ICCJ. Decizia nr. 1360/2014. Civil. Expropriere. Recurs

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 1360/2014

Dosar nr. 2214/97/2010

Şedinţa publică din 13 mai 2014

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara sub Dosar nr. 2214/97/2010, reclamanţii R.C. şi P.M.F. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat de către S.P.E.E.H.H. SA Bucureşti, să se constate că sunt proprietari, în calitate de fii ai defuncţilor lor părinţi, R.C.A. şi R.V., căsătorită P. şi nepoţi ai defunctului lor bunic, R.I. decedat la data de 10 martie 1986, asupra terenului în suprafaţă de 4499,89 mp, teren ocupat de către pârâta S.P.E.E.H.H. SA din anul 1989 şi expropriat pentru cauză de utilitate publică prin H.G. nr. 392/2002, teren pentru care nu a primit niciun fel de despăgubire; să fie obligat pârâtul să le plătească reclamanţilor, cu titlu de despăgubire, suma de 40.499,01 euro (4499,89 mp x 9 euro/mp) reprezentând preţul real al terenului ocupat şi expropriat, suma de 79.200 RON (4499,89 mp=0,44ha x 9.000 RON/ha/an x 20 ani) sau echivalentul în euro de la data plăţii efective, reprezentând prejudiciul cauzat prin lipsa de folosinţă a terenului ocupat şi expropriat pentru perioada 1989-2010, respectiv contravaloarea produselor şi a recoltei care s-ar fi obţinut de pe acest teren; să se stabilească cel mai scurt şi posibil termen de plată al despăgubirilor, iar plata să fie făcută în RON la cursul oficial de schimb al Băncii Naţionale a României din data efectivă a plăţii. S-au solicitat cheltuieli de judecată.

Pârâtul a depus întâmpinare prin care a invocat excepţiile inadmisibilităţii şi prematurităţii formulării acţiunii reclamanţilor, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a S.P.E.E.H.H. SA, iar pe fondul cauzei a cerut respingerea acţiunii ca neîntemeiată. Prin notele de şedinţă, pârâtul a invocat şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru folosul de tras, pe perioada1989-2007.

Reprezentanta pârâtului S.P.E.E.H.H. SA a formulat cerere de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice.

Prin întâmpinare, chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, şi pe fond a cerut respingerea cererii ca neîntemeiată.

Prin încheierea de şedinţă din 15 octombrie 2010 instanţa a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului şi excepţia inadmisibilităţii, restul excepţiilor fiind unite cu fondul cauzei.

Prin sentinţa civilă nr. 133/2013, Tribunalul Hunedoara a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chematului în garanţie Ministerul Finanţelor Publice, precum şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru folosul de tras solicitat de reclamanţii R.C. şi P.M.F. pentru perioada 1990-2001.

A respins excepţia prematurităţii şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor R.C. şi P.M.F.

Pe fond, prima instanţă a admis în parte acţiunea reclamanţilor, a constatat că aceştia au calitate de persoane expropriate, cu privire la terenul agricol în suprafaţă de 4436 mp, identificat conform raportului de expertiză întocmit de experţii C.A., I.D. şi I.V.

A fost obligat pârâtul Statul Român, reprezentat de S.P.E.E.H.H. SA, să plătească reclamanţilor suma de 153.573 RON cu titlu de despăgubiri, din care 113.118 RON reprezentând contravaloare teren şi 40.455 RON reprezentând folos de tras, pe perioada anilor 2002-2010, precum şi suma de 4.400 RON cheltuieli de judecată.

A fost respinsă în rest acţiunea principală şi de asemenea a fost respinsă cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Statul Român reprezentat de S.P.E.E.H.H. SA Bucureşti în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a analizat cu precădere excepţiile invocate de părţi, reţinând următoarele:

Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chematului în garanţie Ministerul Finanţelor Publice s-a constatat că, raportat la dispoziţiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 şi art. 2 din H.G. nr. 392/2002, nu există nicio obligaţie de garanţie instituită în sarcina Ministerului Finanţelor Publice faţă de reprezentanta pârâtului S.P.E.E.H.H. SA, care se află în subordinea Ministerului Economiei şi Comerţului, această excepţie fiind apreciată ca fondată.

În ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor R. s-a reţinut că este nefondată, de vreme ce prin H.G. nr. 392/2002 s-a dat eficienţă Decretului nr. 40/1989, declarându-se de utilitate publică şi expropriate în favoarea statului toate terenurile necesare amenajării hidroenergetice a râului S., pe sectorul S1-S2, cu toate consecinţele ce decurg din Legea nr. 33/1994. Prin urmare, toţi proprietarii sau moştenitorii acestora care fac dovada că au calitatea de persoane expropriate dobândesc calitate procesuală activă în cauză. Mai mult, odată cu apariţia Legii nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, care completează cadrul legal instituit de Legea nr. 33/1994 şi persoanele expropriate dobândesc calitatea procesuală activă putându-şi valorifica drepturile cuvenite în justiţie.

Referitor la excepţia prematurităţii acţiunii, s-a reţinut că în pofida tuturor diligenţelor depuse de persoanele expropriate pentru a intra în posesia cuvenitelor despăgubiri pentru terenul expropriat, S.P.E.E.H.H. SA nu a respectat şi nu a parcurs procedura prevăzută de lege, astfel că nu îşi poate invoca propria turpitudine în cauză.

Referitor la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru folosul de tras solicitat de reclamanţi pe perioada 1989-2007, s-a apreciat că aceasta trebuie analizată distinct în funcţie de cronologia în care s-au desfăşurat raporturile juridice dintre părţi. Astfel, pentru perioada 1990-2001, când pârâtul prin reprezentanta sa S.P.E.E.H.H. SA a procedat la o expropriere de facto a terenurilor deţinute de antecesorii reclamanţilor, dreptul la acţiune în despăgubiri al acestora este prescris raportat la dispoziţiile art. 13 şi art. 8 din Decretul nr. 167/1958. Odată cu apariţia H.G. nr. 392/2002, situaţia juridică a terenului se clarifică, acesta fiind expropriat de jure, astfel că în speţă nu mai sunt aplicabile dispoziţiile dreptului comun, ci legea specială care reglementează situaţia exproprierii pentru utilitate publică, respectiv Legea nr. 33/1994, care nu face vorbire de prescripţia dreptului la acţiune în despăgubiri, expropriatorul recunoscând exproprierea şi având obligaţia de a despăgubi pe expropriat. Prin urmare, faţă de aceste considerente, instanţa a respins excepţia prescripţiei invocată de pârât pentru perioada 2002 şi până la data introducerii acţiunii.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut că la începutul anului 1990, prepuşii S.P.E.E.H.H. SA au procedat la decopertarea terenurilor agricole riverane albiei râului S., la confluenţa cu râul M., în scopul înfăptuirii amenajării hidroenergetice a râului S. pe sectorul S1-S2, potrivit Decretului nr. 40/1989. Această lucrare de amenajare hidroenergetică s-a pornit în lipsa unui cadru legal explicit şi fără acordarea de despăgubiri proprietarilor terenurilor afectate, în situaţia în care regimul juridic al acestor terenuri nu era stabilit, Legea nr. 18/1991 nefiind adoptată la data începerii lucrărilor.

