ICCJ. Decizia nr. 2044/2014. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2044/2014
Dosar nr. 12091/3/2012
Şedinţa publică de la 4 iunie 2014
Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 10 aprilie 2012 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, sub număr de Dosar nr. 12091/3/2012, reclamanta SC I.C.L. SA (fostă SC A.L. IFN S.A.) a chemat în judecată pe pârâţii F.R. şi D.R.J.M. Jaques, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să dispună obligarea acestora la plata, în solidar, a sumei de 72.393.599,57 lei, compusă din: 15.071.986 lei (calculat până la data de 1 septembrie 2011), reprezentând creanţe nerecuperabile, respectiv valoarea sumelor de rambursat datorate de SC V.S. SRL; daune în valoare de 13.215.188,55 lei reprezentând creanţe nerecuperabile, respectiv sume de rambursat de SC I.C. SRL; daune în valoare de 41.678.775,9 lei cauzate de schimbarea scadentei iniţiale a sumelor care fac obiectul anumitor contracte (în unele cazuri de aproximativ patru ani); suma de 2.427.649,12 lei dobânzi legale calculate conform O.G. nr. 13/2011 de la data primirii invitaţiei la conciliere până la data introducerii cererii de chemare in judecată, precum şi în continuare de la data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la data efectuării plăţii sumei principale. De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului Razetto la plata sumei de 2.332.547,43 lei, compusă din: 2.254.327,77 lei, reprezentând contravaloarea daunelor cauzate societăţii reclamante prin Ordinul de compensare din 05 noiembrie 2009, încheiat cu SC V.C. SRL şi 78.219,66 lei reprezentând dobânda legala calculată conform O.G. nr. 13/2011 de la data primirii invitaţiei la conciliere până la data introducerii cererii de chemare în judecată, precum şi în continuare de la data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la data efectuării plăţii sumei principale, cu obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 112 - art. 115, art. 274 C. proc. civ., art. 73 alin. (1) lit. e), art. 1441 alin. (1), alin. (4), art. 1442 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale.
Pârâtul F.R. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în principal, admiterea excepţiei insuficientei timbrări a acţiunii, admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului şi admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, iar în subsidiar, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Pe fondul cauzei, pârâtul F.R. a arătat că nu a încălcat nicio obligaţie legală sau contractuală în exercitarea atribuţiilor, neprejudiciind reclamanta prin fapta sa, iar pretinsele pierderi sunt cauzate de elemente obiective sau de insolvabilitate a unor parteneri contractuali.
În drept, au fost invocate prevederile art. 72, art. 73, art. 137, art. 142, art. 1431, art. 1441, art. 1442, art. 155, art. 1551 din Legea nr. 31/1990, art. 1450 C. civ., art. 115, art. 274 C. proc. civ.
Pârâtul D.R.J.M.J. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi, pe fondul cauzei, respingerea acţiunii ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.
Pe fondul cauzei, pârâtul D.R.J.M. Jaques a arătat că nu a săvârşit nicio faptă ilicită în contra intereselor reclamantei, nefiind îndeplinite condiţiile pentru tragerea sa la răspundere.
În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 31/1990, ale Decretului nr. 167/1958, art. 115, art. 274 C. proc. civ.
La data de 5 februarie 2013, reclamanta SC I.C.L. SA (fostă SC A.L. IFN SA.) a depus cerere precizatoare prin care a arătat că înţelege să micşoreze câtimea obiectului cererii. A solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce va pronunţa, să dispună obligarea pârâţilor la plata, în solidar, a sumei de 26.971.047,97 lei, compusă din: 15.071.986 lei (calculat până la data de 1 septembrie 2011), reprezentând creanţe nerecuperabile, respectiv valoarea sumelor de rambursat datorate de SC V.S. SRL, capăt de cerere identic cu cel formulat prin cererea iniţială; daune în valoare de 10.992.838,15 lei cauzate de schimbarea scadentei iniţiale a sumelor care fac obiectul anumitor contracte (în unele cazuri de aproximativ patru ani), suma iniţial solicitat fiind de 41.678.775,9 lei; suma de 524.034,48 lei dobânzi legale calculate conform O.G. nr. 13/2011 de la data primirii invitaţiei la conciliere până la data introducerii cererii de chemare in judecată aferentă debitului de 15.071.986 lei; suma de 382.189,34 lei dobânzi legale calculate conform O.G. nr. 13/2011 de la data primirii invitaţiei la conciliere până la data introducerii cererii de chemare in judecată aferentă debitului de 10.992.838,15 lei. De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului Razetto la plata sumei de 2.332.547,43 lei, compusă din: 2.254.327,77 lei, reprezentând contravaloarea daunelor cauzate societăţii reclamante prin Ordinul de compensare din 05 noiembrie 2009 încheiat cu SC V.C. SRL şi 78.219,66 lei reprezentând dobânda legală calculată conform O.G. nr. 13/2011 de la data primirii invitaţiei la conciliere până la data introducerii cererii de chemare în judecată, acest capăt de cerere fiind cel deja menţionat în cererea introductivă. Reclamanta a mai subliniat că a înţeles să renunţe integral la capătul de cerere privind plata sumei de 13.215.188,55 lei reprezentând creanţe nerecuperabile, respectiv sume de rambursat de SC I.C. SRL, iar capătul de cerere privind plata sumei de 41.678.775,9 lei reprezentând daune cauzate de schimbarea scadentei iniţiale a sumelor care fac obiectul anumitor contracte (în unele cazuri de aproximativ patru ani) a fost micşorat parţial până la suma de 10.992.838,15 lei.
Reclamanta a susţinut că taxa judiciară de timbru corespunzătoare acestor pretenţii menţinute este în cuantum total de 27.367 lei (deja achitată) + 277.932,47 lei.
Prin sentinţa civilă nr. 763 din 05 februarie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 12091/3/2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a admis excepţia insuficientei timbrări a cererii de chemare în judecată şi a anulat, ca insuficient timbrată, cererea formulată de reclamanta SC I.C.L. SA (fostă SC A.L. IFN S.A.), în contradictoriu cu pârâţii F.R. şi D.R.J.M.J.
în motivarea hotărârii, reţinând prevederile art. 20 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru art. 36 alin. (2) din Normele metodologice, art. 9 alin. (2) din O.G. nr. 32/1995 privind timbrul judiciar, prima instanţă a constatat că reclamantei i s-a pus în vedere prin încheierea din 18 decembrie 2012 să facă dovada achitării diferenţei taxei judiciare de timbru în cuantum de 728.047 lei, însă aceasta nu s-a conformat dispoziţiilor instanţei până la termenul acordat.
Faţă de dispoziţiilor art. 20 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 146/1997, conform cărora taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, iar dacă taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, în momentul înregistrării acţiunii sau cererii, chiar dacă se micşorează valoarea pretenţiilor formulate în acţiune sau în cerere, după ce a fost înregistrată, taxa judiciară de timbru se percepe la valoarea iniţială, fără a se ţine seama de reducerea ulterioară.
În consecinţă, reţinându-se că reclamanta nu şi-a respectat obligaţia stabilită în sarcina sa, prima instanţă a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, conform cărora neîndeplinirea obligaţiei de plată până la termenul stabilit potrivit art. 20 alin. (2) se sancţionează cu anularea acţiunii sau a cererii, precum şi a dispoziţiilor art. 9 alin. (2) din O.G. nr. 32/1995 şi a anulat cererea, ca netimbrată.
împotriva acestei sentinţe, reclamanta SC I.C.L. SA (fostă SC A.L. IFN S.A.) a declarat apel, care, prin Decizia civilă nr. 364 din 17 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a fost admis, a fost anulată sentinţa apelată şi a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de fond.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a apreciat că prima instanţă a făcut o interpretare greşită a prevederilor art. 20 alin. (1) - alin. (3) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, pronunţând o soluţie nelegală şi netemeinică în sensul admiterii excepţiei insuficientei timbrări a cererii de chemare în judecată.
Premergător analizării motivelor de apel invocate de apelanta-reclamantă şi a apărărilor formulate de intimaţii-pârâţi, instanţa de apel a cosiderat necesar a prezenta situaţia de fapt sub aspectul timbrajului, astfel cum rezultă aceasta din înscrisurile ataşate în dosarul de fond.
