ICCJ. Decizia nr. 1340/2014. Civil

Decizii civile ICCJ 2014


R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE

SECŢIA A II-A CIVILĂ

Decizia nr. 1340/2014

Dosar nr. 56/1259/2012*

Şedinţa publică de la 2 aprilie 2014

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la 27 iunie 2011 pe rolul Judecătoriei Câmpulung Muscel, reclamanta SC L.M. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC A. SA - prin lichidator judiciar Societatea Lichidări I.C. Sprl - pentru a se constata că şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin avizul de mediu şi programul de conformare şi pentru a fi obligată aceasta la preluarea cantităţilor de şlam galvanic în vederea neutralizării lor până la epuizarea celor existente, pe seama şi cheltuiala sa.

Acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 109, 111 şi 112 C. proc. civ., pe dispoziţiile O.U.G. nr. 195/2005 şi Ordinului nr. 1798/2007 privind procedura emiterii autorizaţiei de mediu.

La data de 7 octombrie 2011, reclamanta a depus la dosar cerere completatoare şi precizatoare a capătului doi de cerere, prin care solicită obligarea pârâtei la preluarea cantităţilor de şlam galvanic, în vederea neutralizării acestora, până la epuizarea cantităţilor existente, pe seama şi cheltuiala acestora, în vederea remedierii viciilor apărute.

Tot la data de 7 octombrie 2011, pârâta a depus întâmpinare, prin care solicită instanţei să pună în vedere reclamantei să precizeze obiectul cererii în concret, în sensul de a stabili şi califica acest obiect.

Prin sentinţa comercială nr. 507/2011, Judecătoria Câmpulung şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Argeş, reţinând în motivare incidenţa dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. a) C. proc. civ. şi a dispoziţiilor art. 223 din Legea nr. 71/2011, Tribunalul Argeş, la rândul său, declinând competenţa de soluţionarea a cauzei prin sentinţa nr. 443/2011 în favoarea Tribunalului Specializat Argeş, motivat de natura comercială a cauzei.

Învestit prin declinare, Tribunalului Specializat Argeş, prin sentinţa nr. 2060 din 23 noiembrie 2012, a respins acţiunea completată, formulată de reclamanta SC L.M. SRL, reţinând concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, respectiv faptul că întocmirea bilanţului de mediu s-a făcut în temeiul documentaţiei existente în arhiva societăţii, societate care nu dispunea de fonduri, însă există fonduri pentru despăgubiri de această natură.

În motivare, prima instanţă, urmare administrării probatorului în cauză, a reţinut că reclamanta prin procesul verbal de adjudecare din 29 iunie 2007 a devenit adjudecatar al SC A. SA Câmpulung, societate aflată în procedura falimentului şi reprezentată prin Societatea Lichidări I.C. Sprl

Ulterior, la data de 17 august 2007, prin actul adiţional la procesul verbal de adjudecare din 2007, reclamanta se obliga, ca odată cu transmiterea dreptului de proprietate, să preia şi stocurile de substanţe chimice şi deşeuri (şlamuri) rezultate din activitatea SC A. SA, prin aceasta transmiţându-se şi obligaţiile privind protecţia mediului înconjurător către adjudecatarul SC L. SRL prin monitorizarea apelor menajere şi pluviale şi a forajelor depozitelor de şlamuri cuprinse în "Bilanţul de mediu I şi II " şi a respectării măsurilor din "Programul de conformare" întocmit de A.R.P.M. Piteşti.

S-a reţinut că, anterior încheierii procesului verbal de adjudecare, lichidatorul judiciar al SC A. SA a întocmit documentaţia necesară vânzării societăţii, în sensul că prin intermediul unei societăţi specializate şi recunoscute în domeniu (SC I. SA Bucureşti) a întocmit raportul la bilanţul de mediu unde, pe baza documentaţiei existenţe în arhiva societăţii, s-a stabilit că deşeurile ce necesită a fi neutralizate sunt în cantitate de 350 tone.

S-a constatat că SC A. SA nu dispune de fonduri pentru a putea derula operaţiuni de neutralizare a cantităţilor de deşeuri reclamante de SC L.M. SRL, având în vedere starea de faliment a societăţii.

Raportul de expertiză întocmit în cauză, a conchis că la nivel mondial au mai existat asemenea situaţii, indicând faptul că există un fond de despăgubiri creat în acest sens, expertul menţionând şi legislaţia ce guvernează aceste obligaţii.

