ICCJ. Decizia nr. 11/2014. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 11/2014
Dosar nr. 9502/99/2011
Şedinţa publică din 14 ianuarie 2014
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 920 din 12 iunie 2012 a Tribunalului laşi, secţia a ll-a civilă, s-a respins acţiunea formulată de reclamanta C.M. în nume propriu şi ca reprezentant legal al minorului C.C.F. în contradictoriu cu SC E.R.A.R. SA şi C.C.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
La data de 08 noiembrie 2009 a avut loc un accident de circulaţie în care au fost implicaţi atât reclamanţii cât şi intervenientul forţat C.C., în urma impactului, amândoi reclamanţii (C.M. şi minorul C.C.F.) au suferit leziuni grave fiind transportaţi la spital.
Potrivit rezoluţiei de încetare a urmăririi penale, în cauză culpa pentru producerea accidentului aparţine învinuitului C.C. care a încălcat prevederile art. 35 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, dar avându-se în vedere împăcarea părţilor exprimată în faţa organelor de urmărire penală s-a dispus încetarea urmăririi penale pentru două infracţiuni şi neînceperea urmăririi penale pentru a treia infracţiune.
Având în vedere că în ceea ce priveşte daunele materiale solicitate, reclamanţii nu au făcut nici o probă în fata instanţei, în conformitate cu art. 1169 din vechiul C. civ., prima instanţă a respins această cerere ca nefondată.
Prima instanţă a respins şi cererea vizând acordarea de daune morale cu motivarea că în conformitate cu art. 49 pct. 1 lit. f) şi a art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul nr. 5/2010 de punere în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule este prevăzut că, stabilirea despăgubirilor reprezentând daune morale în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane, victime ale unui accident rutier, trebuie să fie: "în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România."
Aşadar, instanţa trebuie să analizeze situaţia existentă în fiecare caz în parte şi să încerce, pe baza criteriilor reţinute, să aprecieze care este valoarea despăgubirilor însă aceasta nu înseamnă că reclamanţii nu trebuie sa efectueze un minim de probe în baza cărora instanţa să poate aprecia, depunerea doar a actelor medicale nefiind suficientă pentru realizarea unei astfel de aproximări pentru a se putea evalua în mod corect şi pentru a nu se ajunge la o îmbogăţire fără justă cauză a celui îndreptăţit să pretindă şi să primească daune morale, dar nici să nu fie derizorii.
În raport de probatoriul administrat în cauză, prima instanţă a apreciat că acţiunea formulată nu este dovedită, fapt pentru care a respins-o ca atare.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta C.M. în nume propriu şi ca reprezentant legal al minorului C.C.F. iar prin Decizia nr. 207/2012 din 16 noiembrie 2012, Curtea de Apel laşi, secţia civilă, a respins apelul.
În argumentarea soluţiei pronunţate, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că nu sunt fondate criticile cu privire la încălcarea de către prima instanţă a principiului rolului activ, în sensul că nu a administrat probe din oficiu deoarece în exerciţiul rolului activ, judecătorul trebuie doar să atragă atenţia părţilor asupra drepturilor şi obligaţiilor, pentru că ar fi încălcat un alt principiu fundamental al procesului civil - principiul disponibilităţii.
Instanţa poate să ordone probe din oficiu numai atunci când apreciază că nu sunt administrate suficiente dovezi în raport de care sa¬şi formeze convingerea.
Dacă, faţă de probatoriul administrat, judecătorul constată că cererea unei părţi nu este întemeiată, pentru că susţinerile sale nu sunt confirmate de dovezi, el nu are obligaţia să impună administrarea de probe până în momentul în care pretenţiile vor fi dovedite pentru că, procedând astfel, ar favoriza partea căreia îi profită probele şi s-ar rupe echilibrul procesual pe care este dator să-l asigure.
Apelanţii în calitate de reclamanţi aveau obligaţia în raport de art. 1169 C. civ., să-şi dovedească pretenţiile, cu atât mai mult cu cât au fost asistaţi şi reprezentaţi de un avocat, drept urmare s-a apreciat că în mod corect prima instanţă a respins pretenţiile reclamanţilor ca nefondate.