Astfel, s-a reţinut că prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat obligarea pârâţilor la plata, în solidar, a sumei de 72.393.599,57 lei, compusă din: 15.071.986 lei reprezentând creanţe nerecuperabile de la SC V.S. SRL; 13.215.188,55 lei reprezentând creanţe nerecuperabile de la SC I.C. SRL; 41.678.775,9 leireprezentând despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat de schimbarea scadentei iniţiale a sumelor care fac obiectul anumitor contracte; 2.427.649,12 lei dobânzi legale calculate conform O.G. nr. 13/2011 de la data primirii invitaţiei la conciliere până la data introducerii cererii de chemare in judecată. De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului F.R. la plata sumei de 2.332.547,43 lei, compusă din: 2.254.327,77 lei, reprezentând contravaloarea daunelor cauzate prin ordinul de compensare din 05 noiembrie 2009, încheiat cu SC V.C. SRL şi 78.219,66 lei reprezentând dobânda legala calculată conform O.G. nr. 13/2011 de la data primirii invitaţiei la conciliere până la data introducerii cererii de chemare în judecată.
Odată cu înregistrarea acţiunii, reclamanta a aplicat un timbru judiciar de 5 lei şi a depus chitanţa din 31 ianuarie 2012 care atestă plata unei taxe judiciare de timbru în cuantum de 39 lei (fila 3 din vol. I al dosarului de fond).
Conform rezoluţiei de primire a dosarului, reclamanta a fost citată pentru primul termen de judecată din data de 18 decembrie 2012 cu menţiunea de a face dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 27.367 lei şi de a aplica timbru judiciar de 5 lei (fila 29 din vol. II al dosarului de fond). Reclamanta s-a conformat acestei obligaţii la data de 24 aprilie 2012, depunând timbru judiciar de 5 lei şi ordinul de plată nr. 800/19 aprilie 2012 care atestă plata taxei judiciare de timbru în sumă de 27.367 lei (filele 31 - 33 din vol. II).
Prin încheierea de şedinţă din data de 18 decembrie 2012, prima instanţă a pus în vedere reclamantei prin apărătorii aleşi obligaţia de a achita, până la termenul din data de 05 februarie 2013, o diferenţă de taxă judiciară de timbru de 728.047 lei, fără a se arăta modul de calcul al acestei sume (filele 353-354 din vol. ll).
La termenul din data de 05 februarie 2013, reclamanta a depus ordinul de plată din 01 februarie 2013 care probează achitarea taxei judiciare de timbru în sumă de 277.932,47 lei (fila 360 din vol. II), însoţit de o cerere de restrângere a pretenţiilor (filele 361 - 375 din vol. II). Astfel, reclamanta a arătat că înţelege să micşoreze câtimea obiectului cererii, solicitând obligarea pârâţilor la plata, în solidar, a sumei de 26.971.047,97 lei, compusă din: 15.071.986 lei reprezentând creanţe nerecuperabile de la SC V.S. SRL, 10.992.838,15 lei reprezentând despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat de schimbarea scadentei iniţiale a sumelor care fac obiectul anumitor contracte; 524.034,48 lei dobânzi legale calculate conform O.G. nr. 13/2011 de la data primirii invitaţiei la conciliere până la data introducerii cererii de chemare in judecată aferentă debitului de 15.071.986 lei; 382.189,34 lei dobânzi legale calculate conform O.G. nr. 13/2011 de la data primirii invitaţiei la conciliere până la data introducerii cererii de chemare in judecată aferentă debitului de 10.992.838,15 lei. De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului F.R. la plata sumei de 2.332.547,43 lei, compusă din: 2.254.327,77 lei, reprezentând contravaloarea daunelor cauzate prin ordinul de compensare din 05 noiembrie 2009, încheiat cu SC V.C. SRL şi 78.219,66 lei reprezentând dobânda legala calculată conform O.G. nr. 13/2011 de la data primirii invitaţiei la conciliere până la data introducerii cererii de chemare în judecată.
Examinând comparativ cererea introductivă de instanţă şi cererea de micşorare a pretenţiilor, s-a constatat că reclamanta a menţinut despăgubirile în cuantum de 15.071.986 lei reprezentând creanţe nerecuperabile de la SC V.S. SRL; a renunţat la despăgubirile în cuantum de 13.215.188,55 lei reprezentând creanţe nerecuperabile de la SC I.C. SRL; a redus despăgubirile în cuantum de 41.678.775,9 lei pentru acoperirea prejudiciului cauzat de schimbarea scadentei iniţiale a sumelor care fac obiectul anumitor contracte, pretinzând cu acest titlu numai suma de 10.992.838,15 lei; a recalculat în mod corespunzător cuantumul dobânzii legale aferente debitelor principale pretinse, solicitând cu acest titlu suma de 524.034,48 lei şi respectiv suma de 382.189,34 lei; totodată, a menţinut integral debitul principal şi accesoriile pretinse de la pârâtul F.R. în cuantum total de 2.332.547,43 lei, respectiv 2.254.327,77 lei, reprezentând contravaloarea daunelor cauzate prin ordinul de compensare din 05 noiembrie 2009, încheiat cu SC V.C. SRL şi 78.219,66 lei reprezentând dobânda legală aferentă.
La acelaşi termen la care reclamanta a învederat primei instanţe restrângerea pretenţiilor, fără a-i da posibilitatea acesteia să formuleze cerere de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, a fost supusă dezbaterii contradictorii a părţilor excepţia insuficientei timbrări a cererii, excepţie care a fost admisă prin sentinţa civilă apelată.
În raport de această situaţie de fapt, instanţa de apel a apreciat că instanţa de fond a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 20 alin. (1) - alin. (3) din Legea nr. 146/1997, pronunţând o soluţie nelegală, cu afectarea dreptului reclamantei de acces la justiţie şi la un proces echitabil.
S-a precizat că legalitatea aplicării dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 146/1997 se verifică în calea procesuală a apelului sau a recursului, după caz, iar nu pe calea cererii de reexaminare, prevăzută de art. 18 alin. (2) din legea menţionată, deoarece această din urmă cale specială de atac poate fi formulată numai împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru. Aşa fiind, neregularităţile decurgând din greşita interpretare şi aplicare a art. 20 pot fi constatate exclusiv în calea de atac prevăzută de C. proc. civ. împotriva hotărârii judecătoreşti de anulare a cererii de chemare în judecată pentru neîndeplinirea obligaţiei timbrajului.
S-a reţinut că nerespectarea tuturor dispoziţiilor din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru poate fi invocată şi verificată în calea obişnuită de atac, dacă reclamantul nu a avut posibilitatea să conteste modul de calcul al taxei judiciare de timbru pe calea cererii de reexaminare. în caz contrar, acesta ar fi privat de exerciţiul căii de atac pe care legea i-l recunoaşte, omisiune care nu-i este imputabilă.
Curtea a constatat că taxa judiciară de timbru în cuantum de 728.047 lei a fost stabilită de prima instanţă prin încheierea din data de 18 decembrie 2012, în raport de cuantumul pretenţiilor iniţiale, deoarece până la acel moment nu intervenise micşorarea cuantumului pretenţiilor reclamantei. Restrângerea acestor pretenţii a avut loc la termenul din data de 05 februarie 2013, prilej cu care prima instanţă nu a soluţionat chestiunea prealabilă a timbrajului, în sensul că nu a precizat dacă, în raport de noul cadrul procesual sub aspectul obiectului, se impune sau nu menţinerea obligaţiei de plată a diferenţei de taxă judiciară de timbru în cuantumul iniţial de 728.047 lei. De asemenea, la aceeaşi dată, instanţa a supus dezbaterii contradictorii a părţilor şi a soluţionat excepţia insuficientei timbrări a cererii de chemare în judecată în sensul admiterii. în aceste condiţii, reclamanta nu a beneficiat de termenul legal de 3 zile pentru a putea contesta, pe calea cererii de reexaminare, modul de stabilire a taxei judiciare de timbru în privinţa cererii în pretenţii, astfel cum a fost precizată, conform art. 18 alin. (2) din Legea nr. 146/1997.
