ICCJ. Decizia nr. 1616/2014. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1616/2014
Dosar nr. 46299/3/2007*
Şedinţa publică din 28 mai 2014
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 46299/3/2007, la data de 19 decembrie 2007, reclamantul M.F. a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 998 şi urm. şi art. 1003 alin. (3) C. civ., în contradictoriu cu pârâţii M.A.N. şi Statul Român, prin M.F.P. Publice, obligarea acestora la plata unor daune materiale şi morale în cuantum de 5.250.000 lei, reprezentând valoarea prejudiciului suferit de către reclamant prin contactarea unei afecţiuni „în timpul şi din cauza îndeplinirii obligaţiilor militare”.
În motivare, reclamantul a arătat că a fost incorporat în cadrul forţelor armate la data de 26 iunie 2002 la U.M. X Vânători de Munte Curtea de Argeş, iar apoi a fost detaşat la U.M. X Sfântul Gheorghe.
Înainte de incorporare a fost verificat şi testat din punct de vedere medical, fizic şi psihic cu ocazia analizelor complete efectuate la primirea ordinului de recrutare şi de incorporare şi, în considerarea stării de sănătate impecabile şi a condiţiei sportive deosebite, a fost repartizat la trupele de elită.
În toată perioada în care a efectuat serviciul militar nu a beneficiat de nicio învoire, permisie sau concediu şi nu a părăsit unitatea decât împreună cu colegii; singurul său contact cu persoane din afara unităţii a fost cu ocazia celor trei serii de vaccinări obligatorii ce i s-au făcut şi la care s-a prezentat împreună cu colegii din pluton.
După o iniţială preselecţie a fost repartizat şi a efectuat cursuri de bucătar, lucrând la bucătăria unităţii militare din Curtea de Argeş, urmând să obţină o diplomă la terminarea stagiului profesional.
În timpul serviciului militar, deoarece se simţea rău, acuzând stări de greaţă, vărsături şi o slăbiciune generală a fost internat şi, în urma investigaţiilor, a fost depistat cu virusul H.I.V., grupa IV O.S.M. (A.R.C.), fiindu-i eliberată în acest sens adeverinţă de Spitalul Militar Braşov, certificatul medical din 21 noiembrie 2002, în cuprinsul căruia s-a menţionat „boală contactată în timpul şi din cauza îndeplinirii obligaţiilor militare”, motiv pentru care consideră că întreaga culpă revine comandantului U.M. X Curtea de Argeş de la acel moment, în calitate de prepus al M.A.P.
Reclamantul a mai precizat că a fost clasat inapt şi lăsat la vatră, în urma investigaţiilor medicale fiindu-i stabilit un handicap grav cu asistent personal permanent, având capacitatea de muncă redusă la 10%. Situaţia fiind definitivă şi fără şanse de supravieţuire, trebuie să beneficieze de un tratament adecvat, cu regim alimentar corespunzător, susţinut cu vitamine şi minerale, de condiţii bune de locuit, de îngrijiri speciale, cu includerea şedinţelor de psihoterapie, pentru a putea exista şansa de prelungire a vieţii.
A mai menţionat reclamantul că după îmbolnăvire a fost exclus din cercurile de prieteni şi cunoştinţe, îndepărtat de către rude, neputându-se integra în societate.
Prin sentinţa civilă nr. 591 din 23 aprilie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor şi, totodată, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantului şi, în consecinţă, acţiunea a fost respinsă ca fiind prescrisă.
Prin Decizia civilă nr. 106/A din 3 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul formulat de reclamant împotriva sentinţei de mai sus.
În considerente, instanţa de apel a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, acţiunea civilă întemeiată pe răspunderea civilă delictuală se prescrie în termenul general de 3 ani. Acesta se calculează de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de aceasta.
Conform susţinerilor părţii, în urma investigaţiilor efectuate asupra stării de sănătate reclamantul a fost depistat cu virusul H.I.V., la data de 21 noiembrie 2002 eliberându-i-se un bilet de externare din Spitalul Militar Braşov, din care rezultă infecţia H.I.V. grupa IV O.M.S. (A.R.C.).
