ICCJ. Decizia nr. 1724/2014. Civil. Pretenţii. Recurs

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA A II-A CIVILĂ

Decizia nr. 1724/2014

Dosar nr. 24404/3/2010

Şedinţa publică din 16 mai 2014

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Judecata în faţa primei instanţe. Obiectul cererii de chemare în judecată şi susţinerile părţilor. Ciclurile procesuale parcurse. Sentinţa Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă

Prin cererea înregistrată la data de 28 ianuarie 2001 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, reclamanta SC C. Buzău SA a chemat în judecată pe pârâtele SC C. Brăila SA şi A.N.P.A.- R.A., reorganizată ulterior ca S.N.P.A. SA, solicitând obligarea "pârâtei în culpă" la plata sumei de 9.148.168.000 ROL.

În motivare, a arătat că suma pretinsă a fost prevăzută în Protocolul de predare a unei părţi din patrimoniul A.N.P.A.- R.A., cu ocazia înfiinţării unor societăţi comerciale prin preluarea unei părţi din patrimoniul Agenţiei, potrivit H.G. nr. 184/1997, şi reprezintă obiect al obligaţiei de plată asumate de pârâta SC C. Brăila SA faţă de reclamantă.

La data de 19 februarie 2001, pârâta SC C. Brăila SA a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active, sub următoarele aspecte: lipsa unui act juridic încheiat cu reclamanta din care să rezulte propria obligaţie de plată, dispoziţiile O.G. nr. 23/1996, dar şi împrejurarea că reclamanta a cesionat creanţa F.N.R.D., notificând-o pârâtei, sub nr. X1/2000.

Prin Sentinţa civilă nr. 1684 din 5 martie 2001, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active şi a respins acţiunea, ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă, având în vedere că obiectul cererii îl constituie o sumă cu titlu de cotă de participare la profit, iar art. 1 din O.G. nr. 23/1996 enumeră limitativ persoanele ce au dreptul de a participa la repartizarea profitului, printre acestea neregăsindu-se şi reclamanta.

Prin Decizia comercială nr. 940 din 31 mai 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a fost respins ca nefondat apelul, instanţa de prim control judiciar reţinând, suplimentar, că aceasta a cesionat creanţa în cuantum de 9.547.426.000 ROL, către F.N.R.D., notificând-o debitorului cedat; totodată, curtea de apel a înlăturat susţinerile autoarei căii de atac, în sensul că o nouă convenţie de cesiune de creanţă ar fi dus la revenirea creanţei în patrimoniul său, apreciind că respectivul transfer nu poate produce efecte juridice, întrucât a fost încheiat fără aprobarea Consiliului de Administraţie.

Ulterior, prin Decizia nr. 3127 din 20 iunie 2003, Curtea Supremă de Justiţie, secţia comercială, a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei, invocată de pârâta SC C. Brăila SA şi a admis recursul declarat de reclamantă, a casat decizia instanţei de apel şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe, pentru rejudecarea apelului. Instanţa supremă a reţinut că este justificată calitatea procesuală activă, întrucât reclamanta tinde să valorifice dreptul de creanţă stabilit prin Protocoalele nr. X2 din 25 septembrie 1998 şi nr. X3 din 26 noiembrie 1998, iar nu o cotă din beneficiul unităţii, dar şi că lipsa calităţii nu poate fi dedusă din contractul de cesiune a creanţei, deoarece creanţa în litigiu a reintrat în patrimoniul reclamantei prin Contractul nr. X4 din 27 octombrie 2000, notificat debitorului pe parcursul procesului.

La data de 18 februarie 2003, intimata-pârâtă a formulat cerere de lămurire a dispozitivului deciziei de recurs, sub aspectul înlăturării menţiunii privind respingerea excepţiei prescrierii dreptului material la acţiune, aflat în contradicţie cu cele cuprinse în considerente, însă cererea a fost respinsă, prin Încheierea nr. 1776 din 18 mai 2004, reţinându-se că dispoziţiile art. 281¹ C. proc. civ. nu sunt incidente.

Cu ocazia rejudecării apelului, la data de 1 aprilie 2004, au fost respinse excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive şi prescripţiei dreptului la acţiune invocate de intimata-pârâtă SC C. Brăila SA, iar excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de intimata-pârâtă S.N.P.A. SA a fost unită cu fondul.

La data de 28 mai 2008, pârâta SC C. Brăila SA a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, arătând că, în urma divizării parţiale, presupusa datorie către SC C. Buzău SA a trecut în patrimoniul societăţii nou create prin divizare, SC C.A. SRL, care a fost introdusă în proces, în calitate de succesoare a pârâtei SC C. Brăila SA.

La data de 11 februarie 2009, s-a luat act de renunţarea la judecată faţă de intimata-pârâtă S.N.P.A. SA, înfiinţată prin H.G. nr. 830/1998, în urma reorganizării A.N.P.A. - R.A.

La acelaşi termen de judecată, reclamanta a formulat, în temeiul art. 294 alin. (2) C. proc. civ., o cerere prin care a solicitat obligarea pârâtelor SC C. Brăila SA şi SC C.A. SRL la plata sumei de 6.000.000 RON, reprezentând actualizarea debitului pretins cu indicele de inflaţie şi dobânda datorată de la data scadenţei (21 decembrie 1998) până la data achitării integrale a creanţei reactualizate, arătând că despăgubirile ivite după darea sentinţei cuprind pierderea pe care a suferit-o ca urmare a devalorizării monedei naţionale; reclamanta a apreciat că are dreptul de a solicita distinct dobânda aferentă sumei pe care pârâtele o datorează.

Prin Decizia comercială nr. 93 din 18 februarie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a admis apelul, a desfiinţat Sentinţa comercială nr. 1684 din 5 martie 2001 a Tribunalului Bucureşti şi a trimis cauza primei instanţe, spre rejudecare.

Prin Decizia nr. 1132 din 19 martie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul.

La rejudecare, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială (reorganizată ca secţie civilă începând cu data de 1 octombrie 2011), cauza a fost înregistrată la data de 17 mai 2010.

La data de 19 ianuarie 2011, pârâta SC C.A. SRL a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii fie pe cale de excepţie - sens în care a invocat, cu referire la cererea principală, prescripţia dreptului material la acţiune, dar şi lipsa calităţii procesuale active -, fie ca neîntemeiată; totodată, cu referire la cererea de despăgubiri şi dobânzi formulată în cadrul apelului la data de 11 februarie 2009, a apreciat că aceasta este inadmisibilă atât pentru că despăgubirile şi dobânzile nu au făcut obiectul cererii de chemare în judecată, cât şi în considerarea faptului că instanţa de rejudecare este ţinută să judece în fond în limitele impuse de instanţa de control judiciar.

La acelaşi termen, pârâta SC C. Brăila SA a depus întâmpinare prin care a invocat, cu privire la cererea principală, excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi lipsei calităţii sale procesuale pasive, dar şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune; referindu-se la cererea de despăgubiri şi dobânzi formulată în cadrul apelului la 11 februarie 2009, a invocat excepţia inadmisibilităţii, susţinând caracterul nou al cererii, care nu se circumscrie ipotezei reglementate de art. 294 alin. (2) C. proc. civ., prima instanţă nefiind sesizată cu o cerere privitoare la rate şi dobânzi, dar şi excepţia prescripţiei dreptului de a cere despăgubiri şi dobânzi pentru perioada necuprinsă în cei trei ani anteriori datei formulării cererii.

La termenul din 4 aprilie 2011, prima instanţă a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi prescripţiei ca inadmisibile, apreciind că acestea au fost soluţionate irevocabil de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 3127 din 20 iunie 2003, aşa încât dezlegările date celor două excepţii sunt obligatorii, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ.; a unit cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC C. Brăila SA.

La data de 11 mai 2011, reclamanta a depus o cerere precizatoare prin care a arătat că suma actualizată a creanţei de 914.816,80 RON, folosind rata medie lunară a inflaţiei/indicele preţurilor de consum în perioada 21 decembrie 1998 - 31 martie 2011 este de 5.736.295,68 RON. Astfel, pierderea suferită, reprezentând diferenţa dintre actualizarea sumei iniţiale şi suma care face obiectul judecăţii la momentul suspendării acesteia la cererea pârâtei SC C. Brăila SA este de 4.821.478,88 RON. Distinct, dobânda calculată la debitul reactualizat prin aplicarea taxei de scont a B.N.R. în perioada 31 decembrie 1998 - 31 ianuarie 2002 şi a ratei dobânzii de referinţă în perioada 31 ianuarie 2002 - 31 martie 2011 se ridică la suma de 6.673.004 RON.

În şedinţa publică de la data de 1 iunie 2011, tribunalul a respins excepţia inadmisibilităţii şi a admis excepţia prescripţiei cu privire la dobânda legală solicitată pentru perioada anterioară datei de 11 februarie 2006.

De asemenea, la data de 1 februarie 2012, prima instanţă a respins ca inadmisibile excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC C. Brăila SA, astfel cum a fost reiterată, excepţia inadmisibilităţii formulării de cereri noi în apel privind plata de despăgubiri şi dobânzi, dar şi excepţia inadmisibilităţii cererii de acordare de despăgubiri şi dobânzi ivite anterior pronunţării hotărârii de către prima instanţă şi a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru sumele solicitate de reclamantă reprezentând despăgubiri constând în rata inflaţiei, scadente anterior datei de 11 februarie 2006.

Prin Sentinţa civilă nr. 3094 din 9 martie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a respins cererea privind dobânda legală solicitată pentru perioada anterioară datei de 11 februarie 2006, constatând prescris dreptul la acţiune, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC C. Brăila SA şi, pe cale de consecinţă, a respins cererea formulată în contradictoriu cu această pârâtă, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, a admis în parte cererea formulată în contradictoriu cu pârâta SC C.A. SRL, pe care a obligat-o la plata către reclamantă a sumei de 5.670.400,45 RON, reprezentând debitul de 914.816,8 RON actualizat cu indicele de inflaţie, suma de 418.401,74 RON reprezentând dobânda legală calculată pentru perioada 11 februarie 2006 - 19 octombrie 2011, dar şi dobânda legală datorată de la 19 octombrie 2011 şi până la achitarea integrală a debitului.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că reclamanta şi pârâta SC C. Brăila SA sunt societăţi înfiinţate în temeiul H.G. nr. 184/1997, prin preluarea cu titlu gratuit a unei părţi din patrimoniul net al A.N.P.A. - R.A., potrivit bilanţului contabil la 31 decembrie 1996.

Art. 2 din acelaşi act normativ a stabilit că predarea-preluarea unei părţi a activului şi pasivului A.N.P.A. - R.A. către societăţile comerciale nou-înfiinţate urma a se face prin protocol încheiat între părţi, pe baza bilanţului contabil la 31 martie 1997, în termen de 45 de zile de la data intrării în vigoare a hotărârii de Guvern, iar activul şi pasivul aferente sucursalelor A.N.P.A. - R.A. urmau a se preda societăţilor comerciale nou-înfiinţate.

În respectarea acestei proceduri, la data de 19 mai 1997, între A.N.P.A. - R.A. - Sucursala Buzău şi reclamanta SC C. Buzău SA s-a încheiat un protocol, în temeiul căruia aceasta din urmă a preluat unele elemente de activ şi de pasiv, potrivit bilanţului contabil încheiat la data de 30 iunie 1997 şi balanţei de verificare, părţile semnatare convenind ca, pentru diferenţa de 9.547.426.000 ROL, care reprezintă pierderea rămasă neacoperită potrivit Adresei nr. 107 din 6 mai 1998 a A.N.P.A. - R.A. Bucureşti, reclamanta să recupereze suma de 9.148.168.000 ROL de la pârâta SC C. Brăila SA.

Un protocol similar a fost încheiat la data de 21 decembrie 1998 şi în privinţa unei părţi a patrimoniului A.N.P.A. - R.A. între Sucursala Brăila a Agenţiei şi SC C. Brăila SA.

Potrivit art. 9 din protocol, pârâta SC C. Brăila SA şi-a asumat obligaţia de a vira societăţii reclamante din profitul nerepartizat realizat până la data de 30 iunie 2007 suma de 9.148.168.000 ROL pentru acoperirea unor pierderi înregistrate la societatea reclamantă.

Cu referire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC C. Brăila SA, tribunalul a reţinut următoarele:

a) din perspectiva inexistenţei unui raport juridic între părţi

Prin asumarea actelor juridice încheiate cu A.N.P.A. - R.A., cele două societăţi comerciale au devenit titularele unui drept (reclamanta), respectiv a obligaţiei corelative de a da (pârâta SC C. Brăila S.A.), având ca obiect suma de 9.148.168.000 ROL, cu atât mai mult cu cât A.N.P.A. - R.A. avea dreptul de a stabili destinaţia întregului profit, iar cele două societăţi comerciale au luat naştere prin preluarea unor părţi din patrimoniul Agenţiei.