S-a mai reţinut că reclamanţii au depus în dovedirea pretenţiilor materiale acte medicale, din care rezultă că investigaţiile medicale şi tratamentul au fost făcute în cadrul unor unităţi spitaliceşti de stat, în care serviciile medicale sunt acoperite din fondurile de asigurări de sănătate şi deşi au făcut susţineri în legătură cu cheltuielile efectuate cu recuperarea, nu au produs nici o dovadă nici în acest sens.
În ceea ce priveşte prejudiciul moral, s-a reţinut că acesta cuprinde într-adevăr o doză de aproximare, dar instanţa trebuie să aibă în vedere o serie de criterii cum ar fi consecinţele negative suferite de cei în cauză în plan fizic şi psihologic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care le-a fost afectată viata ulterior producerii accidentului.
Pentru ca instanţa să poată aplica aceste criterii este însă necesar ca cel care pretinde daunele morale să producă un minim de argumente şi indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale au fost afectate.
În condiţiile în care prejudiciul material nu a fost dovedit, iar în ceea ce priveşte daunele morale nu s-au invocat alte împrejurări de fapt s-a constatat că daunele morale nu au fost dovedite.
Împotriva deciziei sus-menţionate, au declarat recurs reclamanţii C.M. şi C.C. prin reprezentant legal C.M., invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., în temeiul cărora au solicitat admiterea recursului, casarea celor două hotărâri pronunţate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
În argumentarea criticilor formulate, recurenţii au susţinut că în speţă s-au pronunţat două hotărâri care sunt lipsite de temei legal şi s-au dat cu aplicarea greşită a dispoziţiilor legale aplicabile, respectiv ale Legii nr. 136/1995, art. 998 şi urm. C. civ. şi Ordinului C.S.A. nr. 20/2008 iar persoanele prejudiciate din vina asiguratului pârâtei au rămas nedespăgubite deşi, din documentaţia dosarului, rezultă în mod clar că aceştia au suferit un prejudiciu de necontestat ca urmare a producerii accidentului, din vina intervenientului forţat.
În continuare, recurenţii au reiterat istoricul cauzei şi al situaţiei de fapt, arătând că deşi au depus la dosar documentaţia medicală, cele două instanţe au apreciat că acţiunea nu a fost dovedită, astfel încât au rămas nedespăgubiţi. Cât priveşte dovedirea daunelor morale, recurenţii au apreciat că au depus acel set minim de documente care să lămurească instanţa asupra prejudiciului produs şi în baza acestora, se putea pronunţa în stabilirea unei sume reprezentând despăgubiri produse ca urmare a accidentului rutier. De asemenea, au precizat recurenţii că urmare a accidentului au suferit intervenţii chirurgicale, necesitând un timp de recuperare şi readaptare postoperatorie iar minorul a avut nevoie de terapie psihologică.
Au arătat recurenţii că limita minima de despăgubire pentru vătămări corporale şi decese, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial, este de cel puţin 1.500.000 euro potrivit Ordinului C.S.A. nr. 20/2008 aplicabil la data accidentului, iar în dreptul european, suma minimă de 1.000.000 euro pentru o victimă sau 5.000.000 euro pentru o cerere de despăgubire, indiferent de numărul victimelor, reprezintă o sumă rezonabilă si adecvată (Directiva 2005/14/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 11 mai 2005).
În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenţii au arătat că faţă de temeiul de drept al acţiunii, instanţa trebuia să procedeze la respingerea acţiunii motivat de acest temei legal, în speţă, neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale. Au mai susţinut recurenţii că există contrarietate între motivele cuprinse în ambele hotărâri, în sensul că, pe de o parte, s-a reţinut că părţile aveau datoria să-şi probeze pretenţiile însă nu au produs probe în acest sens, iar pe de altă parte, s-a reţinut că au fost depuse acte medicale în dovedirea pretenţiilor materiale.
Totodată, s-a susţinut de către recurenţi că motivarea instanţei de apel cu privire la probatoriul administrat este nelegală din perspectiva dispoziţiilor art. 129 C. proc. civ., având în vedere că judecătorul are obligaţia de a-i pune în vedere părţii să-şi dovedească susţinerile, încuviinţând administrarea probelor.
