ICCJ. Decizia nr. 600/2014. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 600/2014
Dosar nr. 4868/117/2009
Şedinţa publică din 19 februarie 2014
Asupra recursurilor civile de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 483 din 12 iunie 2012 a Tribunalului Cluj, pronunţată în Dosarul nr. 4868/117/2009, s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanţii M.T., M.A. şi D.D.S. J., împotriva pârâtului Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA (C.N.A.D.N.R.).
S-a dispus anularea hotărârii nr. 11 din 24 martie 2009 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 198/2004.
S-a stabilit cuantumul despăgubirilor pentru imobilul expropriat, situat în extravilanul comunei Mihai Viteazul., număr cadastral C1 şi C2, teren în suprafaţă de 62 m.p. din totalul suprafeţei de 11.600 m.p., evidenţiat în TP din data de 03 ianuarie 1995, înscris în CF nr. xx Mihai Viteazu, A+1, nr. cad. zz la suma de 3423 RON, echivalentul a 806 euro, fiind obligat pârâtul să achite reclamanţilor această sumă.
S-a respins restul pretenţiilor formulate de reclamanţi.
A fost obligat pârâtul Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA, să achite reclamantului suma de 1971,5 RON, cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a avut în vedere, în principal, următoarele considerente:
Prin hotărârea nr. 11 din 24 martie 2009 de stabilire a despăgubirii, emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 din cadrul Consiliulul local Mihai Viteazu, jud. Cluj, în baza documentaţiei tehnico-economice prevăzută de art. 3 din Legea nr. 198/2004 prin care s-a aprobat de Guvernul României „Secţiunea 2 B" pe teritoriul localităţilor Moldoveneşti, Mihai Viteazu, Turda, Sănduleşti, Tureni, Ciurila şi parţial, Savădisla din cadrul obiectivului de investiţie „Autostrada Braşov-Cluj-Borş", s~a expropriat terenul în suprafaţă de 62,00 m.p., având categoria de folosinţă arabil, situat în extravilanul comunei Mihai Viteazu, nr. cadastral C1 şi C2 din totalul suprafeţei de 11.600 m.p., evidenţiată în titlul de proprietate din 3 ianuarie 1995, înscris în CF nr. xx Mihai- Viteazul, A+1, nr. cadastral zz.
Despăgubirea stabilită a fost de 1810,60 RON, reprezentând echivalentul a 421,60 euro, raportat la cursul euro-leu al Băncii Naţioanale a României din data de 23 martie 2009.
La data de 2 august 2007 reclamantul a cumpărat prin contract autentic de vânzare-cumpărare de la numiţii S.I. şi S.R. întreaga suprafaţă de 11.600 m.p.., înscrisă în CF nr. xx Mihai Viteazu, A+1, nr. top. zz cu destinaţia,, arător la Bodogul de jos".
Aşa cum rezultă din extrasul de carte funciară, întreaga porţiune de 11.600 m.p., a fost cumpărată de reclamanţi în cote părţi egale.
În acord cu prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru o cauză de utilitate publică, coroborat cu art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004, în cauză s-a dispus efectuarea unei expertize efectuată de o comisie de trei experţi în sensul prevăzut de art. 25 din Legea nr. 33/1994. Prin expertiză, s-a stabilit că imobilul de evaluat-teren în suprafaţă de 62,00 m.p., nr. cadastral C1 şi C2, este situat în extravilanul localităţii Mihai Viteazu, având destinaţia de teren agricol, la data expertizei nefiind cultivat, acoperit cu iarbă. Aplicând metoda comparaţiilor, expertizii au concluzionat că valoarea estimată a proprietăţii imobiliare este de 806 euro, echivalentul a 3.243 RON.
Prin completarea la raportul de expertiză, urmare a solicitării de a se stabili diminuarea valorii imobilului teren în suprafaţă de 11.600 m.p., ca efect al exproprierii, comisia de experţi a concluzionat că terenul rămas neocupat de stâlpii electrici şi-a pierdut din valoare de cea mai bună utilizare prin existenţa restricţiilor intervenite, la cel puţin 7600 m.p., care ocupă central diagonal al zonei, făcând imposibilă utilizarea şi a restului terenului.
Experţii au stabilit că diminuarea valorii terenului se rezumă la pierderea supravalorii de construibilîtate, reducându-se la nivelul unui teren agricol extravilan, respectiv un raport de 1/3, astfel că valoarea prejudiciului este de 32 984 euro, echivalent a 140.060 RON.
Tribunalul a apreciat că nu este fondată solicitarea reclamanţilor de a li se acorda despăgubirile arătate în cuprinsul completării la raportul de expertiză, câtă vreme terenul în litigiu nu este inclus în intravilanul localităţii Turda, el fiind situat în extravilan şi având destinaţia de teren agricol. Prin urmare, nu se poate vorbi despre o pierdere a valorii lui de construibilitate, care să justifice acordarea unor despăgubiri la nivelul solicitat de reclamanţi.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs, recalificat apel, reclamanţii M.T., M.A. şi D.D.S.J. solicitând ca în prealabil să se dispună rectificarea căii de atac din recurs în apel, schimbarea în parte a sentinţei, în sensul admiterii cererii de despăgubiri în sumă de 65.816 euro, deoarece:
Deşi reclamanţii au achiziţionat un teren compact în suprafaţă de 11.600 m.p., exproprierea a 62 m.p. şi ridicarea a doi stâlpi de înaltă tensiunea a dus la împărţirea faptică a terenului în trei fâşii, din care două în suprafaţă de câte 2000 m.p. fiecare, iar una are suprafaţa de 7600 m.p. În acest context, chiar dacă prima instanţă a reţinut caracterul neconstruibil al terenului, aceasta ar fi trebuit să aibă în vedere şi alte repercusiuni suportate de către reclamanţi, precum: împărţirea faptică a terenului în 3 fâşii ca urmare a exproprierii; imposibilitatea de a dispune în orice mod de teren; diminuarea valorii economice a terenului de 7600 m.p. aflaţi între cei doi stâlpi de înaltă tensiune, indiferent de caracterul construibil sau nu al terenului.
Contrar celor reţinute de către instanţă, chiar dacă terenul în cauză este situat în extravilanul localităţii având categoria de folosinţă arabil, acest aspect nu duce la eliminarea posibilităţii realizării unor construcţii, acesta fiind şi scopul pentru care reclamanţii au achiziţionat terenul. Potrivit legislaţiei în vigoare, terenul aflat în extravilan este afectat de o restricţie de construire care poate fi surmontată prin efectuarea unor demersuri de înlăturare a ei.
Reclamanţii au obţinut un certificat de urbanism încă din anul 2008 în considerarea intenţiei lor de a se construi un parc logistic (utilaje şi atelier de întreţinere) pe terenul în litigiu. Deşi, potrivit legii, certificatul de urbanism are doar caracter informativ, este primul act ce trebuie obţinut pentru ca, urmat de altele, să se ajungă la emiterea autorizaţiei de construire.
P rima instanţă nu a ţinut seama nici de faptul că terenul în litigiu nu se află într-un câmp gol, ci în imediata vecinătate a Unităţii Militare Turda, într-o zonă industrială, cu acces la utilităţi şi dotări de circulaţie.
În concluzie, există un prejudiciu cert pe care reclamanţii l-au suportat în urma exproprierii, fiind în concret vorba despre un prejudiciu cauzat prin pierderea unei şanse.