Odată cu apariţia H.G. nr. 392/2002, întreaga lucrare de amenajare hidroenergetică a fost declarată de utilitate publică de interes naţional urmând ca toate suprafeţele de teren afectate să fie expropriate în favoarea Statului Român reprezentat prin S.P.E.E.H.H. SA Bucureşti. Nici în acest nou context legislativ, pârâta S.P.E.E.H.H. SA nu a depus diligenţele necesare şi nu a reuşit parcurgerea procedurii de acordare a despăgubirilor persoanelor expropriate, situaţie care trenează şi în prezent, astfel încât proprietarii terenurilor afectate de lucrările de amenajare se găsesc în situaţia de a fi lipsiţi atât de folosinţa, cât şi de dreptul de a dispune de terenurilor lor, pentru o perioadă de peste 20 de ani.

În această situaţie se află şi reclamanţii, care, în calitate de moştenitori ai proprietarului tabular R.I., aspect dovedit cu actele de stare civilă depuse la dosar, au fost lipsiţi de dreptul de a folosi şi de a dispune de terenurile lor în suprafaţă de 4436 mp, ce au fost ocupate abuziv, iniţial, astfel cum rezultă din declaraţia martorului B.I.

Terenul a fost identificat şi evaluat prin raportul de expertiză întocmit în cauză de experţii I.D., C.A. şi I.V., stabilindu-se şi valoarea beneficiului nerealizat de reclamanţi prin lipsirea lor de folosinţa terenului.

Potrivit dispoziţiilor art. 1-art. 4 şi art. 26 din Legea nr. 33/1994, despăgubirea ce se cuvine persoanelor expropriate se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului, care în speţă se cuantifică în beneficiul nerealizat de reclamanţi reprezentând contravaloarea producţiei agricole anuale pe perioada în care aceştia au fost lipsiţi de folosinţa terenului. Instanţa de fond a avut în vedere valoarea reală a terenului în sumă de 113.118 RON calculată la 25,5 RON/mp, potrivit variantei 1 din raportul de expertiză, precum şi venitul mediu net ce se putea realiza într-un an agricol pe acest teren, estimat la 4.495 RON/an.

În ceea ce priveşte perioada pentru care li se cuvine reclamanţilor folosul de tras, s-a reţinut că în mod legal şi echitabil aceasta se datorează din anul 2002, şi până în prezent, întrucât odată cu apariţia H.G. nr. 392/2002, se clarifică situaţia juridică a terenurilor, ca fiind terenuri expropriate, reprezentanta pârâtului S.P.E.E.H.H. SA fiind recunoscută de la această dată ca beneficiar de jure al exproprierii de facto înfăptuită din 1990.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Statul Român prin S.P.E.E.H.H. SA, iar prin decizia civilă nr. 78 din 31 octombrie 2013 a Curţii de Apel Alba-Iulia, secţia I civilă, s-a admis apelul pârâtului, s-a schimbat în parte hotărârea instanţei de fond în ce priveşte cuantumul despăgubirilor, reprezentând folosul de tras, fiind redus cuantumul acestor despăgubiri pe perioada 2007-2010 la suma de 13.485 RON (4.495 RON/an x 3 ani), fiind menţinută în rest hotărârea instanţei de fond.

Pentru a pronunţa această hotărâre au fost reţinute următoarele considerente:

Reclamanţii sunt moştenitori ai proprietarului tabular R.I., astfel cum rezultă din actele de stare civilă şi extrasele de carte funciară, aspecte necontestate de pârât.

Imobilele în litigiu, înscrise în cartea funciară S.O., au fost cooperativizate, o parte din acestea făcând obiectul restituirii în temeiul legilor fondului funciar, prin titlul de proprietate din 2002. Conform adeverinţei din 2010 a comunei S.O., terenurile ocupate de amenajarea hidroelectrică a râului S. nu s-au restituit, pentru acestea urmând a fi parcurse căile procedurale instituite de Legea nr. 33/1994.

Contrar susţinerilor pârâtului, terenurile în litigiu nu au fost expropriate prin Decretul nr. 40/1989. Prin acest decret s-a aprobat efectuarea de lucrări de investiţii pentru obiectivul „Amenajarea hidroenergetică a râului S. pe sectorul S1-S2”. Pentru executarea acestor lucrări, fostul C.A.P. a avizat favorabil exproprierea unei suprafeţe de 59,92 ha teren, însă nu s-a făcut dovada că terenul în litigiu face parte din această suprafaţă. În procesul-verbal din 28 noiembrie 1990 au fost identificate topografic imobilele expropriate prin Decretul nr. 40/1989, iar terenul aparţinând antecesorului reclamanţilor nu se regăseşte între aceste imobile. Ca urmare, susţinerea pârâtului în sensul că terenurile au fost expropriate prin Decretul nr. 40/1989 nu sunt fondate.

Imobilele în litigiu au fost expropriate prin H.G. nr. 392/2002 prin care s-a declarat utilitatea publică de interes naţional a obiectivului „Amenajarea hidroenergetică a râului S. pe sectorul S1-S2”, expropriator fiind Statul Român prin S.P.E.E.H.H. SA.

Expropriatorul a demarat procedura de expropriere şi implicit de acordare a despăgubirilor, notificând proprietarii în acest sens. Astfel pârâtul l-a notificat şi pe antecesorul reclamanţilor. Faţă de această stare de fapt, instanţa de apel a constatat ca nefondate excepţiile invocate de apelant, pentru următoarele considerente.

Prin Decretul nr. 40/1989 s-a aprobat efectuarea de lucrări de investiţii pentru amenajarea hidroenergetică a râului S., lucrări care nu au vizat terenurile în litigiu. Aceste imobile au fost expropriate în 2002, prin H.G. nr. 392/2002, astfel că Legea nr. 33/1994, în vigoare la data emiterii hotărârii menţionate, este pe deplin aplicabilă, neavând relevanţă sub acest aspect împrejurarea că, în fapt, ocuparea terenului a avut loc înainte de declararea utilităţii publice.

De altfel, câtă vreme, până la apariţia H.G. nr. 392/2002 terenurile în litigiu nu erau declarate de utilitate publică, dreptul la acţiune în despăgubiri nu era născut, astfel că nu se puteau obţine despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994, în acest sens fiind şi jurisprudenţa instanţei supreme (decizia civilă nr. 3383/2011).

