ICCJ. Decizia nr. 1661/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs

Decizii civile ICCJ 2014

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 1661/2014

Dosar nr. 10835/2/2004

Şedinţa publică din 29 mai 2014

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 21 martie 2000, sub nr. 1787/2000, reclamanţii S.H.M.A., B.D.B., B.A.P.I., A.C.G., A.C. şi B.A.M.F. au chemat în judecată pe pârâţii SC G. SA, SC S. SA şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, solicitând obligarea acestora să le lase în deplină proprietate şi posesie imobilele situate în Bucureşti, str. H. şi str. I., compuse din teren de 54179 mp (22072 mp ocupaţi de SC S. SA şi 32107 mp ocupaţi de SC G. SA) şi construcţiile existente şi consemnate în procesul-verbal de intabulare din 20 septembrie 1940.

Prin sentinţa civilă nr. 391 din 24 mai 2000, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi contencios administrativ, a admis acţiunea şi în consecinţă:

A constatat că fabricile SC A. SA, situate în 1948 în Bucureşti, str. S.M., sector 2, nu figurează pe listele anexe ale Legii nr. 119/1948 privind naţionalizarea principalelor mijloace de producţie.

A obligat pe pârâţii SC G. SA, SC S. SA şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti (pentru opozabilitate) să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilele situate în Bucureşti, str. H. şi str. I., sector 2, compuse din teren în suprafaţă de 54174 mp, din care 22072 mp ocupaţi de SC S. SA şi 32107 mp ocupaţi de SC G. SA, şi construcţiile existente pe teren şi consemnate în procesul-verbal de intabulare din 20 septembrie 1940.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, prin actele depuse la dosar (certificate de moştenitor, actele de proprietate ale autorilor), reclamanţii fac dovada calităţii procesuale active.

Din toate actele depuse rezultă că fabricile SC A. SA nu figurează pe listele-anexe ale actelor normative de naţionalizare a principalelor mijloace de producţie din anul 1948.

Pârâţii, ca administratori ai proprietăţii publice (SC G. SA şi SC S. SA) şi titular al dreptului de proprietate publică al statului (Consiliul General al Municipiului Bucureşti), nu au făcut nici o dovadă cu privire la titlul de proprietate al statului în condiţiile art. 644 şi urm. C. civ. De aceea, tribunalul a înlăturat apărarea pârâtei SC G. SA, motivat de faptul că, deşi invocă decizia Ministerului Industriilor din 16 iunie 1948, nu o depune şi chiar depusă, aceasta nu conferă statului un titlu de proprietate, decizia unui minister neîncadrându-se în vreunul din modurile de dobândire a proprietăţii statuate de art. 644 şi urm. C. civ., ba mai mult, acest act dovedind abuzul săvârşit de statul comunist în dauna proprietăţii autorilor reclamanţilor.

Pârâta SC G. SA nu se poate apăra nici cu prevederile art. 314 din Legea nr. 99/1999, acest act normativ fiind incident în cazurile în care statul are un titlu valabil, adică referindu-se la imobilele cu caracter economic naţionalizate în baza unui act normativ, indiferent de caracterul său mai mult sau mai puţin abuziv.

Chiar şi o reglementare viitoare cu privire la imobilele cu caracter economic nu poate interesa bunuri care nu sunt legal în proprietatea statului.

Tribunalul nu a introdus în cauză Ministerul Agriculturii şi F.P.S. întrucât acestea, având cunoştinţă de proces, nu au intervenit, iar ele nu sunt administratori ai proprietăţii statului, ci doar acţionari şi nici titulari ai acestui drept.

Tribunalul nu a reţinut nici apărarea pârâtelor SC G. SA şi SC S. SA în sensul că ar deţine fabricile SC A. SA în baza Legii nr. 15/1990, întrucât statul nu putea transmite pârâtelor ceea ce nu avea.

S-a mai reţinut că statul nu are titlu valabil, iar proprietarii (autorii reclamanţilor) sunt în drept să revendice imobilul solicitat.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii.

Prin decizia civilă nr. 741/A din 27 noiembrie 2000, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis apelurile declarate de pârâtele SC G. SA şi SC S. SA şi a schimbat în tot sentinţa, în sensul că a respins acţiunea; totodată, a respins apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, ca fiind promovat de o persoană fără calitate procesuală activă.

În motivarea soluţiei pronunţate, curtea de apel a reţinut următoarele:

La data de 4 februarie 1933, la Oficiul Comerţului a fost înregistrată fabrica SC A. SA, cu sediul în Bucureşti, str. S.M.

La data de 20 septembrie 1940 s-a întocmit procesul-verbal de intabulare pentru imobilul situat în şos. S.M., compus din teren în suprafaţă de 54179 mp şi clădirile aferente, imobil care aparţinea fabricilor SC A. SA.

Întrucât din toate probele administrate în cauză rezultă că, la data apariţiei Decretului-lege nr. 119/1948, fabricile SC A. SA erau constituite în formă de societate anonimă pe acţiuni, este neîndoielnic că imobilul revendicat de către reclamanţi se afla în proprietatea societăţii, iar nu în proprietatea acţionarilor, care au fost autorii primilor.

În această situaţie, societatea este o persoană juridică distinctă de acţionari şi nu se poate confunda patrimoniul societăţii cu patrimoniul acţionarilor, fiecărui acţionar cuvenindu-i-se o parte proporţională cu averea socială şi pe toată durata societăţii poate ridica pretenţii numai asupra venitului curat, care conform statutelor se împarte între acţionari.

În speţa dedusă judecăţii, moştenitorii acţionarilor, care sunt reclamanţii, nu puteau în nume propriu să revendice imobilul, acesta putând fi revendicat eventual de societatea comercială care era proprietara de drept a acestuia.

Referitor la apelul Municipiului Bucureşti, acesta nu a fost primit pentru că parte în dosarul de fond a figurat Consiliul General al Municipiului Bucureşti, care este o persoană distinctă de instituţia Municipiului Bucureşti, conform Legii nr. 69/1991.

Împotriva deciziei curţii de apel au declarat recurs reclamanţii.

Prin decizia nr. 2078 din 24 mai 2002, Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, a admis recursul reclamanţilor, a casat decizia recurată şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecarea în fond a apelurilor declarate de pârâţii SC G. SA, SC S. SA şi Municipiul Bucureşti, prin Primar General.

În motivarea soluţiei pronunţate, instanţa supremă a reţinut că instanţa de apel, schimbând în totalitate sentinţa, a respins acţiunea reclamanţilor pentru lipsa calităţii procesuale active.

Motivarea exclusivă a deciziei pe acest aspect este fără nici un dubiu, chiar dacă în dispozitivul deciziei nu se menţionează motivul respingerii acţiunii reclamanţilor.

Or, problema calităţii procesuale active nu a fost invocată de nici unul dintre pârâţi în apelurile lor, nu a fost pusă niciodată în discuţie şi nici nu a fost ridicată de instanţă din oficiu.

În acest context este de observat că, deşi apelul este o cale devolutivă de atac ce dă posibilitatea instanţei să examineze pricina şi pentru alte motive decât cele invocate de către apelanţi, Curtea de Apel Bucureşti a încălcat grav normele procedurale, pronunţându-se asupra unei chestiuni care nu a fost pusă niciodată în discuţia părţilor.

Procedând astfel, instanţa de apel a nesocotit dreptul la apărare, îndeosebi în ceea ce-i priveşte pe reclamanţi, precum şi regula contradictorialităţii, cauzând o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin casarea deciziei şi reluarea judecăţii de către aceeaşi instanţă, ocazie cu care urmează ca problema calităţii procesuale active să fie pusă în discuţia părţilor, iar acestea să fie în măsură să-şi facă apărări şi să administreze probatorii.

Cu ocazia rejudecării apelurilor, vor fi avute în vedere şi dispoziţiile legii administraţiei publice locale coroborate cu prevederile Legii nr. 213/1998, cu privire la problema calităţii procesuale a Municipiului Bucureşti, prin Primar General.

În rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a pronunţat decizia civilă nr. 11A din 13 ianuarie 2003, prin care a admis apelurile declarate de pârâţii SC S. SA, SC G. SA şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea, ca nefondată, pentru următoarele considerente:

Atât apelanta SC S. SA, cât şi apelantul Municipiul Bucureşti au invocat ca motive de apel împrejurarea că acţiunea în revendicare nu a fost promovată de toţi proprietarii şi din actele depuse la dosar nu rezultă dacă imobilul aflat în proprietatea SC S. SA făcea parte din masa succesorală, nu au fost depuse dovezi clare privind delimitarea terenului, dacă există concordanţă între suprafaţa de teren deţinută fabricile SC A. SA la data când au trecut în proprietatea statului şi situaţia actuală cu referire la construcţiile existente.

Cererea introductivă de instanţă, formulată de reclamanţi la 21 martie 2000, are ca obiect revendicarea imobilelor situate în Bucureşti, str. H. şi str. I., sector 2, formate din teren în suprafaţă de 54179 mp şi construcţiile consemnate în procesul-verbal de intabulare din 20 septembrie 1940.

Formulând o acţiune în revendicare în temeiul art. 480 C. civ., reclamanţii aveau obligaţia, în temeiul art. 112 C. proc. civ., să indice obiectul cererii şi valoarea lui, vecinătăţile pentru individualizarea imobilului şi dacă imobilul este înscris în cartea funciară, numărul de carte funciară.

În mod corect apelantele au arătat că din terenul revendicat de reclamanţi, respectiv suprafaţa de 54179 mp, ele ocupă numai o parte, SC S. SA precizând că în patrimoniul societăţii sunt doar 28352 mp faţă de 32107 mp solicitaţi de reclamanţi şi construcţiile nu se mai găsesc în totalitate, aşa cum au fost menţionate în procesul-verbal din 20 septembrie 1940.

La dosarul de fond a fost depus actul constitutiv şi statutul societăţii anonime fabricile SC A. SA, în statut fiind menţionată împrejurarea că a fost fixat capitalul social şi adus în societate ca aport social fondul de comerţ, reprezentat prin industriile şi fabricile exercitate în stabilimentul din şos. S.M., împreună cu tot terenul, construcţiile şi instalaţiile ce servesc fabricile. A mai fost depus procesul-verbal din 12 iunie 1909 al adunării generale extraordinare, prin care se stabilea capitalul social al societăţii anonime fabricile SC A. SA.

Nu poate fi reţinută apărarea reclamanţilor în sensul că prin Legea nr. 119/1948 nu a fost naţionalizată fabrica SC A. SA, deoarece din dosarul de fond rezultă că moara SC A. SA a fost naţionalizată în urma Legii nr. 119/1948, fiind publicată naţionalizarea în M. Of. nr. 130/1948.

Din cele două acte rezultă că fabricile SC A. SA au avut în patrimoniu imobilul revendicat de reclamanţi, reprezentând capitalul social.

Forma de constituire a fabricilor SC A. SA a reprezentat-o societatea anonimă pe acţiuni.

Reclamanţii nu pot revendica în nume propriu imobilul în litigiu, doar societatea ca persoană juridică distinctă şi titulară a dreptului exclusiv de proprietate asupra terenului şi construcţiilor, neputându-se confunda patrimoniul societăţii cu patrimoniul acţionarilor.

Cu privire la motivul invocat de apelantul Municipiul Bucureşti, s-a constatat că în temeiul legii administraţiei publice locale, coroborat cu dispoziţiile art. 2 din legea privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, în litigiile privitoare la dreptul de proprietate asupra imobilelor, statul este reprezentat de Consiliul General al Municipiului Bucureşti, care dă mandat scris primarului.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii.

Prin decizia nr. 203 din 20 ianuarie 2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, a admis recursul reclamanţilor, a casat decizia recurată şi a trimis cauza pentru rejudecarea apelurilor la aceeaşi curte de apel, sens în care a reţinut următoarele:

Instanţa de apel reinvestită cu rejudecarea celor trei apeluri declarate trebuia să se pronunţe, în principal, asupra motivelor de apel invocate şi să pună în discuţia părţilor calitatea procesuală activă a reclamanţilor. Acestea au fost dispoziţiile instanţei de recurs, potrivit considerentelor deciziei nr. 2078 din 24 mai 2002 a Curţii Supreme de Justiţie.

În termenii art. 315 alin. (1) C. proc. civ., hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Punerea în discuţia părţilor a calităţii procesuale active a reclamantului se face în mod concret prin exprimarea directă a punctului de vedere cu privire la aceasta, de fiecare parte în proces, pe baza probelor existente sau eventual a unor noi probe administrate.

Împrejurarea că motivul de recurs a privit această omisiune nu absolvă instanţa de apel de obligaţia de a pune direct în discuţia părţilor această excepţie, o pronunţare cu această carenţă făcându-se cu încălcarea normelor procedurale cuprinse în art. 315 alin. (1) şi art. 137 C. proc. civ.

Soluţia instanţei de apel este nelegală nu numai pentru nepunerea în discuţia părţilor a excepţiei arătate, dar şi cât priveşte soluţia dată acestei excepţii, soluţie care se bazează pe o concluzie ce nu are la bază o analiză temeinică a poziţiei juridice a reclamanţilor şi autorilor acestora, a raporturilor dintre persoanele fizice şi persoana juridică în discuţie.

Se constată şi o motivare contradictorie a hotărârii, acţiunea fiind respinsă ca nefondată, deşi este motivată pe excepţie, care, în modalitatea soluţionării, excludea pronunţarea şi pe fondul cauzei.

Constatând aceste iregularităţi, instanţa supremă a dispus casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelurilor în limita motivelor invocate şi pentru a se pune în discuţia părţilor şi a se analiza, potrivit datelor speţei, calitatea procesuală activă a reclamanţilor, urmând a se avea în vedere şi apărările făcute de pârâţi în motivele de apel, cu privire la determinarea obiectului revendicării.

În rejudecare, cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, sub nr. 1679/2004.

Prin încheierea din 9 decembrie 2004, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondate, excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi inadmisibilităţii acţiunii.

Prin decizia civilă nr. 363/A din 8 iunie 2006 a aceleiaşi instanţe au fost admise apelurile declarate de pârâţii SC S. SA, SC G. SA şi Municipiul Bucureşti, prin Primar General, cu consecinţa schimbării în tot a sentinţei apelate, în sensul respingerii acţiunii, ca nefondată.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut următoarele:

La 21 martie 2000, reclamanţii S.H.M.A., B.D.B., B.A.P.I., M.J.M., A.C., B.A.M.F. au chemat în judecată pe pârâţii SC G. SA, SC S. SA şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, str. H. şi str. I., sector 2, teren de 54179 mp (din care 22072 mp ocupaţi de SC S. SA şi 32107 mp ocupaţi de SC G. SA), precum şi construcţiile existente şi consemnate în procesul-verbal din 20 septembrie 1940.

Motivarea în esenţă, temeiul de drept fiind art. 480 şi urm. C. civ., a fost aceea că reclamanţii sunt succesorii legali ai defuncţilor proprietari ai societăţii anonime române fabricile SC A. SA, cu vechiul sediu în Bucureşti str. S.M., sector 2 (actualul sediu fiind indicat în acţiune), iar fabricile SC A. SA nu au fost niciodată naţionalizate, iar reclamanţii sunt proprietarii imobilelor compuse din teren şi construcţii, ocupate de pârâte, care nu au titlu pentru bunul revendicat.

Pe parcursul litigiului s-a reţinut, de unele instanţe, că fabricile SC A. SA ar fi fost naţionalizate (Legea nr. 119/1948) şi au avut în patrimoniu imobilul revendicat, reprezentând capitalul social (neputându-se confunda patrimoniul societăţii cu patrimoniul acţionarilor).

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine din motivarea ultimei decizii din apel că, deşi se soluţionează cauza pe fond şi este respinsă ca nefondată, este motivată în fapt pe excepţie.