Aşa fiind, instanţa de fond a apreciat că nu se poate imputa pârâtei SC A. SA cât şi Societăţii Lichidări I.C. Sprl cantitatea suplimentară de deşeuri reclamate, motiv pentru care acţiunea a fost respinsă ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta SC L.M. SRL a declarat apel, care, prin Decizia nr. 19/A din 29 mai 2013 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost respins ca nefondat. Opinia separată a doamnei judecător C.G.N. a fost în sensul admiterii apelului, cu consecinţa schimbării sentinţei în sensul admiterii cererii de chemare în judecată şi constatării că reclamanta şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin avizul de mediu şi programul de conformare, respectiv obligării pârâtei să preia cantităţile suplimentare de şlam galvanic până la epuizarea cantităţilor existente pe cheltuiala sa, cu 928 lei cheltuieli de judecată la fond şi 20.142 lei cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a hotărî în sensul respingerii apelului, instanţa de control judiciar, examinând criticile apelantei privind nulitatea sentinţei, a apreciat că acestea nu sunt fondate.

S-a reţinut, în esenţă, că hotărârea apelată întruneşte cerinţele art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi s-a arătat că instanţa nu este obligată să trimită la fiecare din probele administrate în cauză, fiind suficient ca aceasta să exprime raţionamentele ce au determinat hotărârea adoptată, iar în cauză nu există elemente care să determine aprecierea existenţei în considerentele sentinţei a unor motive de fapt şi de drept străine pricinii.

Instanţa de apel a pus în discuţie două excepţii, respectiv excepţia de inadmisibilitate a capătului de cerere privind constatarea îndeplinirii obligaţiilor şi de tardivitate a capătului doi de cerere, în raport şi de precizarea acestuia şi de motivul de apel privind răspunderea pentru vicii ascunse.

Sub acest aspect s-a susţinut de către reclamantă că instanţa nu este îndreptăţită să pună în discuţie, din oficiu, cele două excepţii, acestui demers al instanţei opunându-se dispoziţiile art. 282 C. proc. civ.

Sub aspectul inadmisibilităţii invocării excepţiilor s-a apreciat că acestea sunt excepţii de ordine publică în raport şi de momentul naşterii raportului obligaţional şi promovării litigiului de faţă.

Astfel, potrivit art. 298 C. proc. civ., dispoziţiile privind judecata în prină instanţă se aplică şi în instanţa de apel, în măsura compatibilităţii, compatibilitate care se apreciază că nu este încălcată de aplicarea prevederilor art. 162 din acelaşi act normativ. Textul consacră regula că excepţiile de ordine publică pot fi ridicate inclusiv în faţa instanţei de recurs (dreptul instanţei sub acest aspect regăsindu-se şi în art. 306 alin. (2)).

Aşadar, fiind posibil ca excepţiile de ordine publică să fie invocate de către instanţă, din oficiu, inclusiv în faza recursului, faţă şi de trimiterea realizată de textul precitat, s-a constatat că astfel de incidente procedurale pot fi aduse în discuţia părţilor şi în apel.

În ceea ce priveşte excepţia de prescripţie s-a apreciat că aceasta impune o discuţie specială determinată de intrarea în vigoare a noului C. civ. care, în art. 2512 statuează că prescripţia poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge şi nu de instanţă, din oficiu.

S-a reţinut că aceste prevederi legale sunt inaplicabile în speţă, raportat la momentele naşterii raportului obligaţional şi cel al promovării acţiunii, dar şi la dispoziţiile art. 201 din Legea nr. 71/2011, potrivit cărora: „Prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit".

Aşa fiind, dacă prescripţiilor începute anterior datei de 1 octombrie 2011 le sunt aplicabile regulile sub care au debutat, cu atât mai mult un astfel de raţionament se impune pentru prescripţiile deja încheiate.

Acestei aprecieri i se poate obiecta faptul că ceea ce se discută este o normă de procedură nu una de drept material, însă, pe de o parte că textul tranzitoriu nu face nicio distincţie, iar pe de altă parte că în noul C. civ. se rezolvă mai multe aspecte de procedură, aşa cum de altfel s-a întâmplat şi în Codul de la 1864, inclusiv în materia discutată (art. 1841).

