ICCJ. Decizia nr. 1612/2014. Civil. Acţiune în revendicare. Pretenţii, suspendare executare silită. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1612/2014
Dosar nr. 2515/2/2013
Şedinţa publică din 28 mai 2014
Deliberând asupra cauzei de faţă, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., reţine următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 01 aprilie 2008 pe rolul Judecătoriei Buftea (Dosar nr. 2662/94/2008), completată la data de 09 mai 2008, reclamanta SC S.C. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC A.C.I. SRL, obligarea acesteia să-i lase în liniştită posesie terenul în suprafaţă de 25.000 mp situat în com. Voluntari, judeţul Ilfov; obligarea pârâtei la repunerea terenului în situaţia anterioară tulburării posesiei prin ridicarea cantităţilor de pământ depozitate pe teren în 30 de zile de la data pronunţării hotărârii; obligarea pârâtei la plata sumei de 732.000 lei reprezentând daune materiale şi morale pentru prejudiciul adus prin tulburarea posesiei.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că este proprietara terenului în baza contractului de vânzare cumpărare autentificat din 11 octombrie 2004, stăpânind suprafaţa în litigiu continuu, paşnic, public, plătind taxele şi impozitele aferente.
Începând cu 30 aprilie 2007, pârâta a tulburat liniştita posesie a reclamantei asupra terenului prin depozitarea unei cantități uriaşe de pământ pe suprafaţa în cauză, fără acordul acesteia şi fără a exista vreo convenţie între părţi. Toate demersurile reclamantei către primărie au rămas fără răspuns.
Cât priveşte obligarea SC A.C.I. SRL la plata daunelor solicitate, reclamanta a susţinut că fapta pârâtei a cauzat mari prejudicii societăţii, făcând practic imposibilă folosirea în vreun fel a terenului şi obţinerea de beneficii din exploatarea lui pe perioada ocupării abuzive. Daunele solicitate reprezintă contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului şi beneficiile nerealizate din cauza ocupării acestuia de către pârâtă.
Pârâta a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în ceea ce priveşte cererea formulată în temeiul art. 674 C. proc. civ., precum şi excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Buftea faţă de natura comercială a litigiului dedus judecăţii.
Prin sentinţa civilă nr. 448 din 30 ianuarie 2009, Judecătoria Buftea a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia comercială.
Pe rolul Tribunalului Bucureşti cauza a fost înregistrată sub nr. 8522/3/2009.
Prin sentinţa comercială nr. 8819 din 04 iunie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune ca neîntemeiată, a admis acţiunea formulată de reclamantă şi a obligat pârâta să lase reclamantei în liniştită posesie terenul în suprafaţă de 25.000 mp, situat în com. Voluntari, judeţul Ilfov, înscris în C.F. Voluntari, precum şi să ridice cantităţile de pământ depozitate pe teren în termen de 30 de zile de la data pronunţării hotărârii.
În considerentele hotărârii, judecătorul fondului a reţinut că terenul proprietatea reclamantei are un alt amplasament decât terenul ce face obiectul protocoalelor încheiate de pârâtă cu Primăria Voluntari. În cauză, pârâta a depozitat pământ şi alte materiale pe terenul proprietatea reclamantei începând cu anul 2007, depăşind perimetrul gropii de gunoi pentru care a încheiat protocolul din anul 2000.
A apreciat instanţa că reclamanta este îndreptăţită a pretinde daune pentru prejudiciu suportat prin tulburarea de posesie, însă partea nu a precizat şi dovedit în ce constă suma solicitată, cum s-a calculat lipsa de folosinţă şi beneficiile nerealizate, daunele morale, astfel că nu sunt respectate dispoziţiile art. 1169 C. civ.
Reclamanta SC S.C. SRL a declarat apel în cauză, iar pârâta SC A.C.I. SRL a formulat recurs împotriva aceleiaşi sentinţe.
În şedinţa publică din 26 ianuarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a apreciat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 2821 C. proc. civ., astfel că împotriva hotărârii prin care s-a soluţionat o acţiune posesorie se poate exercita doar calea procesuală a recursului, şi că petitul privind daunele materiale reprezintă o cerere accesorie, natura juridică fiind dată de capătul principal al acţiunii.