Reţinând că se impune soluţionarea pe fond şi cu motivarea corespunzătoare, se are în vedere probatoriul administrat, cât mai ales temeiul juridic al cererii, care este cel al revendicării (art. 480 şi urm. C. civ.), prin care se susţine că reclamanţii au titlu, iar pârâţii nu.

Art. 480 C. civ. arată că proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi a dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, dar în limitele arătate de lege.

Modurile de a dobândi proprietatea sunt cunoscute (legea, tradiţiunea, ocupaţiunea, hotărârea judecătorească, accesiunea, uzucapiunea şi convenţia, ca mod de dobândire a proprietăţii).

În cauză este în discuţie o acţiune în revendicare, în care proprietarul care a pierdut posesia bunului cere restituirea aceluia la care se găseşte (pârâtele).

Ca atare, trebuie făcută fără tăgadă dovada că titularul acţiunii în revendicare este proprietar exclusiv al lucrului revendicat, sarcina probei incumbând, potrivit art. 1169 C. civ., reclamanţilor. În cauză se impune ca reclamanţii să facă dovada titlului de proprietate (actul translativ de proprietate, vânzare, donaţie, etc.) care creează dreptul în patrimoniul debitorului, ci şi cel declarativ (hotărârea judecătorească, actul de partaj, tranzacţie).

Or, în cauză, pârâţii au negat titlul reclamanţilor care au susţinut ca fiind moştenitorii foştilor proprietari (acţionari) ai fabricilor SC A. SA, invocând la fond şi depunând în copie procesul-verbal din 20 septembrie 1940.

Prin acest proces-verbal s-a înscris dreptul de proprietate al acestor fabrici SC A. SA în cartea funciară provizorie a „comunei B.”, în favoarea proprietarului arătat pe verso, anume a fraţilor SC A. SA, imobil ce ar fi fost adjudecat acestora în anul 1897.

Arhivele notariale, prin comunicarea din 8 aprilie 1999, au comunicat un extras de pe decizia Ministerului Industriei din 16 iunie 1948, unde figurează şi moara SC A. SA, dar că nu figurează fabricile SC A. SA, această moară nefiind însă naţionalizată, dar se face referire la moara fostă proprietate a lui V.B. SC A. SA din judeţul Ilfov (moara SC A. SA fiind naţionalizată conform deciziei Ministerului Industriei din 16 iunie 1948, conform Legii nr. 119/1948).

Chiar şi aşa fiind, faţă de dispoziţiile actuale (Legea nr. 213/1998) se poate eventual aprecia că naţionalizarea a fost un act abuziv şi că statul ar deţine fără titlu acest imobil.

Datorită însă actelor depuse de către reclamanţi (care au înţeles să formuleze cererea numai în temeiul art. 480 şi urm. C. civ., numai pe dreptul civil) şi nu au formulat cerere de restituire în conformitate cu Legea nr. 10/2001, în care sarcina probaţiunii era mult simplificată, a trebuit pentru aprecierea corectă a titlului invocat de reclamanţi să se apeleze la orice mijloc de probă.

Aceasta, în condiţiile în care pârâtele au contestat mereu titlul reclamanţilor, invocând faptul că nu corespunde patrimoniul societăţii cu cel al acţionarilor.

Pentru soluţionarea cauzei este edificatoare expertiza tehnică efectuată, care a avut în vedere obiectivele existente pe amplasament în luna februarie 1933, conform planului de situaţie a fabricilor SC A. SA.

În constatările şi concluziile expertizei, se arată de expert că în zona str. V. lui SC A. SA a determinat suprafaţa din fosta proprietate SC A. SA, pe care astăzi se află blocul din str. S.M. şi care este de 3715 mp.

Deci, este cert că pe teren se află un bloc de locuinţe.

S-a încercat a se stabili suprafaţa de teren pe care au avut-o fostele fabrici SC A. SA, dar fără succes, fiindcă actele de proprietate aflate la dosarul cauzei nu au elemente suficiente pentru acest lucru.

S-a făcut totuşi, conform documentelor, o însumare a suprafeţelor din procesul-verbal din 20 septembrie 1940 (a reieşit suprafaţa de 51279 mp), dar cum a prezentat după documentele cadastrale actuale, să se identifice întreaga suprafaţă (nu conţin suficiente elemente de identificare), iar, pe de altă parte, pe o suprafaţă de teren a fost edificat blocul str. S.M., sector 2 .

Este clar că, dacă aritmetic, documentul din 1940 arată o suprafaţă, nu se poate stabili în prezent care este terenul efectiv al reclamanţilor şi pentru care au titlu, pe locul imobilului revendicat fiind mai multe imobile, printre care şi un bloc de locuinţe.

În cazul în care există titlu, trebuie clar delimitat terenul ce se revendică, cu vecinătăţile respective, imobil care să fie bine determinat. Expertul a arătat că s-a încercat scanarea planului 1/500 din 1938, dar nici aceasta nu a dat rezultate corespunzătoare, cele două limite, din 1938 şi din planul actual, nu se suprapun decât parţial, calculat după limitele planului semnat, diferenţa ar fi infimă de 417 mp.

Ca atare, faţă de prevederile art. 480 şi urm. C. civ., s-a reţinut că reclamanţii nu au făcut dovada că titlul de proprietate al terenului revendicat conform expertizei efectuate în cauză.

În consecinţă, s-a respins acţiunea în revendicare, ca nefondată.

I. Pârâta SC G. SA a declarat recurs, în termen legal, împotriva încheierii de şedinţă din 9 decembrie 2004 a curţii de apel, criticând soluţia dată prin această încheiere excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare deduse judecăţii.

Recurenta-pârâtă susţine că, în mod nelegal, s-a respins, de către instanţa de apel, excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, cât timp această acţiune nu a fost formulată de toate persoanele îndreptăţite, foşti asociaţi.

Astfel, la dosarul de fond se află o listă care cuprinde un număr de 7 acţionari ai societăţii respective, care au participat la adunarea generală a acţionarilor din data de 5 aprilie 1947. Conform acestei liste, acei 7 acţionari deţineau 48600 acţiuni în cadrul societăţii.

Potrivit procesului-verbal aflat la dosarul de fond, care a fost încheiat cu ocazia adunării generale din data de 5 aprilie 1947, cei 7 acţionari au depus în cadrul adunării generale toate cele 48600 acţiuni, aşa încât secretarii respectivei adunări generale au constatat că numărul de acţiuni depuse de către acţionarii prezenţi, respectiv 48600, sunt suficiente ca să satisfacă cerinţele art. 35 din Statutele societăţii, respectiva adunare generală urmând să fie considerată statutară.

Prin urmare, în afara acţionarilor din lista aflată la dosarul de fond, mai existau şi alţi acţionari, care nu au promovat alături de cei şapte prezenta acţiune în revendicare.

Faptul că, în afară de acţionarii menţionaţi în listă, mai existau şi alţ i acţionari, rezultă fără echivoc din procesul-verbal de carte funciară, aflat la dosarul de fond. Conform acestui proces-verbal de carte funciară, în afară de cei 7 acţionari din listă, care au participat la adunarea generală din 5 aprilie 1947, mai erau şi alţi acţionari, respectiv P.A., F.A. şi N.G.

Pentru a nu exista nici un dubiu pe aspectul inadmisibilităţii, în dosarul instanţei de apel s-au depus mai multe procese-verbale ale adunărilor generale ale acţionarilor, din care rezultă că erau mai mulţi acţionari decât cei 7 din lista invocată, care pretind că au promovat prezenta acţiune. Astfel, în unele procese-verbale apar 7 acţionari, în altele apar 11 acţionari, în altele 14 acţionari, etc.

Mai mult, acţiunea nu este promovată nici măcar de toţi moştenitorii de pe urma celor 7 acţionari din lista din data de 5 aprilie 1947, reclamanţii nefăcând dovada filiaţiei faţă de acţionarii C.A., B.B.A., C.A.S. şi Y.A.