Întrucât nerecurgerea la calea specială de atac nu s-a datorat culpei reclamantei, ci exclusiv instanţei de fond, care nu a stabilit obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru în raport de cererea restrânsă, instanţei a verificat în prezenta calea de atac a apelului inclusiv aspectele care puteau fi spuse analizei pe calea cererii de reexaminare. Deoarece prima instanţă a stabilit abia prin hotărârea atacată faptul că taxa judiciară de timbru trebuia achitată integral, la valoarea iniţială a pretenţiilor, s-a reţinut că apelanta-reclamanta a putut formula apărări faţă de acest aspect numai prin promovarea căii de atac a apelului, fiindu-i suprimat termenul legal de 3 zile pentru formularea cererii de reexaminare.
Instanţa de control judiciar a apreciat că soluţia de anulare a cererii de chemare în judecată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 146/1997 care prevăd că „dacă taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, în momentul înregistrării acţiunii sau cererii, ori dacă, în cursul procesului, apar elemente care determină o valoare mai mare, instanţa va pune în vedere petentului să achite suma datorată până la primul termen de judecată. în cazul când se micşorează valoarea pretenţiilor formulate în acţiune sau în cerere, după ce a fost înregistrată, taxa judiciară de timbru se percepe la valoarea iniţială, fără a se ţine seama de reducerea ulterioară", interpretate în mod sistematic cu dispoziţiile art. 14 din acelaşi act normative, conform cărora „când o acţiune are mai multe capete de cerere, cu finalitate diferită, taxa judiciară de timbru se datorează pentru fiecare capăt de cerere în parte, după natura lui, cu excepţia cazurilor în care prin lege se prevede altfel".
Din analiza textelor legale evocate, s-a reţinut că în cazul în care o cerere de chemare în judecată are mai multe capete de cerere, cu finalitate distinctă, instanţa judecătorească trebuie să calculeze taxa datorată pentru fiecare capăt în parte, să arate reclamantului acest mod de calcul în vederea contestării pe calea cererii de reexaminare şi să-i pună în vedere să îndeplinească obligaţia de plată, acordând un termen în acest sens.
Împrejurarea că s-a formulat o acţiune unică în pretenţii, s-a apreciat că nu este de natură să conducă la concluzia că litigiului ar avea un singur capăt de cerere, fiind posibil ca, în cadrul aceluiaşi litigiu, să existe mai multe capete de cerere, principale şi/sau accesorii, care să aibă un obiect cu finalitate diferită, dar de aceeaşi natură (de exemplu, se solicită plata unor sume de bani: o parte cu titlu de împrumut, o parte cu titlu de dobândă contractuală aferentă, o parte cu titlu de preţ al unei vânzări încheiate între aceleaşi părţi şi o parte cu titlu de penalităţi de întârziere).
Instanţa de apel a constatat că prin acţiunea sa, reclamanta a urmărit plata unor despăgubiri civile şi a dobânzii legale aferente, sumele decurgând din fapte pretins culpabile diferite. Daunele solicitate nu-şi au izvorul în aceeaşi conduită contractuală sau delictuală a pârâţilor, ci în fapte considerate neconforme comise în împrejurări diferite, chiar dacă în exerciţiul aceleaşi calităţi de administratori ai societăţii reclamante. Prin urmare, reclamanta nu impută pârâţilor o singură faptă prejudiciabilă, ci mai multe, fiecare privită distinct şi susceptibilă de cauzarea unei pagube diferite, în circumstanţe diferite.
Astfel, prima sumă pretinsă în solidar se compune din despăgubiri şi dobânzi legale aferente unor activităţi ilicite săvârşite în împrejurări distincte, respectiv prima sumă în derularea raporturilor contractuale cu SC V.S. SRL, a doua în derularea raporturilor contractuale cu SC I.C. SRL, a treia se referă la acoperirea prejudiciului cauzat de schimbarea scadentei iniţiale a sumelor care fac obiectul unor contracte distincte, iar a patra reprezintă dobânda legală aferentă primelor 3 sume, calculată până la data introducerii cererii de chemare în judecată. De asemenea, suma pretinsă de la primul pârât singur se compune din daune cauzate prin semnarea unui ordin de compensare cu SC V.C. SRL şi dobânda legală aferentă.
Din analizarea petitului cererii de chemare în judecată şi a motivelor de fapt expuse în susţinerea acţiunii a rezultat că despăgubirile pretinse de reclamantă se referă la fapte prejudiciabile distincte, fiecare presupunând administrarea unui probatoriu adecvat şi separat, circumscris fiecărei situaţii ilicite invocate.
De aceea, s-a apreciat că taxarea cererii de chemare în judecată, chiar dacă are ca obiect pretenţii, trebuie să se facă cu respectarea dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 146/1997, deoarece reclamanta urmăreşte prin prezentul demers procesual obţinerea unor despăgubiri distincte din fapte culpabile diferite, adică fiecare pretenţie în parte se constituie într-un capăt distinct de cerere.
Or, în speţă, stabilirea taxei judiciare globale de 728.047 lei s-a făcut de către prima instanţă cu încălcarea dispoziţiilor art. 14 din legea menţionată, dar şi a art. 20 alin. (2), atât timp cât nu i s-a arătat reclamantei modul de calcul al acestei sume pentru a putea să-l conteste pe calea cererii de reexaminare. S-a reţinu că nici instanţa de control judiciar nu ar putea verifica dacă suma stabilită este conformă dispoziţiilor legale, atât timp cât prima instanţă nu a prezentat modalitatea de calcul avută în vedere pentru determinarea taxei în cuantumul indicat.
S-a reţinut că reclamantei nu i s-a pus în vedere cuantumul taxei datorate, cu respectarea exigenţelor art. 14 din Legea nr. 146/1997, astfel încât acesteia nu i se poate imputa eventuala neachitare a sumei datorate cu acest titlu.
În urma restrângerii pretenţiilor reclamantei, s-a apreciat că prima instanţă avea obligaţia de a-i face cunoscută reclamantei păstrarea sau modificarea cuantumului taxei, cu obligaţia acordării unui termen pentru a-i da posibilitatea fie să formuleze cerere de reexaminare, fie să plătească taxa la valoarea pretenţiilor iniţiale, acordarea termenului din data de 18 decembrie 2012 pentru data de 05 februarie 2013 nefiind suficientă pentru a respecta exigenţa art. 20 alin. (2) din lege, deoarece s-au schimbat împrejurările avute în vedere la data stabilirii iniţiale a obligaţiei, astfel încât asigurarea unui proces echitabil şi garantarea dreptului la apărare al reclamantei presupunea ca aceasta să cunoască intenţia instanţei de fond de a menţine în sarcina sa obligaţia de plată iniţială, chiar în contextul micşorării pretenţiilor.
Prin urmare, curtea de apel a considerat că prima instanţă a procedat în mod nelegal la anularea cererii de chemare în judecată, ca insuficient timbrată, atât timp cât nu a calculat taxa judiciară de timbru prin raportare la fiecare pretenţie distinctă în parte, rezultată din fapte prejudiciabile diferite, nu a prezentat modul de calcul al sumei şi nu a pus în vedere reclamantei menţinerea obligaţiei de plată a taxei la valoarea iniţială, după momentul procesual al restrângerii pretenţiilor.
De asemenea, soluţia de anulare în integralitate s-a apreciat ca fiind nelegală prin raportare la faptul că textul art. 20 alin. (2) din Legea nr. 146/1997 trebuie aplicat coroborat cu art. 14 din acelaşi act normativ, prin sancţiunea anulării cererii înţelegându-se, în fapt, anularea fiecărui capăt de cerere netimbrat.
În acest context, s-a reţinut că reclamanta a achitat suma de 277.932,47 lei + 27.367 lei + 39 lei, adică 305.338,47 lei, înţelegând în acest mod să timbreze capetele de cerere menţinute din cererea iniţială, respectiv privind suma de 15.071.986 lei reprezentând creanţe nerecuperabile de la SC V.S. SRL, suma de 524.034,48 lei reprezentând dobânda legală aferentă debitului de 15.071.986 lei, suma de 2.254.327,77 lei, reprezentând contravaloarea daunelor cauzate prin ordinul de compensare din 05 noiembrie 2009, încheiat cu SC V.C. SRL şi suma de 78.219,66 lei reprezentând dobânda legala aferentă debitului de 2.254.327,77 lei. Prin urmare, prima instanţă putea şi trebuia să se considere învestită cu soluţionarea acestor capete de cerere distincte şi timbrate corespunzător, independent de cererea de micşorare a pretenţiilor.