La aceeaşi dată, Spitalul Militar Braşov a emis un certificat medical, în temeiul căruia reclamantul a fost trecut în rezervă şi clasat inapt serviciului militar.
În esenţă, fiind lăsat la vatră pe acest considerent, la numai 4 luni de la încorporare, se poate concluziona că, cel mai târziu la data de 21 noiembrie 2002, reclamantul cunoştea, cu certitudine, elementele necesare atragerii răspunderii delictuale pentru fapta pretins ilicită a prepusului M.A.P., dată de la care începe să curgă termenul general de prescripţie, care s-a împlinit la 21 noiembrie 2005.
Instanţa de apel a mai reţinut că reclamantul nu a făcut nicio dovadă de întrerupere sau suspendare a cursului prescripţiei. Chiar dacă la data de 28 martie 2006 a fost emis un certificat privind încadrarea reclamantului într-un grad de handicap, Comisia de evaluare a persoanelor adulte cu handicap nu a făcut decât să constate, potrivit dispoziţiilor art. 87 din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, gradul de handicap corespunzător, în temeiul tuturor actelor medicale deţinute de parte (rezultate analize, bilet ieşire din spital, trimitere de la medicul de familie, referatul medicului specialist).
Astfel, data certificatului de încadrare în grad de handicap din 28 martie 2006 este fără relevanţă în ceea ce priveşte termenul de la care curge prescripţia dreptului la acţiune. Comisia de evaluare nu are atribuţii în investigarea medicală a subiecţilor ori în stabilirea diagnosticului acestora, ci, în baza unor acte medicale preexistente, decide încadrarea în gradul de handicap pentru ca titularii să poată beneficia de protecţia specială şi de drepturile stabilite în mod legal în beneficiul acestora.
Prin Decizia nr. 289 din 20 ianuarie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul reclamantului M.F. împotriva deciziei de mai sus, a admis apelul declarat de acesta împotriva sentinţei civile nr. 591 din 23 aprilie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a desfiinţat hotărârea primei instanţe şi a trimis cauza spre rejudecare.
Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reţinut că obiectul acţiunii deduse judecăţii îl constituie obligarea pârâţilor la plata daunelor materiale şi morale, pe temeiul răspunderii civile delictuale, ca urmare a infestării reclamantului cu virusul H.I.V. Maladia provocată de acest virus cunoaşte mai multe etape evolutive, în prima etapă a infestării şi, ulterior, în primele luni până la câţiva ani, mulţi dintre bolnavi păstrându-şi capacităţile fiziologice şi funcţionale şi putându-şi continua activitatea profesională.
Pe parcursul evoluţiei bolii, de la momentul cunoaşterii stării de seropozivitate, persoana în cauză trece prin inevitabile schimbări în plan moral şi din punct de vedere economic, bolnavul neputând aprecia la momentul aflării diagnosticului care este prejudiciul concret şi întinderea acestuia, agravarea stării de sănătate având drept consecinţă sporirea treptată a prejudiciului, care echivalează cu apariţia unui nou prejudiciu cu caracter de certitudine.
Este adevărat că, potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, termenul general de prescripţie de 3 ani pentru prejudiciul invocat curge de la data la care cel păgubit a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea, însă consecinţa infestării cu virusul H.I.V. s-a concretizat nu numai într-un prejudiciu determinabil şi imediat evaluabil, dar şi într-un prejudiciu succesiv, care este consecinţa caracterului ireversibil al bolii, dat fiind că boala evoluează, iar consecinţele dăunătoare se produc continuu şi într-o perioadă variabilă de timp.