Expertiza efectuată în cauză nu a stabilit cu exactitate suprafaţa de teren a cărei valoare s-a diminuat prin realizarea lucrărilor de expropriere, precum şi valoarea corectă a diminuării valorii terenului.
Suprafaţa de 7600 m.p. cu privire la care experţi judiciari au arătat că este exclusă de la realizarea unor construcţii, este aproximativă, în condiţiile în care riguroasa determinarea a prejudiciului cauzat reclamanţilor obliga la stabilirea exactă a întinderii suprafeţei de teren afectate.
Este greşit şi modul în care experţii judiciari au stabilit diminuarea valorii terenului, eroarea lor fiind amplificată inclusiv de faptul că nu ţinut seama de toate repercusiunile negative ale exproprierii asupra terenului. Prin urmare, devine utilă efectuarea unei noi expertize.
Împotriva sentinţei a declarat apel şi pârâta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA, solicitând admiterea acestuia, schimbarea sentinţei în sensul respingerii în totul a acţiunii reclamanţilor, cu cheltuieli de judecată, deoarece:
Este inadmisibil capătul de cerere prin care s-a solicitat anularea parţială a hotărârii nr. 11 din 24 martie 2009 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 - Consiliul Local al comunei Mihai Viteazu, în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirii. Astfel, este de avut în vedere că hotărârea Comisiei este un act unilateral, susceptibil de revocare pentru motive temeinice, însă nu şi de anulare, legea neprevăzând aceasta.
Instanţa de judecată poate interveni doar în sensul obligării Statului Român la plata de despăgubiri, însă nu se poate dispune şi anularea parţială a actului juridic unilateral.
Prima instanţă a acordat mai mult decât s-a cerut, precum şi ceea ce nu s-a cerut de către reclamanţi. Astfel, anularea parţială a hotărârii de stabilire a despăgubirii, respectiv doar cu privire la cuantumul despăgubirii, arătând că este prea mic, în vreme ce prima instanţă a anulat în totul hotărârea. Este de observat, sub acest aspect, şi că anularea hotărârii de stabilire a despăgubiri duce chiar la desfiinţarea actului prin care s-a dispus exproprierea. Pe cale de consecinţă, nu mai există temei legal pentru achitarea despăgubirii, câtă vreme terenul în litigiu nu mai face obiectul exproprierii.
Prin cererea de chemare în judecată formulată în dosarul civil nr. 4875/117/2009 (conexat), reclamanţii au solicitat să se dispună obligarea p ârâtei la achitarea unei sume de bani cu titlu de despăgubiri constând în diferenţa de valoare a terenului în suprafaţă de 11600 m.p. Rezultă, deci, că reclamanţii nu au cerut majorarea cuantumului despăgubirii pentru terenul de 62 m.p. supus exproprierii, ci acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul suferit de întreaga suprafaţă aflată în proprietatea lor.
Cu toate că reclamanţii nu au cerut instanţei de fond majorarea cuantumului despăgubirii pentru terenul expropriat, prima instanţă a dispus în mod nelegal acordarea unei despăgubiri mărite.
Prima instanţă a hotărât cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii, fiind nesocotite prevederile art. 9 din Legea nr. 198/2004 şi ale art. 25, art. 26 din Legea nr. 33/1994, precum şi dispoziţiile art. 129 C. proc. civ. Astfel, expertiza efectuată înaintea primei instanţe a nesocotit cerinţa legală de a se ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobile de acelaşi fel în aceeaşi unitate administrativ-teritorială. În acest scop, erau necesare ca probe contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu privire la imobile asemănătoare, însă asemenea contracte nu au fost depuse la dosar, experţii raportându-se doar la analiza unor oferte dintr-un ziar local.
Comisia de experţi tehnici judiciari nu a fost legal constituită, deoarece unul dintre experţii desemnaţi (dl. D.D.M.) nu avea calitatea de expert judiciar în specialitatea evaluarea proprietăţii imobiliare şi, în genere, nici calitatea de expert tehnic judiciar. Drept urmare, expertiza efectuată este lovită de nulitate.
Se impune efectuarea unei noi expertize, care să determine valoarea despăgubirilor cuvenite reclamanţilor prin raportare la preţul pieţei şi ţinându-se seama de dispoziţiile legale incidente.
În şedinţa de judecată din data de 11 septembrie 2012, Curtea de Apel a dispus recalificarea căii de atac exercitate de părţi, din recurs în apel.
Prin decizia nr. 37 A din 5 iunie 2013, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, a admis în parte apelul declarat de reclamanţii M.T., M.A. şi D.D.S.J. împotriva sentinţei civile nr. 483 din 12 iunie 2012 a Tribunalului Cluj, pronunţată în Dosarul nr. 4868/117/2009, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a stabilit cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamanţilor la echivalentul în RON al sumei de 3800 euro şi a obligat-o pe pârâtă la plata acestei sume.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
A respins, ca nefondat apelul declarat de pârâta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA împotriva aceleiaşi sentinţe.
A obligat pe reclamanţi la plata către pârâtă a sumei de 3000 RON cheltuieli parţiale de judecată în apel.
Instanţa de apel a statuat ca expertiza efectuată în faza procesuală a fondului nu a respectat cerinţele legii impuse de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 şi a dispus efectuarea unei noi expertize.
Potrivit concluziilor expertizei efectuate în apel, reclamanţilor li s-ar cuveni o despăgubire în sumă de 221,570 RON (echivalentul la cca. 50.000 euro) în situaţia în care s-ar avea în vedere valoarea de piaţă actuală a terenului afectat de expropriere, dacă acesta ar fi considerat construibil, respectiv o despăgubire în sumă de 16.870 RON (echivalentul a circa 3.800 euro) în cazul în care terenul ar fi considerat agricol.
Totodată, experţii au învederat că în valoarea acestor două categorii de despăgubiri se include şi despăgubirea pentru terenul în suprafaţă de 64,72 m.p. ce a fost efectiv expropriat, teren care se află sub fundaţia celor doi stâlpi electrici amplasaţi pe teren de către stat.
În ce priveşte terenul în suprafaţă de 62 m.p., experţii au mai arătat că în varianta în care este considerat construibil, el valorează în prezent 2015 RON (adică circa 460 euro), iar în varianta în care este considerat agricol valorează 590 RON (adică cca. 136 euro, corespunzător valorii de 9,50 RON/m.p.).
În ipoteza în care terenul reclamanţilor ar fi considerat construibil, dat fiind faptul că pe terenul în suprafaţă de 62 m.p. supus exproprierii se află amplasaţi doi stâlpi de susţinere (împreună cu fundaţia aferentă lor) a unei linii electrice de înaltă tensiune, ca o consecinţă a existenţei lor este necesar să fie asigurată o suprafaţă de 7100 m.p. teren (în care se include suprafaţa expropriată de 62 m.p.) care să aibă restricţie de edificare pentru construcţii.
În afara acestui culoar de protecţie rămân două parcele de teren (1700 m.p.; 2800 m.p.) cu privire la care comisia de experţi a afirmat ca sunt mult mai greu de valorificat pentru eventuala amplasare a unor construcţii.
