ICCJ. Decizia nr. 1001/2014. Civil. Acţiune în constatare. Obligatia de a face. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1001/2014
Dosar nr. 17360/3/2011
Şedinţa publică de la 13 martie 2014
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 17371 din 19 noiembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI a civilă, instanţa a admis acţiunea completată şi precizată în parte, formulată de reclamantul T.D.C. în contradictoriu cu pârâta OTP B.R. SA şi a obligat pârâta să respecte prevederile art. 8.1 din contractul de credit din 8 octombrie 2007 în sensul de a recalcula nivelul dobânzii percepute reclamantului în temeiul contractului de credit după următoarea formula : marja băncii fixă în valoare de 4,18 plus valoarea indicelui de referinţa Libor la 3 luni, să precizeze şi să actualizeze contractul de credit prin semnarea unui act adiţional la acesta cuprinzând: a) precizarea şi definirea elementelor componente ale dobânzii şi a cuantumului acestora; b) modalitatea de modificare a dobânzii exclusiv în funcţie de indicele de referinţa Libor, în virtutea clauzei de indexare cuprinse în contract, cu menţiunea că marja băncii este fixă, neputând fi modificată decât prin acordul scris al părţilor, modificarea urmând a se produce atât în sens crescător, cât şi în sens descrescător, în funcţie de variaţiile indicelui de referinţa Libor şi să recalculeze ratele lunare în raport de cele sus dispuse, începând cu data introducerii cererii (4 martie 2011) şi a respins capetele de cerere privind marja băncii de 2,91, respectiv 5,53, precum şi capătul subsidiar privind revenirea la valoarea dobânzii iniţiale ca neîntemeiate.
În motivare, s-a reţinut că, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 8.1 din contract, voinţa părţilor la momentul încheierii contractului a fost aceea de a permite băncii modificarea unilaterală a dobânzii numai în ipoteza modificării dobânzii de referinţă pentru fiecare valută. în atare condiţii, chiar dacă în contract nu este specificată existenţa unei marje a băncii, tribunalul a reţinut că această marjă a existat tocmai din cauză că în art. 8.1 părţile au indicat o singură variabilă în raport de care banca poate modifica unilateral dobânda, respecţi, dobânda de referinţă pentru fiecare valută. în consecinţă, în mai 2008, pârâta putea modifica unilateral dobânda numai în funcţie de modificările înregistrate de Libor.
Totodată, în raport de voinţa părţilor manifestată la încheierea contractului de credit şi de prevederile art. 93 lit. f), g) şi h) din O.U.G. nr. 21/1992 introduse prin O.U.G. nr. 174/2008, pârâta avea obligaţia de a propune reclamantului încheierea unui act adiţional care să prevadă că dobânda este variabilă exclusiv în raport de indicele de referinţă Libor Chf la 3 luni (ambele părţi fiind de acord cu indicele Libor Chf la 3 luni), modificarea urmând a se produce atât în sens crescător, cât şi în sens descrescător, în funcţie de variaţia indicelui de referinţă Libor, precum şi modul de calcul al dobânzii după formula : marja băncii fixă în valoare de 4,18% plus valoarea indicelui de referinţă Libor la 3 luni (marja băncii putând fi modificată doar cu acordul ambelor părţi).
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V a civilă, prin Decizia civilă nr. 113 de la 25 martie 2013, a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamantul T.D.C. şi pârâta OTP B.R. SA, reţinând că, în raport de notele scrise depuse de intimata - pârâtă la data de 12 noiembrie 2012, prin care aceasta a recunoscut în mod expres că, la modificarea dobânzii din mai 2008, a fost utilizată şi valoarea indicatorului Libor Chf 3M, soluţia instanţei de fond de obligare a intimatei - pârâte de recalculare a nivelului dobânzii percepute, în funcţie şi de acest cost al băncii care s-a adăugat valorii indicatorului Libor Chf 3m, este legală şi temeinică, iar pârâta avea obligaţia şi nu facultatea de a propune reclamantului încheierea unui act adiţional care să prevadă că dobânda este variabilă numai în raport de indicele de referinţă convenit de ambele părţi, în ambele sensuri, fiind aplicate corect prevederile O.U.G. nr. 174/ 2008.
Împotriva acestei decizii, pârâta OTP B.R. SA a formulat recurs, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii în tot a cererii introductive, invocând drept motive de nelegalitate dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În argumentarea motivelor de recurs, s-a susţinut că prevederile art. 969 C. civ. nu permit instanţei de judecată să intervină în acordul de voinţă al părţilor şi să adauge la clauzele în care părţile au înţeles să expune drepturile şi obligaţiile lor ori să definească termenii contractuali, iar, pentru ca banca să poată uza de dreptul de a modifica unilateral dobânda, atât în sensul majorării, cât şi în cel al diminuării valorii acesteia, este necesar consimţământul reclamantului în acest sens, concretizat într-un act adiţional la contract, în lipsa acestuia neputând opera nicio modificare a cuantumului dobânzii.
Înalta Curte, examinând recursul astfel cum a fost formulat, va dispune respingerea acestuia ca nefondat pentru următoarele considerente:
Critica recurentei prin care a susţinut că, în mod greşit, instanţa de fond şi instanţa de apel au interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, în sensul că s-au raportat la marja băncii ca şi element de cost în calculul dobânzii, nu poate fi primită.
Astfel, se constată că, contractele de credit încheiate de pârâtă cu reclamantul, trebuiau să cuprindă ca o consecinţă a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive, Ordonanţei nr. 21/1992 privind protecţia consumatorului şi ale Legii nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit, în vigoare la data încheierii acestora, clauze clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora să nu fie nevoie de cunoştinţe de specialitate cu pregătire înaltă, sancţiunea constituind-o nulitatea prevăzută de art. 6 din Legea nr. 193/2000.
Este cunoscut faptul că pentru toate tipurile de contract, dobânda este preţul plătit în schimbul punerii la dispoziţie a unui subiect economic a capitalului necesar, rata dobânzii reprezentând preţul pentru o anumită unitate de capital şi o anumită unitate de timp.
În contextul inflaţionist existent, în toate ţările se iau în considerare două ipoteze ale dobânzii: nominală, exprimată ca atare prin rata curentă de piaţă, şi reală, ca diferenţă între dobânda nominală şi gradul de eroziune a capitalului, determinat de evoluţia procesului inflaţionist.
Este adevărat că, la semnarea contractului, reclamantul a recunoscut băncii dreptul de a modifica unilateral dobânda numai în raport de modificarea indicilor de referinţă, dar, în cauză, se constată că banca a interpretat această clauză contractuală numai în favoarea sa, în sensul că a modificat dobânda în funcţie de indicele Libor, dar nu a diminuat dobânda atunci când indicele Libor a scăzut, ci doar atunci când au fost înregistrate creşteri ale acestuia, în acest fel dobânda menţinându-se constantă prin majorarea componentei fixe a acesteia. Cum această majorare a componentei fixe nu a fost adusă la cunoştinţa reclamantului la momentul încheierii contractului, consumatorul nu poate fi obligat la acceptarea ei cum corect a reţinut şi instanţa de apel.
Componentă fixă, marja avută în vedere la data încheierii contractului reprezintă diferenţa dintre dobândă şi valoarea indicelui Libor, acesta din urmă fiind o valoare variabilă, or, la momentul încheierii contractului, marja băncii era de 2.91, în luna mai 2008 marja a ajuns la 4.18, la momentul introducerii cererii de chemare în judecată marja băncii era de 6.82, iar, în octombrie 2012, marja ajunsese la 6.92, astfel încât se poate observa că, în mod constant, recurenta şi-a crescut propria marjă, fără a respecta acordul de voinţă al părţilor consemnat în contract şi prevederile legale în vigoare.
Nici invocarea de către recurentă a aplicării greşite a dispoziţiilor O.U.G. nr. 174/2008, nu poate fi reţinută, întrucât aceasta avea obligaţia să propună reclamanţilor încheierea actelor adiţionale la contractele de credit în care să prevadă că dobânda este variabilă, exclusiv în raport de indicele Libor la 3 luni, atât în sensul creşterii, cât şi al descreşterii.
Mai mult decât atât, banca avea obligaţia ca, în temeiul art. 969 C. civ., să respecte clauzele contractuale convenite la încheierea contractului, or, în cauză, pârâta a continuat să aplice şi după apariţia O.U.G. nr. 174/2008 o dobândă majorată, chiar dacă indicele Libor a scăzut constant.
Norma legală incidenţă în cauză (O.U.G. 174/2008) este imperativă şi aplicabilă tuturor contractelor de credit, inclusiv celor ce se aflau deja în derulare la data intrării ei in vigoare (decembrie 2008).
Aşadar, dacă până la acel moment banca a refuzat să respecte prevederea contractuală privitoare la modificarea dobânzii, cel puţin din decembrie 2008 ar fi trebuit sa se supună prevederilor imperative ale legii şi să modifice dobânda exclusiv în funcţie de variaţiile indicelui Libor, independent de voinţa sa proprie.
Reţinând că instanţa de apel a interpretat corect dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta OTP B.R. SA Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 113 din 25 martie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta OTP B.R. SA Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 113 din 25 martie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 martie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 962/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1109/2014. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