S-a reţinut, în esenţă, că în cauză pot fi invocate ambele excepţii, întrucât sunt de ordine publică şi că acestea sunt identice în cauză, cu precizarea că analiza prescripţiei pentru vicii ascunse este subsidiară.

Primul capăt de acţiune este reprezentat de solicitarea reclamantei de a se constata că şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin avizul de mediu şi programul de conformare.

S-a arătat că, singura pârâtă în cauză este SC A. SA - prin practicianul în lichidare - şi deci, raportul procesual subiectiv nu s-a legat şi cu autoritatea pentru protecţia mediului, cea care, de altfel, a impus obligaţiile de protecţie în acest domeniu şi care are competenţe sancţionatorii.

În raport de prevederile art. 111 C. proc. civ., instanţa de apel a apreciat că, în cauză, constatarea îndeplinirii obligaţiilor se poate realiza prin dovedirea de către reclamantă, cu ocazia imputării nerespectării sarcinilor impuse, că acestea au fost realizate.

Dincolo de acest aspect, în raport de actuala pârâtă, constatarea îndeplinirii obligaţiilor este parte a obligării acesteia la preluarea diferenţei de şlam galvanic. Astfel, pârâta nu ar putea fi obligată să preia o cantitate de şlam, determinată, decât după ce s-ar stabili că reclamanta şi-a îndeplinit propriile obligaţii.

Conchizând, s-a apreciat că, aşa cum este formulată, inclusiv din punctul de vedere al raportului procesual subiectiv, cererea de constatare, este inadmisibilă.

în ceea ce priveşte capătul doi de cerere, deşi potrivit art. 137 C. proc. civ., instanţa este datoare să verifice cu prioritate excepţiile a căror incidenţă în cauză poate face inutilă verificarea fondului, s-a arătat că o astfel de analiză este subsidiară, întrucât ea este dependentă de statuarea asupra întinderii obligaţiei reclamantei.

Aşa cum, de altfel, s-a susţinut şi nu s-a contestat de către părţi reclamanta a dobândit activul SC A. SA prin procesul-verbal de adjudecare din 29 iunie 2007 (filele 9-13). Ulterior, respectiv la 17 august 2007, părţile au încheiat un act adiţional, convenind că „Odată cu transmiterea dreptului de proprietate adjudecatarul SC L.M. SRL a preluat şi stocurile de substanţe chimice, precursori şi deşeuri (şlamuri) rezultate din activitatea SC A. SA - în faliment.

De asemenea, se transferă şi obligaţiile privind protecţia mediului înconjurător către adjudecatarul SC L.M. SRL, prin monitorizarea apelor menajere şi pluviale şi a forajelor depozitelor de şlamuri cuprinse în „Bilanţul de mediu I şi II" şi a respectării măsurilor din „Programul de conformare" întocmit de A.R.P.M. - Piteşti, mai puţin conservarea surselor proprii de apă."

Din modul de redactare s-a constatat că înţelegerea părţilor, încheiată ulterior vânzării activului, a privit două aspecte: primul - preluarea tuturor obligaţiilor privind stocurile de substanţe chimice, inclusiv şlamuri; şi al doilea - îndeplinirea obligaţiilor privind protecţia mediului, raportat şi la deşeurile toxice, inclusiv cele de şlam. Tocmai de aceea s-au formulat două categorii de obligaţii şi s-a folosit adverbul „de asemenea" ilustrând că este o altă obligaţie decât cea de preluare odată cu bunurile în proprietate şi a deşeurilor toxice.

S-a apreciat, în esenţă, că reclamanta s-a obligat să preia toate deşeurile toxice, inclusiv şlamurile, fără nicio limitare de cantitate sau concentraţie şi s-a mai obligat „de asemenea" să îndeplinească şi cerinţele de protecţie a mediului, aşa cum ele au fost impuse prin actele autorităţilor specializate, aspecte care însă nu se discută în cauză.

Faţă de această concluzie, reţinând că reclamanta este obligată să preia întreaga cantitate de şlam, capătul doi al cererii de chemare în judecată a fost apreciat ca fiind nefondat, întrucât în sarcina pârâtei nu se poate localiza o obligaţie sub acest aspect.

Or, şi în situaţia în care s-ar trece peste înţelesul neîndoielnic al actului adiţional ar urma să se observe că acţiunea este prescrisă în raport de cauza juridică ce a învestit instanţa, respectiv dispoziţiile art. 1352 C. civ.