Prima instanţă a mai subliniat că în Decizia nr. 2813 din 27 septembrie 2007, pronunţată în recurs de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cauza având ca obiect cererea prin care SC C. Brăila SA a solicitat declararea nulităţii absolute a pct. 9 din Protocolul încheiat la data de 21 decembrie 1998, s-a reţinut că includerea în protocol a obligaţiei pârâtei SC C. Brăila SA de a transmite o cotă-parte din profitul nerepartizat, realizat anterior constituirii acesteia ca societate comercială, este legală.

De asemenea, la rejudecarea apelului după casarea cu trimitere, la data de 1 aprilie 2004 instanţa de apel a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC C. Brăila SA întemeiată pe argumentul inexistenţei unui raport juridic, reţinându-se că reclamanta a justificat îndreptăţirea de a chema în judecată pe această pârâtă ca urmare a semnării Protocolului din 21 decembrie 1998.

De aceea, tribunalul a apreciat că excepţia nu este întemeiată din acest punct de vedere.

b) din perspectiva divizării parţiale a SC C. Brăila SA şi a transferului unei părţi din activ şi pasiv (inclusiv a presupusei datorii faţă de reclamantă) către pârâta SC C.A. SRL.

Pârâta SC C.A. SRL este o societate care a luat naştere în urma operaţiunii de divizare parţială a SC C. Brăila SA, potrivit art. 238 alin. (2) şi art. 250 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, prin desprinderea din patrimoniul SC C. Brăila SA a unei părţi din patrimoniu transmisă cu titlu universal către societatea astfel înfiinţată.

Tribunalul a notat că potrivit art. 5.4 din proiectul de divizare şi anexei 7 la proiect, SC C.A. SRL a fost aceea care a preluat litigiul existent între SC C. Buzău SA şi SC C. Brăila SA, având ca obiect pretenţii în valoare de 914.816,80 RON.

Potrivit protocolului de predare-primire a patrimoniului inventariat, încheiat de comisia mixtă de inventariere la data de 18 decembrie 2007 şi a situaţiei provizioanelor pentru litigii, a fost transmis şi provizionul pentru riscuri şi cheltuieli în valoare de 1.328.801 RON, reprezentând datoria de 914.810 RON pretinsă de reclamantă (datorie din 1998, reprezentând parte a profitului A.N.P.A. - R.A. şi care, în urma divizării regiei, trebuia încasată de reclamantă), la care se adaugă dobânzile comerciale pe ultimii 3 ani (2004 - 2006).

Pentru toate aceste motive, prima instanţă a apreciat că, prin efectul divizării parţiale, a avut loc o transmisiune legală a calităţii procesuale pasive, societatea nou-înfiinţată, C.A. SRL, dobândind calitate procesuală pasivă în locul pârâtei SC C. Brăila SA, prin preluarea drepturilor şi obligaţiilor generate de prezentul litigiu.

Au fost înlăturate apărările reclamantei referitoare la fraudarea intereselor sale prin prezentarea inexactă a elementelor de identificare a litigiului transmis sau la incidenţa art. 243 alin. (3) din Legea nr. 31/1990.

Prima instanţă a subliniat că nu poate analiza legalitatea divizării sau condiţiile în care aceasta a avut loc, întrucât divizarea a produs efecte juridice de la data înmatriculării în registrul comerţului a noii societăţi, potrivit art. 249 lit. a) din Legea nr. 31/1990 şi reclamanta nu a utilizat mijloacele procesuale prevăzute de legislaţia specială pentru contestarea divizării fie prin opoziţie, fie prin promovarea acţiunii în nulitatea divizării.

Cât priveşte incidenţa art. 243 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, instanţa de fond, după ce a evocat conţinutul normei legale, a apreciat că răspunderea solidară este a societăţilor beneficiare a divizării, iar în sensul dispoziţiilor privind divizarea din aceeaşi lege, societatea din care se desprinde partea de patrimoniu nu are calitatea de societate beneficiară, o asemenea calitate având-o numai acelea cărora li s-au transferat active nete prin divizare.

De aceea, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC C. Brăila SA şi, ca o consecinţă, a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâta SC C. Brăila SA, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Cu referire la cererea formulată în contradictoriu cu pârâta SC C.A. SRL, instanţa de fond a reţinut elementele de fapt prezentate mai sus şi a precizat că punctul de plecare în analiză îl constituie temeiul cererii, astfel cum a fost calificat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 3127/2003, subliniind că acţiunea promovată de reclamantă trebuie analizată exclusiv din această perspectivă, în lumina art. 315 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiilor H.G. nr. 184/1997 invocată de către pârâta SC C.A. SRL cu ocazia întocmirii celor două protocoale, prima instanţă a constatat că nu a fost învestită cu analiza validităţii actelor, nici pe cale de acţiune, nici pe cale de excepţie; prin urmare, în cauză nu s-a stabilit, în condiţii de contradictorialitate, natura normei pretins a fi încălcate şi pe cale de consecinţă tipul de nulitate invocată pentru a verifica îndeplinirea condiţiilor impuse de regimul juridic diferenţiat al nulităţii absolute sau relative.

Cu referire la încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 31/1990, instanţa de fond a constatat că această apărare a fost invocată doar în cadrul concluziilor scrise, astfel încât nu a analizat-o.

De asemenea, a apreciat că apărarea potrivit căreia acţiunea este nefondată prin raportare la temeiul de drept indicat în cerere nu poate fi reţinută: inexistenţa unui act juridic (în sensul de instrumentum probationis) care să conţină ambele semnături ale părţilor nu duce la concluzia inexistenţei unui raport juridic direct atât timp cât există cele două protocoale, înscrisuri constatatoare ale manifestărilor de voinţă ale părţilor, exprese şi neechivoce, prin care pârâta şi-a asumat obligaţia de a vira SC C. Buzău SA suma de 9.148.168.000 ROL, iar reclamanta a devenit titulara dreptului de a primi de la SC C. Brăila SA această sumă.

În considerarea acestor argumente, tribunalul a constatat că cererea formulată în contradictoriu cu pârâta SC C.A. SRL este întemeiată în ceea ce priveşte debitul principal solicitat, de 914.816,8 RON.

Cum însă această obligaţie de plată a fost stabilită în anul 1998, iar răspunderea civilă angajată în privinţa pârâtei reclamă repararea integrală a prejudiciului (paguba efectiv suferită şi beneficiul nerealizat), instanţa de fond a apreciat că se impune actualizarea creanţei principale, în scopul păstrării valorii reale a obligaţiei băneşti, principiul nominalismului monetar invocat de pârâtă fiind inoperabil în cauză, pe de o parte pentru că art. 1578 C. civ. se referă la obligaţiile ce rezultă din împrumutul în bani, iar pe de altă parte, deoarece nominalismul monetar presupune constanţa valorii monetare reale a leului pe toată perioada derulării raportului juridic, fără a fi luat în considerare efectul inflaţiei care a diminuat semnificativ puterea de cumpărare. Actualizarea creanţei este în concordanţă şi cu prevederile art. 44 din Constituţie, ce garantează dreptul de proprietate.

Prin urmare, prima instanţă a obligat pârâta la plata valorii actualizate a creanţei, respectiv a sumei de 5.670.400,45 RON, astfel cum rezultă din raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză.

Cu referire la acordarea dobânzii legale în vederea acoperirii beneficiului nerealizat, a reţinut că la data de 1 iunie 2011 a admis excepţia prescripţiei în ceea ce priveşte dobânda legală solicitată pentru perioada anterioară datei de 11 februarie 2006, astfel că, în măsura arătată, cererea privind dobânda legală a fost respinsă.

Cât despre dobânda legală solicitată pentru perioada ulterioară datei de 11 februarie 2006, a considerat că aceasta este datorată în temeiul art. 43 C. com., potrivit căruia datoriile comerciale lichide şi plătibile în bani produc dobândă de drept din ziua când ele devin exigibile.

Calculul dobânzii pentru intervalul de timp în care aceasta este datorată (începând cu 11 februarie 2006) efectuat de expertul desemnat a fost realizat în cadrul obiectivului 2, stabilind că valoarea acesteia pentru perioada 11 februarie 2006 - 19 octombrie 2011 (data întocmirii raportului) este de 418.401,74 RON, valoarea fiind reţinută de tribunal, care a înlăturat opinia diferită a expertului-parte al pârâtei, ca insuficient argumentată.

De asemenea, a notat că dobânda este datorată şi în continuare, până la achitarea integrală a debitului, în vederea respectării principiului reparării integrale a prejudiciului.

Apelul. Decizia instanţei de prim control judiciar

Împotriva acestei sentinţe şi Încheierilor din 4 aprilie 2011, 1 iunie 2011 şi 1 februarie 2012, au declarat apel SC C. Buzău SA, SC C. Brăila SA şi SC C.A. SRL, căile de atac astfel promovate fiind respinse de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin Decizia civilă nr. 149 din 30 aprilie 2013.

Pentru a decide astfel, instanţa de prim control judiciar a reţinut că, aşa cum rezultă cu forţă obligatorie, potrivit art. 315 C. proc. civ., din Decizia nr. 3127 din 20 iunie 2003 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reclamanta SC C. Buzău SA îşi valorifică prin prezenta acţiune un drept de creanţă stabilit prin Protocoalele nr. X2 din 25 septembrie 1998 şi nr. X3 din 26 noiembrie 1998, iar nu o cotă-parte din beneficiul unităţii ca urmare a distribuirii, raportat la O.G. nr. 23/1996.

A notat că prin aceeaşi decizie s-a reţinut că reclamanta şi-a justificat calitatea procesuală activă, instanţa supremă examinând excepţia prin raportare la temeiul juridic al acţiunii, H.G. nr. 184/1997, la natura juridică de drept de creanţă a dreptului dedus judecăţii, dar şi la titlurile creanţei pretinse, referitor la care s-a reţinut că se află în patrimoniul reclamantei la data sesizării instanţei. Totodată, prin aceeaşi decizie, au fost înlăturate şi susţinerile întemeiate pe dispoziţiile O.G. nr. 23/1996, cât şi cele raportate la cesiunea dreptului de creanţă către F.N.R.D., întrucât s-a apreciat că asupra respectivei cesiuni reclamanta a revenit, creanţa reintrându-i în patrimoniu.

De asemenea, prin decizia amintită, în cuprinsul dispozitivului a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

De altă parte, a notat că prin Sentinţa comercială nr. 322 din 31 ianuarie 2006 a Tribunalului Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, s-a constatat cu autoritate de lucru judecat validitatea pct. 9 al Protocolului din 21 decembrie 1998 încheiat de SC C. Brăila SA, prin care acesta s-a obligat să vireze suma de 9.148.168.000 ROL, din profitul nerepartizat, realizat până la 30 iunie 1997, către SC C. Buzău SA.

Analizând probatoriul administrat prin prisma celor mai sus reţinute, curtea de apel a constatat că prin Protocolul nr. X5 din 26 noiembrie 1998 înregistrat la A.N.P.A. - R.A., pârâta SC C. Brăila SA s-a obligat valabil la plata sumei de 9.148.168.000 ROL către SC C. Buzău SA, în scopul acoperirii pierderilor înregistrate până la 30 iunie 1997.

Validitatea obligaţiei a fost stabilită irevocabil pe calea acţiunii în constatarea nulităţii, prin care se invocase lipsa obiectului obligaţiei, ca urmare a inexistenţei profitului nerepartizat, a erorii obstacol asupra identităţii obiectului şi a ameninţării cu imposibilitatea constituirii ca persoană juridică.

A mai subliniat că acestei obligaţii, asumate de SC C. Brăila SA, îi corespunde dreptul corelativ recunoscut reclamantei prin Protocolul nr. X2 din 25 mai 1998.

Apreciind, prin raportare la criticile invocate de către SC C. Brăila SA şi SC C.A. Brăila SRL, că se impune analizarea excepţiilor invocate în primă instanţă, instanţa de apel a reţinut, cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active a SC C. Buzău SA, că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 315 alin. (1) C .proc. civ., de vreme ce instanţa supremă a constatat existenţa calităţii procesuale active prin raportare la natura raportului juridic şi la temeiul de drept al acţiunii.

În aceste condiţii, a înlăturat susţinerile potrivit cărora excepţia lipsei calităţii procesuale active s-ar întemeia pe o cauză nouă, neavută în vedere la soluţionarea excepţiei în primă instanţă, cât timp însuşi recursul a purtat asupra greşitei soluţionări a cauzei, în temeiul acestei excepţii.

Cu privire la excepţia prescrierii dreptului material la acţiune, a notat că în puterea lucrului judecat intră dispozitivul hotărârilor judecătoreşti, doctrina şi jurisprudenţa recunoscând acelaşi efect şi considerentelor, în măsura reflectării lor în dispozitiv. Procedând la verificarea afirmaţiilor apelantelor, curtea de apel a constatat că data scadenţei este cea la care dreptul de creanţă s-a născut în patrimoniul creditorului, adică la momentul încheierii Protocolului din 25 mai 1998, raportat la care cererea formulată la data de 8 ianuarie 2001 nu este prescrisă.