Nu se poate susţine că reclamantul ar fi trebuit să cunoască la data aflării diagnosticului care va fi întinderea prejudiciului, întrucât evoluţia bolii, reacţia pacientului la tratament, nevoile sale materiale şi consecinţele pe plan moral nu puteau fi cuantificate la acel moment, situaţie faţă de care prescripţia începe să curgă de la momente succesive diferite, pe măsură ce fiecare pagubă este cunoscută efectiv.
Reclamantul a solicitat daune morale şi materiale indicând o sumă globală. În raport de susţinerile părţii şi probele administrate, instanţa trebuia să stabilească în concret în ce constă prejudiciul material şi moral invocat, pe ultimii 3 ani anteriori promovării acţiunii, faţă de faptul că starea de boală este de natură să genereze prejudicii succesive în timp.
Faţă de specificul situaţiei de fapt descrise în acţiune, instanţa trebuia să administreze probele necesare pentru a se stabili când au fost efectuate cheltuielile pentru tratament, regim alimentar, condiţii de locuit, îngrijiri, şedinţe de psihoterapie, acţiunea neputând fi respinsă ca prescrisă dacă acestea au fost efectuate în cei trei ani anteriori promovării acţiunii.
Situaţia este aceeaşi în cazul prejudiciului moral, care nu s-a produs în integralitate la data aflării diagnosticului. Din motivarea acţiunii rezultă că prejudiciul moral se datorează excluderii din societate, situaţie care nu s-a petrecut în ziua aflării diagnosticului, ci, ulterior, pe parcursul evoluţiei bolii, inclusiv în ultimii 3 ani anteriori înregistrării acţiunii pe rolul instanţei.
În consecinţă, în rejudecare instanţa trebuie să stabilească dacă, din totalul pagubei materiale şi morale invocate prin acţiune, cel puţin o parte se localizează, ca moment al producerii, în intervalul termenului general de prescripţie, iar, în caz afirmativ, pentru prejudiciul astfel localizat, urmează a se analiza îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, ce constituie aspecte de fond ale pricinii.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 46299/3/2007* la data de 21 mai 2012.
Reclamantul a depus la dosar cerere precizatoare cu privire la cuantumul daunelor solicitate începând cu luna ianuarie 2005 la zi.
Prin sentinţa civilă nr. 291 din 15 februarie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins acţiunea reclamantului în contradictoriu cu Statul Român, prin M.F.P. Publice, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă şi a respins acţiunea în contradictoriu cu M.A.N., ca neîntemeiată.
Referitor la calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin M.F.P. Publice, s-a reţinut că acţiunea reclamantului, întemeiată pe dispoziţiile art. 998 - 999 şi art. 1000 alin. (3) C. civ., nu precizează care este raportul juridic dedus judecăţii care să angajeze răspunderea civilă delictuală a acestei entităţi, ce are o atare calitate doar în cazurile reglementate de lege.
Cât privește M.A.N., s-a apreciat că are calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât reclamantul pretinde că s-ar fi infectat cu virusul H.I.V. în timpul serviciului militar, fiind depuse la dosar biletul de ieşire din Spitalul Militar Braşov, din care rezultă că acesta este inapt serviciului militar (cu scoatere din evidenţă), precum şi certificatul medical emis de Spitalul Militar Braşov, din care reiese că boala a fost contactată în timpul şi din cauza îndeplinirii obligaţiilor militare.
Pe fond, tribunalul a reţinut, cu privire la prejudiciu ca element esenţial al răspunderii delictuale şi ca rezultat al încălcării dreptului subiectiv la sănătate şi chiar la viaţă, că din cuprinsul înscrisurilor depuse la dosar a rezultat că reclamantul a suferit un astfel de prejudiciu ca urmare a infectării sale cu H.I.V.
Împrejurarea că reclamantul suferă de o boală gravă care i-a atras calificarea acestuia într-un grad de handicap cu asistent personal, potrivit certificatului emis de Consiliul Local sector 1 sub nr. 616/28 martie 2006, precum şi faptul că acesta nu şi-a mai găsit un loc de muncă, fiindu-i afectat nivelul de trai şi chiar existenţa sa, dar şi modificarea atitudinii familiei şi prietenilor atunci când au aflat că este infectat cu virusul H.I.V., au fost de natură a crea reclamantului atât un prejudiciu material, cât şi un prejudiciu moral.