Nu este lipsită de importanţă nici atitudinea pârâtului care, deşi susţine în prezent că Legea nr. 33/1994 nu este aplicabilă, el însuşi a demarat, cu aproape 10 ani înainte, procedura prevăzută de această lege şi i-a notificat pe antecesorii reclamanţilor, considerând la acel moment că aceştia sunt proprietarii terenurilor şi că li se cuvin despăgubiri conform legislaţiei ce reglementează exproprierea.

Reţinând că exproprierea terenurilor în litigiu a avut loc prin H.G. nr. 392/2002, instanţa de apel a reţinut că nu pot fi primite argumentele apelantului pârât în sensul că reclamanţii puteau beneficia de dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 1/2000, întrucât această dispoziţie este anterioară exproprierii şi ea nu poate produce efecte ultraactiv.

Pentru cele expuse, s-a constatat că instanţa de fond, în mod corect, a respins excepţia inadmisibilităţii.

În ce priveşte excepţia prematurităţii, s-a constatat că susţinerile apelantului sunt de asemenea nefondate, întrucât nu pot fi imputate reclamanţilor nici lipsa procedurilor prealabile stabilite de Legea nr. 33/1994, la care face referire apelantul şi nici lipsa unei despăgubiri echitabile pentru terenurile expropriate şi ocupate de construcţiile hidroenergetice şi de apele lacului de acumulare din zona B.-S1. Contrar susţinerilor apelantului, procedura prevăzută de Legea nr. 18/1991 a fost finalizată, fiind eliberat titlu de proprietate pentru terenurile neafectate de lac, iar pentru cele în litigiu, bunica reclamanţilor care a formulat cerere de restituire, R.E. fost îndrumată la acel moment să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 33/1994.

Nici excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a S.P.E.E.H.H. SA nu a fost primită, câtă vreme prin actul normativ de declarare a utilităţii publice, s-a stabilit că expropriatorul Statul Român este reprezentat de pârâtă (art. 2 din H.G. nr. 392/2002). Aceasta a fost chemată în judecată în calitate de reprezentant al statului şi nu în nume propriu. Ca urmare, în această calitate, pârâta justifică legitimare procesuală, cadrul procesual sub aspectul părţilor fiind corect stabilit.

În ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, s-a constatat că bunica acestora, (defuncta) R.E., a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilelor cooperativizate de la R.I., inclusiv terenurile în litigiu. Dreptul de proprietate al antecesorului reclamanţilor a fost recunoscut atât prin eliberarea titlului de proprietate pentru o parte din imobile, cât şi prin recomandarea făcută de organele statului, în speţă Primăria comunei S.O., de a urma procedura Legii nr. 33/1994 pentru a obţine despăgubiri pentru imobilele în litigiu care, fiind expropriate, nu mai puteau face obiectul restituirii în natură.

De altfel, îndreptăţirea antecesorului reclamanţilor la despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994 a fost recunoscută de Statul Român prin demararea procedurii prevăzută de legea de expropriere, acesta, după apariţia H.G. nr. 392/2002, notificându-l pe antecesorul lor cu privire la oferta de acordare a despăgubirilor. Această procedură însă nu a fost finalizată, întrucât la data notificării, persoana notificată era decedată, iar reclamanţii nu au avut cunoştinţă de notificare.

S-a reţinut sub acest aspect, că limitele investirii instanţei sunt clar determinate de reclamanţi şi ele vizează cererea de despăgubiri în calitate de persoane expropriate. Expropriatorul nu a formulat vreo cerere prin care să pună în discuţie nulitatea actelor administrative emise în procedura prealabilă prin care i s-a recunoscut antecesorului reclamanţilor calitatea de persoană îndreptăţită la despăgubiri.

Ca urmare, reţine instanţa de apel, dacă s-ar accepta ipoteza, susţinută de apelant, că reclamanţii nu au calitate procesuală activă, s-ar ajunge ca prin promovarea acţiunii de faţă, acestora să li se creeze o situaţie mai grea decât aceea pe care o aveau înainte, în sensul că dacă nu ar fi contestat cuantumul despăgubirilor ar fi fost îndreptăţiţi să primească despăgubirile stabilite de expropriator, astfel cum au fost comunicate prin notificări. În acest sens s-a pronunţat şi instanţa supremă (decizia nr. 5045/2012 a secţiei I civilă).

Faţă de aceste circumstanţe, s-a constatat că reclamanţii justifică legitimare procesuală activă, dreptul lor de proprietate asupra imobilelor în litigiu fiind recunoscut prin decizii ale instituţiilor administrative, astfel că aceştia au un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Sub acest aspect s-a reţinut că potrivit jurisprudenţei constante a C.E.D.O., noţiunea de bun protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 poate să acopere atât bunuri actuale cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un petent poate pretinde să aibă cel puţin o speranţă legitimă să obţină beneficiul efectiv a unui drept de proprietate (Gratzinger şi Gratzingerorea contra Republicii Cehe).

În hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii împotriva României, C.E.D.O. a reanalizat noţiunea de bun, subliniind că pentru a exista o valoare patrimonială nu este suficient ca legea să consemneze un drept de care beneficiază reclamantul, fiind necesar ca şi instituţiile competente potrivit dreptului intern să constate că reclamantul îndeplineşte condiţiile pentru a beneficia de dreptul conferit prin lege. Potrivit principiilor ce se degajă din jurisprudenţa C.E.D.O., „bunul actual” presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate.

În speţă, prin titlul de proprietate din 2002 şi adeverinţa din 2010, Statul, prin instituţiile sale administrative, a recunoscut reclamanţilor îndreptăţirea la reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenurile neafectate de lacul de acumulare şi respectiv la despăgubiri pentru terenul expropriat. Mai mult, expropriatorul a făcut o ofertă de despăgubiri, ceea ce implică şi recunoaşterea dreptului de proprietate al autorului reclamanţilor. Ca urmare, reclamanţii au cel puţin o speranţă legitimă de despăgubiri protejată de Protocolul 1 adiţional la Convenţie.

În temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 statul are dreptul să exproprieze bunuri pentru cauză de utilitate publică. Ceea ce impune art. 1 din Protocolul nr. 1, este ca această lipsire de libertate să fie efectuată numai cu o despăgubire efectivă şi rezonabilă, atât sub aspectul cuantumului cât şi al termenului în care trebuie să intervină (cauza Akkus contra Turciei, cauza Zubani contra Italiei).

În speţă, reţine instanţa de apel, este de necontestat că preluarea în fapt a terenurilor s-a realizat în anii 1991-1992, exproprierea formală operând prin H.G. nr. 392/2002. Reclamanţii, în calitate de moştenitori ai proprietarului tabular, nu au primit nici până în prezent vreo despăgubire, fapt ce impune în sarcina lor o pagubă disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului statuat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

Ca urmare, instanţa de apel a constatat că în cauză reclamanţii au făcut dovada dreptului de proprietate, astfel că sub acest aspect justifică legitimare procesuală activă.