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC C. Brăila SA şi, implicit, a SC C.A. Brăila SRL, pentru inexistenţa unui raport juridic direct între părţile în litigiu, instanţa de prim control judiciar a notat că între părţi nu a intervenit un contract sinalagmatic, că raporturile juridice dintre ele nu implică drepturi şi obligaţii reciproce, prestaţii dublate de contraprestaţii, dar nici un contract unilateral cu obligaţii numai în sarcina uneia dintre părţi, dar a subliniat că nu doar contractele sunt izvoare ale drepturilor de creanţă, acestea putând să fie generate de variate fapte juridice.

Astfel, curtea de apel a reţinut că în procedura specială reglementată de H.G. nr. 1054/1995, a luat fiinţă A.N.P.A. - R.A., prin reorganizarea R. R.A.; prin H.G. nr. 184/1997, Anexa 1, s-a dispus înfiinţarea a douăzeci şi nouă de societăţi comerciale în vederea privatizării, printre care se regăsesc şi societăţile în litigiu.

Instanţa de apel a notat că reorganizarea nu a presupus şi preluarea pierderilor înregistrate de anumite sucursale la datoria publică, astfel că prin Adresele nr. 107/1998 şi nr. 108/1998 ale A.N.P.A. - R.A., s-a dispus redistribuirea profitului către unităţile cu pierderi, cu menţionarea sumelor cuvenite şi respectiv datorate, în protocoalele de predare-primire.

De aceea, a apreciat că dreptul de creanţă, chiar dacă nu izvorăşte dintr-un act juridic comun părţilor, este opozabil pârâtei SC C. Brăila SA şi succesoarei sale în drepturi şi obligaţii, SC C.A. SRL.

Pentru raţiuni identice restructurării societăţilor prin divizare, a mai constatat că prin procedura reglementată de H.G. nr. 184/1998, care se completează cu dispoziţiile Legii nr. 31/1990, transmiterea patrimonială a implicat acoperirea pierderilor regiei înregistrate la diferite sucursale, prin redistribuire din profiturile înregistrate de alte sucursale, astfel că societăţile nou-înfiinţate cărora li s-a redistribuit o parte din profitul regiei, în speţă SC C. Buzău SA, au dobândit un drept de creanţă împotriva societăţii nou-înfiinţate în sarcina căreia s-a stabilit obligaţia la plată.

În consecinţă, a apreciat instanţa de apel că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, raportată la inexistenţa unui raport juridic direct, este nefondată.

Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC C. Brăila SA, ca urmare a divizării parţiale, a notat că în cursul procesului, prin Hotărârea Adunării Generale Extraordinare a Acţionarilor SC C. Brăila SA din 16 iulie 2007, s-a decis divizarea sa parţială, prin desprinderea şi transmiterea unei părţi din patrimoniu către SC C.A. SRL, urmare a restructurării, litigiul de faţă fiind transferat în patrimoniul societăţii nou-înfiinţate. Proiectul de divizare parţială a fost depus şi menţionat în registrul comerţului, conform Încheierii nr. 4176 din 2 august 2007 şi publicat în extras în M. Of. al României, Partea a IV-a, nr. 2232 din 21 august 2007.

Conform Certificatului de înregistrare nr. X6, SC C.A. SRL a fost înregistrată în registrul comerţului la 7 decembrie 2007.

În acest context, curtea de apel a apreciat ca fiind irelevant faptul că în litigiul dedus judecăţii, pentru identificarea elementului de pasiv constând în dreptul de creanţă în litigiu preluat de societatea nou-înfiinţată prin divizare, Proiectul de divizare nu a fost publicat în integralitate în Monitorul Oficial, câtă vreme rezultă că acesta se regăseşte în nota contabilă la situaţia financiară de divizare, a fost evidenţiat în Proiectul de divizare menţionat în registrul comerţului, acte supuse cenzurii conform art. 243³ din Legea nr. 31/1990, dar şi în raportul de audit, expertul apreciind că situaţiile financiare sunt în concordanţă cu Proiectul de divizare.

Apreciind că legitimarea procesuală a SC C. Brăila SA prezintă relevanţă pentru reclamantă doar din perspectiva solidarităţii, instanţa de apel a constatat că potrivit dispoziţiilor art. 241¹ alin. (2) din Legea nr. 31/1990, în vigoare la data divizării, "dacă un element de pasiv nu este repartizat în proiectul de divizare şi dacă interpretarea proiectului nu permite luarea unei decizii privind repartizarea sa, societăţile beneficiare răspund solidar pentru elementul de pasiv în cauză".

Or, în cauză, curtea de apel a apreciat că asupra repartizării elementului de pasiv constând în dreptul de creanţă în litigiu s-a dispus cu claritate în sensul transferării acestuia în patrimoniul societăţii nou-înfiinţate, astfel că a reţinut că solidaritatea prevăzută pentru situaţia de excepţie nu subzistă.

Nici prin raportare la art. 243 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 în vigoare la data divizării a mai considerat instanţa de apel că nu poate fi reţinută calitatea procesuală a pârâtei SC C. Brăila SA, întrucât solidaritatea prevăzută de aceste dispoziţii este subsecventă imposibilităţii de realizare a dreptului de creanţă recunoscut pe calea executării silite.

Iar prin cererea precizatoare, formulată la 10 septembrie 2008, reclamanta nu a învestit legal instanţa cu o cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 243 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, formulată împotriva SC C. Brăila SA prin care să solicite obligarea acesteia în subsidiar şi în limita activelor nete transferate.

În consecinţă, a apreciat că în mod corect prima instanţă a reţinut că de la data înfiinţării noii societăţi, SC C. Brăila SA a pierdut calitatea procesuală pasivă.

Cât priveşte cererea precizatoare având ca obiect despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanţe şi dobânda datorată de la data scadenţei şi până la data achitării integrale a creanţei reactualizate, cerere care a fost formulată în apel, la data de 11 februarie 2009, curtea de apel a luat act că pârâtele au opus excepţia inadmisibilităţii întemeiată pe trei motive diferite, şi anume: încălcarea art. 294 alin. (1) C. proc. civ.; încălcarea art. 294 alin. (2) C. proc. civ. şi, respectiv, inadmisibilitatea formulării unei cereri precizatoare conform art. 132 alin. (1) C. proc. civ., în fond după desfiinţare.

Independent de temeiul de drept invocat de reclamantă, instanţa de apel, în temeiul rolului activ şi având în vedere succesiunea etapelor procesuale, ce nu putea fi anticipată la data formulării cererii, a apreciat că cererea se supune dispoziţiilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, a notat că prin cererea introductivă, reclamanta şi-a rezervat dreptul de a formula o cerere în despăgubiri, constând în dobânda legală pe cale separată.

Întrucât Sentinţa civilă nr. 1684 din 5 martie 2001 a Tribunalului Bucureşti, prin care cererea a fost respinsă pentru lipsa calităţii procesuale active, a fost desfiinţată, procesul a fost reluat de la primul act, respectiv de la actul de sesizare.

De aceea, curtea de apel a apreciat că în rejudecarea fondului după desfiinţare, ca urmare a anulării în tot a procedurii urmate în primă instanţă, cererea modificatoare, chiar formulată în faţa instanţei de apel şi greşit întemeiată în drept, intră sub incidenţa art. 132 alin. (1) C. proc. civ., fiind, ca atare, admisibilă.

Referitor la excepţia prescripţiei dreptului de a cere despăgubiri constând în rata inflaţiei anterior datei de 11 februarie 2006, a considerat, dată fiind natura intrinsecă a despăgubirilor constând în actualizarea debitului, că acesta este supus termenului de prescripţie incident debitului principal.

Cât priveşte excepţia prescrierii dreptului de a cere dobânda legală datorată în temeiul art. 43 C. com., a constatat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora, odată cu stingerea dreptului la acţiune pentru debitul principal, se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii.

Din interpretarea coroborată a acestor dispoziţii cu cele ale art. 12, potrivit cărora dreptul la acţiune pentru prestaţii succesive se stinge printr-o prescripţie deosebită pentru fiecare dintre ele, a rezultat că pentru drepturile accesorii legiuitorul a prevăzut un drept la acţiune distinct, căruia îi este aplicabil un termen de prescripţie propriu, condiţionat de exercitarea în termenul de prescripţie a dreptului la acţiune privind dreptul principal.

De aceea, în lipsa legalei sesizări cu acţiune în valorificarea drepturilor accesorii, termenul prevăzut de art. 12 din Decretul nr. 167/1958 şi-a continuat cursul, fără ca acţiunea privind dreptul principal să fi avut ca efect întreruperea cursului prescripţiei.

Pentru aceste motive, curtea de apel a constatat că în mod corect prima instanţă s-a raportat la data sesizării cu cererea completatoare în daune având ca obiect dobânda legală, respectiv 11 februarie 2009, raportat la care a apreciat ca fiind prescrise, conform art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, pretenţiile anterioare datei de 11 februarie 2006.

Pe fond, în considerarea argumentelor expuse anterior, a reţinut că în mod întemeiat prima instanţă a apreciat că a fost probat dreptul de creanţă al SC C. Buzău SA, în ceea ce priveşte debitul principal de 914.816,8 RON, recunoscut prin protocoalele încheiate cu A.N.P.A. - R.A., opozabile succesoarei în drepturi SC C.A. SRL.

Cu privire la actualizarea cu indicele de inflaţie, întrucât în apelul său SC C.A. SRL a susţinut nemotivarea în drept a soluţiei pronunţate, instanţa de apel a notat că deprecierea semnificativă a monedei cauzează un prejudiciu creditorului, care nu poate fi înlăturat decât prin actualizarea debitului la data plăţii efective, în raport cu rata oficială a inflaţiei comunicată de Institutul Naţional de Statistică, respectiv a indicelui lunar al preţurilor de consum, această modalitate fiind de natură a compensa diminuarea puterii de cumpărare şi având ca temei principiul bunei-credinţe şi echităţii.

Referitor la admisibilitatea cumulului dintre despăgubirile constând în actualizarea cu rata inflaţiei şi dobânda legală, a reţinut că cele două modalităţi de compensare a prejudiciului cauzat prin întârzierea plăţii au finalitate diferită; în timp ce dobânzile moratorii indemnizează beneficiul nerealizat, ca urmare a întârzierii la plată, indexarea debitului asigură restituirea efectivă a sumei, nu în număr, ci în valoare economică.

De aceea, a apreciat că în mod corect, instanţa de fond a acordat despăgubiri constând în actualizarea debitului cu indicele de inflaţie şi dobândă legală, iar aceasta nu reprezintă o dublă reparare a prejudiciului.

Cât priveşte cuantumul datorat cu titlu de despăgubire, instanţa de apel a examinat concluziile raportului de expertiză contabilă şi a reţinut că suma acordată de prima instanţă a fost corectă, aşa încât, în considerarea argumentelor expuse anterior, în temeiul art. 296 C. proc. civ., a respins apelurile ca nefondate.

Recursurile. Motivele de nelegalitate invocate

Împotriva acestei decizii, SC C. Buzău SA, SC C. Brăila SA şi SC C.A. SRL au declarat recurs.

Prin calea de atac promovată, recurenta-reclamantă a solicitat modificarea deciziei, în sensul admiterii apelului pe care l-a declarat împotriva Sentinţei civile nr. 3094 din 9 martie 2012 şi Încheierii din data de 1 iunie 2011, în ceea ce priveşte admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţia privind sumele datorate cu titlu de dobândă legală anterior datei de 11 februarie 2006 şi schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată şi obligării pârâtelor la plata către reclamantă a sumei de 12.457.318 RON, reprezentând valoarea reactualizată a creanţei datorate (conform opiniei separate a expertului T.G.) şi a sumei de 418.401,74 RON, reprezentând dobânda legală datorată de pârâte pe perioada cuprinsă între 11 februarie 2006 şi 19 octombrie 2011.

În motivare, recurenta-reclamantă a expus istoricul relaţiilor dintre părţi şi evoluţia litigiului şi arătat că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, dar şi că a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, cu referire la principiile care cârmuiesc materia reparării integrale a prejudiciului; a invocat, astfel, motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea primului motiv de recurs, a afirmat că decizia atacată nu cuprinde motivele pentru care i s-au înlăturat apărările formulate în susţinerea apelului, bazate pe proba cu înscrisuri, dar şi că se bazează pe motive contradictorii şi străine de natura pricinii.

Astfel, recurenta-reclamantă a afirmat că a fost incorect admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţia privind sumele datorate de intimatele-pârâte cu titlu de dobândă legală anterior datei de 11 februarie 2006, pe care a formulat-o pe calea cererii depuse la instanţa de apel la termenul din 11 februarie 2009, precizată apoi la data de 11 mai 2011, la rejudecarea în fond în primă instanţă.

Astfel, a evocat dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 şi a subliniat că în materia prescripţiei extinctive este consacrată aplicarea principiului accesorium sequitur principalem.