Această cauză nu poate fi schimbată, iar instanţei nu-i poate fi recunoscut acest drept, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 84 C. proc. civ.

Cauza cererii de chemare în judecată - alta decât cauza acţiunii (reprezentată de scopul spre care se îndreaptă voinţa reclamantului) - temeiul juridic, este cea care leagă instanţa, în raport de care se apără pârâtul şi care interesează instituţia puterii lucrului judecat.

Singura cauză juridică a cererii de chemare în judecată, invocată atât la fond, cât şi în apel, a fost reprezentată de răspunderea pentru vicii ascunse, adică acea răspundere a vânzătorului de a asigura cumpărătorului nu numai folosinţa liniştită, dar şi utilă a lucrului.

O astfel de răspundere poate să ducă fie la o acţiune redhibitorie, fie la acţiune estimatorie, cea din urmă fiind cea de care se apropie acţiunea reclamantei.

În ceea ce priveşte obiectul faţă de care se pretind viciile, acesta nu poate fi reprezentat decât de activul „A.", respectiv ansamblul ce a fost vândut reclamantei cu ocazia lichidării falitei SC A. SA.

Aşadar, viciul constând în existenţa unei cantităţi de şlam mai mare decât cea estimată de către reclamantă, în baza documentaţiei întocmite de SC I. SA (întrucât îngropate s-au găsit bazine cu funduri duble), priveşte ansamblul activului.

Reţinând şi dispoziţiile art. 5 din Decretul nr. 167/1958, precum şi prevederile art. 11 din acelaşi act normativ, raportat la împrejurarea că, în cauză, nu s-a pretins existenţa decât a unor vicii ascunse şi nu a ascunderii cu viclenie, instanţa de control judiciar a reţinut că termenul de prescripţie este de 6 luni şi a început să curgă de la momentul subiectiv al cunoaşterii viciilor, dar nu mai târziu de un an de la predarea lucrului.

Răspunderea pentru vicii realizează un echilibru între protecţia cumpărătorului, cu o diligentă normală, dar şi a vânzătorului, prin aceea că celui dintâi i se cere ca într-un termen rezonabil să descopere viciile, fie ele şi ascunse, protejând siguranţa circuitului civil.

S-a apreciat că, în speţă, nu există niciun motiv pentru determinarea unui alt moment al predării bunului - activul SC A. SA - decât cel al adjudecării, dar chiar trecându-se peste acest aspect se impune să se observe adresa emisă de reclamantă la 17 decembrie 2010, prin care aceasta solicita A.R.P.M. Piteşti să-i fie prelungit termenul iniţial în care nu se poate încadra, asigurând neutralizarea şlamului, date fiind concentraţiile de cianură şi metale grele şi şlamul galvanic.

Aşadar, fie că cele 6 luni se calculează începând cu data de 29 iunie 2008, fie chiar şi începând cu 17 decembrie 2010, acţiunea introdusă la 27 iunie 2011 este tardivă.

În termen legal, împotriva deciziei instanţei de apel, reclamanta SC L.M. SRL a declarant recurs, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

În argumentarea recursului, reclamanta susţine, în esenţă, că instanţa de apel a încălcat principiul non reformatio in peius în soluţionarea excepţiilor inadmisibilităţii şi a prescripţiei dreptului la acţiune, ceea ce atrage incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

În raport de prevederile art. 295 C. proc. civ., recurenta-reclamantă apreciază că, prin admiterea celor două excepţii invocate pentru prima dată în apel, instanţa a nesocotit atât limitele învestirii sale, cât şi principiul neagravării situaţiei apelantului în propria cale de atac.

Este adevărat că excepţiile de ordine publică pot fi invocate şi în apel, dar aceasta doar în cadrul motivelor de apel şi nu cu titlu de apărare faţă de motivele de apel indicate de partea adversă.

De asemenea, solicită instanţei de recurs, să constate că, aşa cum s-a statuat în jurisprudenţa sa anterioară, pentru a lua măsura trimiterii cauzei spre rejudecare altei instanţe decât cea care a pronunţat hotărârea casata, nu este necesar să se formuleze cerere de strămutare, ci se procedează astfel atunci când se consideră că interesele bunei administrări a justiţiei o cer, în cauză, fiind de notorietate relaţiile de rudenie ale avocatului părţii adverse cu magistraţii argeşeni, precum şi notorietatea şi bunele relaţii ale lichidatorului judiciar cu aceiaşi magistraţi.