Prin Decizia comercială nr. 835 din 01 iunie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a respins ca nefondat recursul formulat de recurenta-pârâta SC A.C.I. SRL Bucureşti, a respins excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta-reclamantă ca neîntemeiată, a admis recursul SC S.C. SRL Bucureşti, a casat în parte hotărârea atacată, a trimis cauza aceleiaşi instanţe pentru judecarea capetelor de cerere privind despăgubirile şi cheltuielile de judecată, a menţinut dispoziţiile hotărârii atacate în ceea ce priveşte soluţionarea acţiunii posesorii.
Curtea a reţinut că instanţa de fond a omis să se pronunţe asupra cererii de privind despăgubirile solicitate de reclamantă, de 732.000 lei, reprezentând daune morale şi materiale pentru prejudiciu produs prin tulburarea posesiei şi asupra cheltuielilor de judecată.
La data de 16 septembrie 2010, reclamanta a depus la dosar o precizare privind modul de calcul al sumei solicitate, constând în contravaloarea lipsei de folosinţă.
În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 20110 din 21 decembrie 2012 (Dosar nr. 8522.01/3/2009), Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a admis în parte cerere reclamantei, a obligat pârâta la plata sumei de 2.065.719 lei, contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului în suprafaţă de 25.000 mp, situat în com. Voluntari, judeţul Ilfov, pentru perioada 30 aprilie 2007 - 30 septembrie 2012, şi la cheltuieli de judecată în sumă de 26.773,19 lei.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că pârâta a obţinut acordul Primăriei Voluntari să depoziteze pământ, provenit din excavaţii, pe groapa de gunoi existentă la N-E faţă de str. Popasului, cu obligaţia nivelării şi amenajării drumului de acces, dar a depăşit limita gropii de gunoi, efectuând această operațiune pe o suprafaţă de 6.321 mp în terenul proprietatea reclamantei; că depozitul de pământ efectuat de pârâtă a împărţit terenul reclamantei în două şi a astupat drumul de acces la întregul teren, cele două secţiuni rămase separate fiind folosite în permanenţă de pârâta pentru a manevra utilajele de depozitare şi transport; că reclamanta este în imposibilitate de a mai valorifica terenul potrivit destinaţiei economice, astfel că sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale. Fapta ilicită constă în depozitarea gunoiului pe 6.878 mp, împărţirea terenului reclamantei în două şi blocarea drumului de acces la întregul teren, precum şi în imposibilitatea de exercitare a dreptului de proprietate asupra întregului imobil; prejudiciul reclamantei constă în împiedicarea, începând cu 30 aprilie 2007, a folosinţei terenului, valoarea daunelor fiind de 515.687 euro, echivalentul a 2.065.719 lei; prejudiciul arătat a fost cauzat de fapta ilicită a pârâtei de depozitare a gunoiului pe terenul reclamantei.
Împotriva acestei hotărâri pârâta SC A.C.I. SRL a declarat apel, susţinând că în mod greşit instanţa de fond a reţinut fapta ilicită în sarcina sa, constând în ocuparea terenului reclamantei, împrejurarea că pârâta este vinovată de săvârşirea faptei ilicite, prejudicierea reclamantei, precum şi existenţa legăturii de cauzalitate dintre fapta pârâtei şi prejudiciul suferit de reclamantă.
La data de 28 iunie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a calificat cererea de apel formulată ca fiind recurs, întrucât obiectul litigiului este prejudiciul pretins de reclamantă prin încălcarea dreptului de posesie şi, în virtutea art. 17 C. proc. civ., acţiunea civilă în pretenţii nu poate avea decât regimul juridic al cererii principale.
În şedinţa publică din 25 octombrie 2013, recurenta SC A.C.I. SRL a solicitat ca instanţa să recalifice calea de atac declarată în cauză, cerere respinsă ca inadmisibilă în raport de calificarea făcută anterior de un complet de doi judecători.