În continuare, recurenta-reclamantă a susţinut că din interpretarea corectă a dispoziţiilor art. 1 alin. (2) şi ale art. 16 din Decretul nr. 167/1958 rezultă că întreruperea cursului prescripţiei dreptului la acţiune prin introducerea unei cereri de chemare în judecată vizează inclusiv dreptul la acţiune privind drepturile accesorii.

De asemenea, a mai susţinut că nu sunt incidente dispoziţiile art. 525 C. civ. de la 1864, potrivit cărora fructele civile se socotesc dobândite zi cu zi.

În acest context, recurenta-reclamantă a distins între noţiunea de dobândă-fruct civil, care semnifică preţul folosinţei capitalului încredinţat temporar de creditor unui debitor obligat să achite o remuneraţie intitulată dobândă remuneratorie şi cea de dobândă-daună, ce reprezintă suma de bani pe care trebuie să o plătească debitorul creditorului său pentru acoperirea prejudiciului cauzat acestuia prin întârzierea în executarea obligaţiei pecuniare, reglementată de art. 1088 C. civ. de la 1864.

În condiţiile în care dobânda solicitată în prezenta cauză a fost determinată de derularea unor proceduri în cadrul cărora se aşteaptă un timp îndelungat să se stabilească drepturi şi obligaţii a căror certitudine şi lichiditate fac obiectul unui litigiu, suspendat timp de aproape patru ani, la iniţiativa SC C. Brăila SA, recurenta-reclamantă a apreciat că natura juridică a acesteia, din perspectiva dreptului obligaţiilor, este aceea de dobândă restitutorie.

De aceea, a susţinut că acestui tip de dobândă, ce nu poate semnifica o prestaţie succesivă în accepţiunea art. 12 din Decretul nr. 167/1958, nu i se poate aplica regimul juridic al fructelor civile cu privire la modul de dobândire a acestora, astfel că a considerat că este exclusă ipoteza naşterii dreptului la acţiune pentru valorificarea acestui tip de dobândă în aceeaşi modalitate şi potrivit aceloraşi reguli cu cele prevăzute pentru dobânda remuneratorie sau pentru culegerea fructelor civile.

În continuare, recurenta-reclamantă a mai afirmat că decizia atacată se bazează pe considerente contradictorii şi străine de problema domeniului de aplicare a art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, deoarece în cuprinsul ei reţine, pe de o parte, că acest text are în vedere doar drepturi accesorii aferente unui debit principal, iar pe de altă parte, se constată că art. 12 din decret prevede un drept la acţiune distinct căruia îi este aplicabil un termen de prescripţie propriu, condiţionat de exercitarea în termen a dreptului principal.

Or, susţine recurenta-reclamantă, modul de formulare a dispoziţiilor art. 1 alin. (2) şi art. 12 din Decretul nr. 167/1958 nu permite asemenea dezlegări în drept.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958: Odată cu stingerea dreptului principal se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii.

În conformitate cu art. 12 din Decretul nr. 167/1958, în cazul când un debitor este obligat la prestaţii succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare din aceste prestaţii se stinge printr-o prescripţie deosebită.

Astfel, recurenta-reclamantă a arătat că sintagma tehnico-juridică privind stingerea dreptului la acţiune printr-o prescripţie deosebită nu permite reducerea regulii legale la identificarea sa ca o regulă specială cu caracter general cu privire la determinarea momentului începutului cursului prescripţiei drepturilor accesorii, care ar semnifica identificarea unei prescripţii distincte pentru toate drepturile cu caracter accesoriu, cum lasă să se înţeleagă decizia recurată, ci, dimpotrivă, nu se referă decât la acte juridice din care nasc drepturi în legătură cu exercitarea cărora, corelativ, debitorului îi revine obligaţia de a face prestaţii succesive şi nu vizează drepturi accesorii, al căror regim juridic, sub aspectul prescripţiei extinctive, astfel cum este prevăzut de art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1968, nu este modificat.

De aceea, recurenta-reclamantă a apreciat că regula cuprinsă în art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 nu distinge şi cuprinde cursul prescripţiei dreptului la acţiune privind drepturile accesorii, inclusiv întreruperea sau suspendarea cursului, determinat de cursul prescripţiei dreptului principal căruia dreptul accesoriu îi este ataşat.

Aşa fiind, a susţinut că interpretarea corectă a dispoziţiilor art. 1 alin. (2) şi ale art. 16 din Decretul nr. 167/1958 este în sensul că întreruperea cursului prescripţiei dreptului la acţiune prin introducerea unei cereri de chemare în judecată vizează inclusiv dreptul la acţiune privind drepturile accesorii, neexistând nicio raţiune ca în interpretarea principiului disponibilităţii procesului civil să se acrediteze teza potrivit căreia prescripţia drepturilor accesorii este autonomă faţă de prescripţia drepturilor principale de care acestea depind.

Prin urmare, recurenta-reclamantă a arătat că în lipsa consacrării judiciare a temeiniciei pretenţiei privind dreptul principal, nu se poate pretinde creditorului necesitatea introducerii unei cereri separate privind drepturile accesorii, deoarece într-o atare ipoteză, rosturile prescripţiei ar fi deformate.

În altă ordine de idei, recurenta SC C. Buzău SA a arătat că a fost incorect apreciată valoarea actualizată a creanţei pe care pârâtele o datorează, în decizia de apel nefiind examinată critica potrivit căreia prima instanţă a omologat varianta de calcul întocmită de expertul A.D., care nu a respectat obiectivul stabilit prin Încheierea de la 1 iunie 2011 şi nu a luat în considerare coraportul de expertiză întocmit de expertul T.G., care a actualizat debitul potrivit obiectivului stabilit. Astfel, a arătat că situaţia nu este legal permisă de regulile care organizează procedura administrării probei cu expertiză în procesul civil, care nu admit omologarea judiciară a unei expertize ce nu respectă obiectivul stabilit de instanţă şi validarea unui raport de expertiză pe baza unui obiectiv stabilit unilateral de expert, cu motivarea că s-ar aplica o metodă comunicată de Institutul Naţional de Statistică, iar nu metoda prevăzută în obiectivul stabilit de judecător.

Astfel, a precizat că s-a ajuns în situaţia în care actualizarea creanţei băneşti s-a făcut avându-se în vedere exclusiv indicii preţurilor de consum pentru intervalul decembrie 1998 - septembrie 2011, fără a se ţine cont de devalorizarea debitului în raport de inflaţie.

Astfel, recurenta-reclamantă a arătat că diferenţa dintre suma de 12.457.318 RON, stabilită de expertul T.G. şi suma acordată de instanţă, de 5.670.400,45 RON, îi produce o vătămare evidentă.

A susţinut că deplasarea controlului judiciar în domeniul cumulului dintre creanţa rezultată din deprecierea monetară a creanţei şi dobânda legală s-a făcut de instanţă fără ca problema să fie pusă în dezbaterea părţilor, considerentul potrivit căruia cumulul ratei inflaţiei cu dobânda de referinţă ar reprezenta o dublă reparaţie fiind contrazis de chiar premisa raţionamentului judiciar din acelaşi considerent potrivit căruia în practica judiciară s-a decis ca admisibil cumulul dobânzii legale cu actualizarea debitului cu rata inflaţiei.

Iar argumentul judiciar potrivit căruia determinarea indicelui de inflaţie presupune raportarea la dobânda de referinţă a B.N.R. nu are corespondent în realitate, conform afirmaţiilor autoarei recursului întrucât indicele de inflaţie aplicat de expertiza omologată judiciar este indicele de inflaţie al bunurilor de consum, iar nu al unor disponibilităţi băneşti la care s-ar fi aplicat deja dobânda de referinţă, nicio dovadă nesusţinând concluzia instanţei de apel potrivit căreia determinarea indicelui de inflaţie aplicat de expertiza omologată prin sentinţă presupune raportarea la dobânda de referinţă a B.N.R.

Astfel, recurenta-reclamantă a apreciat că numai prin actualizarea lunară a sumei rezultate din adiţionarea debitului actualizat cu dobânda de referinţă se asigură repararea completă a prejudiciului determinat de deprecierea creanţei băneşti.

O altă critică vizează greşita admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC C. Brăila SA, ca urmare a divizării parţiale şi a transferului datoriei către SC C.A. SRL.

Astfel, recurenta-reclamantă a afirmat că au fost greşit aplicate prevederile art. 241¹alin. (2) din Legea nr. 31/1990 care reglementează răspunderea solidară a pârâtelor-intimate.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, a susţinut că Proiectul de divizare parţială din 16 iulie 2007 nu identifică prezentul litigiu - a cărui judecată la acea dată era suspendată -, ci Dosarul nr. 26439/3/2004.

Aşadar, a afirmat că Proiectul de divizare nu a repartizat către SC C.A. SRL elementul de pasiv care constă în pretenţia valorificată în litigiul de faţă.

De aceea, recurenta-reclamantă a susţinut că în speţă se verifică pe deplin premisa aplicării corecte a dispoziţiilor art. 241¹ alin. (2) din Legea nr. 31/1990, potrivit cărora dacă un element de pasiv nu este repartizat în proiectul de divizare şi dacă interpretarea proiectului nu permite luarea unei decizii privind repartizarea sa, societăţile beneficiare răspund solidar pentru elementul de pasiv în cauză. Regula răspunderii solidare pentru elementul de pasiv a societăţilor beneficiare nu permite, prin urmare, concluzia potrivit căreia pârâta-intimată SC C. Brăila SA ar fi pierdut calitatea procesuală pasivă ca efect al divizării.

De asemenea, recurenta-reclamantă a mai arătat că în mod greşit instanţa de apel a refuzat să reţină răspunderea solidară a pârâtei-intimate SC C. Brăila SA pentru ipoteza subsidiară a reţinerii incidenţei dispoziţiilor art. 243 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 care instituie norme juridice ce permit protejarea drepturilor creditorilor sociali care nu au obţinut realizarea creanţei lor.

În acest context, a susţinut că dezlegarea dată de instanţa de apel este contradictorie, deoarece, pe de o parte, reţine că solidaritatea prevăzută de art. 243 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 (...) este subsecventă imposibilităţii de realizare a dreptului de creanţă recunoscut pe calea executării silite, iar, pe de altă parte, reţine că SC C. Brăila SA a pierdut calitatea procesuală pasivă în condiţiile în care reclamanta nu a învestit legal instanţa cu o cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 243 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, formulată împotriva SC C. Brăila SA prin care să solicite obligarea în subsidiar şi în limita activelor nete transferate.

Or, recurenta-reclamantă a arătat că a învestit Tribunalul Bucureşti cu aplicarea, în subsidiar, a dispoziţiilor art. 243 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, de vreme ce a făcut obiect al criticii în apel dezlegarea sentinţei de fond în sensul că societatea mamă din care se desprinde partea din patrimoniu nu are calitatea de societate beneficiară şi că societăţile beneficiare sunt acelea cărora li s-au transferat active nete prin divizare, ceea ce exclude societatea din care s-a desprins partea din patrimoniu.

Mai mult, prin Încheierea din 25 martie 2013, instanţa de apel a admis cererea de administrare a probei cu înscrisuri din care rezultă verificarea condiţiei apreciate ca subsecventă, constând în imposibilitatea de realizare a dreptului de creanţă recunoscut pe calea executării silite.

A arătat recurenta-reclamantă că analiza cuprinsului Procesului-verbal de constatare încheiat la 8 ianuarie 2013 de executorul judecătoresc D.E. în Dosarul de executare nr. 407/2012 relevă că SC C.A. SRL dispune de 721,29 RON în contul bancar deschis la R.B.R. SA, poprit, că, aşa cum rezultă din evidenţele Primăriei Brăila, aceeaşi societate deţine o basculantă cu remorcă, dar şi că în evidenţele O.R.C. Brăila sunt înregistrate date privind activitatea numai până în anul 2011, când a fost realizat un beneficiu net insuficient acoperirii creanţei.

De aceea, recurenta-reclamantă a apreciat că trebuia ca instanţa de apel să constate că există imposibilitatea de realizare a dreptului de creanţă recunoscut prin sentinţă pe calea executării silite şi să dea eficienţă prevederilor art. 243 alin. (3) din Legea nr. 31/1990.

Autoarea căii de atac a criticat interpretarea dată de instanţa de fond şi neanalizată de cea de apel noţiunii "toate societăţile beneficiare ale divizării", reducând-o în mod artificial şi nepermis doar la societăţile cărora li s-au transmis elemente de activ patrimonial, în condiţiile în care însuşi textul art. 243 alin. (3) prevede că toate societăţile beneficiare sunt răspunzătoare pentru obligaţia în cauză şi distinge exclusiv cu privire la întinderea obligaţiei de răspundere, astfel: în limita activelor nete transferate, primite de fiecare societate implicată în divizare şi în mod nelimitat, în cazul societăţii în pasivul căreia a intrat obligaţia.