În ce priveşte ipoteza în care terenul reclamanţilor ar fi utilizat exclusiv în scopuri agricole, este de luat în considerare că, în acest caz, suprafaţa culoarului de protecţie aferent celor doi stâlpi de electricitate este de doar 1230 m.p. (incluzând şi suprafaţa de 62 m.p. pe care se află amplasaţi stâlpii). Prin urmare, suprafaţa susceptibilă de exploatare agricolă rămasă la dispoziţia reclamanţilor este de 10370 m.p. împărţită faptic în două parcele (4500 m.p.; 5870 m.p.), corespunzător unei reduceri de 10,60% a suprafeţei utilizabile (anexa 9b la raportul de expertiză efectuat în apel).
În ce priveşte valoarea actuală a întregii suprafeţe de 11.600 m.p. teren ce s-a aflat în proprietatea reclamanţilor anterior exproprierii, experţii au învederat că aceasta este, în ipoteza utilizării agricole, de 130200 RON (11600 m.p. x 9,50 RON/m.p.), echivalentul a 24.950 euro.
Din această valoare experţii au scăzut valoarea de 93.330 RON corespunzătoare terenului rămas în proprietatea reclamanţilor şi neafectat nici de expropriere, nici de instituirea culoarului de protecţie, rezultând o valoare de 16.870 RON (echivalentul a cca. 3.800 euro) care li s-ar cuveni reclamanţilor cu titlu de despăgubire.
Instanţa de apel a apreciat că acest din urmă cuantum al despăgubirii trebuie să le fie acordat reclamanţilor, ei fiind afectaţi nu doar de pierderea proprietăţii asupra terenului în suprafaţă de 62 m.p., ce a fost efectiv expropriat, ci şi prin faptul că diferenţa de până la 1230 m.p. teren (adică 1368 m.p.) trebuie afectată culoarului de protecţie aferent stâlpilor şi liniei electrice, ceea ce echivalează cu o lipsire în fapt de proprietate.
Instanţa de apel a avut în vedere, referitor la acest aspect, că deşi asupra terenului în suprafaţă de 1.368 m.p. afectat culoarului de protecţie reclamanţii îşi păstrează dreptul de proprietate, în fapt, ei sunt lipsiţi de prerogativa exploatării lui agricole, ajungând astfel să fie lipsiţi de dreptul de a-l folosi şi de a culege fructele. Or, în aceste condiţii, despăgubirea cuvenită reclamanţilor pentru suprafaţa de teren de 1368 m.p. este cea arătată de experţi, simpla calitate de proprietar, neînsoţită de asigurarea atributelor de usus şi fructus nefiind suficientă pentru a considera că reclamanţilor nu li s-ar cuveni o despăgubire pentru ceea ce tinde a fi, cu privire la suprafaţa de 3168 m.p., o veritabilă expropriere de fapt.
Instanţa de apel a mai reţinut că, prin adresa comunicată reclamantului M.T. l sub nr. 32883 din 19 ianuarie 2010, SC E. SA a menţionat, pentru situaţia utilizării agricole a terenului în litigiu, că lăţimea culoarului de protecţie este de 6 m.p., iar lungimea lui de 37 m.p., rolul acestui culoar fiind acela de a asigura „protecţia omului, a culturilor şi a utilajelor agricole utilizate în culoar". În ce priveşte ipoteza în care terenul ar fi considerat construibil, distanţa de protecţie faţă de clădiri implică o lăţime a culoarului de 37 m.
Instanţa de apel a constatat că prima instanţă a greşit nu doar atunci când a acceptat stabilirea prin expertiză a unei valori a terenului efectiv expropriat prin raportare la anunţurile cu caracter publicitar, iar nu la contracte de vânzare-cumpărare deja perfectate, ci şi atunci când nu a fost de acord că, în aplicarea prevederilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/3994, reclamanţilor li se cuvenea o despăgubire suplimentară generată de faptul că, în ipoteza utilizării agricole a terenului, reclamanţii nu puteau exploata nici suprafaţa de până la 1230 m.p. afectată culoarului de protecţie.
Instanţa de apel a reţinut că nu poate fi primită însă solicitarea reclamanţilor de a se stabili un nivel al despăgubirii prin luarea în considerare a terenului ca fiind construibil, sub acest aspect statuările primei instanţe fiind corecte.
Pentru a conchide astfel, instanţa de apel a avut în vedere că atât la data exproprierii, cât şi în prezent, terenul în suprafaţă totală de 11.600 m.p. se afla şi se află situat în extravilanul comunei Mihai Viteazu, judeţul Cluj, la limita cu intravilanul municipiului Turda. Or, amplasarea terenului în extravilan reprezintă elementul de certitudine de care trebuie să se ţină seama la stabilirea despăgubirilor, în condiţiile în care este de principiu că despăgubirea ce i se cuvine proprietarului expropriat trebuie, pe de o parte, să fie dreaptă, dar şi, pe de altă parte, să se întemeieze pe un prejudiciu cert şi determinat sau determinabil.
La data judecării prezentului proces (şi cu atât mai puţin la data exproprierii) nu există niciun element care, cu temei, să justifice concluzia că perspectivele de includere a terenului în intravilan erau certe sau măcar îndeajuns de sigure pentru a socoti că, aşa cum reclamanţii au învederat, exista o şansă credibilă de a construi în perioada următoare pe terenul ce le aparţinea. Simpla emitere în beneficiul reclamanţilor a unui certificat de urbanism nu poate trimite la concluziile învederate de aceştia, în condiţiile în care, aşa cum a arătat şi prima instanţă, certificatul de urbanism este un simplu act de informare [art. 29 alin. (1) din Legea nr. 350/2001], fără a atesta prin el însuşi faptul că un teren este construibil şi fără a conferi un drept de executare a unor lucrări de construire, amenajare sau plantare.
Instanţa de apel a statuat că este nefondată şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA, deoarece prerogativa instanţelor judecătoreşti de a verifica legalitatea hotărârii implică în mod necesar şi posibilitatea de a anula hotărârea atacată cu privire la cuantumul despăgubirii.
Greşit afirmă pârâta şi că prima instanţă ar fi acordat mai mult ori altceva decât reclamanţii au cerut, examinarea cererii de chemare în judecată în Dosarul nr. 4868/117/2009, precum şi a aceleia din Dosarul nr. 4875/117/2009 (conexat la Dosarul nr. 4868/117/2009) relevând, cu claritate, că s-a solicitat anularea hotărârii nr. 11 din 24 martie 2009, însă doar în ce priveşte cuantumul despăgubiri pentru terenul în suprafaţă de 62 m.p. ce a fost expropriat (susţinându-se că despăgubirea este prea redusă), precum şi (în dosarul conexat) obligarea pârâtei la plata de despăgubiri ca urmare a pierderii de valoare pe care, în urma exproprierii, ar fi suferit-o suprafaţa de teren rămasă neexpropriată.
Or, prima instanţă tocmai aceste limite ale învestirii ei le-a avut în vedere, tot astfel cum şi instanţa de apel a înţeles a le lua în considerare.
Fără temei afirmă pârâta că anularea dispusă de tribunal vizează nu doar dispoziţiile din hotărârea nr. 11 din 24 martie 2009 a Comisiei privitoare la cuantumul despăgubirii, ci însăşi măsura exproprierii, întrucât examinarea dispozitivului sentinţei şi, complinitor, a considerentelor acesteia trimite la concluzia că ceea ce prima instanţă a avut în vedere a fost modificarea cuantumului despăgubirii, iar nu şi înlăturarea măsurii exproprierii.
