ICCJ. Decizia nr. 1489/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1489/2014
Dosar nr. 2529/62/2013
Şedinţa publică din 20 mai 2014
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 84/S/2013, Tribunalul Braşov a respins excepţia autorităţii de lucru judecat.
A respins acţiunea formulata de reclamanta D.A.M.H.G. în contradictoriu cu pârâtul S.R.I. - U.M. X.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţă a reţinut următoarele considerente:
Cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat s-a reţinut că, potrivit art. 1201 C. civ., este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcute de ele şî în contra ior în aceeaşi calitate.
Litigiul anterior, înregistrat în Dosarul nr. 6913/2002 pe rolul Tribunalului Bucureşti, faţă de care s-a invocat excepţia, s-a purtat între aceleaşi părţi ca şi cele din prezentul litigiu, şi a avut ca obiect contestaţie formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, iar prezenta este o acţiune în revendicare, întemeiată pe dreptul comun.
Cele două acţiuni au obiecte diferite, ceea ce a dus la respingerea excepţiei autorităţii de lucru judecat pentru neîndeplinirea condiţiilor cumulative impuse de lege.
Pârâta a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii iar instanţa a reţinut că aceasta nu constituie o excepţie propriu-zisă, ci o apărare de fond,
Cu privire la fondul cauzei instanţa a reţinut următoarele:
Reclamanta a cumpărat imobilul în litigiu la data de 2 decembrie 1946, la acea dată fiind minoră, dreptul astfel dobândit fiind înscris în cartea funciară.
Imobilul a fost preluat de către stat în baza Deciziei penale nr. 123/1949 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a penală, de la tatăl reclamantei, cu toate că adevăratul proprietar era reclamanta.
Prin Decizia nr. 41/1998 a Curţii Supreme de Justiţie a fost casată decizia penală anterior menţionată, cu privire la tatăl reclamantei, G.T.P., s-a dispus achitarea acestuia şi a fost înlăturată pedeapsa complementară a confiscării averii.
După apariţia Legii nr. 10/2001, reclamanta a formulat notificare pentru imobilul înscris în C.F. Braşov, obiect al prezentului litigiu.
Prin Decizia nr. 2 din 1 aprilie 2002 a fost soluţionată notificarea reclamantei, stabilindu-se că aceasta este îndreptăţită la oferta de restituire în echivalent corespunzătoare valorii imobilului, respectiv despăgubiri băneşti în valoare de 2.672.544.737 lei.
Această decizie a fost contestată în instanţă de către persoana care a formulat notificarea şi care are calitatea de reclamantă în prezentul litigiu.
Prin sentinţa civilă nr. 284/2004 a Tribunalului Bucureşti a fost admisă, în parte, contestaţia, a fost desfiinţată Decizia nr. 2/2002 emisă de directorul S.R.I., a fost respinsă cererea reclamantei de restituire în natură a imobilului notificat şi a fost obligat pârâtul S.R.I. să emită o nouă decizie care să cuprindă o nouă ofertă de restituire în echivalent, în cuantum de 62.575 dolari pentru construcţie şi 175.230 dolari pentru teren. Această sentinţa a devenit irevocabilă ca urmare a respingerii cailor de atac,
Pârâta a emis o nouă Decizie cu nr. 54/2011, cu respectarea dispoziţiilor cuprinse în hotărârile judecătoreşti mai sus amintite.
Deşi i s-au acordat despăgubiri pentru imobilul preluat de stat, reclamanta a formulat cerere de revendicare în natură a imobilului, întemeiată pe dreptul comun.
În Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, invocată de reclamantă, s-a reţinut că întrucât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât şi îa cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum şi la relaţia dintre persoanele îndreptăţite ia măsuri reparatorii şi subdobânditori, cărora ie permite sa păstreze imobilele în anumite condiţii expres prevăzute.
Chiar dacă preluarea imobilului de către stat s-a tăcut cu încălcarea dispoziţiilor legale, confiscarea efectuându-se de la tatăl reclamantei, care nu avea calitatea de proprietar, imobilul intra sub incidenţa Legii nr. 10/2001, de procedura căreia reclamanta a uzat, exercitând toate căile de atac prevăzute de aceasta pentru a obţine restituirea în natură a imobilului. Cererea de restituire în natură a fost respinsă de instanţele de judecată.
Referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede ca "pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie".
Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situaţie.
Pe de alta parte. Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât şi anumite termene şi sancţiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.
Art. 6 din Convenţie, care consfinţeşte dreptul la un proces echitabil, nu a putut fi reţinut în cauză deoarece reclamanta a avut acces îa instanţă, în procedura prevăzuta de Legea nr. 10/2001, uzând de această procedură.
Reclamanta a mai invocat prevederile art. 20, 21 şi 41 din Constituţie.
în ce priveşte aceste prevederi s-a reţinut ca art. 41 se referă la dreptul Ia muncă şi nu are legătură cu prezenta cauză, însă instanţa a apreciat că articolul la care partea a făcut referire este art. 44.
S-a apreciat că acordarea de despăgubiri pentru imobilul în litigiu cu titlu de despăgubiri înlătură susţinerea reclamantei în sensul că i s-a mcăicat dreptul de proprietate şi că art. 44 din Constituţie a fost ignorat.
Din examinarea jurisprudenţei C.E.D.O., reflectată în hotărârile de condamnare a României pentru încălcarea art. 1 din Primul Protocol adiţionat Ia Convenţie, se observă că, într-un număr mare de cauze, condamnarea a avut loc în situaţia în care fostului proprietar i se recunoscuse dreptul de proprietate prin hotărâre judecătorească irevocabilă, iar ulterior, în urma declarării recursului în anulare, hotărârea a fost desfiinţată, ceea ce a constituit atât o lipsire de proprietate, ce nu a fost justificată de o cauză de utilitate publică şi nici nu a fost însoţită de despăgubiri corespunzătoare, cât şi o afectare a principiului securităţii raporturilor juridice.
Privarea de bun în absenţa oricărei despăgubiri constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Reclamantei i s-a recunoscut dreptul la despăgubiri, situaţie faţă de care nu s-aputut reţine încălcarea art. 1 din Protocolul 1 Adiţional C.E.D.O.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta D.G.A.M.H. solicitând schimbarea sentinţei apelate în sensul admiterii acţiunii.
Prin Decizia nr. 75/Ap din data de 17 septembrie 2013, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale a confirmat hotărârea primei instanţe, respingând apelul reclamantei, reţinând următoarele considerente:
După apariţia Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, D.G.A.M.H. a formulat, în termenul legal, notificarea din 01 august 2001, prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului „Vila L.", înscris în C.F. Braşov.
Ulterior, S.R.I. a emis Decizia nr. 2 din 01 aprilie 2002, prin care s-a propus acordarea de despăgubiri băneşti în valoare de 2.672.544.737 lei pentru imobilul notificat, petenta contestând prin acţiune în instanţă, modalitatea de restituire şi solicitând acordarea în natură a imobilului.
Pe rolul Tribunalului Bucureşti s-a constituit dosarul având ca obiect contestaţia formulată împotriva Deciziei nr. 2 din 01 aprilie 2002, emisă de S.R.I. în baza Legii nr. 10/2001. în urma soluţionării cauzei instanţa de fond a admis, în parte, acţiunea formulată de contestatoare şi a desfiinţat Decizia nr. 2 din 01 aprilie 2002 emisă de Directorul S.R.I.
Totodată, prin sentinţa civilă nr. 284 din 16.03,2004 instanţa a respins ca neîntemeiată cererea privind restituirea în natură a imobilului Vila L. (fostă Vila V.), situată în Poiana Braşov, judeţul Braşov, înscris în C.F.
Pe cale de consecinţă, s-a reţinut că S.R.I. a fost obligat să emită o nouă decizie cuprinzând o nouă ofertă de restituire prin echivalent, sub forma despăgubirilor băneşti al căror cuantum să corespundă sumelor stabilite prin expertizele efectuate în cauză şi anume: pentru construcţie - 62.575 dolari SUA, în echivalentul în iei la cursul zilei plăţii, iar pentru terenul în suprafaţă de 1.770,80 mp, suma de 175.230 dolari SUA (luând în considerare valoarea de 99 dolari SUA pentru 1 mp), în echivalentul în lei la cursul zilei plăţii.