Ca mijloc de protecţie a creditorilor, alin. (3) al art. 243 trebuie să fie interpretat, a susţinut recurenta, în sensul că instituie răspunderea societăţilor implicate în divizare, proporţional cu cotele de activ net distribuite potrivit proiectului de divizare, iar o asemenea răspundere va funcţiona ori de câte ori un creditor social nu va putea să îşi valorifice creanţele sale de la societatea în pasivul căreia au intrat acestea - care, în virtutea gajului general al creditorilor sociali asupra patrimoniului său, răspunde nelimitat. De asemenea, a mai arătat că această interpretare doctrinară are în vedere prevederile Directivei nr. 82/891/CEE din 17 decembrie 1982 (din care a citat art. 12), instanţele române fiind chemate să interpreteze textul de lege intern în lumina scopului şi în vederea atingerii obligaţiei de rezultat impusă de Directivă, în aşa fel încât creditorii să fie protejaţi, iar divizarea să nu le afecteze negativ interesele, prin angajarea în solidar a răspunderii societăţii divizate şi a celei căreia îi este transferată obligaţia potrivit proiectului de divizare, în ipoteza în care creditorul nu îşi poate satisface creanţa faţă de societatea căreia obligaţia îi este transferată. De aceea, a apreciat că noţiunea de societăţi beneficiare ale divizării nu o poate exclude pe societatea care profită de divizarea parţială, prin eliminarea unei datorii din patrimoniul său.

Totodată, recurenta-reclamantă a mai susţinut că nu poate fi primită interpretarea în sensul că ar exista o raţiune pentru care societatea de la care se transferă o parte din patrimoniu nu ar fi răspunzătoare pentru plata datoriei creditorului social anterior divizării, dacă păstrează active nete, întrucât modificarea gajului general al creditorului social al societăţii supuse divizării nu poate crea o situaţie dezavantajoasă pentru creditorul confruntat cu o divizare parţială, mai ales în condiţiile în care activul net transmis societăţii special înfiinţate pentru a prelua o datorie prin procedeul divizării parţiale nu depăşeşte valoarea nominală a datoriei estimate de societatea divizată. Or, în speţă, această recurentă consideră esenţială împrejurarea că partea desprinsă din patrimoniul societăţii supuse divizării, transmisă societăţii create prin divizare nu îi acoperă integral creanţa, emolumentul activului net transmis SC C.A. SRL fiind influenţat de dolul SC C. Brăila SA, care a prelungit durata procesului prin iniţierea unui litigiu distinct. De aceea, în raport de probatoriul administrat cu privire la valoarea reală actualizată a creanţei deduse judecăţii în litigiul de faţă, a apreciat că este incident art. 243 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, care impune verificarea în contradictoriu cu toate societăţile implicate în divizare a posibilităţii de realizare a creanţei disputate.

În altă ordine de idei, recurenta a apreciat că divizarea realizată în timpul derulării procesului care are ca obiect o datorie, unită cu împrejurarea că prezentul litigiu nu a fost inclus în Proiectul de divizare, este expresia fraudării drepturilor sale, în calitate de creditor social al societăţii divizate. Susţinând şi că nu putea exercita opoziţia la divizare, deoarece creanţa sa era scadentă la data publicării proiectului de divizare, autoarea căii de atac a precizat că înţelege să îşi valorifice dreptul de creanţă prin chemarea în judecată a SC C. Brăila SA, potrivit prevederilor art. 243 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, aşa încât a solicitat ca cele două intimate-pârâte să fie obligate în solidar la plata datoriei.

Prin recursul său, recurenta-pârâtă SC C.A. S.R.L a solicitat, în principal, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel, iar în subsidiar, modificarea deciziei, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale active, admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a SC C. Brăila SA, întemeiată pe inexistenţa unui raport juridic între părţi, admiterii excepţiei prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune, admiterii celor trei excepţii de inadmisibilitate invocate cu privire la cererea privind plata de despăgubiri şi dobânzi formulată de reclamantă la data de 11 februarie 2009 în temeiul art. 294 alin. (2) C. proc. civ., admiterii excepţiei prescripţiei extinctive a dreptului de a cere despăgubiri constând în rata inflaţiei pentru perioada anterioară cu 3 ani datei formulării cererii din 11 februarie 2009.

După ce a prezentat pe larg aspecte privind cronologia şi situaţia judecării excepţiilor şi a fondului cauzei, recurenta-pârâtă a invocat motivele prevăzute de art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea primului motiv de recurs, a arătat că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii, calificând o cerere depusă de reclamantă fără respectarea formelor de procedură.

Astfel, a susţinut că instanţa de apel a apreciat în motivarea deciziei sale că cererea precizatoare având ca obiect despăgubiri ivite după darea hotărârii are alt temei de drept (art. 132 alin. (1) C. proc. civ.) decât cel indicat de reclamantă (art. 294 alin. (2) C. proc. civ.), încălcând nu numai principiul disponibilităţii prevăzut de art. 129 alin. (6) C. proc. civ., dar şi pe cel al contradictorialităţii, cât timp nu a pus în discuţie calificarea ei.

Recurenta-pârâtă a criticat raţionamentul instanţei de apel, apreciind că aceasta nu se putea substitui voinţei părţii care a înţeles să formuleze o cerere având ca obiect dobânzi ivite după darea hotărârii primei instanţe întemeiată pe art. 294 C. proc. civ. De altfel, a arătat că o modificare a acţiunii, întemeiată pe art. 132 alin. (1) C. proc. civ., ar fi inadmisibilă, aşa încât a apreciat că instanţa de apel a făcut o eroare care intră sub incidenţa art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Iar o pronunţare a instanţei de apel asupra acestei cereri, în condiţiile în care niciuna dintre părţi nu a formulat apel pe acest aspect, constituie o încălcare a principiului non reformatio in pejus, instanţa fiind datoare să verifice în limitele cererii de apel stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, conform art. 295 alin. (1) C. proc. civ.

În dezvoltarea celui de-al doilea motiv de recurs, a arătat că decizia recurată nu cuprinde motivele pentru care au fost respinse apelul său şi al SC C. Brăila SA în raport de modul de soluţionare a excepţiilor de inadmisibilitate a cererii depuse de reclamantă la data de 11 februarie 2009 şi a fondului.

Astfel, această recurentă a precizat că în combaterea cererii privind acordarea de despăgubiri ivite după darea hotărârii în primă instanţă, depusă de reclamantă la data de 11 februarie 2009, a invocat, alături de SC C. Brăila SA excepţiile inadmisibilităţii, în raport de art. 294 alin. (1) C. proc. civ., de art. 294 alin. (2) C. proc. civ. şi de art. 132 alin. (1) C. proc. civ., care au fost soluţionate de instanţa de fond cu nerespectarea prevederilor legale şi au atras astfel formularea de critici în apel, distincte - rămase însă neexaminate de către instanţa de apel.

Referindu-se la inadmisibilitatea cererii de despăgubiri, din perspectiva art. 132 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-pârâtă SC C.A. SRL a arătat că formularea unei cereri întemeiate pe art. 132 alin. (1) C. proc. civ. în rejudecare este nu doar tardivă, întrucât este depusă după prima zi de înfăţişare, dar încalcă şi dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., care impun limitele rejudecării, ce nu pot fi depăşite.

Astfel, a susţinut că este eronat considerentul reţinut de către instanţa de apel, potrivit căruia efectul casării Deciziei civile nr. 940/2001 ar consta în reluarea procedurii de la actul de sesizare, subliniind că, în realitate, efectul pe care curtea de apel ar fi trebuit să-l aibă în vedere era acela de rejudecare a apelului, iar nu a fondului, dosarul fiind trimis Curţii de Apel Bucureşti. Pe de altă parte, a apreciat recurenta-pârâtă, că în urma casării cu trimitere, judecata nu reîncepe de la primul act, ci de la prima zi de înfăţişare. Subsumat aceluiaşi motiv de recurs, SC C.A. SRL a mai invocat faptul că instanţa de apel nu a motivat în drept admiterea cererii de chemare în judecată.

Dezvoltând motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă SC C.A. SRL a arătat că instanţa de apel a interpretat în mod greşit cererea depusă de reclamantă la data de 11 februarie 2009, transformând-o dintr-una vizând despăgubiri şi dobânzi ivite după darea hotărârii, întemeiată pe art. 294 alin. (2) C. proc. civ. (redactată de avocat), într-una modificatoare a cererii iniţiale, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ., numai pentru a putea da sens silogismului logico-juridic expus în motivarea deciziei atacate.

Această recurentă a apreciat că respectiva cerere nu putea fi una modificatoare, pentru că însăşi reclamanta a indicat obiectul său ca fiind despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanţe şi dobânda datorată de la data scadenţei, 21 decembrie 1998 şi până la plata integrală a creanţei actualizate şi şi-a întemeiat-o în drept pe art. 294 alin. (2) C. proc. civ. De altfel, chiar depunerea sa direct în apel confirmă scopul avut în vedere. Mai mult decât atât, aşa cum a reţinut instanţa de apel, prin cererea introductivă reclamanta şi-a rezervat dreptul de a formula cerere în despăgubiri constând în dobânda legală pe cale separată şi, până la împlinirea termenului prevăzut de art. 134 C. proc. civ., aceasta nu a formulat o astfel de cerere, astfel încât nu o mai putea promova în apel.

Motivând în mod amplu afirmaţiile subsumate ipotezei pe care art. 304 pct. 9 C. proc. civ. o reglementează, recurenta-pârâtă SC C.A. SRL a arătat, în primul rând, că instanţa de apel a aplicat în mod greşit prevederile art. 315 C. proc. civ. în soluţionarea excepţiilor noi, absolute, invocate în fond după casare.

Astfel, a recunoscut că, în raport de dispoziţiile date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia de casare ce a calificat natura juridică a dreptului de creanţă disputat, excepţiile invocate înainte de pronunţarea deciziei de casare nu mai pot fi susţinute în rejudecare, limitarea fiind impusă de prevederile de art. 315 C. proc. civ., fiind însă pe deplin admisibil să se invoce excepţii noi, determinate de o nouă situaţie de fapt stabilită prin schimbarea calificării juridice a cererii introductive şi a cadrului procesual.

Recurenta-pârâtă SC C.A. SRL a susţinut că, după cum rezultă din motivarea instanţei supreme din decizia de casare, dezlegarea problemei de drept a calităţii procesuale active s-a raportat la argumentele formulate de reclamantă şi la titlul legal care o îndreptăţea să introducă acţiunea, însă situaţia de fapt procesuală, prin raportare la care instanţa de recurs s-a pronunţat, s-a schimbat la rejudecare.

A mai apreciat recurenta că prevederile art. 315 C. proc. civ. trebuie interpretate stricto sensu, în sensul că problemele de drept şi necesitatea administrării unor probe sunt cele două situaţii în care instanţele de rejudecare fond sunt obligate să ţină cont de dispoziţiile instanţei de recurs, aşa încât invocarea unor excepţii noi nu se încadrează în situaţiile limitativ prevăzute de acest text legal, ele fiind astfel admisibile.

În continuare, recurenta-pârâtă SC C.A. SRL a apreciat că instanţa de prim control judiciar a aplicat în mod greşit prevederile legale în verificarea soluţiei date de instanţa de fond cu privire la excepţiile invocate.

Referindu-se la excepţia lipsei calităţii procesuale active, SC C.A. SRL a precizat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat asupra acesteia, după ce a calificat dreptul dedus judecăţii ca fiind unul de creanţă izvorât din H.G. nr. 184/1997 şi din cele două protocoale încheiate de SC C. Brăila SA şi respectiv SC C. Buzău SA cu A.N.P.A.

Totuşi, autoarea căii de atac a afirmat că excepţia pe care a înţeles să o invoce este diferită de cea avută în vedere de instanţe în primul ciclu procesual, sub următoarele aspecte: ea are în vedere noua calificare a naturii juridice dată de instanţa de recurs, şi anume aceea de drept de creanţă, persoana care a invocat-o este alta faţă de cea din primul ciclu procesual, cadrul procesual fiind la rândul său diferit: dacă în primul ciclu procesual, excepţia a fost invocată de pârâta SC C. Brăila SA, în contradictoriu cu reclamanta SC C. Buzău SA şi pârâta S.N.P.A. SA, în al doilea ciclu procesual, excepţia a fost ridicată de SC C.A. SRL, în contradictoriu cu reclamanta SC C. Buzău SA şi pârâta SC C. Brăila S.A.; şi temeiurile de fapt sunt altele, deoarece excepţia a fost invocată strict în legătură cu situaţia procesuală nou-creată prin scoaterea din cauză a pârâtei S.N.P.A. SA şi cu noua natură juridică a dreptului reclamantei, stabilită de instanţă.

Reiterând susţinerile expuse deja, recurenta-pârâtă SC C.A. SRL a apreciat că excepţia este nu doar admisibilă, ci şi întemeiată, deoarece temeiurile invocate de reclamantă pentru acţiunea sa nu poate fi aplicat, cât timp nu există niciun raport juridic obligaţional direct între reclamantă şi SC C. Brăila SA.