Mai exact, în lista acţionarilor şi invocată de către reclamanţi figurează la a doua poziţie C.A., iar conform certificatului de moştenitor, aflat la dosarul de fond, filiaţia succesorală s-a făcut de pe numele altei persoane, respectiv A.C.B. Or, în lista acţionarilor, la poziţia X1 figurează C.A., iar la poziţia X2 din aceeaşi listă figurează C.A.S. Conform certificatului de moştenitor din 2001, aflat la dosar fond, filiaţia s-a făcut numai după S.C.G. (probabil C.A.S.), dar în nici un caz nu există filiaţie de pe urma lui C.A., care figurează ca acţionar la poziţia X1 din lista acţionarilor. Prin urmare, titularul din lista acţionarilor, respectiv C.A. moştenitorii acesteia, nu au promovat acţiune în revendicare împreună cu ceilalţi coproprietari acţionari.

În aceeaşi listă a acţionarilor, la poziţia X3, figurează B.B.A., iar conform certificatului de moştenitor, filiaţia succesorală s-a făcut de pe urma lui A.B. Nu se poate merge nici măcar pe o variantă forţată în sensul că B.B.A. din lista acţionarilor ar putea fi una şi aceeaşi persoană cu A.B., fiul lui V.V.A., pentru că în această situaţie în listă ar trebui să apară scris B.V.A. şi nu B.B.A. Prin urmare, titularul din lista acţionarilor, respectiv B.B.A. moştenitorii acestuia, nu au promovat acţiune în revendicare împreună cu ceilalţi coproprietari acţionari.

În aceeaşi listă a acţionarilor figurează, la poziţia X2, C.A.S., iar conform certificatului de moştenitor, aflat la dosarul de fond, filiaţia succesorală s-a făcut de pe numele altei persoane, respectiv S.C.G. Prin urmare, titularul din lista acţionarilor, respectiv C.A.S. sau moştenitorii acesteia, nu au promovat acţiune în revendicare împreună cu ceilalţi coproprietari acţionari.

Aceeaşi problemă apare şi în ceea ce o priveşte pe Y.A., respectiv în lista acţionarilor figurează Y.A., iar conform certificatului de moştenitor, filiaţia succesorală s-a făcut de pe numele G.Y.N.

Prin urmare, având în vedere că acţiunea nu a fost promovată de către toţi acţionarii şi având în vedere că numai o parte din moştenitorii celor 7 acţionari care au participat la şedinţa din data de 5 aprilie 1947 au formulat prezenta acţiune în revendicare, rezultă că aceasta este inadmisibilă.

În concluzie, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului şi modificarea în tot a hotărârii instanţei de apel, în sensul respingerii acţiunii, ca inadmisibilă.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ.

II. Reclamanţii au declarat recurs, în termen legal, împotriva deciziei date pe fond de curtea de apel, respectiv decizia civilă nr. 363/A din 8 iunie 2006.

Au fost depuse trei rânduri de motive de recurs,două comune tuturor recurenţilor, înregistrate la data de 18 iulie 2006, respectiv la data de 24 iulie 2006 şi unul separat al recurentei M.J.M., înregistrat la data de 26 iulie 2006, toate formulate în termenul legal.

A. Prin cererea înregistrată la data de 18 iulie 2006, recurenţii-reclamanţi au invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora au formulat următoarele critici:

1. În mod greşit instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la preluarea, de către Statul Român, fără titlu valabil, a imobilului în cauză.

În cuprinsul motivării deciziei recurate, în ceea ce priveşte titlul prin care Statul Român a preluat imobilul, s-a reţinut că: „faţă de dispoziţiile actuale (Legea nr. 213/1998), se poate eventual aprecia că naţionalizarea a fost un act abuziv şi că statul ar deţine fără titlu acest imobil.”

Rezultă că instanţa nu a clarificat problema legalităţii titlului prin care imobilul în cauză a trecut din proprietatea fabricilor SC A. SA în proprietatea Statului Român, evitând să se pronunţe asupra titlului prin care Statul Român a preluat imobilul, respectiv dacă preluarea s-a făcut cu titlu sau fără titlu, raportat la dispoziţiile art. 6 ale Legii nr. 213/1998.

Prin Legea nr. 119/1948 nu s-a dispus naţionalizarea fabricilor SC A. SA, acestea nefiind incluse în nici una dintre anexele la această lege, din conţinutul adresei din 8 aprilie 999 emisă de către Arhivele Naţionale şi a Listelor Anexă nr. XVIII-nr. XXIII la Legea nr. 119/1948 rezultă că în cuprinsul acestora nu figurează fabricile SC A. SA din Bucureşti.

Prin urmare, Legea nr. 119/1948 nu constituie titlu pentru preluarea fabricilor SC A. SA, care astfel nu au pierdut niciodată proprietatea asupra imobilelor, reclamanţii fiind îndreptăţiţi la restituirea în natură a acestora.

Nici decizia nr. 7153/1948 a Ministerului Industriilor nu a putut constitui titlu valabil pentru naţionalizarea de către Statul Român a imobilului, teren şi construcţii, care face obiectul prezentului litigiu.

Aceasta deoarece, conform art. 6 din Legea nr. 213/1998, Statul este proprietar al bunurilor dobândite în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 numai în măsura în care acestea au fost preluate în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a legilor în vigoare la data preluării lor, cât şi a tratatelor internaţionale la care România era parte.

Or, atât Legea nr. 119/1948, cât şi Decizia nr. 7153/1948 contraveneau principiilor cu privire la proprietate înscrise în Constituţia din anul 1948 sub imperiul căreia au fost adoptate (art. 8, art. 10 şi art. 11), reglementărilor internaţionale la care România a aderat, precum şi legilor în vigoare în materie de proprietate (art. 480-art. 481 C. civ.).

În consecinţă, bunul litigios nu a ieşit niciodată din proprietatea reclamanţilor, aceştia fiind îndreptăţiţi ca, pe calea acţiunii în revendicare, întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ., să obţină restituirea bunului pe care pârâţii îl posedă fără titlu valabil.

Pârâtă SC S. SA nu poate invoca, ca titlu valabil, decizia nr. 7153/1948 emisă de fostul Minister al Industriei sau certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 3 martie 1995, deoarece fosta unitate de stat care a preluat bunul după naţionalizare, fără titlu valabil, nu a fost niciodată şi proprietara lui. Pârâta nu poate invoca nici prescripţia achizitivă, întrucât nu a exercitat asupra bunului revendicat o posesiune utilă în sensul art. 1847 C. civ., ci o simplă detenţiune de fapt (precară) care, oricât ar dura în timp, nu poate conduce niciodată la dobândirea proprietăţii.

2. În mod greşit instanţa de apel a considerat că reclamanţii nu au făcut dovada titlului de proprietate asupra terenului revendicat.

Contrar acestei aprecieri, la dosar au fost depuse documente care dovedesc în mod direct că reclamanţii sunt proprietarii exclusivi ai lucrului revendicat, respectiv:

- procesul-verbal al Comisiei pentru înfiinţarea cărţilor funciare din Bucureşti, datat 20 septembrie 1940, întocmit în baza art. 165 şi art. 166 din Decretul-lege nr. 115/1938;

- M. Of. nr. 127/12.06.1930, în care a fost publicat Actul constitutiv al Societăţii Anonime Române fabricile SC A. SA, act în care a fost specificat că imobilul face parte din capitalul social al acestei societăţi;

- lista acţionarilor fabricilor SC A. SA, care dovedeşte că autorii reclamanţilor au avut calitatea de acţionari ai acestei societăţi.