În raport de considerentele arătate instanţa de apel a respins ca nefondat apelul pârâtei Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA şi a admis în parte apelul reclamanţilor, a schimbat sentinţa tribunalului în parte şi a stabilit un cuantum al despăgubirilor cuvenite reclamanţilor corespunzător echivalentului în RON al sumei de 3.800 euro, despăgubirile astfel stabilite incluzând atât valoarea terenului de 62 m.p. efectiv expropriat, cât şi valoarea prejudiciului suferit de reclamanţi prin imposibilitatea de a exploata agricol terenul afectat culoarului de protecţie în suprafaţă totală de 1230 m.p. (suprafaţă în care se include şi aceea de 62 m.p. efectiv expropriată).
În baza art. 274 C. proc. civ., instanţa de apel, ţinând seama de faptul că pârâta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA a avansat întreaga sumă de 6.000 RON necesară plăţii onorariului experţilor numiţi în apel, a dispus, în aplicarea inclusiv a prevederilor art. 276 C. proc. civ., obligarea reclamanţilor la a-i plăti pârâtei suma de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând jumătate din onorariul experţilor judiciari.
Împotriva deciziei curţii de apel au declarat recurs, în termen legal reclamanţii M.T., M.A. şi D.D.S.J. şi pârâta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România - SA pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin recursul lor, întemeiat în drept pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanţii M.T., M.A. şi D.D.S.J. au susţinut următoarele:
Motivele de nelegalitate care impun casarea şi trimiterea spre rejudecare a cauzei la instanţa de apel se raportează la prevederile art. 9 din Legea nr. 198/2004 şi art. 25 - 26 din Legea nr. 33/1994, care au fost greşit interpretate în apel, rezultatul fiind acela al pronunţării unei hotărâri nelegale, privind stabilirea despăgubirii în mod corect.
În acest sens, instanţa de apel s-a raportat în soluţionarea cauzei, la prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994, fără însă ca acestea să fie corect interpretate, pentru stabilirea momentului de referinţă în evaluarea terenului obiect al litigiului.
Greşeala se referă la stabilirea momentului de referinţă ca fiind acela al realizării fiecărei expertize. Dacă în cauză s-ar realiza şi alte expertize, la date diferite, cuantumul despăgubirilor ar fi diferit, în funcţie de momentul efectuării lucrării de evaluare.
Or, valoarea despăgubirilor se poate stabili la un singur moment, acela prevăzut de lege.
Momentul prevăzut de lege, potrivit art. 25-26 din Legea nr. 33/1994, este cel al realizării expertizei de evaluare - expertiza efectuată în procedura de expropriere, derulată în anul 2009, iar nu expertizele de evaluare judiciare, care au fost realizate în anul 2010 (la fond) şi respectiv în anul 2013 (în apel).
În cauză, momentul de referinţă este cel al realizării expertizei care a stat la baza emiterii hotărârii nr. 11/2009, în derularea procedurii de expropriere, iar nu un moment ulterior, aleatoriu şi lipsit de relevanţă pentru stabilirea valorii terenului afectat de expropriere.
Prevederile art. 25-26 din Legea nr. 33/1994 sunt norme legale imperative, iar expertiza realizată în apel, conform obiectivelor fixate de instanţă, s-a raportat la un alt moment de referinţă - momentul realizării expertizei.
Or, faţă de textul de lege aplicabil, text pe care instanţa de apel nu putea să îl ignore, fiind imperativ, soluţia instanţei de apel este nelegală, motiv pentru care se impune casarea şi trimiterea cauzei spre rejudecare pentru refacerea expertizei, în vederea stabilirii valorii terenului afectat de liniile de înaltă tensiune care grevează proprietatea subsemnaţilor reclamanţi, la data realizării exproprierii şi respectiv la data a grevării terenului subsemnaţilor recurenţi prin amplasarea liniilor de înaltă tensiune.
Recurenţii-reclamanţi, au susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 33/1994, stabilind despăgubiri într-un cuantum mai mic decât cel legal pentru suprafaţa de teren afectată de liniile de înaltă tensiune.
Greşeala de judecată constă în aceea că instanţa a interpretat prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994 în sensul că terenul litigios trebuie evaluat pornind de la categoria de folosinţă care apare în cartea funciară, fără a se ţine cont de elementele definitorii ale acestui teren.
Dacă instanţa de apel s-ar fi raportat la criteriile legale, respectiv valoarea reală a imobilului şi preţul cu care se vând în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, ar fi rezultat cu evidenţă că terenul litigios este un teren cu potenţial construibil şi valoarea reală a acestuia nu poate fi în nici un caz valoarea stabilită prin expertiză pentru un teren având categoria de folosinţă arabil şi a făcut referire în acest sens la contractul de vânzare-cumpărare a terenului de către reclamanţi în anul 2007, la certificatul de urbanism conform căruia terenul putea fi inclus în intravilan printr-o procedură administrativă simplă şi la schiţele cuprinzând zona în care se găseşte terenul litigios din care reiese că terenurile situate în imediata vecinătate a acestuia sunt situate în intravilan, în zonă industrială, cu potenţial de valorificare superior (prin edificarea unor construcţii/hale industriale).
Aceste elemente nu au fost reţinute de instanţa de apel, ci au fost ignorate, deşi sunt cele expres prevăzute de textul legal, ca reprezentând criteriile determinante pentru stabilirea unei „drepte şi prealabile despăgubiri".
Ca atare, soluţia dată de instanţa de apel privind stabilirea despăgubirilor în cuantum de 3800 euro pentru terenul grevat de liniile de înaltă tensiune (1.230 m.p.) este nelegală, decizia din apel nefiind pronunţată în concordanţă cu prevederile legale invocate.
Recurenţii-reclamanţi au mai susţinut, invocând art. 1 din Primul Protocol Adiţional al Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi jurisprudenţa C.E.D.O. hotârârea nr. 46044/99, Lallement contra Franţei din 1 1 aprilie 2002) că exproprierea suprafeţei de 62 m.p., realizată prin hotărârea nr. 11/2007 a fost dublată de exproprierea de fapt a unei porţiuni de teren - culoarul de 37 metri lăţime, situat pe toată lungimea terenului proprietatea subsemnaţilor recurenţi, respectiv întreaga suprafaţă de teren de 7.100 mp.
Au arătat că această suprafaţă împarte practic terenul în 3 loturi, că partea mediană, de 7.100 m.p. este afectată de liniile de înaltă tensiune, iar celelalte loturi, cu suprafaţa de 1.700 m.p. şi 2.800 m.p., sunt situate pe exterior şi au o formă triunghiulară, nemaiputând fi folosite scopului pentru care terenul a fost achiziţionat, respectiv construcţii civile şi industriale.
Or, toate aceste efecte ale exproprierii justifică acordarea unei despăgubiri într-un cuantum ce poate reprezenta un echivalent echitabil al valorii terenului expropriat (care nu maî poate fi utilizat în niciun fel de reclamanţi).
Recurenţii-reclamanţi au mai arătat că instanţa de apel a ignorat prevederile art. 32 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 şi art. 914 Noul C. civ. iar soluţia pronunţată cu privire la cuantumul despăgubirilor este nelegală deoarece ignoră, situaţia reală a terenului, care era, la data exproprierii, unul construibil, prin parcurgerea unei simple proceduri administrative.