Astfel, a arătat că prin H.G. nr. 184/1997 s-a produs o reorganizare a unei instituţii de drept public în mai multe organizaţii de drept privat, ce nu puteau dobândi drepturi şi obligaţii reciproce, deoarece transferul de patrimoniu poate avea loc doar între societatea mamă şi societăţile apărute în urma reorganizării, cu respectarea prevederilor art. 49 din Decretul nr. 31/1954.

Indicând procesele juridice impuse de acest act normativ, respectiv transformarea unor sucursale a unei regii autonome de stat în persoane juridice, societăţi comerciale cu capital de stat şi apoi, divizarea patrimoniului acestei entităţi şi înfiinţarea mai multor societăţi comerciale supuse regimului juridic de drept comun, recurenta a apreciat că acestea nu doar că au preluat patrimoniile fostelor sucursale ale regiei autonome, ci au şi căpătat personalitate juridică distinctă şi independenţă organizatorică, decizională şi funcţională faţă de A.N.P.A. - R.A.

A mai subliniat însă că prin actele juridice întocmite în temeiul hotărârii de Guvern evocate s-au stabilit modalităţi de distribuire a patrimoniului numai între A.N.P.A. şi societăţile nou-înfiinţate, neexistând nicio prevedere legală care să permită transferuri de patrimonii între societăţile rezultate în urma divizării şi, aşadar, apariţia unor drepturi de creanţă directe între două societăţi nou-înfiinţate.

Prin urmare, a afirmat această recurentă că raporturile juridice create prin H.G. nr. 184/1997 s-au născut numai între S.N.P.A. SA, succesoarea A.N.P.A. - R.A. şi fiecare dintre societăţile de tip C. constituite, ceea ce contrazice teza instanţei de apel.

Aşadar, dreptul de creanţă acordat SC C. Buzău SA avea o obligaţie corelativă a R.A. A.N.P.A., însă reclamanta a renunţat la judecata cauzei în contradictoriu cu această pârâtă, dispărând astfel elementul mediat al raporturilor juridice dintre reclamantă şi copârâta SC C. Brăila SA, aspect care constituie un temei de admitere a excepţiei.

Pe de altă parte, recurenta-pârâtă a susţinut că datorită schimbării naturii juridice a dreptului dedus judecăţii, excepţia prescripţiei extinctive a dreptului de creanţă al reclamantei era o excepţie nouă, pe deplin admisibilă, aşa încât ar fi trebuit examinată şi pe fondul ei, instanţa de apel aplicând însă în mod greşit prevederile art. 315 C. proc. civ. Iar în ceea ce priveşte data naşterii dreptului de creanţă, a susţinut că aceasta nu poate fi data încheierii protocolului - care nu are caracter constitutiv de drepturi -, ci data înfiinţării SC C. Buzău SA căreia îi lipsea, aşa cum se pretinde, o parte din patrimoniul său (capitalul social), respectiv data de 3 iunie 1997, în raport de care soluţia legală era cea de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune.

În ceea ce priveşte soluţia dată excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, întemeiată pe inexistenţa unui raport juridic cu reclamanta, autoarea recursului a afirmat că aceasta este rezultat al unei greşite aplicări a legii, deoarece prin H.G. nr. 184/1997 s-au creat raporturi juridice numai între entitatea juridică iniţială şi cele nou-născute, nu şi între societăţile care nu existau înainte de apariţia respectivului act normativ. Aşadar, recurenta a susţinut că un drept de creanţă născut între entitatea iniţială (A.N.P.A. - R.A.) şi SC C. Buzău SA, în baza H.G. nr. 184/1997, nu poate fi opozabil unui terţ ce nu exista anterior apariţiei acestui act normativ.

Ultima critică a recurentei vizează aplicarea greşită a legii în privinţa actualizării creanţei solicitate de reclamantă şi porneşte de la faptul că pretinsul drept de creanţă rezultă în urma unei reorganizări (divizări), fiind de fapt o parte din patrimoniul (activul net) contabil al unei noi societăţi. Or, autoarea căii de atac a susţinut că un astfel de patrimoniu (care este egal cu capitalul social) al societăţilor nou-înfiinţate nu se actualizează, pentru că ar trebui să se actualizeze valoarea contabilă a acestei părţi de patrimoniu cu efecte asupra valorii capitalului social al societăţii nou-înfiinţate (SC C. Buzău SA). A mai arătat că actualizarea ori o altă formă de compensare a sumei de 914.816,8 RON nu este prevăzută în niciunul dintre actele juridice încheiate în cadrul reorganizării A.N.P.A. - R.A., astfel că instanţele au încălcat fie prevederile H.G. nr. 184/1997, fie art. 969 C. civ., care consacră principiul forţei obligatorii a contractului, riscul comercial al deprecierii valorii obligaţiei trebuind să fie suportat de creditorul care nu s-a asigurat contractual.

În al doilea rând, recurenta-pârâtă SC C.A. SRL a mai arătat că cererea de despăgubiri constând în actualizarea sumei principale este prescriptibilă extinctiv, însă instanţa de apel a apreciat că în mod corect a considerat tribunalul că aceste despăgubiri se supun termenului de prescripţie incident dreptului principal. De aceea, a susţinut că situaţia despăgubirilor - constând în actualizarea debitului principal şi dobânzi - a fost judecată în mod diferit de curtea de apel, fără nicio motivaţie, apreciind despăgubirile constând în actualizare ca accesorii ale debitului principal. A susţinut şi că au fost încălcate dispoziţiile art. 21 din Decretul nr. 167/1958 care stabileşte că drepturile de creanţă, indiferent de izvorul lor, sunt prescriptibile extinctiv.

Prin calea de atac promovată, recurenta SC C. Brăila SA a solicitat în principal, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel şi, în subsidiar, modificarea sa, în sensul admiterii excepţiilor invocate.

Ca prim motiv de casare, a susţinut că soluţia pronunţată cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active este nelegală, iar instanţa de apel nu a analizat criticile privind greşita respingere ca inadmisibilă a excepţiei lipsei calităţii procesuale active, ceea ce atrage incidenţa art. 312, coroborat cu art. 304 pct. 7 şi art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, recurenta-pârâtă SC C. Brăila SA a precizat că prima instanţă a respins, ca inadmisibilă, excepţia lipsei calităţii procesuale active prin Încheierea din data de 4 aprilie 2011, în raport de efectele Deciziei nr. 3127 din 20 iunie 2003 a Înaltei Curţi, soluţia fiind păstrată de instanţa de apel, printr-o decizie insuficient motivată, care a exclus orice analiză a argumentelor de fapt şi de drept invocate în susţinerea admisibilităţii, respectiv a temeiniciei excepţiei, fapt care încalcă art. 261 alin. (5) C. proc. civ. Aşa fiind, a apreciat că unicul argument reţinut de instanţa de apel, potrivit căruia instanţa supremă a statuat deja cu putere de lucru judecat asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active, i-a îngrădit dreptul ca, în rejudecare, să reitereze aceeaşi excepţie, dar sub o altă cauză juridică, diferită de prima. În subsidiar, această recurentă a arătat şi că în mod greşit instanţa de apel a apreciat ca fiind incidente în cauză dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. în privinţa acestei excepţii noi invocate în fond, după casare, întrucât dezlegarea instanţei supreme din ciclul procesual anterior nu putea purta decât asupra acelor aspecte ce au făcut obiectul învestirii sale. Astfel, a arătat că Înalta Curte s-a raportat la calificarea greşită dată de instanţe naturii dreptului dedus judecăţii, ce privea "o cotă-parte din beneficiul unităţii", iar prin întâmpinarea depusă în rejudecare a invocat o excepţie diferită decât cea soluţionată irevocabil de instanţa supremă, întemeiată de data aceasta pe inexistenţa unor raporturi juridice directe între reclamantă şi pârâtele în cauză, aspecte distincte de cele dezlegate irevocabil. Or, recurenta a considerat că nu îi pot fi opuse cu putere de lucru judecat decât acele considerente ale excepţiei analizate de instanţa de judecată, şi nu o unică excepţie a lipsei calităţii procesuale active indiferent de cauzele juridice care o susţin, însă instanţa de apel nu a analizat sub nicio formă noile argumente pe care excepţia se baza, aşa încât a apreciat că soluţia care se impune este aceea de casare cu trimitere spre rejudecare.

Tot ca motiv de casare, recurenta-pârâtă SC C. Brăila SA a arătat că soluţia pronunţată cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune este nelegală şi netemeinică, fapt ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 312 coroborat cu art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Astfel, a precizat că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a fost respinsă ca inadmisibilă prin Încheierea din data de 4 aprilie 2011 a Tribunalului Bucureşti, în raport de efectele Deciziei nr. 3127 din 20 iunie 2003 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, soluţia fiind păstrată în apel. Recunoscând că instanţa de apel a reţinut, totuşi, admisibilitatea excepţiei, această recurentă a subliniat că decizia nu cuprinde nicio analiză a argumentelor invocate în susţinerea temeiniciei sale, respectiv motivele pentru care acestea au fost înlăturate, deşi şi această excepţie era diferită faţă de cea soluţionată prin Decizia nr. 3127 din 20 iunie 2003 a Înaltei Curţi.

În această ordine de idei, a subliniat că prin excepţia prescripţiei a arătat că reclamanta tinde să îşi valorifice dreptul de creanţă stabilit prin protocol, iar nu o cotă-parte din beneficiul unităţii, în cadrul distribuirii lui, dar şi că temeiul juridic al acţiunii - H.G. nr. 184/1997 şi art. 4, 889 şi urm. C. com. - este clar exprimat în acţiune, aşa încât, faţă de data intrării în vigoare a H.G. nr. 184/1997, 3 iunie 1997, a apreciat că cererea formulată de reclamantă la data de 8 ianuarie 2001 este prescrisă, însă niciunul dintre aceste argumente nu a fost analizat de instanţa de judecată, ceea ce echivalează cu o necercetare a fondului excepţiei invocate, soluţia astfel pronunţată fiind nelegală, făcând controlul judiciar să devină imposibil. În acest context, a apreciat că greşit s-a considerat, ca dată a naşterii dreptului de creanţă, momentul încheierii Protocolului din 25 mai 1998, de vreme ce reclamanta a declarat în mod constant pe parcursul procesului că dreptul său de a încasa sumele s-a născut în patrimoniul său în baza H.G. nr. 184/1997.

O ultimă critică, pe care autoarea căii de atac a circumscris-o art. 304 pct. 5 C. proc. civ., vizează nelegalitatea soluţia instanţei de apel prin care cererea reclamantei având ca obiect despăgubiri şi dobândă a fost calificată ca fiind o cerere întemeiată pe art. 132 alin. (1) C. proc. civ., cât timp nu a pus această calificare juridică în discuţia părţilor, fiind încălcate astfel principiile contradictorialităţii, oralităţii şi dreptul la apărare.

Această recurentă a expus pe larg, în ordine cronologică, actele de procedură ale reclamantei-intimate, dar şi apărările sale, subliniind că cererea evocată mai sus a fost constant întemeiată pe art. 294 alin. (2) C. proc. civ. şi doar în subsidiar pe art. 132 C. proc. civ., apreciind că prin calificarea acesteia, instanţa de apel nu doar că a ignorat voinţa expresă a părţii şi, prin urmare, principiul disponibilităţii, dar a şi schimbat cauza juridică a cererii cu judecata căreia a fost învestită.

Această recurentă a precizat că îşi menţine argumentele prezentate în susţinerea celor trei excepţii de inadmisibilitate invocate cu privire la cererea reclamantei având ca obiect despăgubiri constând în rata inflaţiei şi dobânzi, ele urmând a fi analizate ca atare numai în situaţia în care dezlegarea ce va fi dată de instanţa supremă va face o astfel de soluţie posibilă.

Cele trei excepţii, pe larg motivate în ciclurile anterioare, privesc inadmisibilitatea formulării de cereri noi în apel privind plata de despăgubiri şi dobânzi, inadmisibilitatea judecării în fond, după casarea cu trimitere, a unei cereri de despăgubiri şi dobânzi care nu a figurat în acţiunea iniţială şi inadmisibilitatea cererii de acordare de despăgubiri şi dobânzi ivite anterior pronunţării hotărârii de către prima instanţă.

Ca prim motiv de modificare a deciziei atacate, circumscris art. 304 pct. 9 C. proc. civ., SC C. Brăila SA a arătat că soluţia instanţei de apel cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei pentru sumele solicitate cu titlu de despăgubiri constând în rata inflaţiei este nelegală, fiind rezultatul unei interpretări eronate a dispoziţiilor legale incidente şi al ignorării art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 21 din Decretul nr. 167/1958, care stabileşte că drepturile de creanţă, indiferent de izvorul lor, sunt supuse prescripţiei extinctive, termenul de prescripţie pentru acţiunile personale prin care se urmăreşte valorificarea unui drept de creanţă fiind de 3 ani.