Procesul-verbal al Comisiei pentru înfiinţarea cărţilor funciare din Bucureşti, datat 20 septembrie 1940, a fost emis în baza următoarelor documente justificative ale dreptului de proprietate al autorilor reclamanţilor asupra imobilului:

- actul autentificat de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, din 11 noiembrie 1899 şi transcris din 24 noiembrie 1899, prin care fraţii SC A. SA au cumpărat embaticul asupra terenului în suprafaţă de 42984 mp, pe care îl stăpâneau de peste 30 de ani;

- actul de adjudecare din 7 mai 1897 al Tribunalului Ilfov, secţia notariat, prin care fraţii A. au dobândit un imobil alăturat celui în suprafaţă de 42984 mp, fost proprietatea defunctului I.D., dimensiunile acestui teren sunt de 5224 mp;

- actul autentificat de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, din 21 ianuarie 1893, prin care fraţii A. au răscumpărat embaticul asupra terenului ce fusese cumpărat de mama lor, A.A., prin actul autentificat de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, din 12 octombrie 1882 şi transcris din 12 octombrie 1882, suprafaţa acestui teren este de 326 mp;

- actul autentificat de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, din 31 mai 1901 şi transcris din 18 iulie 1901, prin care fraţii A. au cumpărat de la G.T. terenul din fundătura A., cu o suprafaţă de 464 mp;

- actul autentificat de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, din 1905 şi transcris, prin care fraţii A. au cumpărat de la J.T., M.A., M.J.T. şi T.M.A. imobilul situat în str. S.M., cu o suprafaţă de 1060 mp;

- actul autentificat de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, din 1906 şi transcris, prin care fraţii A. au cumpărat de la I.A. imobilul situat în Bucureşti, str. R., în dosul fabricii SC A. SA, în suprafaţă de 169 mp;

- actul autentificat de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, din 10 martie 1916, transcris, prin care B.B.A. a cumpărat de la P.G. şi N.P. terenul situat în Bucureşti, str. V.A., în suprafaţă de 1052 mp.

Judecătorul de carte funciară, după ce a constatat că sunt îndeplinite cerinţele legale prevăzute Decretul-lege nr. 115/1938, a dispus înscrierea dreptului de proprietate al fabricilor SC A. SA asupra imobilului în cauză, prin procesul-verbal sus-menţionat.

Conform Decretului-lege nr. 115/1938, efectul juridic al înscrierii dreptului de proprietate al fabricilor SC A. SA asupra imobilului îl constituie dobândirea dreptului tabular aferent înscrierii. Or, din procesul-verbal din 20 septembrie 1940 rezultă că dreptul tabular înscris în cartea funciară este dreptul de proprietate al fabricilor SC A. SA asupra imobilului.

În concluzie, procesul-verbal datat 20 septembrie 1940, coroborat cu actele de vânzare-cumpărare autentificate, prin care au fost achiziţionate parcelele de teren care au format imobilul, sunt acte doveditoare ale dreptului de proprietate pe care fabricile SC A. SA l-au exercitat asupra imobilului.

3. În mod greşit instanţa de apel a considerat că nu se pot stabili suprafeţele de teren pe care le-au deţinut fabricile SC A. SA şi amplasamentul acestora, ca urmare a faptului că actele de proprietate aflate la dosar nu prezintă elemente suficiente în acest sens.

Deşi a motivat că nu există date suficiente pentru calcularea suprafeţei terenului naţionalizat, instanţa de apel a calculat această suprafaţă şi a menţionat-o în decizia recurată.

Este evidentă contrarietatea argumentelor din motivarea deciziei recurate, pentru că mai întâi instanţa arată că nu a avut posibilitatea de a stabili suprafeţele de teren pe care le-au avut fostele fabrici SC A. SA, după care afirmă că s-a reuşit totuşi calcularea suprafeţelor din actele doveditoare anexate, dar că nu se poate stabili amplasamentul terenului care a aparţinut autorilor reclamanţilor.

La dosarul cauzei există suficiente informaţii necesare stabilirii amplasamentului imobilului.

Afirmaţiile instanţei privind imposibilitatea stabilirii amplasamentului terenului care a aparţinut autorilor reclamanţilor este contrazisă de concluziile raportului de expertiză întocmit de către expertul A.N., conform căruia „fostele imobile SC A. SA se suprapun, în partea de est, peste terenul SC G. SA, iar în partea de vest, peste terenul deţinut de SC S. SA.”

Mai mult, prin suprapunerea Planului de situaţie cuprinzând fostul teren din str. S.M. (planul din anul 1940) şi a Planului de situaţie a fabricilor SC A. SA, anexate la raportul de expertiză, cu actuala structură şi delimitare a terenului, rezultă că există o potrivire aproape perfectă între acestea, ceea ce conduce la concluzia că imobilul situat în anul 2003 în Bucureşti, str. H. şi str. I., sector 2, este unul şi acelaşi cu imobilul situat în anul 1940 în Bucureşti, str. S.M., sector 2.

Aceste concluzii sunt întărite de concluziile expertizei în construcţii întocmită de expertul E.A., potrivit cărora cele opt construcţii existente în anul 1933 există şi în prezent pe acelaşi amplasament.

Şi următoarele argumente conduc la concluzia că există identitate între imobilul naţionalizat şi cel aflat în prezent în posesia SC G. SA şi a SC S. SA:

a) în anul 1933, pe terenul fabricilor SC A. SA exista un număr de 8 clădiri, construite în vederea exploatării;

b) acestea există şi în prezent, exact pe acelaşi amplasament, doar că în jurul acestora au fost construite şi alte corpuri de clădire de către Statul Român, în perioada 1945-1989;

c) cele 8 clădiri sunt evidenţiate în Planul cadastral întocmit în luna martie 2003 de către SC T.C.I. SRL; suprafaţa construită, suprafaţa desfăşurată şi amplasamentul acestora faţă de vecinătăţi coincid cu cele ale celor 8 clădiri existente la data naţionalizării;

d) practic, este imposibil ca mai multe construcţii, aflate într-o anumită aşezare pe un teren, să se găsească în aceeaşi aşezare într-un alt amplasament.

Toate aceste realităţi conduc la concluzia că actualul amplasament al imobilului situat în Bucureşti, str. H. şi str. I., sector 2 coincide cu amplasamentul fostelor fabrici SC A. SA, motiv pentru care hotărârea recurată este în mod vădit eronată.

Concluziile rapoartelor de expertiză cu privire la construcţiile edificate după anul 1948, cu privire la suprafaţa de teren ocupată de construcţiile noi sau afectarea terenului de detalii de sistematizare nu prezintă nici o relevanţă cu privire la soluţionarea problemei de fond, stabilirea titularului dreptului de proprietate asupra terenului. Instanţa trebuie să reţină concluziile rapoartelor de expertiză privind identitatea dintre imobilul naţionalizat în anul 1948 şi cel revendicat de către moştenitorii acţionarilor fabricilor SC A. SA, cu suprafeţele stabilite prin expertiza topo, şi să înlăture concluziile expertizelor privind construcţiile edificate după anul 1948, suprafaţa de teren ocupată de construcţiile ulterior edificate sau afectarea terenului de detalii de sistematizare.

Diferenţa de 3715 mp dintre suprafaţa de teren revendicată de reclamanţi şi cea aflată în posesia SC G. SA şi SC S. SA, constatată prin raportul de expertiză topografică, trebuie explicată prin construirea blocului din str. S.M., aşa cum rezultă din planul de situaţie privind terenul parţial din proprietatea fostelor fabrici SC A. SA, pe care este construit acest imobil (Anexa 7 la raportul de expertiză).

În concluzie, este eronată susţinerea instanţei de apel conform căreia nu se poate stabili amplasamentul fabricilor SC A. SA, ca urmare a faptului că actele de proprietate aflate la dosar nu au elemente suficiente în acest sens.

B. Prin cererea înregistrată la data de 24 iulie 2006, recurenţii-reclamanţi au invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora au susţinut că instanţa de apel a respins acţiunea cu o motivare confuză, incoerentă şi care nu are nici o aparenţă de legalitate şi nu este fundamentată de probele administrate în cauză.

1. Astfel, principala „argumentare” a instanţei de apel este referitoare la faptul că reclamanţii nu au făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului revendicat „conform expertizei efectuate în cauză”.

Or, în speţă, tot probatoriul administrat contrazice concluzia instanţei de apel, la dosar existând actele care dovedesc titlul de proprietate al reclamanţilor.