De asemenea, reclamanta a înţeles să nu timbreze deloc capătul de cerere privind plata sumei de 13.215.188,55 lei reprezentând creanţe nerecuperabile de la SC I.C. SRL şi nici dobânda legală aferentă, astfel încât aceste capete de cerere puteau şi trebuiau să fie anulate ca netimbrate.
În privinţa pretenţiilor iniţiale de 41.678.775,9 lei reprezentând despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat de schimbarea scadentei iniţiale a sumelor care fac obiectul anumitor contracte şi a dobânzii legale aferente, reclamanta şi-a restrâns pretenţiile la suma de 10.992.838,15 lei şi 382.189,34 lei reprezentând dobânda legală aferentă. Dat fiind că sumele pretinse cu acest titlu rezultă din contracte distincte, privite în individualitatea lor, sunt aplicabile dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 146/1997, astfel că şi aceste pretenţii puteau şi trebuiau să fie judecate în limita timbrajului achitat. Această concluzie rezultă nu ca o consecinţă a aplicării dispoziţiilor art. 20 alin. (4) din lege, invocate de către apelantă, ci ca o consecinţă a faptului că sumele care compun prejudiciul indicat provin din contracte distincte, fiind privite astfel ca şi capete de cerere distincte, conform art. 14.
Reclamanta a achitat taxa judiciară de timbru corespunzătoare capetelor distincte de cerere şi menţinute prin cererea precizatoare din data de 05 februarie 2013, pentru celelalte pretenţii impunându-se anularea acestora ca netimbrate.
Dat fiind că instanţa de fond a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului, prin greşita admitere a excepţiei insuficientei timbrări a cererii, iar apelanta a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, instanţa de apel a dispus anularea hotărârii apelate cu trimiterea cauzei spre rejudecare. Cu ocazia rejudecarii, s-a apreciat că se impune calcularea taxei judiciare de timbru pentru fiecare capăt distinct de cerere, principal şi/sau accesoriu, urmând a se completa timbrajul, dacă este cazul, având în vedere că în calea de atac a apelului nu se poate proceda în acest mod, fiind necesar a se pune în vedere părţii reclamante cuantumul corect al taxei judiciare datorate, arătându-se suma datorată pentru fiecare capăt de cerere în parte, acordându-i un termen în acest sens, cu posibilitatea formulării cererii de reexaminare.
Distinct de cele reţinute, s-a apreciat că dispoziţiile art. 20 alin. (2) teza finală din Legea nr. 146/1997, invocate în apărare de către intimaţii pârâţi, trebuie interpretate în corelaţie cu dispoziţiile art. 23 din acelaşi act normativ privitor la restituirea taxelor judiciare de timbru nedatorate.
Textul legal invocat se referă la faptul că, inclusiv în cazul micşorării pretenţiilor după înregistrarea cererii, taxa judiciară de timbru se percepe la valoarea iniţială, fără a ţine seama de reducerea ulterioară. Raţiunea unei astfel de dispoziţii este aceea că taxa judiciară de timbru achitată anticipat, astfel cum este situaţia regulă, conform art. 20 alin. (1), nu se restituie reclamantului, neînscriindu-se printre cazurile de restituire a taxelor nedatorate prevăzute de art. 23. Cu alte cuvinte, dacă ulterior sesizării instanţei judecătoreşti reclamantul restrânge cuantumul pretenţiilor, taxa judiciară de timbru deja achitată nu este supusă restituirii. Invers, în cazul în care taxa nu a fost achitată până la momentul restrângerii pretenţiilor, instanţa este ţinută să rezolve cererea dedusă judecăţii în limita satisfacerii timbrajului.
Numai o astfel de interpretare a textului art. 20 alin. (2) teza finală din Legea nr. 146/1997 este în măsură să satisfacă exigenţele accesului liber la justiţie, conform art. 21 din Constituţie şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deoarece nu există nicio raţiune pentru ca statul să perceapă o taxă judiciară de timbru disproporţionată faţă de serviciul judiciar prestat. Achitarea unei taxe judiciare de timbru nu constituie în sine o îngrădire a accesului la justiţie, cu condiţia ca aceasta să fie corespunzătoare şi proporţională actului de justiţie solicitat. Or, este greu de imaginat că legiuitorul a urmărit să perceapă o taxă pentru care nu asigură o contraprestaţie, în condiţiile în care întreaga reglementare a Legii nr. 146/1997 are la bază ideea proporţionalităţii.
Prima instanţă a admis excepţia insuficientei timbrări prin prisma nerespectării dispoziţiilor O.G. nr. 32/1995 privind timbru judiciar, însă apelanta reclamantă a făcut dovada faptului că a aplicat timbru judiciar de 5 lei la momentul introducerii cererii de chemare în judecată (fila 3 din vol. I) şi încă un timbru judiciar de 5 lei la momentul depunerii taxei judiciare de timbru în cuantum de 27.367 lei (fila 31 din vol. II), fără a i se pune în vedere necesitatea completării timbrului judiciar prin încheierea de şedinţă din data de 18 decembrie 2012.
Pentru toate considerentele reţinute, în temeiul art. 297 C. proc. civ., instanţa de control judiciar a admis apelul formulat de reclamanta SC I.C.L. SA (fostă SC A.L. IFN).
În termen legal, împotriva deciziei instanţei de apel, atât pârâtul F.R., cât şi pârâtul D.R.J.M. au declarat recurs.
În argumentarea recursului, subsumat motivului de nelegalitate instituit de prevederile pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., pârâtul F.R. critică hotărârea atacată pentru nelegalitate, susţinând, în esenţă, că decizia cuprinde o motivare străină de natura pricinii, întrucât instanţa de apel şi-a argumentat soluţia de admitere a apelului în raport de o aşa-zisă încălcare de către prima instanţă a dreptului pe care l-ar fi avut reclamanta de a contesta modul de calcul al taxei judiciare de timbru ce a fost stabilită în sarcina sa prin formularea unei cereri de reexaminare întemeiate pe prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, în condiţiile în care SC I.C.L. SA nu a criticat hotărârea primei instanţe sub acest aspect şi nici nu a formulat o cerere de reexaminare în temeiul art. 18 nici în termenul de 3 zile de la data stabilirii cuantumului taxei de timbru datorate (prin încheierea din 18 decembrie 2013) şi nici la termenul din data de 05 februarie 2013.
Astfel, recurentul-pârât apreciază că motivarea instanţei de apel este străină de natura limitelor învestirii, aceasta neputând fi extinsă la pretinsa încălcare a art. 18 alin. (2) din acelaşi act normativ.
Prevederile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., arată recurentul, sunt aplicabile întregului proces civil, inclusiv căilor de atac împotriva unei hotărâri, sens în care, limitele învestirii de către I., în conformitate cu cererea de apel, ar fi trebuit să fie respectate şi de Curtea de Apel Bucureşti.
Totodată, susţine recurentul-pârât, instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a prevederilor art. 18 din Legea nr. 146/1997, întrucât stabilirea taxei de timbru s-a făcut în mod corect de prima instanţă, iar modalitatea de determinare nu trebuia „reevaluată/recalculată", deoarece I. nu a prezentat instanţei o cerere de modificare a acţiunii, ci o cerere de restrângere a pretenţiilor.
Tot subsumat motivului de nelegalitate reglementat de pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., consideră că decizia atacată cuprinde o motivare contradictorie, raportat la considerentele reţinute la pag. 21 parag. 1 cu cele reţinute la pag. 22 parag. 4-5 pe care le redă, în ceea ce priveşte soluţia instanţei de apel sub aspectul îndeplinirii sau neîndeplinirii de către I. a obligaţiei de a achita capetele de cerere modificate ale acţiunii, ceea ce, apreciază recurentul, face imposibilă punerea în aplicare de către Tribunalul Bucureşti a dispoziţiilor trasate de Curtea de Apel Bucureşti.
Din perspectiva motivului de nelegalitate reglementat de prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. apreciază că decizia atacată este rezultatul interpretării sau aplicării greşite a prevederilor legale.
În acest context, consideră că nelegalitatea hotărârii recurate rezultă din interpretarea greşită a dispoziţiilor legale incidente în speţă, respectiv cele care stabilesc: modul de calcul al taxei judiciare de timbru (art. 14 din Legea nr. 146/1997), obligaţia reclamantului de a achita taxa judiciară de timbru, sancţiunea care intervine în caz de neconformare (art. 20 din Legea nr. 146/1997), limitele şi termenele de exercitare a dreptului de a formula o cerere de reexaminare (art. 18 din Leaea nr. 146/1997).