Această recurentă a considerat interpretarea instanţei de judecată în sensul că sumele solicitate cu titlu de despăgubiri reprezentând rata inflaţiei nu sunt supuse unui termen de prescripţie distinct de creanţa principală ca fiind vădit neîntemeiată, apreciind că motivarea aduce în discuţie un regim juridic distinct al prescripţiei extinctive în ceea ce priveşte rata inflaţiei, neconsacrat de lege, respectiv unul de imprescriptibilitate, decurgând din accesorialitate. Aşadar, a susţinut că interpretarea corectă a dispoziţiilor legale impune concluzia că introducerea unei cereri privind creanţa principală nu întrerupe cursul prescripţiei pentru sumele constând în rata inflaţiei, atât timp cât acestea din urmă nu au fost cerute o dată cu cererea principală; în acest context, a arătat că niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 16 din Decretul nr. 167/1958 nu este incidentă.

De aceea, a afirmat că dreptul material la acţiune al reclamantei pentru valorificarea pretenţiilor reprezentând rata inflaţiei este prescris pentru perioada mai veche de 3 ani anterior formulării cererii în faţa instanţei de apel, deci pentru perioada 21 decembrie 1998 - 11 februarie 2006.

Circumscris aceluiaşi articol - 304 pct. 9 C. proc. civ. -, recurenta a apreciat că şi soluţia instanţei de apel cu privire la excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, invocată pe considerentul inexistenţei unui raport juridic între părţi este greşită, deoarece este exclus ca între părţi să se nască raporturi juridice atât timp cât acestea nu existau anterior apariţiei H.G. nr. 184/1997, iar un drept de creanţă născut între entitatea iniţială, A.N.P.A. - R.A. şi cea apărută prin divizare, SC C. Buzău SA, prin H.G. nr. 184/1997, nu poate fi opozabil unui terţ ce nu exista anterior apariţiei acestei hotărâri de Guvern.

La data de 6 martie 2014, intimata-reclamantă a depus la dosar întâmpinări, prin care a solicitat respingerea recursurilor declarate de cele două pârâte, ca nefondate.

Analizând actele dosarului, precum şi decizia atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate de către SC C. Buzău SA şi SC C.A. SRL, Înalta Curte reţine considerentele ce succed.

Recurenta-reclamantă şi-a întemeiat recursul pe cazurile prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea poate fi modificată atunci când nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, respectiv când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii; totodată, această recurentă a încadrat ambelor motive de nelegalitate evocate mai sus toate dispoziţiile atacate ale hotărârii, aşa încât ele vor fi examinate în ordinea propusă de autoarea căii de atac.

Prima critică se îndreaptă împotriva soluţiei, păstrate în apel, dată excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune pentru sumele solicitate cu titlu de dobândă legală, pentru perioada anterioară datei de 11 februarie 2006, recurenta susţinând, în esenţă, că din interpretarea corectă a art. 1 alin. (2) şi a art. 16 din Decretul nr. 167/1958 rezultă că introducerea unei cereri de chemare în judecată pentru valorificarea unei creanţe întrerupe nu doar cursul prescripţiei acestui drept, ci şi al celui accesoriu, ataşat celui dintâi, chiar dacă acesta nu a fost pretins.

O asemenea interpretare nu poate fi primită, pentru că ea tinde să contureze un regim juridic de imprescriptibilitate pentru dreptul accesoriu reprezentat de dobânda legală, pe care actul normativ evocat mai sus nu îl recunoaşte. Dimpotrivă, art. 1 din Decretul nr. 167/1958 instituie regula prescriptibilităţii tuturor drepturilor de creanţă, prin trecerea unui termen de 3 ani.

Potrivit art. 1 alin. (2) din acelaşi decret, o dată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii, iar art. 16 prevede cazurile de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive, însă întreruperea cursului prescripţiei pentru unul din drepturile de creanţă (cel principal) nu produce efect întreruptiv şi în privinţa dreptului accesoriu, deoarece în lipsa sesizării instanţei pentru valorificarea dobânzii legale, dreptul la acţiune corespunzător acesteia nu a fost exercitat.

Mai mult decât atât, distincţia pe care această recurentă o face între dobânda-fruct civil şi dobânda-daună nu schimbă regulile prescripţiei prevăzute la art. 12 din acelaşi decret, potrivit cărora în cazul când un debitor este obligat la prestaţii succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare din aceste prestaţii se stinge printr-o prescripţie deosebită, iar afirmaţia că dispoziţiile art. 525 C. civ. nu ar fi aplicabile este lipsită de suport, de vreme ce dreptul la plata dobânzilor nu se poate dobândi în acelaşi timp cu cel la plata debitului principal, ci numai zi cu zi, prestaţiile fiind periodice, indiferent de clasificarea dobânzii, ele având un rol identic: acoperirea aceleiaşi componente a prejudiciului - paguba efectiv suferită.

De aceea, Înalta Curte apreciază că motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este nefondat în privinţa soluţiei - menţinute în apel - de admitere a excepţiei prescripţiei pentru dreptul la acţiune privind dobânda legală aferentă perioadei anterioare datei de 11 februarie 2006, după cum nefondată este şi critica circumscrisă art. 304 pct. 7 C. proc. civ., deoarece autoarea căii de atac nu face decât să speculeze o viziune diferită de a sa, prezentată de curtea de apel, fără ca ea să se constituie însă într-o motivare contradictorie ori străină de natura pricinii.

În ceea ce priveşte critica referitoare la greşita apreciere a valorii actualizate a creanţei, Înalta Curte subliniază că va examina în continuare doar afirmaţia recurentei SC C. Buzău SA privind încălcarea regulilor care organizează administrarea probelor, nu însă şi susţinerile care tind spre o reevaluare a expertizei, a cărei consecinţă ar fi stabilirea unui alt cuantum al despăgubirii - acestea din urmă neputând forma obiect al cenzurii în calea de atac a recursului, în care analiza este limitată, de partea introductivă a art. 304 C. proc. civ., numai la aspectele de nelegalitate, nu şi la cele de eventuală netemeinicie.

Examinând, aşadar, în limitele expuse mai sus, critica acestei recurente, instanţa supremă ia act că se contestă omologarea unei variante de calcul, prin care expertul A.D. nu ar fi respectat obiectivul stabilit prin Încheierea de la 1 iunie 2011, iar nu coraportul de expertiză întocmit de expertul T.G., care a actualizat debitul potrivit obiectivului stabilit.

Această susţinere este contrazisă de actele dosarului, deoarece raportul de expertiză a răspuns primului obiectiv încuviinţat de tribunal prin Încheierea de la 1 iunie 2011, care a constat în actualizarea debitului principal în raport de rata inflaţiei plus dobânda de referinţă de la data de 21 decembrie 1998 la zi.

Prin urmare, Înalta Curte înlătură afirmaţia recurentei-reclamante, potrivit căreia s-ar fi încălcat regulile de procedură care organizează modul de administrare a probelor, reţinând, aşadar, că nu este susţinută de realitatea actelor din dosar aserţiunea acesteia, în sensul validării unei expertize care nu a răspuns obiectivului încuviinţat, dincolo de faptul că în orice caz judecătorul nu este ţinut de o modalitate de calcul agreată de parte sau de expert, putând să înlăture oricare dintre acestea, desigur motivat şi în măsura în care raţionamentul propus nu este fondat legal.

Iar referirile recurentei-reclamante la opţiunea pentru actualizare prin raportare la alţi indici decât cei utilizaţi de expert nu conturează incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., de vreme ce nu a fost indicată vreo normă legală încălcată sau greşit aplicată prin raportarea actualizării la rata inflaţiei, iar nu la dobânda de referinţă a B.N.R.

În aceeaşi ordine de idei, Înalta Curte nu va examina măsura în care diferenţa dintre suma acordată de instanţe, potrivit expertizei şi cea la care a ajuns expertul parte al autoarei căii de atac îi produce acesteia din urmă o vătămare, ca urmare a disproporţiei evidente, dar nici apărările intimatelor care susţin că în realitate diferenţa maschează tocmai dobânda legală, stinsă parţial ca efect al prescripţiei, întrucât toate acestea presupun evaluări ale probelor, neîngăduite în recurs.

Prin urmare, este neîntemeiată critica recurentei-reclamante legată de modalitatea de stabilire a valorii actualizate a creanţei.

Ultima critică se îndreaptă împotriva soluţiei de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a SC C. Brăila SA, autoarea căii de atac invocând încălcarea art. 241¹alin. (2) şi art. 243 alin. (3) din Legea nr. 31/1990.

Potrivit art. 241¹alin. (2) din Legea nr. 31/1990, "Dacă un element de pasiv nu este repartizat în proiectul de divizare şi dacă interpretarea proiectului nu permite luarea unei decizii privind repartizarea sa, societăţile beneficiare răspund solidar pentru elementul de pasiv în cauză".

Or, contrar celor susţinute de recurentă, creanţa disputată în litigiul de faţă a fost transferată către SC C.A. SRL, fiind menţionată la pct. 3 din Anexa 7 a Proiectului de divizare, în care se indică în mod limpede părţile litigante şi cuantumul acesteia. Referirile recurentei la un alt dosar nu pot fi primite, de vreme ce obiectul acestuia era cu totul altul - nulitatea absolută a pct. 9 din Protocolul încheiat între A.N.P.A. - R.A. şi SC C. Brăila SA. Mai mult decât atât, creanţa era şi acoperită de provizioane, nu doar pentru debitul principal, ci şi pentru accesoriile calculate la data divizării, aşa încât susţinerile autoarei căii de atac vizând reaua-credinţă a societăţii divizate sunt nefondate. Totodată, instanţa supremă nu poate primi afirmaţiile recurentei potrivit cărora reaua-credinţă ar deriva şi din promovarea de către intimata-pârâtă SC C. Brăila SA a unui litigiu distinct, care a determinat suspendarea prezentului proces un timp îndelungat, întrucât principiul constituţional al liberului acces la justiţie nu poate fi îngrădit, iar suspendarea unui proces care poartă asupra unor pretenţii băneşti este o măsură nu doar legitimă, ci şi oportună, atunci când în celălalt dosar se pune în discuţie însăşi validitatea titlului din care izvorăsc pretenţiile.

Este, de asemenea, relevant şi că recurenta-reclamantă nu a contestat Proiectul de divizare pe căile reglementate de lege - opoziţie sau acţiunea în anularea divizării, aşa încât nu poate să valorifice în prezentul dosar pe cale incidentală criticile care ar fi trebuit expuse prin intermediul mijloacelor procedurale mai sus menţionate, expres prevăzute de lege.

În altă ordine de idei, Înalta Curte apreciază că nu au fost încălcate nici prevederile art. 243 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, deoarece intimata SC C. Brăila SA nu se încadrează în sfera persoanelor a căror răspundere ar putea fi atrasă potrivit acestui text legal, care acordă protecţie creditorilor prin raportare la societăţile beneficiare ale divizării, adică la cele cărora le-au fost transferate active nete şi numai în limita acestora. Or, societatea divizată nu răspunde faţă de creditorul social pe temeiul invocat de recurentă, ea neavând calitatea de societate beneficiară la care se referă textul de lege menţionat anterior.

Ca o consecinţă, transferul către societatea beneficiară a divizării a activelor şi pasivelor societăţii divizate a condus, pe plan procesual, la o transmisiune a calităţii procesuale pasive de la SC C. Brăila SA către SC C.A. SRL, aşa încât şi această critică se dovedeşte a fi nefondată.

De aceea, în considerarea tuturor argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte constată că recursul promovat de recurenta-reclamantă SC C. Buzău SA este nefondat, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins ca atare.

Examinând recursul declarat de recurenta-pârâtă SC C.A. SRL, instanţa supremă reţine următoarele:

Această recurentă şi-a întemeiat calea de atac pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea poate fi casată sau modificată atunci când instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., când nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, sau atunci când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura sau înţelesul vădit lămurit sau neîndoielnic al acestuia, respectiv atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Subsumat primului motiv de recurs, a arătat că instanţa de apel a apreciat în motivarea deciziei sale că cererea precizatoare având ca obiect despăgubiri ivite după darea hotărârii are alt temei de drept (art. 132 alin. (1) C. proc. civ.) decât cel indicat de reclamantă (art. 294 alin. (2) C. proc. civ.), încălcând astfel nu numai principiul disponibilităţii prevăzut de art. 129 alin. (6) C. proc. civ., dar şi pe cel al contradictorialităţii, cât timp nu a pus în discuţie această calificare.