În urma epuizării căilor de atac-apel şi recurs- hotărârea instanţei de fond a rămas definitiva şi irevocabila, astfel cum rezultă din Decizia nr. 349 din 18 ianuarie 2005, pronunţată în Dosarul nr. 8719/1/2005 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Prin dispoziţiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi, fără să diminueze accesul la justiţie, a adus perfecţionări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispoziţiile art. 6 alin, (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau iară titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 -22 decembrie 1989.
Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi.
De principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzuta de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării.
Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa C.E.D.O. (Cauza Brumărescu contra României - 1997 ş,a.).
Reclamanta din prezenta cauza a utilizat procedura specială impusă de prevederile Legii nr. 10/2001 şi i s-a recunoscut dreptul de a primi despăgubiri pentru imobilul în litigiu, situaţie faţă de care s-a reţinut că prejudiciul produs acesteia, prin preluarea imobilului de către stat, a fost reparat.
în consecinţă, nu s-a putut reţine nici încălcarea dreptului la un proces echitabil deoarece reclamanta a avut acces la instanţă în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 în 3 grade de jurisdicţie.
De asemenea, s-a reţinut că acordarea de despăgubiri pentru imobilul în litigiu înlătură susţinerea reclamantei în sensul că i s~a încălcat dreptul de proprietate şi că art. 44 din Constituţie a fost ignorat. Reclamantei i s-a recunoscut dreptul la despăgubiri, situaţie faţă de care nu s-a reţinut încălcarea art. 1 din Protocolul 1 Adiţional C.E.D.O.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta D.G.A.M.H. invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. şi solicitând modificarea hotărârii atacate, iar în urma soluţionării cauzei, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
În motivarea recursului, recurenta reclamantă a susţinut următoarele:
- Instanţa de apei a respins apelul său fără însă a menţiona în dispozitiv dacă acţiunea este respinsă, ca nefondată, sau ca neîntemeiată.
- Hotărârea instanţei de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină, instanţa făcând o trimitere generala la Legea speciala - pe care o apreciat-o ca fiind legea de drept comun, reţinând contrar Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție că Legea nr. 110/2001 a suprimat posibilitatea recurgerii ia dreptul comun.
În continuare recurenta a a arătat că hotărârea recurată cuprinde motive străine şi contradictorii de natura pricinii cu reţinerea dispoziţilor Legii nr. 112/1995, ca motive de respingere a acţiunii, în situaţia în care legea menţionata nu are incidenţa în cauză, în. raport de natura juridică a cauzei, temei juridic şi obiect.
Totodată, s-a susţinut că motivarea instanţei de apel este în contradicţie cu dispoziţiile legale incidente speţei, în raport de situaţia de fapt şi de drept expusă prin acţiunea introductivă, concluziile scrise şi motivele de apel invocate.
- Instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile legilor speciale de retrocedare, dispoziţiile dreptului comun în materia acţiunilor în revendicare prin comparare de titluri, jurisprudenţa C.E.D.O., relevantă pe parcursul soluţionării cauzei, în apel şi fond, a aplicat şl interpretat greşit Decizia nr. 33 a Înaltei Curții de Casație și Justiție şi art. 20-21 din Constituţia României.
În final, recurenta a susţinut ca acţiunea în revendicare promovata este o acţiune de drept comun, întemeiată pe dispoziţiile dreptului civil român, pe dispoziţiile art. 6 C.E.D.O. și art. 11, 20, 21 din Constituţia României - cu aplicarea şi a „excepţiei din Decizia nr. 33 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, şi care reprezintă mijlocul procedural prin care o persoană cere în justiţie recunoaşterea dreptului său de proprietate asupra unui bun, de care a fost deposedată abuziv, solicitând restituirea în natura de la posesorul neproprietar.
În susţinerea motivelor de recurs reclamanta a arătat şi faptul că despăgubirile acordarte de Statul român nu au fost plătite nici până în prezent rămânând iluzorii şi teoretice.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi. respins, pentru considerentele ce succed;
Prima critică potrivit căreia instanţa de apel nu a menţionat în dispozitivul hotărârii motivul respingerii, nu poate fi primită având în vedere că instanţa a făcut această menţiune în considerentele hotărârii, arătând că "în baza art. 296 C. proc. civ., apelul va fi respins, ca nefondat, iar hotărârea atacată va fi păstrată în întregime" - (fila 22 dosar apel).
Sunt, de asemenea, nefondate susţinerile potrivit cărora hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină; cuprinde motive străine şi contradictorii de natura pricinii.
Într-adevăr, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. reglementează situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii şi vizează nemotivarea unei hotărâri judecătoreşti.
Motivarea hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi susţin decizia adoptată.
Or, în cauză nu se verifică niciuna din ipotezele prevăzute de acest text legal motivat de împrejurarea că instanţa de apel a făcut o analiză ampla, precisă şi conformă situaţiei de fapt şi de drept a cauzei dedusă judecăţii.
De asemenea nu se pot reţine nici elemente de contrarietate sau străine de natura pricinii.
Potrivit circumstanţelor de fapt ale cauzei, astfel cum au fost reţinute de instanţele fondului, anterior introducerii prezentei acţiuni, recurenta reclamanta a formulat notificare pentru imobilul înscris în C.F. Braşov, obiect ai prezentului litigiu. Notificarea a fost soluţionată prin Decizia nr. 2 din 1 aprilie 2002 emisă de directorul SRI, stabilindu-se că reclamanta este îndreptăţită la oferta de restituire în echivalent corespunzătoare valorii imobilului, respectiv despăgubiri băneşti în valoare de 272.544.737 lei.
Nemulţumită fiind, reclamanta a contestat decizia în instanţă, iar prin sentinţa civilă nr. 284/2004, Tribunalului Bucureşti a admis, în parte, contestaţia, a desfiinţat Decizia nr. 2/2002 emisă de directorul S.R.I., a respins cererea de restituire în natură a imobilului notificat şi a obligat pârâtul S.R.I. să emită o nouă decizie care să cuprindă o nouă ofertă de restituire în echivalent, în cuantum de 62.575 dolari pentru construcţie şi 17.5230 dolari pentru teren. Sentinţă a rămas irevocabilă ca urmare a respingerii cailor de atac.
Parcurgerea şi finalizarea procedurii prevăzute de legea specială echivalează cu epuizarea dreptuiui reclamantei la măsurile reparatorii în natură pentru imobilul în discuţie, sens în care sunt efectele principiului eleata una via nori datur recursus ad alteram, dreptul comun neputând fi folosit ca temei pentru complinirea măsurilor reparatorii, obţinute, eventual, nesatisfăcător în procedura Legii nr. 10/2001.
Cu toate acestea, deşi reclamantei î-au fost acordate măsuri reparatorii sub forma despăgubirilor băneşti pentru imobilul preluat de stat de Ia tatăl său, aceasta a formulat prezenta acţiune în revendicare în natură a imobilului, întemeiată pe dreptul comun.
Ori, având în vedere regula eleata una via şi principiul securităţii raporturilor juridice, persoanele care au uzat de procedura Legii nr. 10/2001, cum este cazul în speţă, nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare, întrucât nu s-ar putea obţine o dublă reparaţie.
De asemenea, prin Decizia nr. 33/2008 pronunţată în recurs în interesul legii de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost tranşat raportul dintre legea specială şi dreptul comun, statuându-se în sensul admisibilităţii, acţiunii în revendicare, însă, pe baza principiului speciaiia gemralibm derogării s-a stabilit prioritatea legii speciale; în cazul constatării unor neconcordanţe între legea specială şi Convenţia europeană a drepturilor omului, Convenţia are prioritate, dacă prin aceasta nu se aduce atingere principiului securităţii raporturilor juridice.
Contrar susţinerilor reclamantei, instanţa de apel a aplicat şi interpretat corect dispoziţiile legale incidente în cauză, Decizia nr. 33/2008 pronunţată în recurs în interesul legii de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi jurisprudenţa C.E.D.O. relevantă.
Corect s-a stabilit că prejudiciul produs reclamantei, prin preluarea imobilului de către stat, a fost reparat şi că acesteia nu i-a fost încălcat dreptul ia un proces echitabil deoarece a avut acces la instanţă în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 în 3 grade de jurisdicţie.
Faţă de toate considerentele reţinute, Înalta Curte constată că hotărârea atacată a fost data cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate şi că recursul reclamantei este nefondat, urmând a fi respins ca atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta D.G.A.M.H. împotriva Deciziei nr. 75Ap din data de 17 septembrie 2013 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabila.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 20 mai 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3157/2014. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 164/2014. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