Ca urmare, câtă vreme dreptul de proprietate al proprietarului tabular al imobilelor în litigiu a fost recunoscut, iar reclamanţii au făcut dovada calităţii de moştenitori după acesta, s-a reţinut de către instanţa de apel că nu pot fi primite susţinerile apelantului în sensul că terenurile nu fac parte din masa succesorală a autorului reclamanţilor şi că nu au făcut dovada unei vocaţii succesorale pentru acestea.

Faţă de toate aceste considerente, instanţa de apel a reţinut că excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor este nefondată, fiind respinsă în mod corect de prima instanţă.

Instanţa de apel a constatat ca nefondate şi criticile privind cererea de chemare în garanţie.

Potrivit art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, Statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii, participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor, afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop. Aşa cum s-a reţinut, pârâta nu stă în proces în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al Statului. Această calitate a fost stabilită printr-o normă specială, derogatorie de la dreptul comun, respectiv prin art. 2 al H.G. nr. 392/2002. Ca urmare, se constată că prima instanţă, în mod corect, a respins cererea de chemare în garanţie.

Referitor la criticile apelantului pe fondul cauzei, instanţa de apel a reţinut următoarele:

În ce priveşte despăgubirile reprezentând valoarea terenului expropriat, s-a constatat că prin expertiza şi suplimentul la expertiză efectuate în faţa primei instanţe, experţii au arătat că pe piaţa imobiliară nu se tranzacţionează terenuri similare cu cel în litigiu, întrucât acesta este acoperit de apele lacului S. din anii 1990, astfel că există o imposibilitate obiectivă de determinare a preţului cu care se vând în mod obişnuit imobile de genul celui în cauză.

Experţii au propus mai multe variante de determinare a cuantumului despăgubirilor. Într-o primă variantă, s-a stabilit preţul terenului prin metoda de evaluare a terenului pe bază de profit, metodă recomandată de Ghidul evaluatorilor funciari din România. Pe baza acestei metode, experţii au stabilit un preţ de 25,5 RON/mp, respectiv 5,93 euro/mp.

Într-o altă variantă, experţii au determinat despăgubirile luând în calcul preţurile practicate de S.P.E.E.H.H. SA, Sucursala Haţeg, care a achiziţionat în 2003 şi în 2008 terenuri în zona Haţeg. Potrivit acestei variante, preţul mediu al unui metru pătrat este 8,16 euro.

Experţii au mai propus o variantă de stabilire a preţului terenului în litigiu pe baza ofertei de vânzare şi respectiv de cumpărare a unor terenuri similare, neocupate de apele lacului. În aceste variante, experţii au calculat un preţ de 6,16 euro/mp (pe baza ofertelor de vânzare) şi respectiv un preţ de 9,06 euro/mp (pe baza ofertelor de cumpărare).

În apel, pârâta a solicitat efectuarea unei noi expertize de evaluare a despăgubirilor reprezentând valoarea terenului expropriat, susţinând că nu s-au respectat dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, întrucât instanţa de fond nu a ţinut cont că de valoarea terenului este exagerat de mare în raport cu preţul la care se vând efectiv terenuri în zonă. Pârâta a depus în faţa instanţei un contract de vânzare-cumpărare încheiat în anul 2006, având ca obiect o suprafaţă de 13155 mp pe raza satului C., comuna B.R.

Instanţa de apel a constatat ca nefondate susţinerile apelantului pârât cu privire la valoarea despăgubirilor pentru terenul expropriat.

Dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 prevăd, în ce priveşte calculul cuantumului despăgubirilor, că experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză.

Cum în cauză experţii au arătat că în zonă nu sunt tranzacţii cu imobile de acelaşi fel cu cel în litigiu, iar pârâta nu a făcut dovada unor asemenea tranzacţii (contractul depus neavând relevanţă deoarece este încheiat cu 10 ani în urmă), în mod corect s-a procedat la determinarea acestui cuantum prin alte metode de stabilire a preţului.

Dintre toate variantele, instanţa de fond a ales-o pe cea care a stabilit valoarea cea mai mică, respectiv de 5,93 euro/mp, valoare pe care reclamanţii nu au contestat-o.

Ca urmare, s-a reţinut că prima instanţă a stabilit în mod corect valoarea despăgubirilor, cu respectarea prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, astfel că aceste critici sunt nefondate.

În ce priveşte despăgubirile reprezentând valoarea lipsei de folosinţă, instanţa de apel a constatat că apelantul a adus critici sub un dublu aspect: în primul rând a criticat cuantumul acestora, iar în al doilea rând s-a invocat prescripţia dreptului material la acţiune, susţinând că reclamantul ar fi putut fi îndreptăţit la acordarea acestor despăgubiri doar pe ultimii trei ani, pentru restul perioadei acţiunea în pretenţii fiind prescrisă.

În ce priveşte cuantumul lipsei de folosinţă, se constată că instanţa de fond a administrat proba testimonială, martorul audiat declarând că înainte de a fi inundat, terenul în litigiu era un teren productiv, pe care se cultiva grâu, porumb, cartofi, legume.

Contrar susţinerilor apelantului (care afirmă că instanţa de fond a avut în vedere producţia de grâu), s-a constatat că valoarea lipsei de folosinţă a fost calculată luând în considerare culturile de porumb, cartofi şi legume. De altfel, chiar apelantul susţine că este de notorietate că în zonă se practicau culturi de cartofi şi porumb.

Ca urmare, susţinerile apelantului cu privire la determinarea folosului nerealizat nu sunt fondate, Tribunalul stabilind în mod corect, pe baza probelor administrate, că valoarea despăgubirilor pentru folosul nerealizat este de 4.495 RON/an.

În ce priveşte prescripţia dreptului material al reclamanţilor de a solicita lipsa de folosinţă pe ultimii 20 de ani, s-a constatat că această cerere este una patrimonială, despăgubirile reprezentând lipsa de folosinţă fiind guvernate de regulile răspunderii civile delictuale, respectiv art. 998-art. 999 C. civ. Potrivit art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în speţă, d reptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termen de trei ani.

Terenul în litigiu a fost ocupat de lacul de acumulare încă de la începutul anilor 1990, exproprierea pentru cauză de utilitate publică fiind dispusă numai prin H.G. nr. 392/2002. Temeiul în care se naşte dreptul la despăgubiri pentru folosul nerealizat prin lipsa de folosinţă îl reprezintă ocuparea terenului de către expropriator fără drept, înainte de transferul dreptului de proprietate. Aşadar, aceste despăgubiri izvorăsc dintr-un fapt ilicit, iar potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.

Ca urmare, cererea reclamanţilor de obligare a pârâtului la plata lipsei de folosinţă, ca urmare a ocupării fără drept a terenului, este admisibilă doar pentru ultimii trei ani anteriori introducerii acţiunii, pentru restul perioadei, acţiunea fiind prescrisă. În acest sens este şi practica instanţei supreme (decizia civilă nr. 446/2013, secţia I civilă).

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Statul Român prin S.P.E.E.H.H. SA solicitând modificarea ei în sensul respingerii acţiunii reclamanţilor ca neîntemeiată.

Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 7-pct. 9 C. proc. civ.:

Astfel sub aspectul soluţionării excepţiilor invocate cât şi cu privire la fondul cauzei deduse judecăţii, criticile recurentului vizează modalitatea în care s-a apreciat asupra despăgubirilor privind valoarea terenului expropriat.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 33/1994, se invocă faptul că preluarea terenurilor a avut loc anterior apariţiei Legii nr. 33/1994, motiv pentru care este inadmisibilă formularea unei acţiuni având ca obiect primirea de despăgubiri în baza Legii nr. 33/1994, pentru un teren ocupat anterior apariţiei acestui act normativ.

Astfel, se arată că reclamanţii, prin probatoriul administrat în cauză au demonstrat faptul că terenul ce face obiectul prezentului dosar a fost cooperativizat, aşadar nu a fost preluat din proprietatea şi posesia lor ori a antecesorilor lor în vederea realizării obiectivului de interes naţional „Amenajare hidroenergetică a râului S. pe sectorul S1-S2”, neexistând nici o probă la dosar care să ateste preluarea terenului din proprietatea lor ori a antecesorilor lor.

Ca atare, se arată că preluarea terenurilor s-a făcut în baza Decretului nr. 40/1989 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România şi că s-a probat cu înscrisuri elocvente, această preluare, contrar celor reţinute de instanţa de apel în considerentele deciziei.

Se mai arată că, măsurile pentru realizarea obiectivului de investiţii au fost aprobate prin Anexa nr. 2 la Decretul nr. 40/1989 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România, beneficiarul investiţiei fiind fosta întreprindere E. Haţeg din cadrul Ministerului Energiei Electrice. În cuprinsul Anexei nr. 2 la Decretul nr. 40/1989, la pct. 5, se prevede în mod expres preluarea unei suprafeţe de 685 ha de teren situate în judeţul Hunedoara, în vederea realizării obiectivului hidroenergetic „Amenajare hidroenergetică a râului S. pe sectorul S1-S2: Se aprobă ocuparea şi scoaterea din producţia agricolă şi din fondul forestier a terenurilor necesare începerii execuţiei lucrărilor prevăzute la pct. 4 (lucrările pentru realizarea obiectivului de investiţii Amenajare hidroenergetică a râului S. pe sectorul S1-S2) (...) Terenurile proprietate particulară sau cooperatistă se vor ocupa şi cu acordul deţinătorilor acestor terenuri (...)”.

Or, susţine recurentul, intimaţii-reclamanţii nu au probat în speţă proprietatea particulară a terenurilor în litigiu la momentul ocupării acestora. Dovada în acest sens sunt declaraţia martorului administrată în dosarul de fond şi reţinerile experţilor din cuprinsul raportului de expertiză efectuat în cauză, în condiţiile în care probarea existenţei dreptului de proprietate asupra terenurilor la momentul exproprierii, este condiţie sine qua non pentru însăşi verificarea aplicabilităţii Legii nr. 33/1994 la speţa dedusă judecăţii.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 33/1994, „pot fi expropriate bunurile imobile proprietatea persoanelor (...)”.

Cum reclamanţii nu au făcut dovada deţinerii dreptului de proprietate asupra terenului la momentul exproprierii, în speţă nu poate fi aplicabilă Legea nr. 33/1994, acţiunea întemeiată pe aceste dispoziţii fiind inadmisibilă.

În aceeaşi idee, recurentul învederează că reclamanţii pretind preluarea terenului anterior momentului apariţiei Legii nr. 33/1994, însă îşi întemeiază în drept acţiunea pe dispoziţiile acestui act normativ.

Recurentul mai arată că, în cazul în care instanţa va înlătura critica cu privire la încălcarea de către reclamanţi a principiului neretroactivităţii legii civile, se impun a fi avute în vedere următoarele aspecte:

Potrivit dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, în forma existentă la momentul apariţiei acestei legi reparatorii, „pentru terenurile din extravilanul localităţilor, foste proprietăţi ale persoanelor fizice, care au trecut în proprietatea statului în mod abuziv şi se găsesc incluse în diverse amenajări hidrotehnice, de hidroamelioraţii sau de altă natură, se restituie, în condiţiile legii, foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora suprafeţe echivalente constituite din rezerva existentă la comisiile locale, iar în situaţia în care aceste suprafeţe sunt insuficiente, din domeniul privat al statului, din aceeaşi localitate. În localităţile în care compensarea nu este posibilă se vor acorda despăgubiri foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora, în condiţiile legii.

În cazul în care lucrările pentru care suprafaţa de teren a fost expropriată nu au fost executate sau se află în stadiu de proiect, suprafaţa preluată se restituie, la cerere, foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora”.

Se susţine astfel că articolul vizează exact situaţia existentă în speţă cu atât mai mult cu cât modificările aduse acestui articol prin Legea nr. 247/2005 întăresc această convingere, prin aceea că includ expres instalaţiile hidroelectrice în sfera obiectivelor existente pe terenurile preluate.

În acest sens se face trimitere la forma alin. (1) al art. 4 din Legea nr. 1/2000, urmare modificărilor aduse prin Legea nr. 247/2005: „Art. 4. - (1) Pentru terenurile din extravilanul localităţilor, foste proprietăţi ale persoanelor fizice şi juridice, care au trecut în proprietatea statului şi pe care se găsesc instalaţii hidrotehnice, hidroelectrice sau de hidroamelioraţii, pe care se desfăşoară activităţi miniere de exploatare sau operaţiuni petroliere de dezvoltare-explorare şi exploatare, se restituie, în condiţiile legii, foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora suprafeţe echivalente constituite din rezerva existentă la comisiile locale, iar în situaţia în care aceste suprafeţe sunt insuficiente, din domeniul privat al statului, din aceeaşi localitate sau din alte localităţi, acceptate de foştii proprietari. În cazurile în care compensarea nu este posibilă se vor acorda despăgubiri foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora, în condiţiile legii”.

În acest context, faţă de imposibilitatea reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu în baza Legii nr. 18/1991 în contextul preluării/exproprierii de către stat a terenurilor în cauză; faţă de pretinsa afectare a terenurilor „Amenajării hidroenergetice a râului S. pe sectorul S1-S2”, recurentul susţine că intimaţii-reclamanţi aveau posibilitatea solicitării de despăgubiri în baza Legii nr. 1/2000, demers pe care însă, nu au înţeles să îl întreprindă.

În acest context nu putea fi primită formularea în baza Legii nr. 33/1994, la momentul anului 2010, a unei acţiuni de reparare a prejudiciului suferit prin preluarea unor terenuri de către stat, câtă vreme preluarea terenului a fost făcută anterior momentului apariţiei acestui act normativ, iar legiuitorul a reglementat expres situaţia regăsită în prezenta speţă în cadrul legilor reparatorii elaborate de-a lungul timpului (a se vedea Legea nr. 1/2000).

În acest sens, se arată că, deşi instanţa de apel reţine în considerentele deciziei atacate criticile privind susţinerea inadmisibilităţii acţiunii întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 33/1994, totuşi în mod greşit soluţionează excepţia, apreciind eronat actul dedus judecăţii.

Recurentul arată că prin Decretul Consiliului de Stat nr. 40/1989 s-a aprobat scoaterea din producţia agricolă şi ocuparea a 685 ha şi începerea lucrărilor pentru realizarea obiectivului de investiţii „Amenajarea hidroenergetică a râului S. pe sectorul S1-S2” şi a lucrărilor conexe, înainte de aprobarea proiectului de execuţie. Acest act este cel prin care a fost preluat terenul pentru efectuarea investiţiei în discuţie, terenul intrând în proprietatea statului. Din acest moment nu au mai operat transformări în ce priveşte deţinătorul proprietăţii.

Or, în contextul în care terenurile au fost colectivizate şi trecute în proprietatea fostelor C.A.P., din patrimoniul cărora au fost preluate şi expropriate pin decret emis anterior anului 1990, este discutabilă incidenţa Legii nr. 33/1994, cu atât mai mult cu cât aceasta presupune aplicarea retroactivă a unei legi, cu privire la un teren expropriat înainte de intrarea ei în vigoare.

Reţinerile instanţei de apel cu privire la faptul că prin Decretul nr. 40/1989 s-a aprobat, de fapt, efectuarea de lucrări de investiţii pentru amenajarea hidroenergetică a râului S., lucrări care nu au vizat terenurile în litigiu, nu pot fi primite având în vedere că prin acest decret s-a aprobat scoaterea din producţia agricolă, ocuparea şi începerea lucrărilor pentru realizarea obiectivului de investiţii precum şi a lucrărilor conexe, înainte de aprobarea proiectului de execuţie.

Faţă de toate susţinerile de mai sus, recurentul apreciază că se impune admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii astfel cum ea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 33/1994.

În ceea ce priveşte excepţia prematurităţii introducerii acţiunii, criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează următoarele aspecte:

Astfel, prematuritatea promovării acţiunii, în opinia recurentului, este susţinută şi de aspectul nedovedirii existenţei procedurii declanşate în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 18/1991.

Tot cu referire la acest aspect, se arătă că, potrivit principiului de drept „electa una via non datum recursus ad alteram”, prin introducerea prezentei acţiuni atât timp cât nu a fost făcută dovada finalizării procedurii pe Legea nr. 18/1991, reclamanţii trebuiau sancţionaţi cu respingerea acţiunii ca fiind prematur introdusă.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesual pasive a S.P.E.E.H.H. SA, se arată că în faţa instanţelor de fond şi apel s-a făcut trimitere la contractul de concesiune a bunurilor care alcătuiesc domeniul public şi a terenurilor pe care acestea sunt amplasate, din 27 decembrie 2004, prin care a preluat în concesiune bunurile proprietate publică a statului din domeniul producerii energiei electrice în centrale hidroelectrice şi terenurile pe care acestea sunt amplasate, în scopul exploatării, reabilitării, modernizării, retehnologizării, precum şi construirii de noi amenajări hidroenergetice, conform programelor de investiţii.

În opinia recurentului, este dovada clară a faptului ca S.P.E.E.H.H. SA nu este proprietară a obiectivelor hidroenergetice ce au făcut obiectul H.G. nr. 392/2002, ci proprietar al acestor obiective şi al terenurilor pe care ele sunt amplasate este Statul Român, care a concesionat aceste obiective şi terenuri societăţii noastre, în vederea realizării unei activităţi de interes naţional.

În acelaşi sens, s-a mai susţinut că obiectivul de interes naţional „Amenajare hidroenergetică a râului S. pe sectorul S1-S2” este realizat din fonduri speciale, puse la dispoziţie de la bugetul de stat şi nu din fonduri proprii ale S.P.E.E.H.H. SA, sens în care stau şi înscrisurile depuse la dosar, unde din lista de inventariere a mijloacelor fixe, reiese în mod clar faptul că sunt în discuţie bunuri din domeniul public al statului, nesupuse amortizării.

În acest sens, se apreciază că în speţă, în cazul în care instanţa reţine îndreptăţirea reclamanţilor la, primirea despăgubirilor cerute, nu există fundamentare legală pentru ca acestea să fie reţinute în sarcina S.P.E.E.H.H. SA, ci a Statului Român, prin entitatea în măsură să facă aceste plăţi, Ministerul Finanţelor Publice.

Pe aceste considerente, susţine recurentul, s-a solicitat prin cererea de chemare în garanţie, introducerea în cauză a Ministerului Finanţelor Publice, ca persoană în sarcina căreia rezidă plata despăgubirilor.

Or, susţine recurentul, instanţa de apel a omis să facă referire în cuprinsul deciziei atacate la motivele invocate în susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesual pasive sub aspectul plaţii despăgubirilor, ceea face incident motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

De altfel, cu privire la aceste aspecte doctrina apreciază în sensul că aceasta situaţie se circumscrie clar motivului de recurs statuat de legiuitor în cuprinsul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea putând fi modificată pentru acest motiv.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamanţilor, recurentul învederează că, în speţă, nu este făcută decât dovada unei vocaţii succesorale abstracte a reclamanţilor la succesiunile defunctului lor, şi nicidecum vocaţia concretă pe terenurile aflate în litigiu, astfel cum, de altfel, şi instanţa de fond a reţinut.

În opinia recurentului, probatoriul administrat în speţă nu a dovedit masa succesorală aflată în patrimoniul defunctului proprietar tabular la data decesului, în contextul celor relevate de înscrierile în cartea funciară şi ţinând cont de aspectul colectivizării terenurilor agricole iar reclamanţii nu au dovedit calitatea lor de persoane îndreptăţite a primi despăgubiri în baza legii exproprierii, cu atât mai mult cu cât, cooperativizarea terenurilor antecesorului reclamanţilor din prezenta cauză a dus la stingerea dreptului lor de proprietate.

În contextul în care terenurile nu au putut face obiectul reconstituirii dreptului de proprietate pe baza Legii nr. 18/1991, reclamanţii nu pot justifica un drept asupra acestor terenuri, ele neaflându-se în patrimoniul antecesorului acestora la momentul decesului.

În acest sens recurentul arată că a identificat proprietarii tabulari ai terenurilor afectate obiectivului hidroenergetic şi a notificat prin executor judecătoresc propunerea de preţ făcută cu privire la terenurile expropriate, astfel cum rezultă din actele depuse la dosar. Notificările vizau totodată depunerea de acte doveditoare a calităţii de proprietar pentru respectivele terenuri. Or, este tocmai ceea ce nu a fost făcut de reclamanţii sau antecesorii lor.

Dincolo de faptul că reclamanţii din prezenta cauză nu au formulat în termen legal întâmpinare la propunerea de preţ făcută, în opinia recurentului însemnă că aceştia au acceptat în mod tacit oferta de preţ propusă, însă aceştia nu au depus niciodată actele doveditoare ale calităţii de proprietar al acestor terenuri (certificate de moştenitor, acte de stare civilă, documente de proprietate etc.), ceea ce a condus la imposibilitatea acordării despăgubirilor pentru respectivele terenuri.

O altă critică vizează faptul că instanţa de apel este inconsecventă în cuprinsul hotărârii recurate fiind reţinute aspecte contradictorii. Astfel, pe de o parte s-a reţinut că „reclamanţii nu au avut cunoştinţă de aceste notificări”, iar pe de altă parte s-a reţinut că „pârâta i-a notificat pe aceştia în vederea acordării despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 33/1994.”

De asemenea, greşit reţine instanţa că „reclamanţii nu au avut cunoştinţă de aceste notificări” pentru că „notificările au fost emise pe numele antecesorilor”.

În aceeaşi idee, se susţine că în mod greşit instanţa reţine că „îndreptăţirea reclamanţilor la despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994 a fost recunoscută de Statul Român prin demararea de către pârâtă a procedurii prevăzută de legea de expropriere.

În raport de aceste aspecte, se susţine că aceste aspecte greşit reţinute de instanţa de apel se circumscriu clar motivului de recurs statuat de legiuitor în cuprinsul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea putând fi modificată pentru acest motiv.

Pe fondul cauzei, recurentul susţine că atât instanţa de fond cât şi cea de apel au reţinut eronat îndreptăţirea reclamanţilor la despăgubiri în sumă de 113.118 RON pentru terenul expropriat în suprafaţa de 4436 mp.

Astfel se arată că deşi reclamanţii nu au făcut dovada dreptului de proprietate, aceştia neavând un titlu valabil asupra terenului

Or, atâta vreme cât nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra acestor terenuri, nu se poate invoca aplicarea Legii nr. 33/1994 şi, mai mult decât atât S.P.E.E.H.H. SA a ocupat un teren care la momentul deversării lacului de acumulare era proprietatea fostei C.A.P. şi nu a persoanelor fizice intabulate în cartea funciară, antecesori ai reclamanţilor.

Se susţine astfel că, în mod nejustificat, instanţa de fond şi ulterior şi instanţa de apel au acordat reclamanţilor despăgubirile menţionate în sentinţa de fond, omologând în acest sens concluziile raportului de expertiză, la care a formulat obiecţiuni şi chiar o solicitare de contraexpertiză.

În opinia recurentului, valoarea stabilită de experţi de 5,93 euro/mp este ipotetică şi nereală şi nu respectă prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, experţii reţinând că în zonă nu există o piaţă a terenurilor.

Prin urmare, recurentul susţine că în cauză au fost încălcate dispoziţiile imperative ale art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, în condiţiile în care nu s-a ţinut cont de faptul că valoarea terenului ce face obiectul cererii de despăgubiri este exagerat de mare în raport de valoarea cu care se vând efectiv terenuri în zonă, cu atât mai mult cu cât, în contextul economic actual, tranzacţiile imobiliare sunt în mare parte stopate.

Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 7-pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

În ce priveşte critica legată de modul de soluţionare a excepţiilor de procedură, ce se impun a fi analizate înainte de criticile vizând fondul pricinii, conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ., sunt de reţinut următoarele aspecte:

Soluţia instanţelor de fond şi apel cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii este legală, având în vedere că prin emiterea H.G. nr. 392/2002 şi H.G. nr. 968/2004, s-a recunoscut că, până la declararea utilităţii publice, a operat o expropriere de fapt a terenurilor în litigiu, preluate în anii 1990-1991.

Persoanele supuse procedurii de expropriere nu puteau fi obligate să aştepte sesizarea instanţei de către expropriator, în condiţiile în care terenurile au fost efectiv ocupate de lucrarea de utilitate publică.

În cadrul procedurii de expropriere deja declanşate de expropriator au fost epuizate, anterior formulării acţiunii, fazele premergătoare (ale procedurii de expropriere), respectiv întocmirea documentaţiei de expropriere, formularea ofertelor de despăgubire către persoanele recunoscute ca fiind proprietari, printre care şi autorii reclamanţilor, decedaţi la acel moment, aşa cum rezultă din certificatele de moştenitor depus la dosar.

Susţinerile şi argumentele invocate de recurent în sprijinul excepţiei inadmisibilităţii în sensul că terenurile erau ocupate înainte de apariţia Legii nr. 33/1994 şi că exproprierea a operat în baza Decretului nr. 40/1989 nu pot fi primite.

Prin Decretul nr. 40/1989 s-a aprobat efectuarea de lucrări de investiţii pentru amenajarea hidroenergetică a râului S., lucrările vizând terenurile ce figurează în procesul verbal de identificare a imobilelor pentru care fostul C.A.P. şi-a dat avizul favorabil.

Terenurile în litigiu au fost expropriate prin H.G. nr. 392/2002 şi, prin urmare, legea aplicabilă, în vigoare la data emiterii hotărârii de expropriere era Legea nr. 33/1994.

Nu are relevanţă, sub acest aspect, împrejurarea că, în fapt, ocuparea terenurilor a avut loc înainte de declararea utilităţii publice.

Câtă vreme, până la apariţia H.G. nr. 392/2002, terenurile în litigiu nu erau declarate de utilitate publică, dreptul la acţiunea în despăgubiri nu era născut.

În consecinţă, Înalta Curte reţine că este nefondat argumentul recurentului în sensul că reclamanţii puteau beneficia de dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 1/2000, această dispoziţie fiind anterioară exproprierii, nu poate produce efecte ultraactiv.

Prin urmare, s-a apreciat corect că acţiunea nu poate fi analizată prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 18/1990 şi ale Legii nr. 1/2000.

Critica recurentului vizând modul de soluţionare a excepţiei prematurităţii acţiunii este, de asemenea, nefondată.

Invocându-şi propria culpă, în condiţiile în care a nesocotit dispoziţiile legale cu privire la expropriere, preluând terenurile faptic, fără o justă şi prealabilă despăgubire, pârâtul reproşează reclamanţilor că nu au aşteptat sesizarea instanţei de către expropriator. O asemenea susţinere nu poate fi primită întrucât, aşa cum s-a arătat terenul a fost efectiv ocupat de lucrarea de utilitate publică, în cadrul unei proceduri declanşate de expropriator, a cărei nefinalizare nu poate fi imputată reclamanţilor.

Astfel Înalta Curte reţine, că instanţele de fond şi apel au soluţionat corect şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a S.P.E.E.H.H. SA, sub aspectul plăţii despăgubirilor solicitate de reclamanţi.

Potrivit dispoziţiilor art. 12 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, calitatea de expropriator în înţelesul acestei legi aparţine statului, prin organismele desemnate de Guvern, pentru lucrările de interes naţional şi judeţele, municipiile, oraşele şi comunele, pentru lucrările de interes local.

H.G. nr. 392/2002, prin care s-a dispus exproprierea terenului care face obiectul litigiului, prevede la art. 2 calitatea de expropriator a Statului Român prin S.P.E.E.H.H. SA, aflată sub autoritatea Ministerului Industriei şi Resurselor.

Din interpretarea celor două norme legale rezultă că expropriatorul este, într-adevăr, Statul Român, prin S.P.E.E.H.H. SA, aflată sub autoritatea Ministerului Industriei şi Resurselor, actualmente Ministerul Economiei.

Ca atare, în speţă, calitatea procesuală pasivă nu poate aparţine decât instituţiei abilitate şi indicate expres în actul de expropriere, ca reprezentant legal al Statului Român.

Nici critica referitoare la greşita respingere a excepţiei de fond referitoare la lipsa calităţii procesuale active a reclamanţilor nu este întemeiată.

Instanţa de apel a constatat corect că dreptul de proprietate al antecesorului reclamanţilor asupra terenurilor cooperativizate a fost recunoscut atât prin eliberarea titlului de proprietate (pentru o parte din imobile) din 2002 cât şi a adeverinţei din 2010 emise de comuna S.O., din care rezultă că terenurile ocupate de amenajarea hidroelectrică a râului S. nu s-au restituit, pentru acestea urmând a fi parcurse căile procedurale instituite de Legea nr. 33/1994 .

În speţă, nu s-a contestat că preluarea a operat în anii 1991-1992 şi că reclamanţii, în calitate de moştenitori după proprietarul tabular nu au fost despăgubiţi până în prezent.

Recurentul a invocat în susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active împrejurarea că reclamanţii nu ar fi făcut dovada vocaţiei succesorale pentru terenurile în litigiu, întrucât acestea nu fac parte din masa succesorală rămasă de pe urma proprietarului tabular.

Înalta Curte reţine că vocaţia procesual activă a reclamanţilor este susţinută de art. 4 teza a II-a din Legea nr. 33/1994, iar calitatea lor de moştenitori după defunctul proprietar tabular îi legitimează să formuleze, în calitate de expropriaţi, acţiunea în stabilirea despăgubirilor.

Această concluzie se deduce şi din interpretarea dispoziţiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, susţinută prin edictarea ulterioară a Legii nr. 255/2010, text de lege ce recunoaşte calitatea procesuală activă a expropriatorului doar în ceea ce priveşte exproprierea, per a contrario, în condiţiile în care părţile s-au învoit asupra exproprierii şi îşi dispută doar cuantumul despăgubirii, şi expropriatul având calitate procesuală activă.

Contrar susţinerilor formulate de recurent, cooperativizarea terenurilor proprietatea antecesorilor reclamanţilor nu a condus la stingerea dreptului real, câtă vreme acestea nu au putut face obiectul reconstituirii dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991.

În condiţiile în care este de necontestat calitatea reclamanţilor de moştenitori după proprietarul tabular, conform dispoziţiilor art. 26 din Decretul Lege nr. 115/1938 (preluate şi în art. 28 din Legea nr. 7/1996), dreptul provenind din succesiune este opozabil faţă de terţi, fără înscriere în cartea funciară.

Nici criticile recurentului referitoare la nelegalitatea respingerii cererii de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice nu sunt fondate.

Pentru considerentele deja expuse în analiza motivului de recurs vizând lipsa calităţii procesuale pasive a S.P.E.E.H.H. SA şi având în vedere că Ministerul Finanţelor Publice nu este implicat în niciun fel în ceea ce priveşte exproprierea terenului în litigiu, Înalta Curte reţine că soluţia respingerii cererii de chemare în garanţie este legală, raportat la dispoziţiile Legii nr. 33/1994 şi ale H.G. nr. 392/2002.

Ministerul Finanţelor Publice reprezintă statul numai atunci când acesta nu este reprezentat de alt organ, or, în speţă, această reprezentare este asigurată de societatea pârâtă care funcţionează în coordonarea Ministrului Economiei, cu finanţare integrală de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei (conform H.G. nr. 47/2003), fostul Minister al Industriei şi Resurselor (la momentul adoptării H.G. nr. 392/2002).

Referitor la criticile aduse de recurent cu privire la fondul cauzei, Înalta Curte reţine că sunt neîntemeiate susţinerile acestuia în sensul că reclamanţii ar fi acceptat preţul propus, atitudine dedusă implicit din neformularea întâmpinării la notificări.

În realitate, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, notificările au fost emise pe numele proprietarului tabular R.I., decedat la acel moment, astfel că reclamanţii nu au avut cunoştinţă de preţul propus de expropriator.

Mai mult, în situaţia în care expropriatorul ar fi apreciat că preţul a fost acceptat, ar fi trebuit să treacă la plata despăgubirilor, ceea ce până în prezent nu s-a întâmplat.

Într-adevăr, potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, la calcularea cuantumului despăgubirilor trebuie să ţină seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel, în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză.

Or, în condiţiile în care, aşa cum s-a constatat de către experţi, pe piaţa imobiliară nu se tranzacţionează terenuri similare cu cele din litigiu, întrucât acestea sunt acoperite de apele lacului S. din anul 1990, s-a procedat corect la evaluarea terenurilor pe alte criterii, având în vedere categoria de folosinţă, teren arabil.

Prin urmare, criticile recurentului sub acest aspect sunt nefondate.

Nefondat este şi motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în condiţiile în care hotărârea recurată cuprinde atât motivele de fapt cât şi de drept pe care instanţa şi-a argumentat soluţia, considerentele hotărârii fiind clare, concise, fără elemente contradictorii, contrar celor susţinute de recurent.

Întrucât criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. au fost invocate doar formal, (fără a se arăta care este actul juridic greşit interpretat), nu vor fi analizate.

Pentru toate aceste considerente recursul pârâtului urmează a fi respins ca nefondat, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin S.P.E.E.H.H. SA împotriva deciziei nr. 78 din 31 octombrie 2013 a Curţii de Apel Alba-Iulia, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 mai 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 1359/2014. Civil. Expropriere. Pretenţii....		ICCJ. Decizia nr. 1361/2014. Civil. Expropriere. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 1358/2014. Civil ICCJ. Decizia nr. 1359/2014. Civil. Expropriere. Pretenţii. Recurs ICCJ. Decizia nr. 1361/2014. Civil. Expropriere. Recurs ICCJ. Decizia nr. 1362/2014. Civil. Expropriere. Recurs