Deşi din cuprinsul certificatului medical eliberat de Spitalul Militar Braşov rezultă că boala a fost contactată în timpul şi din cauza îndeplinirii serviciului militar, din raportul de expertiză efectuat de către I.N.B.I. Dr. Matei Balş reiese că „nu există relaţie de cauzalitate între infectarea cu H.I.V. şi efectuarea stagiului militar”, momentul infectării cu H.I.V. fiind mult anterior înrolării în armată.
Din adresa emisă de I.N.T.S. - Laboratorul Central de Referinţă pentru Infecţiile Transmisibile prin Transfuzie adresată D.L.A.J. a M.A.P. a rezultat că, potrivit testului serologic, respectiv al reactivităţii în W.B. (cel care i s-a făcut şi reclamantului), se poate afirma că la data depistării, respectiv 17 octombrie 2002, infecţia cu H.I.V. - 1 era mai veche de 4 luni, putând data şi de 5 - 10 ani.
Potrivit raportului de expertiză medicală efectuat la Spitalul Clinic de Boli Infecţioase şi Tropicale Dr. Victor Babeş, a rezultat că „în privinţa stabilirii relaţiei de cauzalitate între activităţile corespunzătoare stagiului militar şi infectarea cu H.I.V. nu există date care să ateste posibilitatea infectării cu H.I.V. a reclamantului, în timpul efectuării acestui stagiu.”
Ca atare, tribunalul a constatat că, în afara certificatului medical emis de Spitalul Militar Braşov şi care nu a avut la bază o expertiză medicală de specialitate, întregul material probator, precum şi comportamentul reclamantului anterior încorporării sale, aşa cum acesta a fost reţinut de către Comisia Medicală de la I.N.B.I. - Matei Balş, conduc la ideea că acesta s-ar fi infectat cu virusul H.I.V. anterior datei la care a fost încorporat pentru satisfacerea serviciului militar - 26 iunie 2002.
A mai constatat tribunalul că nu s-a administrat nicio probă din care să rezulte existenţa unei fapte ilicite săvârşite de către M.A.N. sau de către prepusul său, comandantul U.M. X Curtea de Argeş, de la momentul la care reclamantul a fost încorporat şi nici existenţa unui raport de cauzalitate între prejudiciul creat, şi de necontestat, prin îmbolnăvirea cu H.I.V. a lui M.F. şi vreo faptă a acestui pârât.
Ca atare, în lipsa existenţei faptei ilicite, potrivit art. 998 - 999 şi 1000 alin. (3) C. civ., nu se poate reţine nici existenţa vinovăţiei faţă de acest pârât.
Prin Decizia civilă nr. 209/A din 30 septembrie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva hotărârii mai sus arătate.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a constatat că la dosar există două rapoarte medico-legale, precum şi concluziile Comisiei Medicale din cadrul I.N.B.I. Matei Balş, care conduc la ideea că reclamantul s-ar fi infectat cu virusul H.I.V. anterior datei la care acesta a fost încorporat pentru satisfacerea serviciului militar.
De asemenea, a reținut că susţinerea că instanţa de fond nu a dat valoare juridică unei expertize efectuate de I.N.B.I. Dr. Matei Balş, în care se precizează că nu există date certe care să poată stabili cu certitudine momentul infectării cu H.I.V., nu poate fi primită, întrucât ulterior această concluzie a fost înlăturată de Comisia Medicală de la I.N.B.I. Matei Balş. Totodată, la dosar există şi concluziile Spitalului de Boli Infecţioase şi Tropicale Dr. Matei Balş, iar institutul de specialitate a concluzionat că „la data depistării, respectiv 17 octombrie 2002 - infecţia H.I.V. - era mai veche de 4 luni, putând data şi de 5-10 ani”.