Prin Decizia civilă nr. 2072 din 01 noiembrie 2013, aceeaşi instanţă a respins recursul, ca nefondat, reţinând, în esenţă, că asupra faptei de ocupare a terenului reclamantei şi a drumului de acces s-a pronunţat deja Tribunalul Bucureşti prin sentinţa nr. 8819 din 04 iunie 2009, menţinută prin Decizia comercială nr. 835 din 01 iunie 2010, astfel că nu mai este posibil a se rejudeca fapta ilicită a recurentei. Judecata de faţă are menirea doar de a verifica existenţa acelor condiţii ale responsabilităţii delictuale, dovedite, de altfel, în cauză.
Împotriva acestei decizii şi a încheierilor de şedinţă din 28 iunie 2013, respectiv 25 octombrie 2013, a declarat recurs pârâta SC A.C.I. SRL, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 1 şi 5 C. proc. civ.
În motivarea recursului, pârâta a arătat că în mod greşit Curtea de Apel Bucureşti a recalificat calea de atac formulată împotriva sentinţa civilă nr. 20110 din 21 decembrie 2012 drept recurs prin încheierea de şedinţă din 28 iunie 2013, respingând, de asemenea, în mod nelegal, ca inadmisibilă, prin încheierea de şedinţă din 25 octombrie 2013, cererea de recalificare a căii de atac.
A susţinut că grava eroare judiciară a instanţei de control privind calificarea căii de atac s-a fundamentat pe principiul accesorium sequitur principale şi pe aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 17 C. proc. civ.
Referitor la presupusul caracter accesoriu al acţiunii în răspundere civilă delictuală faţă de acţiunea posesorie, recurenta-pârâtă a menţionat că este vorba de două cereri principale formulate în cadrul aceleiaşi acţiuni, fiind fără relevanţă în stabilirea raporturilor dintre aceste pretenţii ordinea în care ele sunt enumerate.
Nu există niciun element de subordonare între cele două acţiuni, finalitatea celei dintâi fiind aceea de a face să înceteze tulburarea de posesie, iar a celei de-a doua de a obţine despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită de a fi ocupat terenul altei persoane. Prin urmare, este irelevant din această perspectivă dacă a fost sau nu obligată pârâta (printr-o hotărâre judecătorească) să înceteze săvârşirea faptei ilicite.
Cererea în despăgubiri putea fi prima în ordinea de enumerare a pretenţiilor reclamantei deduse judecăţii printr-o acţiune unică.
Se putea foarte bine ca la data acţiunii posesorii să fi încetat tulburarea (şi, deci, acţiunea să fie respinsă), dar ea să fi existat la un moment dat şi să fi fost, totodată, îndeplinite şi celelalte condiţii ale angajării răspunderii, după cum este la fel de posibil, fiind chiar situaţia din speţă, ca tulburarea a cărei încetare s-a dispus în posesorie să nu fie deloc prejudiciabilă - în lanţul cauzal de fapte ilicite tulburarea de posesie nu a avut nicio contribuţie la producerea prejudiciului pretins (ocuparea primară - depozitarea de gunoi este veche şi mult anterioară dobândirii proprietăţii de către reclamantă, pe acelaşi contur/amplasament ca şi în prezent).
În cauză, acţiunea în răspundere civilă delictuală a fost soluţionată distinct de acţiunea posesorie, într-un dosar separat, aceasta întrucât în recurs soluţia de admitere a acţiunii posesorii a fost păstrată, dar soluţia de respingere a acţiunii în despăgubiri a fost casată cu trimitere spre rejudecare. Aşadar, acţiunea în despăgubiri a fost judecată separat de acţiunea posesorie, într-un dosar distinct de cel dintâi.
Faţă de motivarea dată prin încheierea din 28 iunie 2013 soluţiei de calificare ca recurs a căii de atac împotriva sentinţei de primă instanţă, în niciun caz modul în care a judecat, în primul ciclu procesual, instanţa de control judiciar nu leagă instanţa de judecată din al doilea ciclu procesual în ceea ce priveşte căile legale de atac aplicabile hotărârii de primă instanţă pronunţate în rejudecare.
Recurenta a mai arătat că, potrivit art. 17 din Legea nr. 304/2004 şi art. 129 din Constituţia României, căile de atac sunt cele prevăzute de lege; nu există vreo regulă procesuală generală conform căreia întreg regimul procesual al unei cereri accesorii să fie supus regimului procesual al cererii principale.
Or, dispoziţiile invocate de instanţa de recurs, în rejudecare, art. 17 C. proc. civ., reglementează exclusiv prorogarea legală de competenta, nu şi regimul căilor de atac.
De asemenea, principiul accesorium sequitur principale este cu desăvârşire inaplicabil, în condiţiile în care există reglementari legale speciale, exprese şi imperative, în ceea ce priveşte căile de atac.
În consecinţă, chestiunea corectei calificări a căii de atac este extrem de importantă, întrucât cauza se află în rejudecare după casare cu trimitere, iar justa ei soluţionare presupune administrarea probei cu trei expertize tehnice, operaţiune ce nu poate fi făcută de instanţa de recurs.
Prin întâmpinare, intimata-reclamantă a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, susţinând că, prin încheierea din 28 iunie 2013, instanţa în mod corect a calificat calea de atac ca fiind recursul, având în vedere obiectul litigiului - prejudiciul pretins de reclamantă prin încălcarea dreptului de posesie, context în care, conform dispoziţiilor legale - art. 17 C. proc. civ., acţiunea în pretenţii are regimul juridic al cererii principale. Cum acţiunea în despăgubiri formulată de reclamantă reprezintă un capăt accesoriu al cererii în revendicare, admise şi soluţionate în doua etape procesuale - fond şi recurs, aceasta nu poate urma decât aceleaşi etape procesuale.
În primul ciclu procesual cauza a fost soluţionată tot în recurs, în faţa Curţii de Apel Bucureşti, motiv pentru care calificarea căii de atac în prezentul litigiu are autoritate de lucru judecat. De altfel, până la acest moment procesual pârâta nu a criticat aceasta calificare.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 1 şi 5 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Căile de atac, respectiv condițiile în care acestea pot fi exercitate sunt de ordine publică, întrucât se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice cauze care ar putea afecta legalitatea sau temeinicia primei judecăţi.
Ca atare, niciuneia dintre părți nu îi este îngăduit să formuleze și nici să învestească în mod legal instanța cu judecata unei căi de atac, exercitată în afara sistemului căilor de atac prevăzute de lege.
Totodată, una din regulile generale privitoare la exercitarea căilor legale de atac constă în aceea că dreptul de a promova o cale de atac este, în principiu, unic și se epuizează odată cu exercitarea lui, ceea ce presupune că nimănui nu îi este permis de a uza de două sau mai multe ori de una și aceeași cale de atac.
În temeiul dispozițiilor art. 299 alin. (1) C. proc. civ., pot constitui obiect al recursului hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel precum și, în condițiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională.
Totodată, dispozițiile art. 377 alin. (2) C. proc. civ. enumeră categoriile de hotărâri irevocabile ca fiind hotărâri date în recurs, precum și orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs. Împotriva acestora nu se mai poate exercita încă o dată apel sau recurs, potrivit principiului unicității căii de atac.
Potrivit jurisprudenţei constante a C.E.D.O., respectiv a Curţii Constituţionale, prin instituirea de către legiuitor a unor prevederi cu privire la caracterul definitiv și irevocabil al hotărârilor judecătorești nu se încalcă dreptul la acces liber la justiție, așa cum acesta este prevăzut de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nici nu se creează vreo discriminare în sensul celor reținute de art. 16 din Constituția României.
Decizia pronunţată de curtea de apel nu se încadrează în dispoziţiile art. 299 alin. (1) C. proc. civ. , nefiind susceptibilă de recurs, în condiţiile în care invocarea excepţiei nelegalei alcătuiri a instanţei care a pronunţat decizia supusă recursului nu justifică, din perspectiva greşitei calificări a căii de atac exercitate, casarea în condiţiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ. , pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ.
Astfel, Înalta Curte reţine că, în speţă, instanţa de fond a fost învestită cu o cerere prin care reclamanta a solicitat pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispusă încetarea tulburării de posesie începută la data de 30 aprilie 2007.
Ulterior, acţiunea a fost completată cu un al doilea capăt de cerere, prin care reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata daunelor materiale şi morale pentru prejudiciul adus prin lipsa de folosinţă, respectiv pentru beneficiul nerealizat pe perioada 30 aprilie 2007 - 30 septembrie 2012.
În aceste condiţii, Înalta Curte constată că cererea completatoare fundamentată pe dispoziţiile ce reglementează răspunderea civilă delictuală este o acţiune în pretenţii, accesorie cererii principale, acţiunea posesorie, deoarece soluţionarea acesteia depinde de modul de rezolvare a primului petit al cererii de chemare în judecată. Această cerere trebuie apreciată ca fiind accesorie şi pentru că se raportează la capătul de cerere principal formulat în acelaşi proces, nu în procese diferite. De altfel, caracterul accesoriu sau principal al cererii depinde şi de calea procedurală aleasă, iar nu doar de caracterul principal ori accesoriu al dreptului dedus judecăţii.
Acţiunea în pretenţii decurge, conform susţinerilor reclamantei, din săvârşirea faptului ilicit invocat - ocuparea abuzivă a terenului de către pârâtă, astfel încât, numai în măsura în care se rezolvă cererea principală, se analizează şi cererea accesorie, subsecventă acţiunii posesorii.
Înalta Curte reţine că, într-adevăr, o astfel de acţiune privind recuperarea prejudiciului cauzat putea fi formulată şi pe cale separată, iar nu ca o cerere accesorie acţiunii posesorii, însă numai dacă reclamanta ar fi deţinut o hotărâre judecătorească definitivă pronunţată anterior, prin care să fi fost verificate condiţiile răspunderii civile delictuale. Or, o astfel de situaţie nu a fost invocată sau dovedită de recurentă.
În speţa dedusă judecăţii se observă clar raportul de dependenţă ce există între cele două capete de cerere, care nu ar putea fi soluţionate/judecate în altă ordine decât cea propusă de reclamantă. Aceasta întrucât instanţa este chemată mai întâi să constate şi să dispună încetarea tulburării de posesie şi abia mai apoi să încuviinţeze ca, pentru prejudiciul produs, pârâta să fie obligată la daune materiale şi morale.
Înalta Curte mai reţine că, în primul ciclu procesual, prin încheierea de şedinţă din 26 ianuarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, procedând la calificarea căii de atac declarate împotriva hotărârii prin care s-a soluţionat acţiunea posesorie, a apreciat, raportat la dispoziţiile art. 2821 C. proc. civ., că aceasta nu poate fi decât cea a recursului şi că „petitul privind daunele materiale reprezintă o cerere accesorie, natura juridică fiind dată de capătul principal al acţiunii”. Această încheiere nu a fost contestată de pârâtă în raport de dispoziţiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ. la finalul respectivei proceduri.
Ulterior, în urma soluţiei de casare dată de instanţa de recurs, cauza a fost restituită la fond pentru a se pronunţa tribunalul şi asupra cererii privind despăgubirile.
Ca atare, în raport de obiectul litigiului, şi anume prejudiciul pretins de reclamantă prin încălcarea dreptului de posesie, faţă de dispoziţiile art. 17 C. proc. civ. şi de cele expuse anterior, în mod corect, prin încheierea din 28 iunie 2013, pronunţată în calea de atac exercitată împotriva hotărârii instanţei de fond în rejudecare, a fost calificată cererea pârâtei ca fiind recurs.
În categoria cererilor la care se referă art. 17 C. proc. civ. trebuie să fie incluse toate acele cereri care se grefează pe acţiunea principală.
Dispoziţiile citate reglementează prorogarea legală de competenţă, care intervine în cazul în care o instanţă competentă să soluţioneze cererea cu care a fost sesizată de către reclamant devine competentă în temeiul legii să rezolve şi cereri care, în mod obişnuit, nu intră în competenţa sa. Această soluţionare implică analiza cererii accesorii în aceleaşi condiţii ca şi cererea principală, inclusiv sub aspectul căilor de atac exercitate, iar nu cum susţine recurenta. Hotărârea în cauză este supusă în întregul ei căii de atac prevăzute de lege pentru cererea principală.