Potrivit prevederilor art. 32 din Legea nr. 7/1996: „Efectul de opozabilitate al înscrierilor este inoperant cu referire la; a) suprafaţa terenurilor, destinaţia, categoria de folosinţă, valoarea sau alte asemenea aspecte".
Potrivit prevederilor art. 914 Noul C. civ., „Proprietarul imobilului înscris în cartea funciară va putea cere oricând modificarea menţiunilor din cartea funciară privitoare la descrierea, destinaţia sau suprafaţa acestuia, în condiţiile legii".
Conform înscrisurilor doveditoare, a fost realizată schimbarea destinaţiei terenului obiect al litigiului, care este teren intravilan, construibil.
Această modificare este permisă de lege şi a fost posibilă datorită faptului că terenul este situat la limita ce desparte zona de intravilan de extravilanul localităţii Mihai Viteazu, are acces la utilităţi şi cea mai bună destinaţie (folosinţă) este cea de teren pentru construcţii civile şi industriale, iar nu aceea de teren agricol.
Procedura administrativă de modificare a destinaţiei din teren agricol în teren intravilan (construibil) a fost demarată încă din anul 2008, prin solicitarea unui certificat de urbanism dar ulterior, datorită amplasării pe teren a celor doi stâlpi de înaltă tensiune, între care a fost creat un culoar de protecţie cu lăţimea de 37 metri, de-a lungul întregului traseu al liniilor ce străbat pe diagonală terenul, procedura de modificare a destinaţiei terenului a fost sistată, deoarece scopul urmărit, acela de a construi un edificiu industrial - comercial (o hală), nu mai putea fi realizat practic.
Pornind de la această eroare, instanţa a stabilit un cuantum derizoriu al despăgubirilor cuvenite, care nu reflectă valoarea reală a terenului afectat de expropriere, prin amplasarea celor 2 stâlpi şi prin liniile de înaltă tensiune care îi unesc, traversând întreg terenul.
O altă critică a recurenţilor-reclamanţi a vizat faptul că instanţa de apel nu a ţinut seama că, alegând varianta de despăgubire prin care se stabileşte suma de 3.800 euro ca despăgubire, pentru o suprafaţă de teren de 1.230 m.p., a încălcat prevederile art. 27 din Legea nr. 33/1994.
În acest sens, din lucrarea depusă de comisia de experţi în apel, în dosarul cauzei, trebuie observat că pentru terenul evaluat - încadrat ca teren arabil extravilan, a fost stabilită o valoare de 2,15 euro/m.p.
Or, din hotărârea nr. 11/2009 dată de pârâtul intimat, rezultă cu evidenţă că valoarea unui metru pătrat de teren din terenul subsemnaţilor recurenţi a fost stabilită ca fiind de 6,8 euro/m.p., prin expertiza de evaluare realizată anterior emiterii actului de expropriere.
Propunerea de acordare a unei despăgubiri de 3.800 euro pentru suprafaţa de teren afectată de liniile de înaltă tensiune este nelegală, fiind stabilită pornind de la o valoare unitară de 2,15 euro/m.p., mai mică decât valoarea minimă legală, care este valoarea stabilită prin hotărârea nr. 11/2009, de 6,8 euro/m.p.
Un ultim motiv de recurs a vizat modul de soluţionare de către instanţa de apel a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, cu ignorarea prevederilor art. 274 C. proc. civ. şi art. 38 din Legea nr. 33/1994.
Recurenţii-reclamanţi au susţinut că în mod nelegal au fost obligaţi de instanţa de apel să plătească pârâtei cheltuieli de judecată în cuantum de 3.000 RON.
În raport de art. 10 alin. (3) din Legea nr. 198/2004 şi de art. 38 din Legea nr. 33/1994, Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA este obligat să suporte toate cheltuielile, inclusiv cele pentru realizarea expertizei în procedura judiciară de stabilire a despăgubirilor.
Instanţa de apel a dispus obligarea reclamanţilor la plata la jumătate din valoarea expertizei, deşi a fost admis doar apelul reclamanţilor iar pârâta, ca parte căzută în pretenţii trebuia să fie obligată să suporte toate cheltuielile de judecată, atât cele privind onorariul experţilor, cât şi cheltuielile privind onorariul avocaţial.
În temeiul argumentelor expuse, recurenţii-reclarnanţi au solicitat casarea deciziei date în apel, pentru refacerea expertizei, în vederea stabilirii despăgubirii corecte, la o valoare ce să reprezinte echivalentul real al prejudiciului ce le-a fost cauzat. În subsidiar, au solicitat modificarea deciziei nr. 37/A/2013, în sensul admiterii în întregime a apelului şi modificarea în parte a sentinţei civile pronunţate de prima instanţă, în sensul acordării despăgubirilor cuvenite, conform solicitării formulate prin acţiune.
A solicitat totodată cheltuieli de judecată în toate fazele procesuale.
Prin recursul său, întemeiat pe art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ., pârâtul Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA a solicitat modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii capetelor de cerere privind anularea parţială a hotărârii de stabilire a despăgubirii şi de obligare a sa la plata unor despăgubiri suplimentare celor stabilite prin hotărârea nr. 11 din 24 martie 2009, precum şi în sensul obligării reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată. În subsidiar, a solicitat casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare însă numai în eventualitatea în care instanţa de recurs va aprecia că modificarea deciziei recurate nu este posibilă decât în condiţiile administrării probei cu expertiza judiciară topografică.
Recurentul-pârât a reiterat excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere prin care reclamanţii au solicitat anularea parţială a hotărârii nr. 11 din 24 martie 2009 emisă de Comisia de aplicare a Legii nr. 198/2004 a Consiliului local al comunei Mihai Viteazu în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirii, motivând că este un act unilateral, că niciunul din motivele invocate de reclamanţi nu se încadrează în cauzele expres prevăzute de lege pentru a se cere anularea actului, că dispoziţiile art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 se aplică exclusiv pentru stabilirea cuantumului despăgubirii pentru un teren expropriat şi că anularea hotărârii de stabilire a despăgubirilor duce chiar la desfiinţarea actului prin care s-a dispus exproprierea.
În dezvoltarea criticilor întemeiate pe art. 304 pct. 6 C. proc .civ., recurentul-pârât a susţinut, în esenţă, că reclamanţii au solicitat prin cererea introductivă de instanţă anularea parţială a hotărârii de stabilire a despăgubirii doar în ceea ce priveşte suma oferită cu titlu de despăgubire şi că prin cererea de chemare în judecată formulată în dosarul civil nr. 4875/117/2009 (conexat la prezenta cauză) părţile reclamante au solicitat obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul suferit de întreaga suprafaţă de teren aflată în proprietatea lor, ca urmare a amplasării celor 2 stâlpi de electricitate.
A susţinut că, deşi reclamanţii nu au cerut majorarea cuantumului despăgubirii pentru terenul expropriat, în suprafaţă de 62 mp, instanţa de apel, în mod greşit şi cu încălcarea principiului disponibilităţii a dispus obligarea sa la plata unei despăgubiri majorate pentru imobilul cu număr cadastral C1, C2 Mihai Viteazu, de la 421,60 euro la 3.800 euro.
Recurentul-pârât a susţinut că în cauză este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. întrucât instanţa de apel a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 129 C. proc. civ., art. 27 din Legea nr. 33/1994, art. 9 din Legea nr. 198/2004 coroborat cu art. 26 din Legea nr. 33/1994, art. 39 din Legea nr. 13/2007 (preluat de art. 42 din Legea nr. 123/2012.