În procesul-verbal de intabulare din 20 septembrie 1940 al Comisiunii pentru înfiinţarea Cărţilor Funciare în Bucureşti se menţionează înscrierea în cartea funciară a imobilului din Bucureşti, str. S.M., compus din teren în suprafaţă de 54179 mp şi clădirile existente, enumerându-se în continuare toate actele de proprietate în temeiul cărora s-a dobândit dreptul de proprietate, depuse la dosarul de fond, vol. I, după cum urmează:

- actul autentificat din 11 noiembrie 1899, prin care fraţii A. au răscumpărat embaticul terenului de 42984 mp, situat în str. S.M.;

- actul de adjudecare din 7 mai 1897 al Tribunalului Ilfov, prin care fraţii A. adjudecă imobilul în suprafaţă de 5224 mp, situat în str. S.M.;

- actul autentificat de Tribunalul Ilfov din 1893, prin care s-a răscumpărat embaticul asupra suprafeţei de teren de 326 mp;

- actul autentificat de Tribunalul Ilfov din 1901, prin care s-a cumpărat de către fraţii A. suprafaţa de teren de 464 mp, situată în fundătura A.;

- actul autentificat de Tribunalul Ilfov din 1905, privind dobândirea suprafeţei de teren de 1060 mp aflat în str. S.M.;

- actul autentificat de Tribunalul Ilfov din 1906, prin care fraţii A. au cumpărat suprafaţa de 169 mp, aflată în dosul fabricii;

- actul autentificat de Tribunalul Ilfov din 1916, privind cumpărarea suprafeţei de teren de 1052 mp de către B.G.A., situat în str. V.A.;

- actul de dizolvare a fabricilor SC A. SA, prin care activele acestora au trecut în deplina şi exclusiva proprietate a lui B.G.A.

2. În ceea ce priveşte calitatea de succesori ai acţionarilor S.A.R. fabricile SC A. SA, această problemă a fost tranşată irevocabil de instanţa de recurs şi dovedită de actele aflate în dosar. S-a stabilit astfel cu autoritate de lucru judecat calitatea procesuală activă a reclamanţilor.

De altfel, chiar instanţa de apel s-a pronunţat în acest sens, prin încheierea interlocutorie din 9 decembrie 2004, în sensul că acţiunea în revendicare este formulată de către toţi moştenitorii tuturor acţionarilor la S.A.R. fabricile SC A. SA, situaţie dovedită cu certificatul eliberat de Camera de Comerţ şi Industrie şi certificatele de moştenitor depuse în dosar, situaţia fiind recunoscută în parte şi de ceilalţi participanţi la proces.

În acest mod, instanţa de apel s-a pronunţat asupra calităţii procesuale active a reclamanţilor, constatând existenţa acesteia, cu consecinţa că această problemă deja tranşată leagă instanţa, neputând reveni asupra ei.

Calitatea procesuală activă înseamnă identitatea între reclamant şi titularul dreptului dedus judecaţii, în speţă dreptul de proprietate. Odată ce instanţa a stabilit existenţa acestui drept prin încheierea interlocutorie din 9 decembrie 2004, susţinerea din considerentele deciziei recurate, în sensul că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate, este contradictorie cu prima.

3. În ceea ce priveşte soluţia de respingere a acţiunii, instanţa de apel reţine că „reclamanţii nu au făcut dovada că titlul de proprietate al terenului revendicat conform expertizei în cauză”.

Expertiza nu are ca obiectiv stabilirea dreptului de proprietate, aceasta fiind atribuţia instanţei de judecată, care apreciază temeinicia acţiunii în funcţie de probele administrate în cauză.

Dimpotrivă, expertiza efectuată în cauză confirmă dreptul de proprietate, existenţa probelor la dosarul cauzei în acest sens şi stabileşte cu exactitate suprafaţa aflată în posesia pârâtelor, precum şi pe aceea justificată de actele de proprietate aflate la dosar: „Suprafaţa ambelor terenuri pentru SC G. SA şi SC S. SA este de 50208,54 mp, rotunjit 50209 mp”, „S-a făcut o însumare a suprafeţelor din procesul-verbal din 20 septembrie 1940 şi a reieşit că suprafaţa a fost conform acestui act de 51279 mp.”

Deci, concluziile raportului de expertiză sunt în sensul că actele de proprietate confirmă că autorii reclamanţilor au fost proprietarii suprafeţei de 51279 mp. Într-adevăr, constatând că suprafaţa diferă de cea regăsită în prezent pe acelaşi amplasament, 50.209 mp în posesia pârâtelor şi 3715 mp pe care se află blocurile de pe str. S.M., expertul a precizat că actele de proprietate nu permit identificarea acestor diferenţe de suprafaţă în ceea ce priveşte amplasamentul diferenţei regăsită în actele de proprietate ale reclamanţilor.

Însă, este de necontestat faptul că suprafaţa aflată în posesia pârâtelor, 50209 mp, este una şi aceeaşi cu terenul proprietatea autorilor reclamanţilor, acelaşi teren asupra căruia există toate actele de proprietate aflate la dosarul cauzei.

De altfel, aceasta este şi concluzia cât se poate de neechivocă a raportului de expertiză: „Fostele imobile SC A. SA se suprapun, în partea de est, peste terenul SC G. SA, iar în partea de vest peste terenul deţinut de SC S. SA, anexa nr. 6.”

În aceste condiţii, instanţa de apel a reţinut în mod greşit că „s-a încercat a se stabili suprafeţele de teren pe care le-au avut fostele fabrici SC A. SA, dar fără acces, fiindcă actele de proprietate aflate la dosarul cauzei nu au elemente suficiente pentru acest lucru”.

În realitate, raportul stabileşte cu exactitate suprafaţa de teren proprietatea reclamanţilor, cât şi faptul că ea se suprapune suprafeţei mai mici deţinute de pârâte, ceea ce nu poate stabili fiind amplasamentul diferenţei de teren justificată de actele de proprietate ale reclamanţilor.

Faptul că din cei 54179 mp revendicaţi, în prezent nu se regăsesc în posesia pârâţilor decât 50209 mp (diferenţa neputând fi stabilită cu exactitate nici ca suprafaţă, nici ca amplasament), nu este un motiv de respingere a acţiunii în revendicare. Atâta timp cât s-a făcut dovada proprietăţii asupra unei suprafeţe mai mari şi este cert că cele două suprafeţe se suprapun, în temeiul art. 480 C. civ. instanţa trebuia să admită acţiunea pentru suprafaţa reţinută ca fiind în posesia pârâţilor (conform raportului de expertiză).

Un alt argument reţinut de instanţa de apel în sprijinul soluţiei de respingere a acţiunii, este acela că „pârâtele au contestat mereu titlul reclamanţilor, invocând faptul că nu corespunde patrimoniul societăţii cu cel al acţionarilor.”

Această susţinere este eronată şi nu fundamentează soluţia pronunţată, întrucât pârâţii au contestat calitatea procesuală activă, susţinând faptul că în calitate de succesori ai acţionarilor societăţii, reclamanţii nu au calitatea de a revendica imobilul aflat în patrimoniul societăţii, că patrimoniul societăţii nu coincide cu al acţionarilor şi că revendicarea nu poate fi introdusă decât de toţi proprietarii.

Deşi au reiterat aceste susţineri în toate stadiile procesuale, niciodată pârâţii nu au susţinut că terenul pe care îl deţin nu este acelaşi cu cel aflat în patrimoniul fabricilor SC A. SA cu 100 de ani în urmă.

De altfel, este evident că este vorba de acelaşi imobil atât timp cât SC G. SA şi SC S. SA au fost înfiinţate prin preluarea mijloacelor de producţie ale fabricilor SC A. SA, fosta moară devenind fabrica de pâine SC G. SA, iar fabrica de ulei devenind SC S. SA.

Pârâţii au invocat, într-adevăr, aspecte legate de calitatea procesuală activă, fără a contesta însă niciodată calitatea de proprietar a fabricilor SC A. SA faptul că în prezent deţin aceeaşi suprafaţă cu cea revendicată.

În consecinţă, instanţa de apel reţine în mod eronat că „pârâtele au contestat mereu titlul reclamanţilor”.