În opinia recurentului, instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 146/1997, în ceea ce priveşte modul de calcul al taxei de timbru în cazul în care cererea de chemare în judecată are mai multe capete de cerere cu finalitate distinctă.
Instanţa de apel reţine că în cazul în care cererea de chemare în judecată are mai multe capete de cerere cu finalitate diferită, taxa de timbru se calculează distinct pentru fiecare pretenţie, iar obligaţia de plată se stabileşte în funcţie de fiecare capăt distinct de cerere, astfel încât, reclamantul ar avea posibilitatea de a achita în mod separat suma datorată pentru fiecare dintre pretenţiile ce fac obiectul judecăţii.
Apreciază că în susţinerea acestui argument, în mod eronat, instanţa de apel a pornit de la premisa că acţiunea formulată de I. ar avea mai multe capete distincte de cerere, întrucât daunele solicitate nu ar avea izvorul în aceeaşi conduită contractuală sau delictuală a părţilor, ci în fapte considerate neconforme comise în împrejurări diferite, chiar dacă în exerciţiul aceleiaşi calităţi de administratori ai societăţii reclamante.
Este eronat raţionamentul instanţei de apel care porneşte de la premisa greşită conform căreia acţiunea ar avea mai multe capete de cerere cu finalitate distinctă, întrucât I. a urmărit atragerea răspunderii administratorilor pentru fiecare faptă pretins culpabilă aferentă fiecărui contract încheiat de aceştia în calitatea pe care au avut-o la acel moment.
Apreciază că instanţa de apel a realizat o confuzie între obiectul acţiunii - plata prejudiciului cauzat ca efect al atragerii răspunderii legale a administratorului societar în temeiul prevederilor legale şi mandatului primit din partea societăţii - şi determinarea pretinsului prejudiciu încercat de I. ca urmare a încheierii anumitor contracte şi a modalităţii în care s-au derulat raporturile contractuale respective.
Este criticată concluzia instanţei de apel în sensul că valoarea despăgubirilor solicitate de I. ar fi circumscrise unor capete distincte de cerere întrucât ar fi fost cauzate de încheierea mai multor contracte, în contextul în care, eventualul prejudiciu cauzat societăţii ar fi putut fi reprezentat de conduita recurentului F.R. în executarea obligaţiilor asumate în calitatea conferită de I., respectiv în legătură cu deciziile de afaceri luate de ambii recurenţi care au deţinut funcţia de administrator/director general.
Defalcarea despăgubirilor în mai multe categorii este o problemă ce ţine exclusiv de modalitatea de determinare/de calcul al prejudiciului, însă nu poate avea vreun efect în ceea ce priveşte obiectul acţiunii civile.
De asemenea, se susţine că instanţa de apel a făcut o interpretare greşită a prevederilor art. 14 din Legea nr. 146/1997 considerând, în mod eronat că, obligaţia stabilirii taxei de timbru pentru fiecare capăt de cerere cu finalitate diferită echivalează cu posibilitatea reclamantului de a achita doar o parte din taxa aferentă doar unor capete distincte de cerere.
Art. 14 nu are ca obiect de reglementare sancţiunea pentru neîndeplinirea obligaţiei de achitare a taxei de timbru, ci modul în care se aduce la îndeplinire obligaţia de plată a taxei de timbru.
În reglementarea art. 14 intenţia reală a legiuitorului a avut la baza raţiuni pragmatice şi nu raţiuni de echitate, iar sintagma „taxa de timbru se datorează pentru fiecare capăt de cerere în parte" se referă strict la faptul că valoarea fiecărui capăt de cerere în parte trebuie să fie supusă - în mod separat - grilei de taxare prevăzute de art. 2 din Legea nr. 146/1997, iar nu valoarea totală (cumulată) a tuturor capetelor de cerere.
Recurentul mai arată că instanţa nu avea obligaţia de a face o nouă determinare a taxei de timbru după reducerea pretenţiilor de către reclamantă.
Regula generală este aceea că petentului/reclamantului îi revine obligaţia de a achita taxa judiciară de timbru anticipat.
În speţă, I. achitase doar o sumă parţială din cuantumul total al taxei de timbru datorată în primă instanţă, respectiv suma de 27.367 lei, în mod corect instanţa la termenul din data de 18 decembrie 2012 punând în vedere reclamantei I. obligaţia suplimentării taxei datorate cu suma de 728.047 lei. Astfel, în măsura în care I. ar fi fost nemulţumită de cuantumul taxei judiciare de timbru stabilită prin încheierea din 18 decembrie 2013, ar fi avut posibilitatea de a formula o cerere de reexaminare în conformitate cu prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 146/1997, în cadrul căreia să conteste atât suma, cât şi modul de calcul, însă, prin neexercitarea dreptului la reexaminarea modului de calcul al taxei judiciare, I. a acceptat şi a confirmat corectitudinea modului de calcul prezentat de instanţă.
Recurentul-pârât apreciază că nelegalitatea deciziei recurate rezultă şi din interpretarea greşită de către instanţa de apel a prevederilor art. 18 din Legea nr. 146/1997, care reglementează modalitatea de exercitare de către partea interesată a dreptului de a formula o cerere de reexaminare împotriva modul de stabilire a taxei judiciare de timbru.
Aceasta întrucât, I. nu a înţeles să formuleze cerere de reexaminare cu respectarea termenelor prevăzute de art. 18 din Legea nr. 146/1997, împrejurare care echivalează cu o recunoaştere/acceptare a modalităţii de stabilire a taxei şi a cuantumului pus în vedere, nu a înţeles să îşi manifeste intenţia de a formula aceasta cerere de reexaminare, nici la termenul din data de 05 februarie 2013, când instanţa a pus în discuţia părţilor excepţia insufiecientei timbrări a cererii de chemare în judecată ce a fost invocată de pârât prin întâmpinarea depusă la dosar.
Prin urmare, motivarea instanţei de apel, în sensul că, tribunalul ar fi procedat în mod greşit la soluţionarea excepţiei invocate, fără a mai acorda posibilitatea intimatei-reclamante de a formula o cerere de reexaminare este greşită şi reprezintă, atât o interpretare greşită a legii, cât şi o adăugare la voinţa legiuitorului care, în măsura în care ar fi urmărit prorogarea sine die a sancţionării conduitei reclamantei de neconformare la obligaţiile stabilite în sarcina sa de către o instanţa de judecată, ar fi prevăzut în mod expres acest lucru.
Contrar celor reţinute de curtea de apel în motivarea deciziei, tribunalul nu avea obligaţia de a indica I. dacă înţelege să menţină sau nu în sarcina sa obligaţia achitării în integralitate a taxei judiciare de timbru şi să îi mai acorde un nou termen pentru a-şi îndeplini obligaţia stabilită în sarcina sa, (încă de la termenul din data de 18 decembrie 2012), întrucât art. 20 alin. (4) are în vedere ipoteza în care instanţa ar fi fost învestită cu o acţiune ce fusese legal timbrată corespunzător obiectului iniţial, însă, ulterior, reclamantul a înţeles să îşi majoreze câtimea pretenţiilor, dar nu a înţeles şi să timbreze această modificare în sensul pozitiv, de majorare a câtimii obiectului iniţial.
În conformitate cu alin. (4) al art. 18, în măsura în care cererea de reexaminare ar fi admisă, reclamantul ar fi îndreptăţit la restituirea în totalitate sau în parte a sumei contestate şi achitate în plus.
Totodată, în opinia recurentului-pârât interpretarea „corelată" a prevederilor art. 20 alin. (2), art. 23 şi art. 14 din Legea nr. 146/1997 este greşită.
Interpretarea dată de către instanţa de apel prevederilor legale ce stabilesc sancţiunea în cazul neîndeplinirii obligaţiei de achitare a taxei judiciare de timbru în totalitate, cât şi soluţiile pe care Ie-a oferit curtea de apel în vederea evitării aplicării acestei sancţiuni, reprezintă o încălcare a voinţei exprimate de legiuitor în actul normativ pus în discuţie, ceea ce echivalează cu o adăugare la lege.
Împrejurarea că la termenul din data de 05 februarie 2013 I. nu şi-a îndeplinit obligaţia stabilită în sarcina sa de către instanţă şi a înţeles să evite sancţiunea anularii cererii prin formularea unei cereri de diminuare a câtimii obiectului juridic dedus judecăţii nu ar fi justificat, nici anularea în parte a acţiunii civile, nici acordarea unui nou termen până la care I. să complinească aceeaşi obligaţie de plată a taxei de timbru.
În conformitate cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 nu se prevede posibilitatea anulării în parte a acţiunii şi continuarea judecării în limita taxei de timbru plătite. în cazul în care obligaţia stabilită de instanţă nu a fost îndeplinită integral, acţiunea se anulează integral, aspect ce rezultă şi din interpretarea prevederilor art. 36 alin. (2) din Normele metodologice de punere în aplicare a Legii nr. 146/1997.
Prin urmare, în cazul micşorării câtimii pretenţiilor reclamantul rămâne obligat să achite integral taxa de timbru datorată conform cererii introductive, acesta având la îndemână alte mijloace procesuale pentru a obţine restituirea diferenţei achitate în mod nedatorat.
Posibilitatea pe care o avea instanţa de a se pronunţa pe o eventuală cerere de modificare (în sensul modificării câtimii obiectului juridic dedus judecăţii sau renunţării la un capăt de cerere) era condiţionată de legala învestire a instanţei, în cazul de faţă de plata taxei judiciare de timbru în cuantumul stabilit prin încheierea din data de 18 decembrie 2013.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, pârâtul D.R.J.M. critică decizia atacată pentru nelegalitate, apreciind că aceasta a fost dată cu depăşirea atribuţiilor judecătoreşti, ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 4 C. proc. civ.
Susţine, în esenţă, că art. 20 alin. (2) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru dispune expres, cu caracter imperativ că în cazul în care se micşorează valoarea pretenţiilor formulate în acţiune sau în cerere, după ce a fost înregistrată, taxa judiciară de timbru se percepe la valoarea iniţială, fără a se ţine seama de reducerea ulterioară. Textul legal menţionat nu face nicio distincţie după cum acţiunea/cererea a fost timbrată la momentul înregistrării sau nu, iar acolo unde legea nu distinge, nici interpretului nu îi este permis să distingă - ubi lex non distinsuri nec nos distinguere debemus.
Aşa fiind, susţine că dispoziţiile legale prevăzute de art. 20 alin. (2) din Legea nr. 146/1997 nu se aplică în situaţia în care taxa judiciară de timbru aferentă pretenţiilor solicitate iniţial nu a fost plătită la momentul înregistrării cererii/acţiunii reprezintă în fapt a adăuga la lege.
A adăuga la art. 20 alin. (2) din Legea nr. 146/1997 încă o ipoteză care nu se desprinde sub nicio formă din text, reprezintă o nepermisă imixtiune în atribuţiile puterii legislative, imixtiune care este sancţionată cu casarea hotărârii nelegale pronunţată în aceste condiţii, conform dispoziţiilor art. 304 pct. 4 C. proc. civ.
Singurele obligaţii legale ale instanţei de judecată cu privire la cele două momente procedurale (înregistrarea acţiunii cu plata sub cuantumul legal, respectiv modificarea unei acţiuni/cereri evaluabile în bani în sensul majorării cuantumului pretenţiilor), consideră recurentul, sunt constituite din îndatorirea de a pune în vedere părţii vizate să achite taxa de timbru datorată până la primul termen de judecată. Astfel cum se desprinde din textul de lege citat, această obligaţie a instanţei intervine numai în următoarele două situaţii, expres şi limitativ prevăzute: dacă taxa judiciară nu a fost plătită în cuantumul legal, în momentul înre¬gistrării cererii, ori dacă în cursul procesului, apar elemente care determină o valoare mai mare.
Motivarea hotărârii instanţei de apel prin crearea în sarcina primei instanţe a unei obligaţii de procedură neprecizată în lege reprezintă o imixtiune a instanţei de judecată în sfera activităţii legislative şi o încălcare gravă a legii fundamentale.
Sub un alt aspect, recurentul-pârât D.R.J.M. apreciază că instanţa de apel a schimbat înţelesul vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecăţii - motiv de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
În argumentarea acestui motiv de recurs, susţine, în esenţă, că pretenţiile reprezentând sume de bani solicitate de către I. au fost indicate în petitul cererii de chemare în judecată, ele nefiind constituite din capete de cerere distincte şi cu atât mai puţin cu finalitate diferită.
În consecinţă, raportat la dispoziţiile art. 20 alin. (1)-(3) din Legea nr. 146/1997, precum şi la neîndeplinirea obligaţiei de plată a taxei judiciare de timbru de către I., apreciază că instanţa de fond în mod corect şi legal a anulat cerere de chemare în judecată, ca insuficient timbrată.
Cu toate acestea, în motivarea deciziei instanţei de apel a fost „alterată" în totalitate natura actului juridic dedus judecăţii (manifestarea de voinţă a I. în sensul tragerii la răspundere a foştilor membri ai Consiliului de Administraţie), interpretându-se în mod vădit eronat că cererea introductivă ar fi în fapt compusă din mai multe capete de cerere cu finalitate diferită.
În speţă, I., în calitate de reclamantă, nu a învestit instanţa cu soluţionarea unei acţiuni având capete de cerere cu finalitate diferită poentru fiecare din sumele ce constituiau pretinsul prejudiciu, întrucât în ipoteza improbabilă a admiterii cererii introductive nu s-ar putea sub nicio formă ajunge la concluzia că în patrimoniul reclamantei s-ar produce efecte diferite pentru fiecare pretins capăt de cerere în accepţiunea instanţei de apel.
Atât prin raportare la modul de redactare a cererii de chemare în judecată, cât şi la efectele produse prin ipotetica admitere a cererii de chemare în judecată, nu se poate sub nicio formă concluziona că ne aflăm în faţa unor capete de cerere cu finalitate diferită care ar fi trebuit taxate conform art. 14 din Legea nr. 146/1997.
Totodată, consideră recurentul, soluţia pronunţată în apel se bazează pe motive contradictorii şi străine de natura pricinii motiv prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Subsumat acetui motiv de recurs, pârâtul susţine, în esenţă, că decizia atacată cuprinde motive ce exced cadrului procesual stabilit de I. prin cererea de chemare în judecată şi prin apel în contra dispoziţiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ.
Se arată că I. nu a susţinut în niciun moment critici referitoare la modul de calcul al taxei de timbru raportat la valoarea iniţială a obiectului acţiunii şi cu atât mai puţin că i-ar fi fost încălcat dreptul de a formula cerere de reexaminare împotriva cuantumului taxei judiciare de timbru stabilite în sarcina sa.
În considerarea naturii pricinii, în acest caz cadrul procesual stabilit de I. prin cererea de apel limitat la motivele invocate în susţinerea căii de atac formulate, instanţa a reţinut în motivarea apelului considerente complet străine de natura pricinii.
De asemenea, tot în aplicarea dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. mai trebuie avută în vedere şi situaţia că din considerentele decizie se desprind două idei avute de vedere de instanţa de apel în admiterea acestei căi de atac, complet contradictorii, fiecare dintre cele două variante conducând la soluţii diferite ce ar fi trebuit pronunţate în cauză.
Totodată, recurentul-pârât D.R.J.M. apreciază că hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 146/1997, motiv de modificare prevăzut de art. 304 pct 9 C. proc. civ.
Precizează că în cazul cererii introductive formulate de I., cu privire la timbraj nu sunt aplicabile prevederile art. 14 raportat la art. 20 alin. (4) din Legea nr. 146/1997, decizia fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor legale.
Cu privire la cuantumul taxei judiciare de timbru în situaţia micşorării valorii pretenţiilor ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, art. 20 alin. (2) din Legea nr. 146/1997 dispune cu claritate, deci fără posibilitate de interpretare, faptul că obligaţia fiscală de plată a taxei de timbru se percepe la valoarea iniţială. Prin urmare, în acest caz, singurul moment procedural care ar fi permis părţii interesate să formuleze cerere de reexaminare este acela în care instanţa de judecată a stabilit cuantumul taxei de timbru în sarcina debitoarei obligaţiei de plată. Ipoteza micşorării cuantumului pretenţiilor nu naşte sub nicio formă dreptul de formulare a unei noi cereri de reexaminare.