În dezvoltarea criticilor întemeiate pe acest motiv de recurs, recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel a dispus obligarea sa la plata unui prejudiciu inexistent („cel mult prezumtiv") precum şi a unui cuantum majorat pe metrul pătrat al despăgubirilor datorate pentru terenul expropriat, cu aplicarea greşită a art. 9 din Legea nr. 198/2004, art. 26 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 33/1994, art. 129 C. proc. civ.
Recurentul-pârât a invocat faptul că, raportat la dispoziţiile „art. 39 din Legea nr. 13/2007 a energiei electrice (preluat de art. 42 din Legea nr. 123/2012)" şi la Ordinul nr. 4 din 09 martie 2007 al Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei prin care a fost aprobată Norma tehnică privind delimitarea zonelor de protecţie şi de siguranţă aferente capacităţilor energetice, nu există restricţii în ceea ce priveşte culturile agricole realizate în apropierea unor stâlpi de energie electrică astfel ca, în mod greşit instanţa de apel a dat relevanţă înscrisurilor emise de SC E. SA referitoare la restricţiile privind culoarul de protecţie şi la suprafaţa de teren afectată raportat la poziţia stâlpilor, întrucât invocă date generice şi un plan de situaţie întocmit de experţi evaluatori şi nu de experţi topografi.
Recurentul-pârât a arătat că terenul în suprafaţă de 11.538 m.p. rămas în proprietatea reclamanţilor după exproprierea suprafeţei de 62 m.p. poate fi utilizat potrivit destinaţiei sale de teren agricol, în pofida liniilor de electricitate care îl traversează, fără a exista vreun temei legal pentru acordarea unei sume cu titlu de prejudiciu, cert şi actual constând în imposibilitatea utilizării agricole a suprafeţei de 1168 m.p.
A susţinut că soluţia instanţei de control judiciar este în evidentă contradicţie cu dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 deoarece nu pot fi acordate despăgubiri cu titlu de prejudiciu pentru un teren agricol care nu a fost exploatat de către reclamanţi potrivit categoriei sale de folosinţă, aceştia nemanifestându-şi de altfel interesul în acest sens.
Instanţa de apel trebuia să constate că despăgubirea propusă de expropriator prin hotărârea nr. 11 din 24 martie 2009, de 6,8 euro/m.p. este mai mare decât cea stabilită pe cale judiciară şi, în temeiul art. 27 din Legea nr. 33/1994, se impunea respingerea acţiunii reclamanţilor.
Pentru argumentele expuse, recurentul-pârât a solicitat modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii capetelor de cerere privind anularea parţială a hotărârii de stabilire a despăgubirii şi de obligare a sa la plata unor despăgubiri suplimentare celor stabilite prin hotărârea nr. 11 din 24 martie 2009, precum şi în sensul obligării reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată. În subsidiar, a solicitat casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare însă numai în eventualitatea în care instanţa de recurs va aprecia că modificarea deciziei recurate nu este posibilă decât în condiţiile administrării probei cu expertiza judiciară topografică.
Înalta Curte, analizând recursul reclamanţilor, constată că este nefondat, pentru considerentele care succed.
Cu privire la criticile recurenţilor-reclamanţi vizând faptul că, în aplicarea dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 instanţa de apel greşit s-a raportat în stabilirea cuantumului despăgubirilor la momentul realizării expertizei în apel şi nu la acela al realizării expertizei care a stat la baza emiterii hotărârii nr. 11/2009 şi eronat a luat în considerare, în stabilirea despăgubirilor, categoriei de folosinţă a imobilului ca „teren agricol" şi nu potenţialul construibil al terenului, ca urmare a procedurii administrative de modificare a destinaţiei acestuia, începută şi nefinalizată, sunt de reţinut următoarele:
Despăgubirea reprezintă o compensaţie pentru pierderea suferită de proprietar ca urmare a pierderii dreptului de proprietate sau a altui drept real principal asupra bunului, obiect al exproprierii.
Potrivit dispoziţiilor art. 44 alin. (3) şi (6) din Constituţie, "Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire", iar "Despăgubirile prevăzute de alin. (3) şi (5) se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie".
Exproprierea, ca ansamblu de acte şi operaţiuni administrative şi jurisdicţionale, are ca efect naşterea unor raporturi obligaţionale între expropriator şi persoanele îndreptăţite la despăgubiri. Momentul la care se stabileşte cuantumul despăgubirilor nu poate fi, în toate cazurile, cel al emiterii actului de declarare a utilităţii publice. Acesta diferă, în raport cu momentul naşterii raportului juridic obligaţional între expropriator, în calitate de debitor, şi persoanele îndreptăţite la despăgubiri, respectiv proprietarii sau, după caz, titularii de drepturi reale sau oricare alte persoane cunoscute care pot justifica un interes legitim asupra imobilelor propuse a fi expropriate, în calitate de creditori.
Astfel, momentul stabilirii cuantumului despăgubirilor se poate circumscrie anterior începerii etapei judiciare, în faza administrativă, când părţile pot să ajungă la un acord, atât în privinţa exproprierii, cât şi asupra cuantumului despăgubirilor, împrejurare în care despăgubirile vor fi acordate ca urmare a acordului amiabil al părţilor - art. 4 alin. (1) din Legea nr. 33/1994.
Un alt moment poate coincide cu cel al etapei judiciare, când părţile fie pot încheia o tranzacţie în faţa instanţei cu privire la expropriere şi la despăgubiri, caz în care instanţa va lua act de învoială şi va pronunţa o hotărâre de expedient, potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, iar „atunci când părţile sau numai unele dintre acestea se învoiesc doar cu privire la expropriere, dar nu şi asupra despăgubirii, instanţa va lua act de învoială şi va stabili despăgubirea" - alin. (2) al art. 24.
În raport cu fiecare moment al naşterii raportului obligaţional între expropriator şi expropriat, întinderea despăgubirilor va fi stabilită, aşa cum, de altfel, consacră şi norma constituţională prin art. 44 alin. (6), fie de părţi, de comun acord, fie, în caz de divergenţă, prin justiţie.
Or, art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 vizează stabilirea despăgubirilor în caz de neînţelegere între părţi cu privire la cuantumul acestora în faza judiciară a procedurii exproprierii.
Art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 dispune că „Despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite" iar alin. (2) prevede că „La calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administraţiv-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia", textele de lege menţionate consacrând criteriile legale pe care instanţa, în etapa judiciară, trebuie să le aibă în vedere, la stabilirea despăgubirii pentru imobilul expropriat, legiuitorul statuând că despăgubirea trebuie să reflecte valoarea de piaţă a imobilului la data întocmirii raportului de expertiză şi nu o valoare anterioară sau o valoare prognozată, în perspectivă.
Potrivit acestor dispoziţii legale, evaluarea imobilului supus exproprierii se face în raport cu preţurile de tranzacţionare a unor imobile similare, de la data întocmirii raportului de expertiză, adică la o dată cât mai apropiată de momentul pronunţării hotărârii prin care se stabileşte cuantumul de spăgubirii, iar nu la un moment anterior sau ulterior, mai propice vânzării ori cumpărării, în funcţie de evoluţia preţului pe piaţa liberă şi având în vedere un alt regim juridic al imobilului expropriat decât cel de la efectuarea expertizei ori alte criterii care exced voinţei legiuitorului exprimate prin art. 26 din Legea nr. 33/1994.