Or, sarcina probei revenea reclamantului, conform art. 1169 C. civ., care, însă, nu a înlăturat concluzia potrivit căreia infecţia cu H.I.V. exista anterior încorporării sale.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul M.F., întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, recurentul a arătat că instanţa de apel se află într-o gravă confuzie cu privire la actele şi probele administrate în cauză.
Astfel, această instanţă reţine că la dosar există deja două rapoarte medico-legale, precum şi concluziile Comisiei Medicale din cadrul I.N.B.I. Matei Balş. În realitate, dat fiind specificul afecţiunii şi imposibilităţii efectuării unei expertize medico-legale la I.N.M.L., instanţa de fond a cerut iniţial părerea Comisiei Medicale din cadrul I.N.B.I. Matei Balş şi, ulterior, admiţând obiecţiunile formulate, Spitalului Clinic de Boli Infecţioase şi Tropicale Dr. V. Babeş.
Într-o atare eroare, instanţa de apel nu a avut nicidecum în vedere „contraexpertiza”, respectiv raportul efectuat ulterior de Spitalul Clinic de Boli Infecţioase şi Tropicale Dr. V. Babeş, care contrazice prima opinie exprimată de experţi. În apel, reclamantul a criticat şi neluarea în calcul de către prima instanţă a concluziilor expertizei efectuate la Spitalul Clinic de Boli Infecţioase şi Tropicale Dr. V. Babeş, însă instanţa a reţinut în mod eronat, în opinia recurentului, că partea reclamantă a susţinut concluziile expertizei „Matei Balş”.
Recurentul a mai arătat că nici instanţa de fond, nici cea din apel nu au observat că, deşi la momentul descoperirii afecţiunii sale, prin adresa din 21 martie 2008, I.N.T.S. - L.C.R. - I.T.T., primind proba de ser a reclamantului şi diagnosticând-o cu anti H.I.V. 1 Pozitiv, a cerut recoltarea unei probe de control, conform reglementărilor în vigoare, intimatul nu a mai trimis niciodată o nouă probă. Or, conform studiilor în domeniu, era obligatorie retestarea şi efectuarea testului Western - Blot. A doua testare nu numai că ar fi confirmat ori infirmat diagnosticul iniţial, dar ar fi dat şi informaţii suplimentare cu privire la gradul infectării şi la posibilul moment al producerii acesteia.
Elocvente în acest sens sunt Buletinul de Analiză Serologică (fila 97 dosar), precum şi răspunsul pe care M.A.N. l-a primit de la L.C.R.-I.T.T.
În concret, deşi reclamantul făcea parte din forţele armate, iar responsabilitatea cu privire la sănătatea acestuia revenea M.A.P., implicit Statului Român, deşi un institut de specialitate - L.C.R.-I.T.T. - solicitase imperativ recoltarea şi trimiterea unei a doua probe, organele de decizie şi-au permis să ignore această cerere şi să sfideze prevederile legii.
În speţă, în mod greşit instanţa de apel reţine şi un „comportament al reclamantului anterior încorporării sale” în conformitate cu cele constatate de Comisia Medicală de la I.N.B.I. Dr. Matei Balş, cu toate că, în urma obiecţiunilor formulate de reclamant, încuviinţate, s-a aprobat efectuarea unei contraexpertize la Spitalul Clinic de Boli Infecţioase şi Tropicale Dr. V. Babeş.
Prin urmare, după administrarea unei noi expertize, în mod paradoxal şi de neînţeles, instanţa de fond preia acele susţineri ce fuseseră criticate şi anulate prin admiterea celei de-a doua expertize, iar instanţa de apel, într-o confuzie totală cu privire la probele din dosar, reţine că „infecţia H.I.V. a apelantului exista anterior încorporării sale”.