Mai mult, constată Înalta Curte, în speţă, prin Decizia civilă nr. 2072 din 1 noiembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, supusă prezentului recurs, instanţa reţine că asupra faptei de ocupare a terenului reclamantei şi a drumului de acces s-a pronunţat deja Tribunalul Bucureşti prin sentinţa nr. 8819 din 14 iunie 2009, menţinută prin Decizia comercială nr. 835 din 1 iunie 2010, astfel că nu mai este posibil a se rejudeca fapta ilicită a pârâtei.
Această împrejurare justifică, prin urmare, chiar aplicarea principiului accesorium sequitur principale. Cum în primul ciclu procesual cauza a fost soluţionată tot în recurs în faţa curţii de apel, întrucât aceasta era calea de atac legală după obiectul principal al cererii, conform dispoziţiilor Codului de procedură civilă, în rejudecare se aplică aceleaşi reguli în ceea ce priveşte cererea nesoluţionată iniţial.
În cauză, casarea în parte, dispusă de instanţa de recurs, nu semnifică separarea celor două capete de cerere, pentru ca acestea să se judece separat, ci, dimpotrivă înseamnă că acea instanţă a reţinut că parte a sentinţei instanţei de fond este temeinică şi legală, iar, în ceea ce priveşte alte aspecte, soluţia este greşită. Împrejurarea că în rejudecare instanţa a analizat doar un capăt de cerere, cel referitor la despăgubiri, nu înseamnă că s-a judecat separat, ci doar că pentru primul capăt de cerere a fost menţinută soluţia dată la fond de către instanţa de control judiciar.
În consecinţă, întrucât chestiunea corectei calificări a căii de atac nu a fost înlăturată de Înalta Curte, nici critica fundamentată pe dispoziţiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ. nu poate fi avută în vedere cu referire la încheierea de şedinţă din 28 iunie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.
Înalta Curte constată, de asemenea, că, în şedinţa publică din 25 octombrie 2013, pârâta SC A.C.I. SRL a solicitat ca instanţa să recalifice calea de atac declarată în cauză, cerere respinsă ca inadmisibilă în raport de calificarea făcută anterior de un complet de doi judecători.
Înalta Curte apreciază, conform considerentelor de mai sus, că încheierea de şedinţă din 25 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, este legală. Întrucât anterior instanţa de judecată se pronunţase printr-o încheiere interlocutorie, aceasta nu mai putea reveni asupra măsurii dispuse prin încheiere.
În ceea ce priveşte celălalt motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., care include toate neregularităţile procedurale ce atrag sancţiunea nulităţii, cu excepţia celor menţionate la art. 304 pct. 1 - 4 C. proc. civ., precum şi nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs, Înalta Curte constată, pe de o parte, că nu a fost dezvoltat de recurent, iar, pe de altă parte, că o altă neregularitate procedurală sancţionată de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. nu poate fi reţinută în aceste condiţii. De altfel, toate aspectele invocate de recurentă au fost cenzurate anterior prin prisma primei critici formulate.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâta SC A.C.I. SRL împotriva încheierilor de şedinţă din 28 iunie 2013, 25 octombrie 2013 şi împotriva Deciziei nr. 2072 din 1 noiembrie 2013 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.
Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., întrucât recurenta pârâtă a căzut în pretenţii, aceasta va fi obligată la plata sumei de 2.000 lei, către intimata reclamantă SC S.C. SRL, cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat conform chitanţei din 20 mai 2014.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâta SC A.C.I. SRL împotriva încheierilor de şedinţă din 28 iunie 2013, 25 octombrie 2013 şi împotriva Deciziei nr. 2072 din 1 noiembrie 2013 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.
Obligă recurenta-pârâtă la plata, către intimata-reclamantă SC S.C. SRL, a sumei de 2.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 mai 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1609/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1616/2014. Civil → |
|---|