Prin urmare, instanţa nu se poate raporta, la valoarea despăgubirilor stabilită la momentul emiterii actului de expropriere, deoarece tocmai contestarea valorii despăgubirii stabilite la acel moment a declanşat procesul între părţi, respectiv faza judiciară a procedurii de expropriere. Creşterea sau descreşterea valorii imobilului supus exproprierii, consecinţă a fluctuaţiei pieţei în domeniul imobiliar, are un caracter general, iar corecţia acestui fenomen a generat necesitatea stabilirii valorii despăgubirilor prin raportare la valoarea de piaţă a imobilului la momentul cel mai apropiat de finalizarea procedurii de expropriere.
Aşa fiind, instanţa nu poate stabili, o altă valoare a despăgubirilor decât cea rezultată în urma raportului de expertiză efectuat în cursul judecării cauzei şi nici nu poate avea în vedere un alt cuantum al despăgubirilor, stabilit în etapa administrativă a procedurii de expropriere, pe care părţile însele nu l-au acceptat la acel moment. Cum părţile nu au ajuns la un acord în privinţa întinderii despăgubirii până la momentul judecăţii şi nici în cursul acesteia, este evident că valoarea despăgubirilor va fi stabilită de instanţă după criteriile stabilite în art. 26 din Legea nr. 33/1994, adică la momentul întocmirii raportului de expertiză.
Pentru a proteja interesele tuturor părţilor care participă la procedura exproprierii, legiuitorul a instituit în sarcina instanţei obligaţia de a constitui o comisie formată din 3 experţi care, la întocmirea raportului de expertiză, vor ţine seama de preţurile de tranzacţionare ale unor imobile similare, de la data efectuării acestui raport (art. 25 din Legea nr. 33/1994).
O singură restricţie este instituită de legiuitor, prin art. 27 alin. (2) din actul normativ menţionat şi anume aceea că despăgubirea acordată de către instanţă nu va putea fi mai mică decât cea oferită de expropriator şi nici mai mare decât cea solicitată de expropriat sau de altă persoană, interesată.
În acest sens s-a pronunţat de altfel şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 395/2013 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.
Drept urmare, câtă vreme recurenţii-reclamanţi au înţeles să iniţieze demersul judiciar prin intermediul căruia au contestat cuantumul despăgubirii stabilite de expropriator, aceştia trebuie să-şi asume şi momentul în raport de care urmează să se stabilească, în procedura judiciară, despăgubirea, neputând solicita, contrar normei de drept, calcularea despăgubirii la un alt moment (în speţă la momentul evaluării în procedura administrativă, pentru că preţul oferit pe m.p. era mai mare) şi în raport de alte criterii, decât cele statuate de lege, respectiv de situaţia juridică pe care ar fi putut-o dobândi terenul în perspectivă, dacă nu ar fi intervenit exproprierea, de scopul pentru care a fost cumpărat etc. (în speţă terenul expropriat fiind situat în extravilanul comunei Mihai Viteazu, cu folosinţa: agricol, la data exproprierii).
În acest context, apar ca nefondate susţinerile recurenţilor-reclamanţi conform cărora loturile rămase în proprietate, după expropriere, nu mai pot fi folosite scopului pentru care a fost achiziţionat terenul (edificarea de construcţii civile şi industriale) şi ca lipsite de relevanţă referirile recurenţilor-reclamanţi la o pretinsă ignorare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 32 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 şi art. 914 C. civ.
De asemenea, faţă de considerentele expuse, apare ca nefondată şi critica recurenţilor-reclamanţi în sensul că instanţa de apel nu ar fi stabilit despăgubirile pentru terenul afectat de expropriere luând în considerare valoarea de 6,8 euro/m.p. acordată în procedura administrativă ci pe cea stabilită prin raportul de expertiză întocmit în apel, prin care, cu respectarea criteriului temporal impus de lege, s-a stabilit un preţ de 2,15 euro/m.p.
Astfel, nu se poate reţine că instanţa de apel nu ar fi dat eficienţă dispoziţiilor art. 27 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 câtă vreme, stabilirea despăgubirilor s-a făcut, prin expertiza efectuată în faza procesuală a apelului, cu respectarea criteriilor impuse de art. 26 alin. (2) din lege iar cuantumul acestora (3.800 euro) este mult mai mare decât cel stabilit prin hotărârea nr. 11/2009 (421,60 euro).
Referitor la motivul de recurs vizând modul de soluţionare de către instanţa de apel a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, cu ignorarea prevederilor art. 274 C. proc. civ. şi art. 38 din Legea nr. 33/1994 sunt de reţinut următoarele:
Potrivit art. 18 din Legea nr. 198/2004, dispoziţiile acestei legi se completează în mod corespunzător cu prevederile Legii nr. 33/1994, precum şi cu cele ale C. civ. şi ale C. proc. civ., în măsura în care nu prevăd altfel.
Prevederile art. 38 din Legea nr. 33/1994 potrivit cărora toate cheltuielile efectuate pentru realizarea procedurilor de expropriere şi retrocedare, inclusiv înaintea instanţelor judecătoreşti se suportă de expropriator nu sunt aplicabile în speţă deoarece, în privinţa cheltuielilor de judecată, se aplică dispoziţiile legii speciale, respectiv Legea nr. 198/2004, coroborat cu prevederile în materie ale C. proc. civ.
În acest sens, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 198/2004, prevede ca „Cererile adresate instanţei judecătoreşti pentru stabilirea, în contradictoriu cu Statul român sau cu unităţile administrativ-teritoriale, după caz, a d reptului la despăgubire pentru expropriere şi a cuantumului acesteia sunt scutite de taxa judiciară de timbru şi sunt de competenţa instanţelor de drept comun" iar conform alin. (3) „Cheltuielile necesare pentru realizarea expertizelor de evaluare a cuantumului despăgubirilor cuvenite ca urmare a exproprierii în cadrul litigiilor prevăzute la alin. (1) vor fi avansate în conformitate cu procedura de drept comun".
Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ. „Partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată", temeiul obligării celui ce a căzut în pretenţii la plata cheltuielilor de judecată fiind culpa procesuală, acesta urmând a fi obligat la plata acestor cheltuieli proporţional cu această culpă.
În speţă, reclamanţii au solicitat, prin cererea de apel, despăgubiri cuantificate la suma de 65.816 euro, însă apelul a fost admis doar în parte, pârâta fiind obligată la plata către reclamanţi a unor despăgubiri de 3.800 euro (echivalent în RON).
Instanţa de apel a apreciat că atât reclamanţii cât şi pârâta sunt în culpă procesuală, reclamanţii pentru că, chiar dacă au câştigat, au solicitat despăgubiri mai mari decât cele acordate iar pârâta care a pierdut, pentru că a provocat procesul, astfel că, în aplicarea art. 274 C. proc. civ., a impus în sarcina acestora achitarea onorariului de expert în cota de jumătate-jumătate.
Înalta Curte, analizând recursul pârâtului, constată, de asemenea, că este nefondat, pentru considerentele care succed.
Potrivit art. 9 alin. (1) din Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de drumuri de interes naţional, judeţean şi local, în forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, „Expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii consemnate în condiţiile art. 5 alin. (4)-(8) şi ale art. 6 alin. (2) se poate adresa instanţei judecătoreşti competente în termen de 30 de zile de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancţiunea decăderii (...)" iar conform alin. (3) al aceluiaşi art. de lege.