Or, această ultimă frază a considerentelor demonstrează confuzia în care s-a aflat instanţa de apel, cât timp exista un singur act medical - certificatul din 21 noiembrie 2002 eliberat de Spitalul Militar Braşov tocmai în vederea stabilirii legăturii cauzale a bolii cu îndeplinirea obligaţiilor militare. Acest înscris face proba deplină a existenţei elementelor răspunderii civile delictuale, conform art. 998 - 999 C. civ.
În consecinţă, recurentul a solicitat admiterea recursului, rejudecarea apelului şi, pe fond, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată şi precizată, cu obligarea intimaţilor la plata sumelor reprezentând prejudiciul material şi moral suferit.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat pentru următoarele considerente:
În speţă, reclamantul M.F. a solicitat, pe tărâmul răspunderii civile delictuale, obligarea pârâţilor Statul Român prin M.F.P. şi M.A.N. la plata de daune materiale şi morale reprezentând valoarea prejudiciului suferit prin contactarea virusului H.I.V. în timpul şi din cauza îndeplinirii obligaţiilor militare.
În acest context, în dovedirea/combaterea pretenţiilor deduse judecăţii s-au administrat proba cu înscrisuri şi expertize medico-legale de specialitate, care să stabilească dacă reclamantul a fost infectat în timpul executării serviciului militar.
Primul raport de expertiză medico-legală a fost efectuat de către o comisie medicală din cadrul I.N.B.I. „Prof. Dr. Matei Balş” (filele 77-78, 88-102, 139 Dosar nr. 46299/3/2007 - Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă), după care, la cererea reclamantului, urmare obiecţiunilor formulate, s-a întocmit un nou raport de expertiză de către Spitalului Clinic de Boli Infecţioase şi Tropicale Dr. V. Babeş (filele 149-150 Dosar nr. 46299/3/2007 - Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă).
În recurs, reclamantul a invocat nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva aplicării art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care stipulează că „modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere (…) numai pentru motive de nelegalitate, când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”. Acesta a susţinut că motivarea sumară şi confuză a hotărârii instanţei de apel, prin raportare la probele administrate în cauză, echivalează cu pronunţarea unei decizii nelegale, ce trebuie desfiinţată în baza dispoziţiilor învederate în cererea de recurs.
Înalta Curte constată că, într-adevăr, instanţa de apel a consemnat în cuprinsul hotărârii atacate existenţa la doar a „două rapoarte medico-legale, precum şi concluziile Comisiei Medicale din cadrul I.N.B.I. „Matei Balş”, însă apreciază că această confuziune ce priveşte administrarea probelor şi aprecierea succesiunii lor nu atrage incidenţa prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., text de lege ce nu are în vedere o eroare cuprinsă în considerente. O astfel de greşeală materială nu justifică admiterea unui recurs, recurs ce poate viza doar motive ce susţin dispozitivul hotărârii atacate.
Instanţa de control judiciar, într-o astfel de situaţie, dacă constată existenţa unei erori, în cazul de faţă o înlocuire de denumire a institutelor medicale ce au efectuat expertizele medico-legale încuviinţate de instanţă, poate proceda doar la rectificarea considerentelor prin motivarea deciziei de respingere a recursului.
Ca atare, Înalta Curte reţine că, potrivit expertizei întocmite de I.N.B.I. „Prof. Dr. Matei Balş”, „nu există relaţie de cauzalitate între infectarea cu H.I.V. şi efectuarea stagiului militar”. Pe de altă parte, concluziile raportului de expertiză întocmit de Spitalul Clinic de Boli Infecţioase şi Tropicale Dr.V.Babeş sunt în sensul că „în privinţa stabilirii relaţiei de cauzalitate între activităţile corespunzătoare stagiului militar şi infectarea cu H.I.V. nu există date care să ateste posibilitatea infectării cu H.I.V. a reclamantului în timpul efectuării acestui stagiu”.