Or, de principiu, calificarea unei acţiuni, cereri sau căi de atac presupune încadrarea actului de procedură într-un alt temei decât cel propus de parte, dar cât timp o asemenea operaţiune juridică este expres reglementată de legiuitor, nu poate fi primită afirmaţia acestei recurente în sensul că ea ar avea aptitudinea de a încălca principiul disponibilităţii. În ce priveşte presupusa încălcare a principiului contradictorialităţii, Înalta Curte reţine că nici această critică nu este fondată, de vreme ce chiar copârâta SC C. Brăila SA s-a referit, în cadrul concluziilor orale expuse în faţa curţii de apel consemnate în practicaua încheierii de amânare a pronunţării din data de 29 aprilie 2013, la posibilitatea - pe care a criticat-o - ca respectiva cerere să fie întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ.; această împrejurare este suficientă pentru a impune concluzia că părţile au avut posibilitatea de a dezbate în contradictoriu posibilitatea calificării pe temeiul de drept invocat, fără ca în sarcina curţii de apel să poată fi reţinută vreo încălcare a formelor de procedură.

Iar referirile acestei recurente la încălcarea principiului non reformatio in pejus sunt complet irelevante din perspectiva soluţiei pronunţate de instanţa de apel, care nu a înrăutăţit situaţia niciuneia dintre părţi în propria cale de atac, atât timp cât le-a respins, în integralitate.

În motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., SC C.A. SRL a încadrat criticile vizând neindicarea în decizia recurată a motivelor pentru care i-a fost respins apelul în raport de modul de soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii cererii depuse la data de 11 februarie 2009 şi a fondului.

Această critică nu este fondată, întrucât argumentele care au condus instanţa de apel spre soluţia dată criticilor modului de soluţionare a excepţiei şi a fondului sunt expuse la paginile 18, 19 şi 20 din decizie, de o manieră limpede şi adecvată, care explică în mod clar silogismul judiciar.

Referindu-se la inadmisibilitatea cererii de despăgubiri, din perspectiva art. 132 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-pârâtă SC C.A. SRL a arătat că formularea unei cereri întemeiate pe art. 132 alin. (1) C. proc. civ. în rejudecare este nu doar tardivă, întrucât este depusă după prima zi de înfăţişare, dar încalcă şi dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., care impun limitele rejudecării, ce nu pot fi depăşite.

Astfel, a susţinut că este eronat considerentul reţinut de către instanţa de apel, potrivit căruia efectul casării Deciziei civile nr. 940/2001 ar consta în reluarea procedurii de la actul de sesizare, subliniind că, în realitate, efectul pe care curtea de apel ar fi trebuit să-l aibă în vedere era acela de rejudecare a apelului, iar nu a fondului, dosarul fiind trimis Curţii de Apel Bucureşti. Pe de altă parte, a apreciat recurenta-pârâtă, că în urma casării cu trimitere, judecata nu reîncepe de la primul act, ci de la prima zi de înfăţişare.

În examinarea acestor susţineri, Înalta Curte subliniază că la data de 11 februarie 2009, în faţa instanţei de apel, SC C. Buzău SA a depus la dosar o cerere de obligare a SC C. Brăila SA şi SC C.A. SRL la plata sumei de 6.000.000 RON, reprezentând despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanţe, constând în concret în actualizarea debitului principal şi dobânda datorată de la data scadenţei, 21 decembrie 1998, şi până la plata integrală a creanţei reactualizate.

Ulterior, la data de 18 februarie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a pronunţat Decizia comercială nr. 93, prin care a desfiinţat Sentinţa civilă nr. 1684 din 5 martie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, şi a trimis cauza, spre rejudecare, primei instanţe.

În acest context, raţionamentul prezentat de către instanţa de apel, deşi corect, nu pare să fi fost dus până la capăt, întrucât este evident că în condiţiile desfiinţării cu trimitere a sentinţei tribunalului, o cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 132 C. proc. civ. ar fi putut fi formulată în cadrul judecăţii de primă instanţă, aşadar chiar şi ulterior datei de 11 februarie 2009, când ea a fost depusă în dosar. Totodată, trebuie subliniat că în urma desfiinţării sau a casării cu trimitere, judecata nu reîncepe în mod obligatoriu de la prima zi de înfăţişare, aşa cum afirmă recurenta-pârâtă, ci întinderea casării ori a desfiinţării trebuie decelată de la caz la caz, în funcţie de motivele reţinute în considerentele deciziilor instanţelor de control care pot să plaseze astfel procesul pe premisa sa iniţială sau nu. Prin urmare, desfiinţarea sentinţei primei instanţe, care soluţionase litigiul prin admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active, plasează procesul pe premisa sa iniţială, părţile putând în rejudecare să formuleze, ca în speţă, cereri care puteau fi circumscrise ipotezei reglementate de art. 132 alin. (1) C. proc. civ.

Cel de-al treilea motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., porneşte de la o ipoteză fundamental greşită.

Astfel, recurenta-pârâtă SC C.A. SRL a arătat că instanţa de apel a interpretat în mod greşit cererea depusă de reclamantă la data de 11 februarie 2009, transformând-o dintr-una vizând despăgubiri şi dobânzi ivite după darea hotărârii, întemeiată pe art. 294 alin. (2) C. proc. civ. (redactată de avocat), într-una modificatoare a cererii iniţiale, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ., numai pentru a putea da sens silogismului logico-juridic expus în motivarea deciziei atacate.

În mod prioritar, Înalta Curte subliniază că motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. sancţionează doar schimbarea naturii sau înţelesului lămurit ori vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecăţii, iar nu interpretarea sa greşită.

Această concluzie rezultă în urma interpretării gramaticale a textului legal, din utilizarea de către legiuitor a verbului "a interpreta" la modul gerunziu; prin urmare, interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii trebuie înţeleasă doar în dependenţă cu verbul la modul personal, care în textul legii are în vedere schimbarea naturii sau înţelesului lămurit ori vădit neîndoielnic al acestuia.

Mai mult decât atât, actul juridic dedus judecăţii la care se referă art. 304 pct. 8 C. proc. civ. trebuie să fie cel pe care se întemeiază pretenţiile părţilor, dar în niciun caz un act de procedură al reclamantei, ca în speţă.

De aceea, cum recurenta nu a invocat că instanţa de apel ar fi schimbat natura sau înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecăţii, iar nu al unui act de procedură, ca efect al unei interpretări greşite a acestuia, instanţa supremă reţine că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. este nefondat.

Motivând în mod amplu afirmaţiile subsumate ipotezei pe care art. 304 pct. 9 C. proc. civ. o reglementează, recurenta-pârâtă SC C.A. SRL a arătat, în primul rând, că instanţa de apel a aplicat în mod greşit prevederile art. 315 C. proc. civ. în soluţionarea excepţiilor noi, absolute, invocate în fond după casare, arătând că dacă excepţiile invocate înainte de pronunţarea deciziei de casare nu mai pot fi susţinute în rejudecare, este însă pe deplin admisibil să se invoce excepţii noi, determinate de o nouă situaţie de fapt stabilită prin schimbarea calificării juridice a cererii introductive şi a cadrului procesual, iar prevederile art. 315 C. proc. civ. trebuie interpretate stricto sensu, în sensul că numai problemele de drept dezlegate şi necesitatea administrării unor probe sunt cele două situaţii în care instanţele de rejudecare fond sunt obligate să ţină cont de dispoziţiile instanţei de recurs.

Analizând susţinerile vizând excepţia lipsei calităţii procesuale active, Înalta Curte reţine că aceasta a fost dezlegată irevocabil, prin Decizia nr. 3127 din 20 iunie 2003, în considerentele căreia s-a constatat că reclamanta îşi valorifică dreptul de creanţă stabilit prin Protocoalele nr. X2 din 25 septembrie 1998 şi nr. X3 din 26 noiembrie 1998, nu o cotă din beneficiul unităţii, dar şi că lipsa calităţii nu poate fi dedusă din contractul de cesiune a creanţei, deoarece creanţa în litigiu a reintrat în patrimoniul reclamantei prin Contractul nr. X4 din data de 27 octombrie 2000, notificat debitorului pe parcursul procesului.

În continuare, Înalta Curte ia act de afirmaţia autoarei căii de atac, potrivit căreia excepţia pe care a înţeles să o invoce este diferită de cea avută în vedere de instanţe în primul ciclu procesual, sub următoarele aspecte: ea are în vedere noua calificare a naturii juridice dată de instanţa de recurs, şi anume aceea de drept de creanţă, persoana care a invocat-o este alta faţă de cea din primul ciclu procesual, cadrul procesual fiind la rândul său diferit: dacă în primul ciclu procesual, excepţia a fost invocată de pârâta SC C. Brăila SA, în contradictoriu cu reclamanta SC C. Buzău SA şi pârâta S.N.P.A. SA, în al doilea ciclu procesual, excepţia a fost ridicată de SC C.A. SRL, în contradictoriu cu reclamanta SC C. Buzău SA şi pârâta SC C. Brăila S.A.; şi temeiurile de fapt sunt altele, deoarece excepţia a fost invocată strict în legătură cu situaţia procesuală nou-creată prin scoaterea din cauză a pârâtei S.N.P.A. SA şi cu noua natură juridică a dreptului reclamantei, stabilită de instanţă.

Însă, niciunul dintre aceste argumente, prezentate în susţinerea excepţiei reiterate, nu are caracter de noutate; toate aceste aspecte au fost deja tranşate irevocabil, iar autoarea căii de atac nu propune altceva decât, sub aparenţa unor susţineri noi, repunerea în discuţie a aceloraşi chestiuni, tranşate irevocabil şi intrate, aşadar, în puterea de lucru judecat. Nu s-a stabilit prin decizia de casare o nouă natură juridică a dreptului reclamantei, care să justifice reiterarea aceleiaşi excepţii a lipsei calităţii procesuale active, deja soluţionate: el a fost şi a rămas un drept de creanţă, decizia explicând doar mai limpede mecanismul naşterii sale. De asemenea, autorul excepţiei nu este decât un succesor al celui care a invocat-o în primul ciclu procesual, care a preluat procedura din stadiul în care se afla, fiindu-i pe deplin opozabile, dar şi obligatorii, chestiunile de drept dezlegate, care părţilor li se impun cu forţa prezumţiei absolute.

Considerente de natură similară conduc către aceeaşi concluzie în ceea ce priveşte soluţia primei instanţe, păstrată în apel, dată excepţiei prescripţiei.

În ceea ce priveşte soluţia dată excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, întemeiată pe inexistenţa unui raport juridic cu reclamanta, autoarea recursului a afirmat că aceasta este rezultat al unei greşite aplicări a legii, deoarece prin H.G. nr. 184/1997, s-au creat raporturi juridice numai între entitatea juridică iniţială şi cele nou-născute, însă Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă nu a indicat niciun text de lege care să fi fost greşit aplicat de către instanţa de apel în prezentarea raţionamentului său.

De asemenea, nici ultima critică a acestei recurente, care vizează aplicarea greşită a legii în privinţa actualizării creanţei solicitate de reclamantă, nu a cuprins niciun text de lege încălcat sau greşit aplicat, aşa încât nici această susţinere nu poate fi primită; dimpotrivă, curtea de apel a prezentat în mod amplu şi convingător argumentele care au justificat măsura actualizării creanţei, respectiv păstrarea valorii sale reale, în scopul reparării integrale a prejudiciului.

De aceea, în considerarea tuturor argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte constată că recursul promovat de recurenta-pârâtă SC C.A. SRL este nefondat, aşa încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a fi respins ca atare.

Astăzi, în şedinţă publică, Înalta Curte a invocat din oficiu excepţia lipsei de interes a recursului promovat de către recurenta-pârâtă SC C. Brăila SA, asupra căreia, în temeiul art. 137 alin. (1), cu aplicarea art. 298, raportat la art. 316 C. proc. civ., reţine următoarele:

Înţeles ca una din condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile, interesul este folosul practic pe care o parte îl urmăreşte prin declanşarea procedurii judiciare.

El trebuie să fie legitim, născut, direct şi actual.

Or, în speţă, SC C. Brăila SA se situează pe poziţia părţii care a câştigat procesul, de vreme ce acţiunea formulată împotriva sa a fost respinsă, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

În considerarea acestor argumente, dar şi a împrejurării că recursul declarat de recurenta-reclamantă urmează să fie respins, recurenta-pârâtă SC C. Brăila SA nu justifică interes în promovarea căii de atac, motiv pentru care excepţia invocată din oficiu se dovedeşte a fi întemeiată, iar recursul urmează să fie respins ca lipsit de interes.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta SC C. Buzău SA Buzău şi de pârâta SC C.A. SA Brăila împotriva Deciziei civile nr. 149/2013 din 30 aprilie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Respinge ca lipsit de interes recursul declarat de pârâta SC C. Buzău SA Brăila împotriva aceleiaşi decizii.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 mai 2014.

Procesat de GGC - AZ

← ICCJ. Decizia nr. 1713/2014. Civil		ICCJ. Decizia nr. 1800/2014. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 1705/2014. Civil. Pretenţii. Recurs ICCJ. Decizia nr. 1706/2014. Civil. Acţiune în constatare. Obligatia de a face. Recurs ICCJ. Decizia nr. 1708/2014. Civil. Excludere asociat. Recurs ICCJ. Decizia nr. 1713/2014. Civil