„Acţiunea formulată în conformitate cu prevederile prezentului art. se soluţionează potrivit dispoziţiilor art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirii".
Prin urmare, acţiunea formulată în condiţiile acestui text de lege se soluţionează potrivit dispoziţiilor art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, numai în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirii.
De altfel, şi în noua reglementare a Legii nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor o biective de interes naţional, judeţean şi local a fost preluat acest aspect, aşa cum rezultă din cuprinsul art. 22 din această lege.
Totodată, se constată că, în materia exproprierii, Legea nr. 33/1994 (republicată) privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, reprezintă cadrul normativ general, în timp ce Legea nr. 198/2004, (în vigoare la data formulării acţiunii, în prezent abrogată prin Legea nr. 255/2010) are un caracter special în raport cu Legea nr. 33/1994.
Folosind sintagma „în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirii" în situaţia acţiunilor formulate în conformitate cu prevederile art. 9 din Legea nr. 198/2004, cum este situaţia în speţă, legiuitorul a dorit ca în acest domeniu, controlul jurisdicţional să se facă doar în privinţa stabilirii cuantumului despăgubirii.
Astfel fiind, în raport de textele legale redate, nu poate fi primită critica recurentului-pârât în sensul că anularea hotărârii nr. 11 din 24 martie 2009 vizează nu doar dispoziţiile din hotărârea nr. 11 din 24 martie 2009, privind cuantumul ci şi înlăturarea măsurii exproprierii şi că, fiind un act unilateral, nu poate fi dispusă anularea acestuia, excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere prin care reclamanţii au solicitat anularea parţială a hotărârii nr. 11 din 24 martie 2009 emisă de Comisia de aplicare a Legii nr. 198/2004 a Consiliului local al comunei Mihai Viteazu, din perspectiva considerentelor expuse, nefiind fondată.
Instanţele au soluţionat cauza cu respectarea art. 129 C. proc. civ., în cadrul procesual configurat de reclamanţi, care au înţeles să conteste hotărârea nr. 11/2009 emisă în procedura administrativă doar sub aspectul cuantumului despăgubirii cuvenite atât pentru terenul expropriat cât şi pentru prejudiciul cauzat terenului rămas în proprietate, ca urmare a exproprierii, nicidecum măsura exproprierii ca atare, cum fără temei afirmă recurentul-pârât, aşa încât în speţă nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
Recurentul-pârât a mai susţinut că terenul în suprafaţă de 11.538 m.p. rămas în proprietatea reclamanţilor după exproprierea suprafeţei de 62 m.p. poate fi utilizat potrivit destinaţiei de teren agricol, în pofida liniilor de electricitate care îl traversează, fără a exista vreun temei legal pentru acordarea unei sume cu titlu de prejudiciu, cert şi actual constând în imposibilitatea utilizării agricole a suprafeţei de 1168 m.p., soluţia pronunţată fiind dată cu încălcarea art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 deoarece nu pot fi acordate despăgubiri cu titlu de prejudiciu pentru un teren agricol care nu a fost exploatat de către reclamanţi potrivit categoriei sale de folosinţă, aceştia nemanifestându-şi de altfel interesul în acest sens.
Aceste critici, ce se încadrează în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., precum şi cele vizând greşita aplicare a art. 9 din Legea nr. 198/2004, art. 26 şi 27 din Legea nr. 33/1994 şi a dispoziţiilor Legii nr. 13/2007 nu sunt însă fondate. Chiar dacă prin art. 39 din Legea nr. 13/2007 (în prezent abrogată prin Legea nr. 123/2012) nu sunt prevăzute expres restricţii în ceea ce priveşte culturile agricole realizate în apropierea unor stâlpi de energie electrică, acelaşi act normativ prevede, la art. 20 alin. (1), că „pentru protecţia şi funcţionarea normală a capacităţilor energetice şi a anexelor acestora, precum şi pentru evitarea punerii în pericol a persoanelor, bunurilor şi mediului, se instituie zone de protecţie şi de siguranţă, ce se determină pentru fiecare capacitate, în conformitate cu normele tehnice elaborate de autoritatea competentă".
În acest sens, prin norma tehnică din 09 martie 2007 privind delimitarea zonelor de protecţie şi de siguranţă aferente capacităţilor energetice aprobată prin ordinul nr. 4/2007 al Autorităţii Naţionale pentru Reglementarea Energiei, publicat în Monitorul Oficial nr. 259/18.04.2007, sunt definite „zona de siguranţă" şi „distanţa de siguranţă" ca fiind „zona adiacentă capacităţii energetice sau unor componente ale acesteia, în care se instituie restricţii şi interdicţii în scopul asigurării funcţionării normale a capacităţii energetice şi pentru evitarea punerii în pericol a persoanelor, bunurilor precum şi a mediului din vecinătate" şi respectiv „distanţa minimă care delimitează zona de siguranţă a capacităţii energetice, măsurată în proiecţie orizontală sau verticală, între limita exterioară a acesteia şi punctul cel mai apropiat al unei instalaţii sau construcţii".
Această normă este incidentă şi în speţă, de vreme ce pe terenul reclamanţilor au fost amplasaţi stâlpii de distribuţie a energiei electrice astfel că instanţa de apel nu o putea ignora, corect statuând că în stabilirea despăgubirilor ce li se cuvin reclamanţilor trebuie avut în vedere nu doar faptul că pierd dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 62 m.p. (expropriat) ci şi faptul că diferenţa de până la 1230 m.p. teren, adică suprafaţa de 1168 m.p. trebuie afectată culoarului de protecţie aferent stâlpilor şi liniei electrice, împrejurare care echivalează cu o lipsire în fapt de proprietate, reclamanţii neputând s-o exploateze agricol, neavând nicio relevanţă situaţia că acest teren n-ar fi fost exploatat de către reclamanţi, în acest scop, până la data exproprierii şi ulterior, cum fără temei pretinde recurentul-pârât
Nu poate fi primită nici critica recurentului-pârât în sensul că stabilirea suprafeţei de teren afectată de restricţii s-ar fi făcut de experţi evaluatori şi nu de specialişti topografii întrucât exproprierea, în cadrul procedurii administrative se face numai în urma măsurătorilor topografice, dispoziţiile din norma tehnică din 09/03/2007 dispunând, de asemenea, la art. 18 alin. (1) în sensul că „Pentru linii electrice aeriene cu tensiuni de peste 1 k V, zona de protecţie şi zona de siguranţa coincid cu culoarul de trecere al liniei şi sunt simetrice faţă de axul liniei, distanţa de protecţie/de siguranţă reprezentând lăţimea culoarului de trecere al liniei.", iar ia alin. (2) lit. b) că „D imensiunea (lăţimea) zonei de protecţie şi de siguranţă a unei linii simplu sau dublu circuit are valoarea de 37 m. pentru LEA cu tensiune de 110 kV" (cum e cazul în speţă).
Înalta Curte, având în vedere considerentele expuse, constată că recursurile declarate de reclamanţi şi de pârât sunt nefondate, astfel că, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., le va respinge, ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii M. T., M.A. şi D.D.S.J. şi de pârâtul Statui Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA împotriva deciziei nr. 37 A din 05 iunie 20Î3 a Curţii de Apel Cluj, secţia a I-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 februarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3452/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 11/2014. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