În speţă, recurentul invocă necenzurarea concluziilor celui de-al doilea raport medico-legal, însă Înalta Curte observă că instanţa de apel a reţinut, pe de o parte, că sarcina probei revine celui ce formulează o pretenţie în faţa instanţei de judecată, iar, pe de altă parte, că în apel s-a analizat şi critica legată de valoarea juridică a expertizei întocmite de Spitalului Clinic de Boli Infecţioase şi Tropicale Dr. V. Babeş. Chiar dacă în considerente se indică greşit instituţia ce a efectuat proba în cauză, concluziile acestei expertize sunt redate în mod clar, astfel încât nu se poate considera că instanţa de apel nu a cenzurat criticile dezvoltate prin motivele de apel.
În cauză, apelul a fost respins întrucât reclamantul nu a făcut vreo dovadă care să impună atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului M.A.N., în acord cu dispoziţiile art. 1169 C. civ.
Cât timp instanţa de apel reţine că ceea ce s-a probat în litigiul de faţă este împrejurarea că reclamantul s-ar fi infectat cu virusul H.I.V. anterior datei la care acesta a fost încorporat pentru satisfacerea serviciului militar, rezultă că, în raport de situaţia de fapt constată, dispoziţiile legale incidente în cauză - art. 998 şi următoarele C. civ., au fost în mod legal aplicate. Or, titularul acţiunii trebuia să facă dovada tuturor elementelor răspunderii civile delictuale prin probele propuse şi administrate şi numai ulterior putea invoca aplicarea greşită a legii.
În cazul de faţă, reclamantul tinde să inverseze sarcina probei, cu încălcarea dispoziţiilor art. 1169 C. civ., atunci când invocă lipsa de diligenţă a intimatului M.A.N., cel care nu a înţeles să trimită o nouă probă serologică, spre analiză, deşi această obligaţie îi incumba.
Or, în speţă, culpa pârâtului M.A.N. nu este justificată prin nerespectarea de către acesta a reglementărilor în vigoare privind recoltarea unei noi probe de control, ci, în opinia reclamantului, prin neadaptarea măsurilor necesare asigurării unei sănătăţi impecabile a părţii în cauză pe perioada efectuării stagiului militar.
Drept consecinţă, faţă de cele arătate anterior, Înalta Curte nu consideră necesar a valorifica criticile recurentului privind admiterea recursului în condiţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Înalta Curte mai reţine că, în această etapă procesuală, controlul jurisdicţional este exclusiv unul de legalitate, iar nu de netemeinicie, dat fiind că pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. a fost deja abrogat. Prin urmare, criticile referitoare la greşita interpretare a probelor care a condus la o greşită stabilire a situaţiei de fapt nu mai formează obiect de recurs în actuala reglementare.
Verificarea modalităţii în care instanţa de apel a procedat la aprecierea probelor, în speţă a certificatului medical din 21 noiembrie 2002 eliberat de Spitalului Militar Braşov, implică practic reanalizarea situaţiei de fapt în temeiul probatoriului deja administrat, caz în care Înalta Curte apreciază că acest control de netemeinicie a hotărârii recurate excede limitelor impuse de art. 304 C. proc. civ. şi nu intră în atribuţiile instanţei de recurs.
În speţă, recurentul a făcut trimitere şi la dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Înalta Curte reţine însă că acţiunea introductivă a dedus judecăţii raporturi juridice din sfera răspunderii civile delictuale, părţile litigante neaflându-se niciodată în raporturi juridice generate de încheierea unui act juridic (negotium iuris), care să permită formularea critici de nelegalitate întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., în raport de dezlegările şi interpretarea dată de instanţele de fond respectivului act juridic.
Interpretarea dată probelor constituie o chestiune de fapt, care nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe denaturarea actului juridic dedus judecăţii, respectiv a cazului de modificare prevăzut de textul citat.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, neputând reţine aplicarea dispoziţiilor art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamantul M.F.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.F. împotriva Deciziei nr. 209/A din 30 septembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 mai 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1612/2014. Civil. Acţiune în revendicare.... | ICCJ. Decizia nr. 3291/2014. Civil → |
|---|
