşit de interpretare şi aplicare a unor texte legale, sau al lipsei de temei legal.
Sub acest aspect, este insuficient a critica hotărârea instanţei de apel pe motivul că, în apel, instanţa s-a limitat la a reluat argumentele instanţei de fond şi ar fi adus numai câteva considerente suplimentare, rară însă să fi indicat care sunt prevederile legale aplicabile în cauză sau care sunt reglementările legale care au fost greşit interpretate şi aplicate şi pentru care motiv.
Cum recurenţii critică faptul că instanţa de apel nu a indicat temeiul legal care a stat la baza raţionamentului său şi a deciziei luate în cauză, ar trebui ca ei să indice în recurs temeiul pe care îl apreciază ca fiind cel pe care instanţa de apel trebuia să îl reţină sau care sunt dispoziţiile legale încălcate de instanţa de apel şi să dezvolte motivarea afirmaţiilor lor în cadrul unui raţionament juridic bazat pe argumentele şi metodele de interpretare consacrate.
Apreciază totodată Înalta Curte că lipsa oricăror critici suplimentare ale hotărârii instanţei de apel, ci numai reiterarea motivelor de apel iniţiale împotriva hotărârii instanţei de fond, indică încercarea recurenţilor de determina o analiză a netemeiniciei hotărârilor instanţelor de fond şi respectiv de apel.
Este nepermisă însă critica de netemeinicie efectuată în recurs în raport de calificarea recursului drept cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată numai în condiţiile şi pentru motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de lege, în condiţiile art. 299 alin. (1) şi art. 304 C. proc. civ.
Înalta Curte observă că motivele apelului declarat împotriva hotărârii instanţei de fond, reluat integral ca fiind recurs, se referă la greşita apreciere a materialului probator ce a fost administrat în cauză, la greşita înlăturare a unor probe, respectiv a unora din concluziile rapoartelor de expertiză, în general la critica lanţului de raţionamente ce au dus la stabilirea faptelor în cauză.
Astfel, prin criticile aduse hotărârii instanţei de fond şi reluate ca motive de recurs, recurenţii au criticat greşita respingere de către instanţa de fond a cererii de majorare a despăgubirilor de la suma de 18,01 mp la suma care rezultă din raportul de expertiză pe motivul că instanţa a reţinut că reclamanţii nu au făcut dovada unor demersuri ulterioare de schimbare a categoriei de folosinţă prin indicarea altor probe şi a unui alt mod de interpretare a materialului probator administrat în cauză.
Critica privind soluţia de respingere a cererii de expropriere a întregii suprafeţe de 14.300 mp este de asemenea întemeiată de argumentul greşitei interpretări de către instanţele de fond şi de apel a probelor administrate în cauză.
Prin modul în care sunt formulate, criticile respective tind la a transforma calea de atac a recursului într-o cale devolutivă.
În calea extraordinară de atac a recursului nu are loc însă reluare a fondului, ceea ce constituie obiect al judecăţii fiind doar legalitatea hotărârii pronunţate în apel.
De aceea, eventualele critici susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ. ar fi trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă la a demonstra pentru care motive este eronat şi nelegal raţionamentul instanţei de apel.
Văzând dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., precum şi pe cele ale art. 306 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte va constata nulitatea căii de atac exercitată în asemenea condiţii procedurale încât nu este posibilă examinarea hotărârii atacate sub vreun aspect de nelegalitate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul recursul declarat de reclamanţii M.P.I. şi M.C.M. împotriva deciziei nr. 74 din 5 aprilie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1866/2013. Civil. Strămutare. Fond | ICCJ. Decizia nr. 1367/2013. Civil. Strămutare. Fond → |
|---|