Consideră că micşorarea cuantumului pretenţiilor nu atrage după sine noi obligaţii în sarcina instanţei, raportat la teza a ll-a art. 20 alin. (2) din Legea nr. 146/1997.
Necunoaşterea legii de către instanţa învestită cu soluţionarea căii de atac nu poate constitui motiv de admitere a apelului.
Perceperea taxei judiciare de timbru la valoarea iniţială a pretenţiilor nu reprezintă o doleanţă a instanţei defond de care I. trebuia încunoştinţată ulterior depunerii cererii de micşorare a cuantumului pretenţiilor, ci o obligaţie legală stabilită în sarcina sa prin dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 146/1997.
Sub un alt aspect, apreciază că instanţa de apel a dat mai mult decât s-a cerut.
Prin cererea de apel, I. a susţinut în principal că cererea sa de chemare în judecată a fost timbrată corespunzător raportat la cuantumul micşorat al pretenţiilor, nicidecum faptul că taxa judiciară de timbru nu a fost iniţial calculată corespunzător de către instanţa de judecată şi nici că nu a beneficiat de posibilitatea de formulare a unei cereri de reexaminare. In aceste condiţii, I. a solicitat doar anularea sentinţei pronunţată de instanţa de fond şi trimiterea cauzei spre judecare acesteia din urmă.
Prima instanţă a stabilit corect cuantumul taxei de timbru raportat la pretenţiile iniţiale, precum şi faptul că I. a beneficiat de cele 3 zile ulteriore stabilirii obligaţiei de achitare a taxei de timbru în sarcina sa pentru a formula cerere de reexaminare, termen din care a fost decăzută prin neutilizarea acestei căi speciale de atac.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 4, 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Intimata-reclamantă SC I.C.L. SA a formulat întâmpinări la recursurile declarate în cauză solicitând, în esenţă, respingerea acestora, ca nefondate.
Examinând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, răspunzând printr-un considerent comun, după cum urmează:
Potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 4 C. proc. civ., modificarea sau casarea se poate cere când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti.
În lumina textului legal enunţat acest motiv de recurs vizează „un exces de putere" care constă în încălcarea de către instanţă a principiilor separaţiei puterilor în stat şi imixtiunea acesteia în atribuţiile puterii legislative sau executive.
Este ştiut că forme de manifestare a excesului de putere sunt când instanţa săvârşeşte un act care intră în atribuţiile puterii legislative sau celei executive; când instanţa consfinţeşte, cu valoare legală, texte abrogate; contestă puterea legală a unor texte; aplică o lege adoptată, înaintea intrării ei în vigoare etc, împrejurări ce nu se identifică în speţă.
De altfel, contrar susţinerilor recurenţilor-pârâţi, nu se poate reţine faptul că instanţa de apel ar fi depăşit limitele puterii judecătoreşti, „adăugând la lege", întrucât aceasta a analizat legalitatea hotărârii primei instanţe, prin raportare la criticile formulate, ţinând cont de caracterul devolutiv al apelului şi respectarea principiului rolului activ conferit de art. 129 C. proc. civ.
Instanţa de control judiciar nu a săvârşit acte care intră în puterea legislativă sau ale celei executive, neprocedând la imixtiunea în atribuţiile puterii legislative sau executive, analizarea susţinerilor în raport de temeiurile de fapt şi de drept invocate de părţi intrând în atribuţia exclusivă a instanţei de judecată.
Interpretarea dată de către instanţa de apel prevederilor legale ce stabilesc sancţiunea în cazul neîndeplinirii obligaţiei de achitare a taxei judiciare de timbru pe capete de cerere cu finalitate diferită, cât şi soluţiile pe care Ie-a oferit curtea de apel în vederea evitării aplicării sancţiunii anulării cererii de chemare în judecată în integralitatea sa, prin corelarea textelor legale în materie, incidenţei speţei, nu reprezintă o adăugare la lege, nu reprezintă o încălcare a voinţei exprimate de legiuitor în actul normativ pus în discuţie, respectiv Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, iar motivul reglementat expres de art. 304 pct. 4 C. proc. civ. nu-şi găseşte incidenţa.
În cauză, nu se poate reţine o încălcare a dispoziţiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., în condiţiile în care, instanţa de apel a verificat, cu respectarea textului legal menţionat, aplicarea legii de către instanţa de fond, raportat la scopul urmărit prin promovarea acţiunii, în limitele în care apelanta-reclamantă a înţeles să învestească instanţa de control judiciar şi să-şi argumenteze susţinerile, ţinând cont şi de apărările formulate de pârâţi.
Prin urmare, instanţa de control judiciar, în temeiul efectului devolutiv al apelului a verificat legalitatea şi temeinicia hotărârii primei instanţe în limitele motivelor de apel formulate de apelanta-reclamantă, a avut în vedere apărările pârâţilor, respectând prevederile art. 129 C. proc. civ., stabilind situaţia de fapt sub toate aspectele sesizate şi în raport de particularităţile speţei, iar faptul că soluţia pronunţată de instanţa de apel nu a corespuns voinţei recurenţilor, nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să conducă la modificarea sau casarea decizie recurate.
Este de necontestat că instanţele au datoria de a se pronunţa numai asupra a ceea ce s-a cerut, potrivit art. 129 C. proc. civ., principiul disponibilităţii fiind respectat în cauză, instanţa de apel verificând legalitatea aplicării dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 146/1997, raportat la criticile apelantei, dat fiind că neregularităţile decurgând din greşita interpretare şi aplicare a acestui text legal pot fi constatate în calea de atac (prevăzută de dispoziţiile procedurale) împotriva hotărârii de anulare a cererii de chemare în judecată pentru neîndeplinirea obligaţiei timbrajului.
Aşa fiind, motivul prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. nu este incident în speţă având în vedere că nu poate fi reţinută împrejurarea că instanţa ar fi acordat ceea ce nu s-a cerut.
Invocând acest motiv de recurs, recurentul-pârât D.R.J.M. îl asociază, în realitate, nemulţumirii sale cu privire la argumentele care au format convingerea instanţei, ceea ce nu poate atrage incidenţa în speţă a pct. 6 al art. 304 C. proc. civ. şi nici a pct. 7 al art. 304 C. proc. civ. invocat de ambii recurenţi.
Potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea este nelegală când „nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii".
Textul de lege evocat vizează nemotivarea hotărârii, precum şi motivarea contradictorie, dar decizia atacată cuprinde elementele obligatorii prevăzute de dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei.
Înalta Curte constată că soluţia instanţei de apel este legală sub aspectul prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., decizia recurată fiind amplu motivată, argumentele acesteia constituindu-se într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia.
Instanţa de apel a făcut o motivare temeinică, fără ca prin aceasta să existe motive contradictorii ori considerente străine de natura pricinii, motivele completându-se reciproc şi neintrând în contradicţie, cum eronat susţin recurenţii.
Astfel cum s-a arătat anterior, neînsuşirea de către instanţă a apărărilor formulate de către pârâţi sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat.
În mod greşit, recurenţii se prevalează de o motivare contradictorie şi străină de natura pricinii.
Amplu argumentat şi bine motivat, contrar susţinerilor recurenţilor-pârâţi, a fost lămurit şi corect reţinut faptul că taxarea cererii de chemare în judecată, chiar dacă are ca obiect pretenţii, trebuie să se facă cu respectarea dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 146/1997, deoarece reclamanta urmăreşte prin prezentul demers procesual obţinerea unor despăgubiri distincte din fapte culpabile diferite, în sensul că fiecare pretenţie în parte se constituie într-un capăt distinct de cerere.
Conform art. 14 din Legea nr. 146/1997: "când o acţiune are mai multe capete de cerere, cu finalitate diferită, taxa judiciară de timbru se datorează pentru fiecare capăt de cerere în parte, după natura lui, cu excepţia cazurilor în care prin lege se prevede altfel."
Într-adevăr, prevederile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 şi art. 35 alin. (1) şi 5 din Normele metodologice de aplicare a legii, statuează că, în cazul în care, partea nu achită taxa judiciară de timbru, cererea va fi anulată, ca netimbrată.
Deşi normele legale menţionate nu disting între anularea integrală sau doar parţială a acţiunii (în limita taxei de timbru neachitate), după cum unele capete de cerere au fost timbrate, iar altele nu, formularea art. 14 din acelaşi act normativ constituie fundamentul soluţiei dezvoltate de jurisprudenţă în sensul că acţiunea nu poate fi anulată în integralitate, ci doar parţial, în limita taxei de timbru neachitate, dacă celelalte capete de cerere sunt legal timbrate.