Mai mult, faptul că pârâţii nu au contestat că suprafaţa de teren pe care o deţin coincide cu cea revendicată este un argument suficient pentru a crea prezumţia identităţii între cele două terenuri, confirmată, de altfel, şi de înscrisurile depuse de reclamanţi şi de concluziile raportului de expertiză.

Atâta timp cât s-a stabilit că reclamanţii au calitate procesuală activă şi au calitatea de moştenitori ai acţionarilor fabricilor SC A. SA, înseamnă că au făcut pe deplin şi fără tăgadă dovada dreptului lor de proprietate.

În consecinţă, hotărârea p ronunţată nu este fundamentată de motivarea instanţei de apel şi soluţia este dată cu aplicarea greşită a art. 480 şi art. 1169 C. civ.

C. Prin cererea înregistrată la data de 26 iulie 2006, recurenta-reclamantă M.J.M. a invocat următoarele motive:

1. Art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Motivarea hotărârii arată substratul logic al soluţiei, oferind părţilor justificarea acesteia, fiind imperios necesar să fie relevate care au fost motivele care au determinat instanţa să ajungă la soluţia dată.

Contrazicerea între considerente reprezintă o nemotivare, deoarece considerentele care se contrazic se anihilează reciproc, astfel că nici unul dintre ele nu poate fi considerat ca formând temeiul hotărârii.

Hotărârea pronunţată în cauză nu cuprinde motivele pe care se sprijină.

Acţiunea dedusă judecăţii a avut două capete de cerere, şi anume revendicarea terenului în suprafaţă de 54179 mp şi revendicarea construcţiilor existente şi consemnate în procesul-verbal de intabulare din 20 septembrie 1940, or instanţa de apel, deşi a respins acţiunea în integralitatea ei, în motivarea hotărârii pronunţate nu a făcut nici o referire la motivele care au determinat-o să respingă şi capătul de cerere privind revendicarea construcţiilor.

Motivarea instanţei de apel este contradictorie în ceea ce priveşte identificarea suprafeţei de teren revendicate.

Astfel, pe de o parte, instanţa reţine că s-a reuşit să se identifice întreaga suprafaţă de teren, iar, pe de altă parte, că imobilul trebuie „bine determinat” şi că „nu se poate stabili în prezent care este terenul efectiv al reclamanţilor şi pentru care au titlu, pe locul imobilului revendicat fiind mai multe imobile, printre care şi un bloc de locuinţe”. Prin urmare, instanţa a constatat că, chiar dacă conform documentului din 1940 se poate stabili întinderea suprafeţei, totuşi nu se poate stabili care este terenul efectiv, pentru că pe teren se află mai multe imobile.

Motivarea instanţei de apel este una eliptică, lipsită de sens şi care în nici un caz nu poate constitui pentru părţile litigante un temei clar, care să le permită concluzia unei juste dezlegări a pricinii.

2. Art. 304 pct. 10 C. proc. civ., instanţa nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.

Astfel, curtea de apel nu numai că nu a examinat expertiza tehnică în construcţii, care i-ar fi permis să tragă o concluzie privind admiterea acţiunii, dar nici măcar nu a înlăturat-o, fie numai şi sub forma unei motivări subsidiare.

Poziţia instanţei de judecată este surprinzătoare, deoarece din conţinutul acestei expertize reiese fără putinţă de tăgadă că un număr important de clădiri ce au aparţinut în proprietate autorilor reclamanţilor în anul 1933, se regăsesc în integralitate şi astăzi, pe acelaşi amplasament.

Or, este evident că acestea au fost construite pe terenul revendicat, proprietatea fabricilor SC A. SA, şi au funcţionat şi continuă să fie exploatate de către pârâte, care nu au contestat niciodată această realitate.

3. Art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Faţă de cele prezentate, concluzia instanţei conform căreia reclamanţii, faţă de prevederile art. 480 şi urm. C. civ., nu au făcut dovada titlului de proprietate asupra terenului revendicat, este eronată.

Astfel cum s-a arătat deja, numai analizând superficial şi incomplet probele administrate în cauză, inclusiv recunoaşterea pârâtelor care arată neechivoc că deţin, dar nu în totalitate, terenul revendicat, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală.

Intimata-pârâtă SC S. SA, prin lichidator judiciar SC I.P.C.M.G.R. SA, a depus întâmpinare la recursul reclamanţilor, solicitând respingerea acestuia, ca nefondat.

Prin încheierea de la termenul din 8 februarie 2007, la cererea recurenţilor-reclamanţi, care au optat pentru calea legii speciale, Înalta Curte a dispus suspendarea judecăţii, în temeiul dispoziţiilor art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Prin încheierea de la termenul din 16 ianuarie 2014, s-a dispus repunerea cauzei pe rol, la cererea recurenţilor-reclamanţi, apreciindu-se de către instanţă că suspendarea prevăzută de art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 constituie un beneficiu în favoarea persoanelor îndreptăţite, astfel că acestea pot renunţa la el.

Prin încheierea de la acelaşi termen, instanţa a constatat transmisiunea calităţii procesuale pasive de la intimata SC S. SA către SC O.R.E. SRL şi a dispus introducerea în cauză a acesteia din urmă, în raport de convenţia de dare în plată încheiată între cele două societăţi, autentificată din 19 noiembrie 2008.

Prin încheierea de la termenul din 27 martie 2014, în raport de contractele de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale depuse la dosar recurs, instanţa a constatat transmisiunea calităţii procesuale active de la recurenţii-reclamanţi S.H.M.A., B.D.B., B.A.P.I., B.A.M.F., M.J.M., A.C., M.Y.B. către F.C., F.C.C., L.F.I., D.T.V. şi C.A.A. Aceştia din urmă au fost introduşi în cauză şi au figurat în continuare în proces, în calitate de recurenţi-reclamanţi, însuşindu-şi recursul declarat de autorii lor, recurenţii-reclamanţi iniţiali.

La termenul de dezbateri din 29 mai 2014, intimata-pârâtă SC O.R.E. SRL a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a cesionarilor de drepturi succesorale, recurenţii-reclamanţi F.C., F.C.C., L.F.I., D.T.V. şi C.A.A., pe cererea în revendicare dedusă judecăţii, în raport de dispoziţiile Legii nr. 165/2013 care interzic restituirea în natură a imobilelor către cesionarii de drepturi succesorale.

La acelaşi termen, instanţa a invocat din oficiu, ca motiv de ordine publică, nemotivarea încheierii recurate de către pârâta SC G. SA.

Înalta Curte constată că recursurile exercitate în cauză sunt fondate, în raport de motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., potrivit celor ce se vor arăta în continuare:

Fundamentul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. rezidă în nerespectarea prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă „motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.”

În accepţiunea art. 261 pct. 5 C. proc. civ., motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară, precisă, să nu se rezume la o înşiruire de fapte şi argumente, să se refere la probele administrate în cauză şi să fie în concordanţă cu acestea, să răspundă în fapt şi în drept la toate pretenţiile formulate de părţi, să conducă în mod logic şi convingător la soluţia din dispozitiv. Numai o astfel de motivare constituie pentru părţi o garanţie împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanţele superioare un element necesar în exercitarea controlului declanşat prin căile de atac.

De aceea, nu numai lipsa oricărui argument al instanţei care să susţină soluţia din dispozitiv echivalează cu nemotivarea hotărârii în sensul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., dar şi motivarea superficială ori contradictorie au aceeaşi semnificaţie, atrăgând deopotrivă incidenţa art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În speţă, este de observat că, în considerentele încheierii recurate, se regăseşte doar o concluzie generică privind netemeinicia ambelor excepţii procesuale dezbătute la termenul din 2 decembrie 2004, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare.

În acest sens, instanţa de apel a reţinut că „acţiunea în revendicare este formulată de către toţi moştenitorii tuturor acţionarilor la S.A.R., fabricile SC A. SA, situaţie dovedită cu certificatul eliberat de Camera de Comerţ şi Industrie şi certificatele de moştenitor depuse în dosar, situaţia fiind recunoscută în parte şi de ceilalţi participanţi la proces”.