Sub un alt aspect, critică hotărârea atacată pentru nelegalitate, apreciind că decizia recurată cuprinde motive străine de natura pricinii în soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii, ceea ce atrage incidenţa pct. 7 al art. 304 C. proc. civ.

Astfel, consideră că statuarea instanţei cu privire la raporturile cu autoritatea de mediu sunt străine de natura cauzei şi de obiectul cererii de chemare în judecată, autoritatea de mediu nefiind parte în prezentul litigiu.

Dacă instanţa de apel ar fi considerat că, faţă de natura şi obiectul cererii de chemare în judecată, ar fi fost necesar ca în proces să figureze şi autoritatea de mediu ar fi trebuit să pună acest lucru în discuţia părţilor şi apoi să pronunţe o soluţie cu privire la excepţia lipsei litisconsorţiului procesual pasiv.

Raportat la prevederile art. 111 C. proc. civ., critică, în esenţă, decizia atacată pentru greşita aplicare a legii în ceea ce priveşte soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În opinia recurentei-reclamante, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre prin încălcarea principiului disponibilităţii în ceea ce priveşte soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Aceasta întrucât, pentru acţiunile având ca obiect obligaţia de a face, termenul de prescripţie este cel general de 3 ani, prin raportare la care dreptul material al reclamantei nu este prescris.

Aşa fiind, apreciază că decizia recurată este nelegală, în raport de aplicarea greşită a legii în ceea ce priveşte soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, instanţa de apel reţinând în mod greşit incidenţa în cauză a prevederilor art. 5 teza iniţială din Decretul nr. 167/1958 şi a prevederilor art. 11 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Instanţa de apel, consideră recurenta, a interpretat greşit noţiunile de „lucru vândut", „vicii ascunse cu viclenie" şi „predarea lucrului".

Prin raportare la bunul afectat de vicii, instanţa de apel a aplicat greşit legea, întrucât în speţă sunt incidente dispoziţiile alin. (2) din art. 11 din Decretul nr. 167/1958, şi nu cele ale alin. (1)din acelaşi articol.

În ceea ce priveşte viciile, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 5 din Decretul nr. 167/1958 teza finală, iar nu prima teză.

În opinia recurentei-reclamante, trebuie observat că şlamul galvanic este un deşeu produs de societatea pârâtă în timpul în care aceasta şi-a desfăşurat activitatea economică în ansamblul respectiv. De asemenea, cantităţile suplimentare nu erau prevăzute în stocurile pârâtei şi nici nu au fost prezentate SC I. SA cu ocazia întocmirii bilanţurilor de mediu. Mai mult, bazinele în care era depozitată cantitatea suplimentară de şlam erau îngropate, sub cele existente. Ori toate aceste constatări, reţinute şi de instanţa de apel, nu pot duce decât la concluzia că viciile au fost ascunse cu viclenie. Fiind ascunse cu viclenie, termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune este termenul general de 3 ani şi nu termenul de 6 luni prevăzut art. 5 din Decretul nr. 167/1958.

În ceea ce priveşte predarea bunului, apreciază că şi în situaţia în care bunul afectat de vicii nu este depozitul de şlam, iar în cauză ar fi incidente dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripţie tot nu era împlinit.

Existenţa unor cantităţi suplimentare de şlam a fost cunoscută cu ocazia preluării acestui deşeu în vederea neutralizării, de către SC G.E.C. SRL. Data descoperirii existenţei unor astfel de cantităţi suplimentare este 10 mai 2011, data încheierii procesului-verbal, moment la care cantitatea de şlam a depăşit cele 350 t prevăzute în bilanţurile de mediu, aşa cum în mod judicios s-a reţinut şi prin opinia separată. Având în vedere că acţiunea a fost promovată la 27 iunie 2011, chiar şi în raport de textele de lege reţinute de instanţa de apel, acţiunea nu era prescrisă.

Invocând în drept şi dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., apreciază că instanţa de apel a schimbat natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al actului de adjudecare, aşa cum a fost modificat şi completat prin actul adiţional.

Faptul ca respectiva cantitate de 350 de tone este o cantitate estimată nu poate conduce la concluzia că prezenţa cuvântului estimat are, în vedere orice cantitate în plus faţă de cele 350 de tone, ci doar că greutatea acesteia nu a fost calculată efectiv (cântărirea fiind posibilă doar cu ocazia preluării spre neutralizare) de SC I. SA, firma care a întocmit bilanţurile de mediu.

Prin raportare la caracterul comutativ al contractului de vânzare-cumpărare, este evident că actul adiţional nu putea avea în vedere decât cantităţile de şlam galvanic cunoscute de părţi, respectiv 350 t.

Hotărârea instanţei de apel, consideră recurenta, este nelegală şi din perspectiva aplicării greşite a legii în dezlegarea fondului cauzei.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, arată, în esenţă, că la interpretarea clauzelor contractuale, în ceea ce priveşte cantitatea asupra căreia recurenta-reclamantă şi-a asumat obligaţia de îndeplinire a obligaţiilor de mediu, instanţa nu a ţinut cont de dispoziţiile Codului civil referitoare la forţa obligatorie a contractelor şi la interpretarea acestora, cuprinse în art. 969, art. 977, art. 979 și art. 982 -984 C. civ.

Solicită admiterea recursului, în principal casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Piteşti, iar, în subsidiar, modificarea hotărârii recurate şi, pe cale de consecinţă, admiterea apelului şi schimbarea în totalitate a hotărârea primei instanţe, în sensul admiterii acţiunii, astfel cum a fost formulată.

Intimata-pârâtă SC A. SA prin Lichidator judiciar lichidări I.C. Sprl a depus concluzii de scrise.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 296 C. proc. civ. „(...) apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai grea decât aceea din hotărârea atacată".

Textul legal evocat consacră principiul non reformatio în pejus, care presupune ca părţii care a exercitat o cale de atac să nu i se agraveze, prin soluţia dată de instanţa de control judiciar, situaţia stabilită prin hotărârea atacată. Cu alte cuvinte, hotărârea atacată poate fi schimbată numai în favoarea părţii care a exercitat apelul.

Contrar susţinerilor recurentei, decizia pronunţată nu creează reclamantei SC L.M. SRL o situaţie mai grea în apel, hotărârea recurată fiind dată cu respectarea principiului non reformatio in pejus consacrat de dispoziţiile art. 296 teza a ll-a C. proc. civ.

Este de observat că instanţa de apel nu pronunţă o soluţie diferită de cea a primei instanţe, doar argumentează logico-juridic hotărârea pronunţată, potrivit exigenţelor unei instanţe de control judiciar, nu face decât să aducă alte argumente de drept, ştiut fiind că excepţiile de ordine publică pot fi invocate şi în apel.

Potrivit dispoziţiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ., nulitatea formelor de procedură încălcate este atrasă doar dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor, existenţa vătămării fiind presupusă doar în cazul nulităţilor exprese.

Fără, însă, a indica în ce constă vătămarea suferită, recurenta invocă o presupusă vătămare rezultat al nemulţumirii sale cu privire la argumentele care au format convingerea instanţei, ceea ce nu poate atrage incidenţa în speţă a pct. 5 al art. 304 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât instanţa de apel a dovedit pe deplin că a respectat drepturile procesuale ale recurentei privitoare la exercitarea dreptului la apărare şi contradictorialitate, punând în discuţia părţilor excepţia inadmisibilităţii primului capăt al cererii de chemare în judecată referitor la acţiunea în constatare, cât şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, cu referire la viciile aparente, aspecte ce rezultă din încheierea de amânare a pronunţării din 22 mai 2013.

Potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea este nelegală când „nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii".

Textul de lege evocat vizează nemotivarea hotărârii, precum şi motivarea contradictorie, dar decizia atacată cuprinde elementele obligatorii prevăzute de dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei.

De asemenea, nu se poate reţine existenţa unor contradicţii şi nici a unor considerente străine de natura pricinii, ci dimpotrivă argumentele instanţei se constituie într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia pronunţată, soluţia instanţei de apel fiind perfect legală sub aspectul prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Este de reţinut, că, în sistemul de drept românesc, instanţa nu poate introduce din oficiu în proces o parte, litigiul fiind guvernat de principiul disponibilităţii, astfel că numai reclamantul este cel care fixează limitele judecăţii prin indicarea părţilor cu care înţelege să se judece, instanţele fiind obligate doar să conchidă juridic adecvat, în raport de manifestările de voinţă ale părţilor, astfel cum în mod legal a procedat şi instanţa de apel în cauză.

Prin urmare, nu pot fi primite susţinerile recurentei cu privire la introducerea în cauză a autorităţii pentru protecţia mediului, iar simpla nemulţumire a recurentei-reclamante cu privire la soluţia pronunţată, la argumentele care au format convingerea instanţei de control judiciar, neînsuşirea de către instanţă a apărărilor formulate de către parte sunt aspecte care nu pot fi asimilate unei nemotivări sau unei motivări străine de natura pricinii în sensul textului legal anterior evocat ori unei încălcări a principiului disponibilităţii părţilor, astfel cum pretinde recurenta.

De altfel, instanţa, în exercitarea rolului activ, trebuie doar să atragă atenţia părţilor asupra drepturilor şi obligaţiilor lor procesuale, iar nu să se substituie acestora în exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor, întrucât atunci s-ar ajunge la încălcarea principiul disponibilităţii, principiu ce a fost pe deplin respectat în speţă.

Primul capăt al acţiunii a vizat solicitarea reclamantei de a se constata că şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin avizul de mediu şi programul de conformare.

În acest context, instanţa de apel a arătat că singura pârâtă în cauză este SC A. SA - societate în lichidare şi, prin urmare, raportul subiectiv nu s-a legat şi cu autoritatea pentru protecţia mediului, cea care a impus obligaţiile de protecţie în acest domeniu şi care are competenţe sancţionatorii.

Pornind de la reglementarea conferită de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. şi examinând hotărârea atacată din perspectiva criticilor recurentei, se constată corecta soluţionare a primului capăt de cerere, întemeiat pe dispoziţiile art. 111 C. proc. civ., ca fiind inadmisibil.

Potrivit art. 111 C. proc. civ., partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului.

Astfel, în lumina textului de lege menţionat, acţiunea în constatare este admisibilă atunci când se solicită constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, deci nu este admisibilă când se solicită constatarea existenţei/inexistenţei unei situaţii de fapt.

Aşadar, este inadmisibilă o acţiune (cerere) în constatare dacă partea are posibilitatea formulării unei acţiuni în realizarea dreptului.

Cu alte cuvinte, în mod legal, s-a reţinut că, în speţă, constatarea îndeplinirii obligaţiilor se poate realiza prin dovedirea de către reclamantă, cu ocazia imputării nerespectării sarcinilor impuse, că acestea au fost realizate.

Constatarea îndeplinirii obligaţiilor este parte a obligării pârâtei la preluarea diferenţei de şlam galvanic, întrucât acesta nu ar putea fi obligată să preia o cantitate de şlam determinată, decât după ce s-a stabilit că reclamanta şi-a îndeplinit propriile obligaţii, aspecte ce au fost corect reţinute de instanţa de apel.

Art. 304 pct. 8 C. proc. civ. vizează situaţiile în care judecătorii fondului procedează la interpretarea unui act juridic dedus judecăţii cu toate că nu avea dreptul să o facă, clauzele fiind clare şi precise, or, se constată că sunt nefondate şi criticile subsumate acestui motiv de nelegalitate.

Este de necontestat că reclamanta SC L.M. SRL a dobândit activul SC A. SA prin procesul-verbal de adjudecare din 29 iunie 2007, încheind ulterior, respectiv la 17 august 2007, un act adiţional, prin care părţile s-au înţeles că odată cu transmiterea dreptului de proprietate adjudecatarul SC L.M. SRL a preluat şi stocurile de substanţe chimice, precursori şi deşeuri (şlamuri) rezultate din activitatea SC A. SA - în faliment.

Au fost transferate şi obligaţiile privind protecţia mediului înconjurător către adjudecatarul SC L.M. SRL, prin monitorizarea apelor menajere şi pluviale şi a forajelor depozitelor de şlamuri cuprinse în "Bilanţul de mediu I şi II" şi a respectării măsurilor din "Programul de conformare" întocmit de A.R.P.M. - Piteşti, mai puţin conservarea surselor proprii de apă.

Prin urmare, cum, în mod legal, a reţinut şi instanţa de control judiciar, înţelegerea părţilor, încheiată ulterior vânzării activului, a privit două aspecte: preluarea tuturor obligaţiilor privind stocurile de substanţe chimice, inclusiv şlamuri şi, respectiv, îndeplinirea obligaţiilor privind protecţia mediului, raportat şi la deşeurile toxice, inclusiv cele de şlam.

S-a apreciat cu justeţe că reclamanta s-a obligat să preia toate deşeurile toxice, inclusiv şlamurile, fără nicio limitare de cantitate sau concentraţie şi s-a mai obligat „de asemenea" să îndeplinească şi cerinţele de protecţie a mediului, aşa cum ele au fost impuse prin actele autorităţilor specializate, aspecte care însă nu se discută în cauză.

Or, în condiţiile în care reclamanta s-a obligat să preia întreaga cantitate de şlam, capătul doi al cererii de chemare în judecată, în mod legal, a fost apreciat ca fiind nefondat, câtă vreme o atare obligaţie nu incumbă pârâtei, în raport de înţelegerea părţilor litigante.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel a arătat cu justeţe că şi în situaţia în care s-ar trece peste înţelesul neîndoielnic al actului adiţional ar urma să se observe că acţiunea este prescrisă în raport de cauza juridică ce a învestit instanţa, respectiv dispoziţiile art. 1352 C. civ.

Cauză juridică a cererii de chemare în judecată a vizat răspunderea pentru vicii ascunse, viciu constând în existenţa unei cantităţi de şlam mai mare decât cea estimată de către reclamantă în baza documentaţiei întocmite de SC I. SA (întrucât îngropate s-au găsit bazine cu funduri duble), obiectul faţă de care se pretind vicii fiind reprezentat de ansamblul activului SC. A. SA, respectiv ansamblul ce a fost vândut reclamantei cu ocazia lichidării SC A. SA.

Nu se poate pretinde că instanţa a calificat acţiunea reclamantei ca fiind o veritabilă acţiune estimatorie, întrucât instanţa a analizat din perspectiva răspunderii pentru vicii ascunse, invocată pe întreaga desfăşurare a litigiului, arătând, în mod corect, că o atare acţiune „se apropie" de o acţiune estimatorie, ceea ce nu poate fi combătut, chiar părţile raportându-se în actul adiţional la bilanţul de mediu întocmit în baza unor determinări estimative ale SC I. SA.

De asemenea, în cauză nu s-a pretins existenţa decât a unor vicii ascunse şi nu a ascunderii cu viclenie, astfel că termenul de 6 luni instituit de prevederile art. 5 din Decretul nr. 167/1958 potrivit cărora „dreptul la acţiunea privitoare la viciile ascunse ale unui lucru transmis sau ale unei lucrări executate, se prescrie prin împlinirea unui termen de 6 luni, în cazul în care în care viciile nu au fost ascunse cu viclenie" este aplicabil şi a început să curgă de la momentul subiectiv al cunoaşterii viciilor, dar nu mai târziu de un an de la predarea lucrului, conform art. 11 din Decretul nr. 167/1958.

Prin urmare, fie că cele 6 luni se calculează începând cu data de 29 iunie 2007 (data procesului-verbal de adjudecare), fie chiar şi începând cu 17 decembrie 2010 (data la care reclamanta a emis adresa prin care solicita A.R.P.M. Piteşti să-i fie prelungit termenul iniţial în care nu se poate încadra, asigurând neutralizarea şlamului, date fiind concentraţiile de cianură şi metale grele şi şlamul galvanic), acţiunea introdusă la 27 iunie 2011, în mod legal, a fost apreciată ca fiind prescrisă.

Fără a reitera considerentele anterior expuse, se constată că nici motivul de nelegalitate instituit de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. nu-şi găseşte incidenţa, hotărârea atacată fiind la adăpost de orice critică.

Aşa fiind, constatând că nu se confirmă motivele de nelegalitate instituite de pct. 5, 7, 8 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ. invocate de recurentă, în raport de argumentele evocate şi cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta SC L.M. SRL împotriva Deciziei nr. 19/A din 29 mai 2013 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat, menţinând decizia instanţei de apel ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta SC L.M. SRL împotriva Deciziei nr. 19/A din 29 mai 2013 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 aprilie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 11/2014. Civil. Pretenţii. Recurs  ICCJ. Decizia nr. 2033/2014. Civil. Obligatia de a face. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1340/2014. Civil