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Prealabil examinării motivelor de nelegalitate invocate, se impune a fi făcută precizarea că nu pot face obiectul controlului de legalitate criticile referitoare la situaţia de fapt şi modalitatea de administrare a probatoriului, altfel spus, situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond nu mai poate fi repusă în discuţie în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului.
Aşa fiind, singurele critici ce pot face obiectul analizei instanţei de recurs îl constituie cele referitoare la încălcarea, interpretarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor legale incidente speţei şi pretinsa nemotivare sau motivare contradictorie a deciziei atacate.
Potrivit alin. (5) al art. 129 C. proc. civ., "Judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. Dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanţa va dispune ca părţile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuţia părţilor necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părţile se împotrivesc."
Astfel, nu pot fi reţinute susţinerile recurenţilor, în sensul că instanţa de apel ar fi încălcat prevederile normei legale precitate, având în vedere că principiul rolului activ al judecătorului este limitat de principiul disponibilităţii, în raport de care, rolul activ al judecătorului de a stărui prin toate mijloacele la stabilirea situaţiei de fapt este limitat la cele ce formează obiectul pricinii supuse judecăţii, instanţa neputându-se substitui părţilor nici în ceea ce priveşte cadrul procesual şi nici modalitatea în care aceştia înţeleg să-şi probeze pretenţiile.
Or, în cauză se constată că instanţa de apel a analizat judicios şi coroborat probatoriile administrate în faţa primei instanţe, iar în faza procesuală a apelului, recurenţii nu au formulat cerere de probatorii.
De asemenea, este de reţinut că instanţa de apel nu avea obligaţia, ci posibilitatea de a dispune administrarea de probe, întrucât rolul său activ nu înseamnă încălcarea principiului disponibilităţi în procesul civil, obligaţia de a-şi proba pretenţiile revenind reclamantului în condiţiile art. 1169 C. civ. astfel cum corect s-a reţinut.
Referitor la pretinsa încălcare, interpretare sau aplicare greşită a dispoziţiilor legale speciale în materie, Înalta Curte constată de asemenea că nu poate fi reţinută, având în vedere că nu s-a pus în discuţie dreptul la despăgubiri al reclamanţilor sau cuantumul despăgubirilor, ci faptul că aceştia nu au făcut dovada prejudiciului produs ca urmare a accidentului.
Motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii.
Din analiza deciziei recurate se constată că instanţa a argumentat soluţia pronunţată cu respectarea cerinţelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în sensul că hotărârea cuprinde motivele care au format convingerea instanţei, neexistând contradicţii ori motive străine de natura pricinii în cuprinsul considerentelor.
Nu va fi reţinută critica prin care este invocată nemotivarea hotărârii instanţei de apel prin prisma neîndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, având în vedere că soluţia a fost argumentată pe aspectul nedovedirii prejudiciului produs, prejudiciul fiind una dintre condiţiile de angajare a răspunderii civile delictuale.
În ceea ce priveşte pretinsa contrarietate dintre motivele cuprinse în hotărârile pronunţate, înalta Curte constată de asemenea că nu poate fi reţinută, având în vedere că din considerentele deciziei recurate reiese cu claritate că la pronunţarea soluţiei au fost avute în vedere probele administrate şi mijloacele de apărare hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, instanţa de apel fiind liberă să aprecieze asupra concludentei acestora şi asupra relevanţei pe fondul cauzei. Instanţa de apel a uzat de dreptul suveran de apreciere a mijloacelor de probă invocate în cauză atunci când a reţinut că actele medicale depuse nu fac dovada prejudiciului material şi moral produs.
Hotărârea instanţei de apel a fost suficient motivată, inclusiv în aprecierea probatoriului, instanţa de apel examinând în mod real elementele esenţiale care i-au fost supuse analizei şi astfel, se constată că cererea de apel soluţionată prin hotărâre a fost examinată în mod echitabil, reclamanţilor fiindu-le astfel, pe deplin respectat dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul reclamanţilor va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii C.M. şi C.C. prin reprezentant legal C.M. împotriva Deciziei nr. 207/2012 din 16 noiembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel laşi, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 ianuarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 600/2014. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1340/2014. Civil → |
|---|