Soluţia instanţei de apel s-a fondat, în mod legal, pe criteriul de echitate avut în vedere de legiuitor la edictarea art. 14 şi care relevă intenţia acestuia de a nu se aplica sancţiunea anulării întregii acţiuni, dedusă mai ales din folosirea sintagmelor "finalitate diferită" şi "taxa de timbru se datorează pentru fiecare capăt de cerere în parte".
"Finalitatea diferită" în accepţiunea art. 14 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru rezultă din cauza juridică a fiecărei solicitări şi a faptului că fiecare dintre ele ar fi putut face obiectul unei acţiuni distincte, în lipsa unei interdependenţe între acestea.
În cazul în care o cerere de chemare în judecată are mai multe capete de cerere, cu finalitate distinctă, instanţa judecătorească trebuie să calculeze taxa datorată pentru fiecare capăt în parte, să arate reclamantului acest mod de calcul în vederea contestării pe calea cererii de reexaminare şi să-i pună în vedere să îndeplinească obligaţia de plată, acordând un termen în acest sens, aspect reţinut legal de instanţa de apel.
Împrejurarea că s-a formulat o acţiune unică în pretenţii nu este de natură să conducă la concluzia că litigiului ar avea un singur capăt de cerere, având în vedere că obiectul litigiului îl reprezintă plata unor sume de bani de către pârâţi în solidar sau de către unul dintre pârâţi singur, iar în cadrul aceluiaşi litigiu, este posibil să existe mai multe capete de cerere, principale şi/sau accesorii, care să aibă un obiect cu finalitate diferită, dar de aceeaşi natură.
Prin urmare, taxarea cererii de chemare în judecată, chiar dacă are ca obiect pretenţii, trebuie să se facă cu respectarea dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 146/1997, deoarece reclamanta urmăreşte prin prezentul demers procesual obţinerea unor despăgubiri distincte din fapte culpabile diferite, adică fiecare pretenţie în parte se constituie într-un capăt distinct de cerere.
În mod corect, instanţa de control judiciar a constatat că taxa judiciară de timbru în cuantum de 728.047 lei a fost stabilită de prima instanţă prin încheierea din data de 18 decembrie 2012, în raport de cuantumul pretenţiilor iniţiale, deoarece până la acel moment nu intervenise micşorarea cuantumului pretenţiilor reclamantei. Restrângerea acestor pretenţii a avut loc la termenul din data de 05 februarie 2013, prilej cu care prima instanţă nu a soluţionat chestiunea prealabilă a timbrajului, în sensul că nu a precizat dacă, în raport de noul cadrul procesual sub aspectul obiectului, se impune sau nu menţinerea obligaţiei de plată a diferenţei de taxă judiciară de timbru în cuantumul iniţial de 728.047 lei. La aceeaşi dată, instanţa de fond a supus dezbaterii contradictorii a părţilor şi a soluţionat excepţia insuficientei timbrări a cererii de chemare în judecată în sensul admiterii.
În aceste condiţii, contrar susţinerilor recurenţilor-pârâţi, s-a reţinut cu justeţe că reclamanta nu a beneficiat de termenul legal de 3 zile pentru a putea contesta, pe calea cererii de reexaminare, modul de stabilire a taxei judiciare de timbru în privinţa cererii în pretenţii, astfel cum a fost precizată, conform art. 18 alin. (2) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru.
Despăgubirile pretinse de reclamantă se referă la fapte prejudiciabile distincte, fiecare presupunând administrarea unui probatoriu adecvat şi separat, circumscris fiecărei situaţii ilicite invocate.
Aşa fiind, o soluţie de anulare în integralitate este nelegală prin raportare la faptul că textul art. 20 alin. (2) din Legea nr. 146/1997 trebuie interpretat şi aplicat coroborat cu art. 14 din acelaşi act normativ, ceea ce înseamnă că prin sancţiunea anulării cererii se înţelege, în fapt, anularea fiecărui capăt de cerere netimbrat.
Reţinând şi incidenţa art. 6 din C.E.D.O., care reglementează accesul liber la justiţie, în. mod legal, instanţa de apel a arătat, sub acest aspect, faptul că prima instanţă a greşit atunci când a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, anulând ca insuficient timbrată acţiunea fără a ţine seama, totodată, de existenţa unor capete distincte de cerere timbrate la valoarea iniţială.
C.E.D.O. a reţinut în mod constant în jurisprudenţa sa, cu ocazia analizării dreptului la un proces echitabil şi accesul la justiţie, că dreptul la justiţie nu este absolut, ci el se pretează la limitări pentru că el comandă, prin chiar natura sa, o reglementare din partea statului, care are alegerea mijloacelor de a se ajunge la atingerea acestui scop (cauza Tolstoy Miloslovski vs. Regatul Unit, 13 iulie 1995).
Nu în ultimul rând, curtea a stabilit că taxele judiciare de timbru sau diverse alte sume de bani pe care trebuie să le plătească reclamantul, "pot fi obstacole în calea accesului la justiţie" chiar dacă ele nu sunt incompatibile cu art. 6 din C.E.D.O.
Trebuie reţinut că în plan procesual, accesul liber la justiţie se concretizează în prerogativele pe care le implică dreptul la acţiune, ca aptitudine legală ce este recunoscută de ordinea juridică oricărei persoane fizice sau juridice (cauza SC M. SRL şi Jacob contra României, 20 februarie 2008).
În soluţionarea cauzei, instanţa de apel a dovedit pe deplin că a respectat cu rigurozitate spiritul european al echităţii juridice, ţinând cont de toate garanţiile conferite privitoare atât la exercitarea dreptului la apărare, cât şi accesului liber la justiţie, ţinând seama de existenţa unor capete de cerere cu finalitate diferită şi de plata unei taxe judiciare substanţiale (305.338,47 lei), în alte cuvinte, având în vedere principalele crititerii în examinarea încălcării art. 6 din C.E.D.O., respectiv: scopul legitim urmărit şi proporţionalitatea măsurii.
Distinct de cele reţinute, este de amintit practica Curţii Constituţionale care a statuat că impunerea oricărei taxe trebuie să fie urmată de un serviciu sau de o lucrare efectuată în mod direct şi imediat de către organe sau instituţii publice (Decizia nr. 176/6 mai 2003), or, în speţă, reclamanta a achitat o sumă substanţială fără a beneficia de servicii corelative din partea justiţiei, situaţie care este în contradicţie cu însăşi natura şi finalitatea operaţiunii de taxare, cu atât mai mult cu cât întreaga reglementare a Legii nr. 146/1997 are la bază ideea proporţionalităţii.
În acest context, instanţa de apel a reţinut cu justeţe că dispoziţiile art. 20 alin. (2) teza finală din Legea nr. 146/1997, invocate în apărare de către intimaţii-pârâţi, trebuie interpretate în corelaţie cu dispoziţiile art. 23 din acelaşi act normativ privitor la restituirea taxelor judiciare de timbru nedatorate.
Fără a reitera considerentele expuse, se constată că instanţa de apel a interpretat şi a aplicat corect dispoziţiile legale incidente speţei, fiind nefondate şi criticile subsumate motivului de nelegalitate instituit de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. invocat de recurenţii-pârâţi F.R. şi D.R.J.M.
Nu în ultimul rând, contrar susţinerilor recurentului-pârât D.R.J.M., în cauză, nu se poate reţine incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., legea sancţionând denaturarea sau schimbarea înţelesului unei convenţii, dar în dezvoltarea acestui motiv de recurs, pârâtul critică, în realitate, aplicarea greşită a legii.
Pentru toate argumentele care preced, constatând că nu se confirmă motivele de nelegalitate reglementate de prevederile art. 304 pct. 4, 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ. invocate de către recurenţii-pârâţi, hotărârea atacată fiind la adăpost de orice critică, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile declarate de pârâţii F.R. şi D.R.J.M. împotriva Deciziei civile nr. 364 din 17 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, ca nefondate, menţinând decizia instanţei de apel, ca fiind legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de pârâţii F.R. şi D.R.J.M. împotriva Deciziei civile nr. 364 din 17 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică.^astăzi 4 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2042/2014. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2631/2014. Civil. Actiune in raspundere... → |
|---|