O astfel de concluzie este pur formală şi nu răspunde exigenţelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., întrucât nu se bazează pe o analiză efectivă a tuturor apărărilor pe care s-au fundamentat excepţiile în discuţie, raportat la probele administrate, nefiind suficientă trimiterea generică la probe, fără examinarea concretă a acestora.

Excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, invocată în rejudecarea apelurilor de către apelanta-pârâtă SC G. SA, pe motiv că acţiunea în revendicare nu a fost formulată de către toate persoanele îndreptăţite, respectiv de toţi moştenitorii tuturor acţionarilor fabricilor SC A. SA, a fost argumentată de această parte pe mai multe apărări, dezvoltate în scris prin concluziile de la dosar, fără însă ca instanţa de apel să le răspundă punctual în considerentele încheierii din 9 decembrie 2004, prin care a respins excepţia.

Tot astfel, instanţa de apel nu a motivat soluţia dată excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, prin analizarea chestiunii ce se impunea în acest sens, raportat la decizia de casare pronunţată în primul ciclu procesual al cauzei, aceea dacă reclamanţii, în calitate de moştenitori ai acţionarilor societăţii de la care se pretinde preluarea imobilelor revendicate, pot revendica imobilele din patrimoniul societăţii.

Limitându-se să reţină că acţiunea în revendicare a fost formulată de către toţi moştenitorii tuturor acţionarilor fabricilor SC A. SA, S.A.R., cu trimitere generică la probe, fără să analizeze toate apărările părţilor în susţinerea, respectiv combaterea celor două excepţii dezbătute în cauză, instanţa de apel a pronunţat o încheiere susceptibilă de casare în baza art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Nici hotărârea pronunţată pe fond nu este motivată cu respectarea exigenţelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

În considerentele deciziei recurate de către reclamanţi, instanţa identifică obiectul şi temeiul juridic al acţiunii deduse judecăţii, revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., şi face scurte consideraţii teoretice despre modurile de dobândire a proprietăţii şi sarcina probei calităţii de proprietar în acţiunea în revendicare, urmate de aserţiuni evazive legate de modalitatea de preluare a imobilului litigios şi titlul de proprietate asupra acestuia, care nu tranşează nici una dintre aceste chestiuni.

Astfel, în ce priveşte preluarea imobilului litigios, instanţa reţine, mai întâi, că moara SC A. SA nu a fost naţionalizată, pentru ca apoi să reţină naţionalizarea ei conform deciziei Ministerului Industriei din 16 iunie 1948 în baza Legii nr. 119/1948, iar în urma acestor afirmaţii contradictorii trage o concluzie care lasă nelămurită modalitatea de preluare, „faţă de dispoziţiile actuale (Legea nr. 213/1998) se poate eventual aprecia că naţionalizarea a fost un act abuziv şi că statul ar deţine fără titlu acest imobil.”

Cu privire la titlul reclamanţilor, instanţa reţine că acesta a fost contestat de pârâţi şi face trimitere la procesul-verbal de înscriere în cartea funciară din 20 septembrie 1940, fără însă a lămuri dacă acesta dovedeşte sau nu dreptul de proprietate pretins de reclamanţi asupra imobilului litigios, raportat la documentele în baza cărora s-a făcut înscrierea în cartea funciară, menţionate în respectivul proces-verbal şi administrate în cauză. În acest context, instanţa reţine ca edificatoare expertiza tehnică efectuată în apel, iar după o expunere incoerentă a concluziilor expertizei privind identificarea întinderii şi amplasamentului proprietăţii fostelor fabrici SC A. SA, conchide că, „faţă de prevederile art. 480 şi urm. C. civ., se reţine că reclamanţii nu au făcut dovada că titlul de proprietate al terenului revendicat conform expertizei efectuate în cauză.” O asemenea concluzie, fără expunerea unui raţionament coerent şi logic care să o susţină, bazat pe o analiză completă a probatoriului administrat în cauză, echivalează, în fapt, cu nemotivarea hotărârii pronunţate.

Rezultă că, instanţa de apel nu a făcut o judecată propriu-zisă, care să răspundă, în fapt şi în drept, tuturor apărărilor părţilor, raportat la probele administrate în cauză.

Motivele de fapt şi de drept la care se referă art. 261 pct. 5 C. proc. civ. sunt elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la soluţia litigiului cuprinsă în dispozitiv, astfel că instanţa de apel, având de verificat, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, trebuia să răspundă în considerentele hotărârii pronunţate, în fapt şi în drept, la toate problemele de drept deduse judecăţii în apel.

Neprocedând în acest mod, curtea de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., ceea ce face operant cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Cum o astfel de hotărâre face practic imposibilă analiza, în cadrul recursului, a legalităţii soluţiei pronunţate, nemotivarea hotărârii echivalând în fapt cu o necercetare a fondului pricinii, ceea ce impune soluţia casării cu trimitere, criticile vizând încălcarea şi aplicarea greşită a legii în ce priveşte soluţionarea pe fond a acţiunii în revendicare deduse judecăţii nu pot fi analizate, urmând a fi avute în vedere de instanţa de trimitere.

În concluzie, reţinând că prin nemotivarea încheierii şi a deciziei recurate, curtea de apel nu a intrat în cercetarea fondului pricinii, Înalta Curte urmează să facă aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi alin. (5) cu referire la art. 304 pct. 7 C. proc. civ., pe temeiul cărora va admite recursurile exercitate în cauză, va casa încheierea şi decizia recurate şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

În rejudecare, instanţa de trimitere va verifica, cu prioritate, calitatea procesuală activă a reclamanţilor, faţă de revendicarea unui imobil pretins preluat de la o societate comercială, sens în care trebuie să stabilească dacă reclamanţii, în calitate de moştenitori ai acţionarilor societăţii, pot revendica imobilele din patrimoniul acesteia.

Instanţa de trimitere va analiza excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi prin raportare la apărările invocate pe acest aspect în recurs, de către intimata SC O.R.E. SRL, întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 165/2013, sens în care va avea în vedere legea aplicabilă raportului juridic dedus judecăţii, ce vizează o acţiune în revendicare promovată la data de 21 martie 2000, anterior intrării în vigoare a legii speciale de reparaţie, Legea nr. 10/2001.

În funcţie de dezlegarea dată chestiunii calităţii procesuale active a reclamanţilor, în măsura în care se mai impune, instanţa de trimitere va analiza excepţia inadmisibilităţii acţiunii, raportat la argumentele pe care aceasta a fost fundamentată de către apelanta-pârâtă SC G. SA, cuprinse în concluziile scrise la dosar apel rejudecare şi reluate în recursul acestei părţi.

În cazul în care se va ajunge la cercetarea fondului cererii în revendicare, urmează a se analiza toate criticile formulate pe acest aspect în apel, luându-se în considerare şi apărările invocate pe calea recursului, precum şi înscrisurile depuse în această fază procesuală; totodată, urmează a se verifica şi situaţia stadiului soluţionării notificărilor vizând imobilele litigioase, relevantă din perspectiva principiului electa una via non natur recursus ad alteram, care împiedică obţinerea realizării aceluiaşi drept prin două căi procedurale diferite, tinzând spre aceeaşi finalitate, din raţiunea de a se exclude posibilitatea obţinerii unei duble reparaţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de pârâta SC G. SA împotriva încheierii din 9 decembrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi recursul declarat de reclamanţii S.H.M.A., B.D.B., B.A.P.I., B.A.M.F., M.J.M., A.C., M.Y.B. şi continuat de succesorii în drepturi ai acestora, F.C., F.C.C., L.F.I., D.T.V. şi C.A.A. împotriva deciziei civile nr. 363/A din 8 iunie 2006 pronunţată de aceeaşi instanţă.

Casează încheierea şi decizia recurate şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 mai 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 1640/2014. Civil. Expropriere. Recurs  ICCJ. Decizia nr. 1664/2014. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1661/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs