ICCJ. Decizia nr. 1876/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1876/2014
Dosar nr. 76533/3/2011
Şedinţa publică din 12 iunie 2014
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 15 decembrie 2011, reclamanţii M.M. şi M.I. au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata preţului de piaţă, stabilit conform standardelor în vigoare, pentru apartamentul nr. 1 din str. O., Bucureşti.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că au cumpărat apartamentul în baza Legii nr. 112/1995 şi că prin hotărâre judecătorească irevocabilă s-a admis acţiunea în revendicare formulată de foştii proprietari, reţinându-se buna lor credinţă la contractare.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 50 alin. (21) şi alin. (3), art. 501 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, cu modificările şi completările ulterioare.
Prin Sentinţa civilă nr. 1508 din 14 septembrie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis acţiunea şi l-a obligat pe pârât să plătească reclamanţilor suma de 158.046 euro, în echivalent RON la data plăţii, reprezentând valoarea de circulaţie conform standardelor internaţionale a imobilului situat în Bucureşti, str. O., precum şi cheltuieli de judecată în sumă de 1500 RON.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, deoarece contractul de vânzare-cumpărare al reclamanţilor nu a fost anulat, ci a fost desfiinţat urmare a admiterii acţiunii în revendicare.
De asemenea, s-a reţinut că art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 stabileşte calitatea procesuală pasivă a pârâtului.
În fine, tribunalul a reţinut cuantumul despăgubirilor datorate de către pârât prin raportare la valoarea stabilită în raportul de expertiză tehnică judiciară.
Împotriva sentinţei a declarat apel pârâtul.
Prin Decizia civilă nr. 4A din 09 ianuarie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul pârâtului şi a schimbat în parte sentinţa, în sensul că valoarea de circulaţie a imobilului, datorată de către pârât reclamanţilor este de 280.236 RON; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
În motivarea soluţiei pronunţate, curtea de apel a reţinut următoarele:
Locuinţa situată în Bucureşti str. O., compusă din două camere, vestibul, hol, bucătărie, baie, culoar, în suprafaţă utilă de 54,62 mp, şi terenul de sub construcţie, în suprafaţă de 78,96 mp, a fost dobândită de către reclamanţi prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. 930/3 din 14 septembrie 1998.
Prin Decizia civilă nr. 1575/R din 29 noiembrie 2011, reclamanţii au fost evinşi de bunul cumpărat, urmare a admiterii acţiunii în revendicare formulate de către fosta proprietară.
În considerentele deciziei menţionate, s-a reţinut că reclamanţii din prezenta cauză au la dispoziţie calea dreptului comun pentru recuperarea preţului de piaţă al imobilului, deoarece Legea nr. 1/2009 permite foştilor chiriaşi cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995 să obţină o reparaţie integrală a pierderii bunului. De asemenea, s-a reţinut că Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, reglementează calea prin care pârâţii (reclamanţii din prezenta cauză) pot obţine valoarea actuală de piaţă a imobilului. În fine, s-a reţinut că pârâţii (reclamanţii din prezenta cauză) au un bun în sensul CEDO, deoarece contractul lor de vânzare-cumpărare este valabil din moment ce fostul proprietar nu a formulat în cadrul termenului de prescripţie o acţiune în anulare.
Faţă de cele arătate anterior, curtea a reţinut că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 şi art. 50 alin. (3) din aceeaşi lege. Ultima dispoziţie legală menţionată stabileşte calitatea procesuală pasivă a pârâtului şi se aplică cu prioritate faţă de normele de drept comun din materia răspunderii vânzătorului pentru evicţiune, deoarece are caracterul unei norme speciale. În consecinţă, motivul de apel prin care se invocă lipsa calităţii procesuale pasive este nefondat.
Nefondată este şi critica apelantului prin care se susţine că reclamanţii nu au dreptul la despăgubiri deoarece contractul de vânzare-cumpărare nu a fost desfiinţat. Astfel, art. 20 alin. (21) din Legea nr. 10/2001 include în categoria contractelor desfiinţate şi contractele care, nefiind anulate expres de către instanţele judecătoreşti, nu mai produc efecte deoarece cumpărătorii au pierdut proprietatea bunului în cadrul acţiunii în revendicare.
Întrucât în considerentele hotărârilor judecătoreşti pronunţate în cadrul procesului dintre fostul proprietar şi chiriaşii cumpărători s-a reţinut atât buna-credinţă a acestora din urmă, cât şi respectarea dispoziţiilor legale la momentul încheierii contractului în baza Legii nr. 112/1995, curtea a constatat că despăgubirile la care au dreptul reclamanţii sunt reprezentate de preţul de piaţă al imobilului, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
Curtea a constatat că motivul de apel prin care se critică modalitatea de efectuare a expertizei şi cuantumul despăgubirilor stabilite prin aceasta este fondat pentru cele ce urmează:
Expertiza efectuată în faţa primei instanţei, de către expertul B.N., nu a fost comunicată apelantului-pârât, cauza soluţionându-se la o zi după depunerea raportului de expertiză la tribunal, în lipsa reprezentantului pârâtului. Acest aspect atrage nulitatea în condiţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., deoarece vătămarea rezultă din încălcarea dreptului de apărare al pârâtului, căruia trebuia să i se dea dreptul să ia cunoştinţă de o probă esenţială şi să îşi exprime poziţia cu privire la aceasta, eventual prin formularea unor obiecţiuni.
În plus, curtea a constatat că expertul B.N. a evaluat alt imobil decât locuinţa care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, astfel că, oricum, concluziile expertizei nu puteau fi primite. Reclamanţii au cumpărat o locuinţă compusă din două camere plus dependinţe, cu o suprafaţă utilă de 54,62 mp şi o suprafaţă construită de 78,96 mp, iar expertul a evaluat o locuinţă amplasată într-un corp de clădire având regimul de înălţime parter şi corp mansardat.
Instanţa de apel a pus în vedere intimaţilor-reclamanţi să depună la dosar eventualele autorizaţii de construire, extindere sau modificare a locuinţei ce face obiectul cauzei, dar aceştia nu au făcut probe în sensul arătat.
Întrucât apelul este o cale devolutivă de atac, iar nulitatea se înlătură prin refacerea actului, curtea a dispus efectuarea unei noi expertize în apel.
O primă expertiză efectuată în apel, de către expertul B.A., evaluează două imobile distincte (locuinţa suspendată şi terenul liber de sub aceasta), ceea ce face ca toate concluziile respectivei expertize să nu poată fi primite. În plus, această expertiză procedează la fel ca în cazul expertizei efectuate la tribunal, la evaluarea unui imobil (locuinţa) care are o suprafaţă utilă de 128,04 mp.
O a doua expertiză efectuată în apel, de către expertul M.A.S., evaluează imobilul prin metoda comparaţiei directe, dar conţine două greşeli care nu permit omologarea ei. În primul rând, expertul stabileşte o valoare pentru locuinţă şi o alta distinctă pentru terenul de sub construcţie, ceea ce nu corespunde realităţii, în condiţiile în care nu există alt teren în proprietatea reclamanţilor decât cel situat exclusiv sub construcţie, astfel că stabilirea existenţei a două imobile este contrafactuală. În al doilea rând, expertul, precizând că nu există comparabile reprezentate de tranzacţii similare efective, selectează un număr de şase oferte de pe site-urile de specialitate (trei pentru terenuri libere şi trei pentru apartamente în blocuri cu 8 sau 9 etaje) şi calculează valoarea despăgubirilor prin raportare la acestea din urmă, aplicând corecţii prin care se încercă aducerea la un numitor comun a unor imobile total diferite.
În fine, o a treia expertiză dispusă de către instanţă şi efectuată de către acelaşi expert M.A.S. evaluează locuinţa care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995 după metoda costului standard, precizând că prin această metodă nu se evaluează distinct terenul. În cadrul acestei din urmă expertize se precizează că singura metodă în care nu se calculează separat terenul şi construcţia este metoda comparaţiei, în care comparabilele sunt corectate în funcţie de suprafaţa construcţie, suprafaţa teren, stare imobil. Curtea a constatat că această precizare vine în contradicţie cu modul în care a procedat expertul la momentul la care a evaluat imobilul prin metoda comparaţiei directe, deoarece acelaşi expert stabilise (prin raportare la oferte de vânzare) o valoare distinctă pentru teren şi o alta pentru construcţie.
Reţinând că, în speţă, trebuie evaluat doar un singur imobil şi anume locuinţa cumpărată de către reclamanţi în baza Legii nr. 112/1995, care nu are alt teren decât cel situat sub construcţie (acesta neputând fi evaluat distinct ca teren liber), curtea a omologat concluziile raportului de expertiză tehnică judiciară (completare). Faptul că metoda costului standard nu oferă posibilităţi de evaluare a terenului, concomitent şi distinct de evaluarea imobilului construcţie, este adevărat, dar vine în sprijinul modului în care a procedat curtea, deoarece această evaluare concomitentă şi distinctă nu este necesară, în speţă existând o singură locuinţă supusă evaluării.
Pentru motivele arătate, se impune reformarea sentinţei de fond, în sensul că se va stabili valoarea de circulaţie a imobilului la suma de 280.236 RON.
Susţinerile intimaţilor conform cărora instanţa este obligată să ia act de concluziile expertului şi să dispună în consecinţă nu pot fi primite, deoarece acestea nu au o valoare probatorie prestabilită în raport de alte probe. Dacă opinia expertului nu ar putea fi cenzurată de către instanţă, procesul judiciar nu s-ar justifica.
De asemenea, nu se reţin susţinerile intimaţilor conform cărora prin readministrarea în apel a probei cu expertiză s-ar fi nesocotit limitele efectului devolutiv al cererii de apel, deoarece, după cum s-a mai arătat, criticile apelantului vizează inclusiv probatoriul şi valoarea reţinută de către prima instanţă.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către ambele părţi.
I. Recurenţii-reclamanţi au invocat că, în mod greşit, instanţa de apel a admis apelul pârâtului, apreciind că sunt întemeiate criticile privind valoarea imobilului şi încălcarea dreptului la apărare. Astfel,
1. Instanţa de fond nu a încălcat dreptul la apărare al pârâtului, întrucât părţile au nu doar dreptul, dar şi obligaţia, potrivit art. 129 C. proc. civ., de a urmări desfăşurarea şi finalizarea procesului.
Ministerul Finanţelor Publice nu a fost prezent la niciunul din termenele de judecată şi nici la efectuarea expertizei.
Instanţa nu avea obligaţia de a comunica din oficiu raportul de expertiză, pentru că nicio lege nu prevede în sarcina sa o astfel de obligaţie.
Raportul de expertiză nu se comunică părţilor din proces, ci acestea sunt obligate să ia cunoştinţă de conţinutul lui din dosar, care poate fi consultat oricând, în arhivă. De asemenea, dacă părţile nu au cerut un termen pentru studierea raportului de expertiză, instanţa nu este obligată să dispună amânarea judecăţii.
Mai mult, Ministerul Finanţelor Publice nu a solicitat comunicarea raportului de expertiză şi nici acordarea unui termen pentru a lua cunoştinţă de raportul de expertiză şi a face obiecţiuni.
În aceste condiţii, pârâtul nu poate invoca încălcarea dreptului la apărare. Este vorba de dreptul (care în acelaşi timp reprezintă şi o obligaţie) de a fi prezent la şedinţele de judecată şi de a urmări cursul procesului, de dreptul de a solicita comunicarea raportului, de dreptul de a cere amânarea pentru a lua cunoştinţă de raportul de expertiză şi de dreptul de a formula obiecţiuni.
Ministerul Finanţelor Publice nu a înţeles să îşi exercite niciunul din aceste drepturi. Prin urmare, el îşi invocă propria culpă, or "nemo auditur propriam turpitudinem allegans". În acelaşi sens, alin. (3) al art. 108 C. proc. civ. arată că "nimeni nu poate invoca neregularitatea pricinuită de propriul său fapt".
Având în vedere faptul că Ministerul Finanţelor Publice nu a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză la instanţa de fond, ele nu mai puteau fi primite în faza apelului.
2. În mod greşit, instanţa de apel a dispus efectuarea unei noi expertize, în condiţiile în care nici una din criticile aduse expertizei efectuate la fond nu erau întemeiate.
Astfel, este neîntemeiată critica privind aplicarea unui coeficient negativ de 10% pentru procesele în curs.
Cu privire la apartamentul din str. O. nr. 6 nu există niciun litigiu. El s-a terminat odată cu evingerea chiriaşilor de către fostul proprietar şi evacuarea acestora. Prezentul proces nu priveşte imobilul. Prin urmare, nu trebuia aplicat un astfel de coeficient.
În ceea ce priveşte aplicarea unui coeficient negativ pentru raportul defavorabil cerere-ofertă, se poate observa că a fost aplicat un indice negativ de 10%.
În raportul de expertiză se menţionează aplicarea unei "corecţii cerere-ofertă, cheltuieli notariale, agenţie imobiliară" de 10%. Un indice mai mare, de 30%, cum şi-ar fi dorit apelantul-pârât nu se putea aplica, întrucât 10% este maximul prevăzut de Buletinul de Expertiză Tehnică nr. 103/2007 (în vigoare).
În concluzie, niciuna din cele două critici aduse raportului de expertiză pe aspectului valorii prea mari a imobilului nu era întemeiată, astfel încât nu se impunea întocmirea unei noi expertize.
3. Expertiza dispusă de instanţa de apel, după repunerea pe rol a cauzei (prima repunere pe rol, din 10 ianuarie 2013), este greşită, fiind încălcate limitele investirii.
A fost efectuat raportul de expertiză de către dl. expert B.A.
Instanţa a dispus comunicarea raportului de expertiză către Ministerul Finanţelor Publice, care nu a fost prezent în sala de judecată şi nu a solicitat comunicarea raportului.
Această măsură a fost luată cu încălcarea normelor procedurale, întrucât nicio dispoziţie legală nu prevede obligativitatea comunicării raportului de expertiză în condiţiile arătate mai sus.
După a doua repunere pe rol a cauzei (din 23 mai 2013), instanţa a dispus efectuarea unui nou raport de expertiză pentru calcularea valorii de piaţă a apartamentului, în forma în care a fost cumpărat, conform Contractului de vânzare-cumpărare nr. 930 din 14 septembrie 1998.
Reclamanţii s-au opus suplimentării din oficiu a probatoriului, atât după prima repunere pe rol a cauzei, cât şi după a doua repunere pe rol, având în vedere principiul limitării caracterului devolutiv al apelului, coroborat cu motivele de apel formulate în cauză.
Analiza apelului nu se putea face decât în limita criticilor formulate, conform principiului "tantum devolutum quantum appellatum".
Instanţa de apel era limitată să cerceteze cauza numai cu referire la motivele indicate în cererea de apel, în limitele stabilite de apelant.
Nici la instanţa de fond şi nici în apel, acesta nu a invocat faptul că expertiza nu ar trebui să aibă în vedere mansarda.
Prin urmare, suplimentarea probatoriului cu probele propuse de instanţă a încălcat principiul "tantum devolutum quantum appellatum", dar şi pe acela al disponibilităţii, căci judecătorii nu pot judeca decât în limitele investirii, iar instanţa de apel nu a fost învestită cu analiza unei critici referitoare la luarea în calcul a mansardei.
În concluzie, judecătorii apelului, transformându-se în apărători ai Ministerului Finanţelor Publice, au dispus în mod greşit efectuarea unei noi expertize, cu încălcarea principiului disponibilităţii, a limitelor investirii şi depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti.
4. În valoarea de circulaţie a imobilului, acordată de instanţa de apel, nu intră nici valoarea mansardei şi nici valoarea terenului, ceea ce este greşit.
Reclamanţii au cumpărat, în baza Legii nr. 112/1995, apartamentul situat în str. O., Bucureşti, prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. 930/3 din 14 septembrie 1998.
Imobilul-construcţie, cu destinaţia de casă la curte, era alcătuit din clădirea în suprafaţă utilă de 54,62 m şi o suprafaţă construită la sol de 67,83 mp, precum şi din podul mansardabil. La parter, imobilul era compus din cameră în suprafaţă de 15,60 mp, cameră în suprafaţă de 12,58 mp, hol de 9,08 mp, vestibul în suprafaţă de 3,58 mp, bucătărie în suprafaţă de 3,08 mp, baie în suprafaţă de 4,05 mp şi hol în suprafaţă de 4,64 mp. Podul mansardabil, cu acces prin scara interioară din lemn, avea o suprafaţă utilă de 41,67 mp. Pe schiţa plan a apartamentului nu apare desenat podul, dar el a existat din construcţia iniţială a casei.
Între anii 2005 - 2006, spaţiul de la parter devenind insuficient familiei, s-a procedat la mansardarea podului, care a fost transformat în spaţiu de locuit, format din două dormitoare, în suprafaţă de 12,20 mp şi respectiv 10,20 mp şi cameră în suprafaţă de 19,27 mp.
Chiar dacă la vânzarea imobilului către foştii chiriaşi, mansarda nu era compartimentată în camere de locuit, ea a existat, servind atunci ca spaţiu de depozitare (pod). Prin urmare, ea a fost corect luată în calcul în expertiza efectuată la fond.
Mansarda sau aspectul mansardării podului nu a făcut obiectul apelului promovat de Ministerul Finanţelor Publice.
Odată cu construcţia s-a vândut şi suprafaţa de teren de 78,96 mp, astfel că, în mod greşit, valoarea acestei suprafeţe de teren nu a fost inclusă în suma de 280.236 RON, la care instanţa de apel a obligat MFP.
Expertiza efectuată la fond, de dl. B.N., a evaluat imobilul - construcţie şi teren - la suma totală de 709.153 RON (în echivalent 158.046 euro).
Imobilul-construcţie, cu alcătuirea parter + mansardă, este evaluat prin metoda comparaţiei directe la preţul de 431.293 RON (echivalent 96.120,57 euro).
Imobilul-teren (în suprafaţă de 78,96 mp) a fost evaluat prin metoda comparaţiei directe la suma de 277.860 RON (echivalent 61.925,56 euro).
În apel, expertiza efectuată de dl. B.A. evaluează terenul (în suprafaţă de aprox. 79 mp), prin metoda comparaţiei directe, având în vedere oferte de vânzare pentru imobile similare şi cu aplicarea coeficienţilor de corecţie, la suma de 74.958 euro (327.289 RON). Construcţia (parter + mansardă) a fost evaluată la suma de 50.212 euro (219.240 RON). Total (teren + construcţie) = 125.170 euro (echivalent 546.530 RON).
În expertiza efectuată de dl. M.A.S., imobilul (teren + construcţie parter) a fost evaluat prin metoda comparaţiei directe la suma de 115.766 euro (echivalent 513.295 RON).
Din oficiu, instanţa de apel a dispus refacerea raportului de expertiză, potrivit obiecţiunilor pe care ea însăşi le-a formulat şi le-a încuviinţat: terenul să nu fie evaluat separat de construcţie, ci să fie luate în calcul imobile cu terenuri incluse. Totodată i se pune în vedere expertului să nu ţină seama de eventualele lucrări executate fără autorizaţie, în măsura în care nu au făcut obiectul Contractului de vânzare-cumpărare 930/1998.
Apelantul-pârât Ministerul Finanţelor Publice nu a criticat acest raport de expertiză. Obiecţiunea este făcută de instanţa de judecată şi se situează în afara criticilor aduse de apelant prin motivele de apel.
Prin urmare, refacerea acestui raport de expertiză este dispusă cu încălcarea limitelor investirii şi cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti. Din oficiu, instanţa de judecată nu poate legal exercita drepturile pe care o parte din proces (Ministerul Finanţelor Publice) nu şi le exercită.
În raportul de expertiză refăcut de dl. M.A.S., imobilul (teren + construcţie parter) a fost evaluat ca un tot unitar (teren şi construcţie împreună), prin metoda comparaţiei directe, la suma de 118.784 euro (echivalent 526.676 RON).
Ministerul Finanţelor Publice nu a formulat obiecţiuni nici la acest raport.
Tot din oficiu, instanţa de apel a dispus completarea raportului de expertiză, potrivit obiecţiunii de ea formulate, anume ca expertul să folosească metoda costului standard, deşi nicio dispoziţie legală nu impune experţilor o anumită metodă de calcul pentru valoarea de circulaţie a unui imobil, iar metoda utilizată nu a format obiectul criticilor aduse prin motivele de apel.
Prin urmare, şi această completare a raportului de expertiză a fost dispusă cu încălcarea limitelor învestirii şi cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti.
În completarea raportului de expertiză M.A.S., expertul răspunde că metoda costului standard este utilizată doar pentru evaluarea construcţiei şi nu ia în calcul valoarea terenului.
Expertul explică faptul că metoda "costului standard" se aplică în situaţia "apartamentelor de bloc" şi nu se poate aplica în situaţia "caselor la curte" (cum este cazul în speţă), care include suprafeţe mari de teren (78,96 mp).
Expertul a arătat foarte clar că metoda "costului standard" nu oferă posibilitatea de evaluare a terenului concomitent cu evaluarea construcţiei şi că neincluderea acestei suprafeţe relativ mari de teren influenţează mult valoarea de circulaţie. Valoarea terenului, a precizat expertul, se va calcula separat, distinct de valoarea construcţiei.
Expertul a arătat că singura metodă în care nu se calculează separat terenul de construcţie este metoda comparaţiei directe, metodă pe care a utilizat-o în raportul de expertiză din data de 07 noiembrie 2013 (raportul refăcut).
În continuare, expertul a evaluat construcţia, astfel cum i s-a cerut de către instanţă, prin metoda costului standard, obţinându-se suma de 280.236 RON.
Expertul a subliniat faptul că valoarea de 280.236 RON nu include terenul.
Reclamanţii au arătat la termenul din 09 ianuarie 2013 că metoda impusă de instanţă nu poate fi utilizată şi pentru calculul terenului aferent construcţiei şi că suma de 280.236 RON include doar valoarea construcţiei, nu şi pe cea a terenului. Au solicitat instanţei să aprecieze dacă se impune completarea raportului cu evaluarea distinctă a terenului sau se pot avea în vedere evaluările terenului din rapoartele anterioare, dar instanţa s-a declarat mulţumită de raportul întocmit şi nu a mai considerat necesară refacerea sau completarea lui.
În privinţa terenului, studiind rapoartele de expertiză întocmite în faza apelului, se poate constata că terenul a fost evaluat distinct de construcţie în raportul de expertiză efectuat de dl. B.A. (evaluare teren la suma de 74.958 euro) şi în raportul de expertiză efectuat de dl. M.A.S. (evaluare teren la suma de 73.531 euro).
Terenul a fost evaluat împreună cu construcţia, prin metoda comparaţiei directe, în raportul de expertiză efectuat de dl. M.A.S. (evaluare teren + construcţie parter la suma de 117.076 euro) şi în raportul de expertiză refăcut efectuat de dl. M.A.S. (evaluare teren + construcţie parter la suma de 118.784 euro).
În consecinţă, instanţa de apel putea lua în considerare valoarea globală a imobilului teren şi construcţie, el fiind evaluat prin două expertize, fie putea avea în vedere valoarea construcţiei din ultimul raport (completat), la care să adauge valoarea terenului din una din expertizele anterioare.
Apelantul-pârât MFP nu a fost prezent nici la termenele de judecată în apel şi nici la efectuarea expertizelor. De asemenea, nu a făcut obiecţiuni la nici unul din rapoartele de expertiză efectuate în apel.
Toate "obiecţiunile" au fost făcute doar de instanţa de judecată, cu toate că erau străine de criticile aduse prin motivele de apel.
Toate expertizele au fost dispuse din oficiu, de judecătorii apelului, cu încălcarea limitelor devoluţiunii în apel, niciunul din obiectivele pe care instanţa le-a dispus prin propria voinţă nefăcând obiectul criticilor aduse de Ministerul Finanţelor Publice în apel.
Depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti s-a concretizat în primul rând prin depăşirea limitelor devoluţiunii în apel şi dispunerea din oficiu a 4 expertize cu obiective străine de motivele de apel.
Favorizarea părţii adverse şi încălcarea dreptului la un proces echitabil s-a manifestat şi prin faptul neaplicării sancţiunii decăderii prin proba cu expertiză pentru Ministerul Finanţelor Publice, care nu a achitat onorariul de expertiză pus în sarcina sa.
În concluzie, recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului şi, în principal, respingerea apelului şi menţinerea sentinţei instanţei de fond. În subsidiar, au solicitat modificarea deciziei apelate, în sensul obligării MFP la plata valorii de circulaţie a imobilului stabilită printr-una din expertizele efectuate în apel. În situaţia în care se apreciază că nu poate fi omologată niciuna din expertizele efectuate, efectuarea unei noi expertize se va putea face doar la instanţa de apel, în urma casării cu trimitere spre rejudecare.
II. Recurentul-pârât a invocat pronunţarea hotărârii atacate cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), sub următoarele aspecte:
1. În mod nelegal, instanţa de apel a menţinut obligaţia de plată a valorii de circulaţie a imobilului în sarcina Ministerului Finanţelor Publice, în condiţiile în care acesta nu are calitate procesuală pasivă.
Astfel, potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând nici profita şi nici dăuna unui terţ.
Or, Ministerul Finanţelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare dintre reclamanţi şi Primăria Municipiului Bucureşti, este terţ faţă de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului Bucureşti.
În conformitate cu dispoziţiile art. 1337, art. 1341 şi urm. C. civ., trebuie instituită răspunderea vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului Bucureşti, pentru evicţiune totală sau parţială prin fapta unui terţ.
Aceasta dispoziţie de drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziţie specială contrară, fiind aşadar pe deplin aplicabilă între părţile din prezentul litigiu.
Nici dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, aşa cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a Ministerului Finanţelor Publice şi să acorde calitate procesuală acestei instituţii, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului la valoarea de piaţă.
Deposedarea reclamanţilor de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ.
Aceasta tulburare de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiune totală a vânzătorului, Primăria Municipiului Bucureşti, faţă de pretenţiile privind restituirea valorii imobilului în cauză la preţul de circulaţie.
Nicidecum nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului Finanţelor Publice, având în vedere că în prezenta acţiune nu există culpa acestei instituţii.
De asemenea, trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 1344 C. civ., potrivit cărora "dacă lucrul vândut se afla, la epoca evicţiunii, de o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă preţul vânzării, excedentele valorii în timpul evicţiunii."
2. În ce priveşte fondul cauzei, în mod nelegal şi netemeinic instanţa de apel a reţinut în considerentele hotărârii recurate faptul că, în speţă, sunt îndeplinite condiţiile stabilite de art. 501 din Legea nr. 10/2001, impunându-se restituirea preţului de piaţă.
Instanţa a interpretat eronat dispoziţiile legale în discuţie, prevederile art. 501 din Legea nr. 10/2001 fiind foarte clare în sensul că, pentru a se acorda despăgubiri la valoarea de piaţă, este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiţii: prima condiţie este ca aceste contracte să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar cea de-a doua condiţie este ca ele să fi fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Având în vedere, pe de o parte, pentru acordarea despăgubirilor la valoarea de piaţă, art. 501 din Legea nr. 10/2001 prevede îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii expuse mai sus, iar, pe de altă parte, că reclamanţii nu au făcut dovada unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, speţa nu se circumscrie dispoziţiilor imperative prevăzute de actul normativ precizat.
3. În ceea ce priveşte valoarea imobilului în discuţie, este evident că preţul de cumpărare a imobilelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, stabilit de art. 16 din normele metodologice de aplicare a acestei legi, era mult inferior valorii de piaţă a acestor imobile, la data edictării legii, precum şi în perioada cumpărării acestor imobile de către chiriaşi, începând cu anul 1998.
Aşa fiind, indemnizarea cumpărătorilor la valoarea de piaţă actuală a imobilelor, în speţă 280.236 RON, constituie, în mod vădit, o îmbogăţire fără justă cauză a acestora, care încalcă principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii.
Astfel, situaţia cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995 este esenţial diferită de situaţia celor care cumpără un imobil potrivit preţurilor stabilite liber pe piaţă, aşadar, la valoarea de piaţă.
Mai exact, în situaţia acordării fostului chiriaş a preţului de piaţă al imobilului, statul ar trebui să suporte o dublă pierdere, ca o consecinţă a executării obligaţiei sale de reparare integrală a prejudiciului conform art. 501 din Legea nr. 10/2001, neînsoţită însă de dreptul la recuperarea acelei sume cu care tot el (statul) l-a subvenţionat pe chiriaş la momentul achiziţiei imobilului la un preţ mult inferior valorii reale (de piaţă) a acestuia.
De altfel, aşa cum rezultă din jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, această interpretare a fost dată chiar de către Înalta Curte (de ex. Decizia nr. 1003 din 27 februarie 2013).
Pentru acest motiv, prin expertiza efectuată în cauză pentru stabilirea preţului de piaţă actual al imobilului, ar fi trebuit să se procedeze şi la stabilirea valorii actualizate a diferenţei dintre acest preţ şi cel de achiziţie a imobilului (subvenţionat implicit de stat prin subevaluare), pentru ca această diferenţă să fie imputată asupra sumei reprezentând preţul de piaţă.
În concluzie, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului şi modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii în totalitate a apelului său şi respingerii cererii de chemare în judecată formulată de reclamaţi, ca neîntemeiată.
Recurenţii-reclamanţi au depus întâmpinare la recursul pârâtului, solicitând respingerea acestuia, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.
Examinând decizia atacată în raport de criticile formulate prin recursurile exercitate în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:
1. Recursul reclamanţilor este fondat, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.
În mod nelegal instanţa de apel a constatat nulitatea raportului de expertiză efectuat la fond, faţă de necomunicarea acestuia către pârât, criticile recurenţilor-reclamanţi în acest sens fiind fondate.
Astfel, nu există nicio dispoziţie legală care să oblige instanţa să comunice părţilor raportul de expertiză. Conform regulilor procedurale civile, raportul de expertiză nu se comunică părţilor din proces, ci acestea sunt obligate să ia cunoştinţă de conţinutul lui din dosarul instanţei, care poate fi consultat oricând, în arhivă.
În vederea respectării dreptului la apărare al părţilor, care include şi dreptul acestora de a lua cunoştinţă de probele administrate şi de a le discuta, legiuitorul a prevăzut, prin art. 209 C. proc. civ., un termen în care expertul este dator să depună la dosar lucrarea, respectiv cu cel puţin 5 zile înainte de termenul fixat pentru judecată.
În speţă, raportul de expertiză efectuat la fond a fost depus la dosar la data de 13 septembrie 2012, cu numai o zi înaintea termenului fixat pentru judecată la data de 14 septembrie 2012, ceea ce îl îndreptăţea pe pârât să ceară instanţei acordarea unui termen pentru a lua cunoştinţă de conţinutul raportului de expertiză şi a formula eventuale obiecţiuni. Or, pârâtul nu s-a prezentat în instanţă pentru a solicita un termen în acest sens, la termenul ce a urmat depunerii raportului de expertiză, situaţie în care neregularitatea rezultând din nerespectarea dispoziţiilor art. 209 C. proc. civ. s-a acoperit, întrucât conform art. 108 alin. (3) C. proc. civ., neregularitatea actelor de procedură se acoperă dacă partea nu a invocat-o la prima zi de înfăţişare ce a urmat după această neregularitate şi înainte de a pune concluzii în fond.
Aşa fiind, în mod nelegal, instanţa de apel a constatat nulitatea raportului de expertiză efectuat la fond, reţinând greşit încălcarea dreptului la apărare al pârâtului, pe motiv că acestuia nu i s-a comunicat raportul de expertiză.
Faţă de dispoziţiile art. 212 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora "expertiza contrarie va trebui cerută motivat la primul termen după depunerea lucrării", rezultă că, la primul termen după depunerea raportului de expertiză, părţile trebuie să arate obiecţiunile lor la acesta, sub sancţiunea decăderii.
În speţă, pârâtul nu a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză la primul termen după depunerea acestuia la dosar, în faţa primei instanţe, astfel că el nu mai poate critica expertiza în calea de atac a apelului. Prin urmare, criticile aduse în apel, de către pârât, raportului de expertiză efectuat la fond, legat de modalitatea de evaluare a imobilului litigios, nu puteau fi primite, iar în acest context nu se justifica efectuarea de noi expertize în apel şi schimbarea soluţiei fondului în raport de acestea, cum greşit a procedat instanţa de apel.
Pentru aceste considerente, criticile din recursul reclamanţilor vizând nelegala înlăturare, de către instanţa de apel, a raportului de expertiză efectuat în primă instanţă sunt fondate, din perspectiva cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi, în raport de ele, recursul reclamanţilor se impune a fi admis.
În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) şi 3 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul reclamanţilor şi va modifica, în tot, decizia recurată, în sensul că va respinge apelul declarat de pârât împotriva sentinţei primei instanţe, ca nefondat.
În ceea ce priveşte criticile formulate de reclamanţi cu privire la expertizele efectuate în apel, acestea au devenit inutil de analizat, fiind superfluă analizarea modalităţii de evaluare a imobilului litigios prin expertizele din apel, cât timp s-a reţinut că nu se justifica înlăturarea expertizei de fond, în raport de motivele de apel formulate de pârât.
II. Recursul pârâtului este nefondat, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.
1. Critica vizând lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice nu este fondată, raportat la dispoziţiile legale incidente pe acest aspect, şi anume art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Astfel, conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea preţului prevăzut la alin. (2) (preţul actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile) şi (21) (preţul de piaţă al imobilelor privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor, în prezent Ministerul Finanţelor Publice, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Se instituie, aşadar, ex lege, obligaţia Ministerului Finanţelor Publice de dezdăunare a cumpărătorului pe Legea nr. 112/1995, indiferent de ipoteza legală în care acesta se plasează şi, implicit, calitatea procesuală pasivă a acestei instituţii în astfel de litigii.
Obligaţia de plată a preţului de piaţă revine recurentului în temeiul dispoziţiei legale sus-enunţate, astfel încât nu prezintă relevanţă persoana care a încheiat contractul de vânzare-cumpărare, în numele statului, cu chiriaşul cumpărător.
Nu acesteia din urmă îi revine obligaţia de plată, deoarece această obligaţie nu are la bază raporturile contractuale stabilite între părţile actului juridic perfectat în temeiul Legii nr. 112/1995, ci voinţa legiuitorului, care a înţeles să o stabilească în sarcina Ministerului Finanţelor Publice, în condiţiile arătate mai sus. Ca atare, nu interesează nici aspectul culpei la încheierea actului juridic în discuţie.
Nici principiul relativităţii efectelor actului juridic nu poate constitui temei pentru reţinerea lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, din moment ce nu relaţiile contractuale stau la baza obligaţiei de restituire a preţului actualizat.
Cât priveşte susţinerile recurentului privind lipsa calităţii sale procesuale pasive în raport de normele de drept comun în materie de evicţiune (art. 1337 şi următ. C. civ.), acestea nu pot fi primite, deoarece el nu a fost chemat în judecată în calitate de responsabil pentru evicţiune potrivit dreptului comun, ca parte contractantă, ceea ce nici nu este, ci în temeiul legii speciale, respectiv a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Prin derogare de la dreptul comun, modalitatea şi condiţiile de despăgubire a persoanelor care au cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt reglementate prin art. 50 şi art. 501 din Legea nr. 10/2001. Aceste dispoziţii ale Legii nr. 10/2001 au caracter special faţă de dispoziţiile de drept comun în materie de evicţiune, prevăzute de art. 1337 şi următ. C. civ. şi, ca atare, ele se aplică prioritar, înlăturând de la aplicare normele de drept comun ale C. civ., conform principiului de drept "specialia generalibus derogant".
Or, faţă de dispoziţiilor legii speciale, aplicabilă în cauză, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice are calitate procesuală pasivă, potrivit celor deja arătate.
În raport de aceste considerente, urmează a se constata că pârâtul Ministerul Finanţelor Publice justifică legitimare procesuală pasivă în raportul juridic dedus judecăţii, sens în care în mod corect a apreciat şi curtea de apel.
2. Critica vizând neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 501 din Legea nr. 10/2001, pentru restituirea preţului de piaţă al imobilului, nu este fondată.
Într-adevăr, art. 501 din Legea nr. 10/2001 instituie două condiţii cumulative pentru restituirea preţului de piaţă al imobilului: contractul de vânzare-cumpărare să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995; contractul de vânzare-cumpărare să fi fost desfiinţat prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Contrar însă susţinerilor recurentului, ambele condiţii prevăzute de textul legal enunţat sunt îndeplinite în speţă.
Astfel, reclamanţii din prezenta cauză au pierdut imobilul în cadrul acţiunii în revendicare, prin compararea titlurilor de proprietate aflate în conflict, dându-se câştig de cauză fostului proprietar, ca având un titlu mai bine caracterizat (Sentinţa civilă nr. 6.378 din 20 iunie 2008 a Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1575/R din 29 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
În primul rând, trebuie analizat în ce măsură pierderea imobilului de către reclamanţi, ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare exercitate de fostul proprietar, valorează, din punct de vedere juridic, "desfiinţarea" contractului de vânzare-cumpărare, în sensul art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pentru ca, în caz afirmativ, să se verifice hotărârea pronunţată în revendicare, din perspectiva considerentelor relevante în ceea ce priveşte încheierea contractului cu respectarea Legii nr. 112/1995.
Admiterea acţiunii în revendicare a fostului proprietar valorează "desfiinţarea" contractului de vânzare-cumpărare al chiriaşului cumpărător pe Legea nr. 112/1995, în sensul art. 501 din Legea nr. 10/2001, noţiunea de "desfiinţare" având un domeniu mai larg decât cel de drept comun, nelimitându-se la "desfiinţarea" actului juridic ca efect al exercitării acţiunii în nulitate, cum greşit pretinde recurentul.
"Desfiinţarea" actului vizează inclusiv situaţia în care bunul ce a format obiectul contractului a fost pierdut de cumpărător ca urmare a promovării unei acţiuni în revendicare de către fostul proprietar.
Această interpretare rezultă din dispoziţiile art. 20 alin. (21) din Legea nr. 10/2001, conform cărora "În cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriaşii care au cumpărat cu bună-credinţă imobilele în care locuiau şi ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate, fie ca urmare a unei acţiuni în anulare, fie ca urmare a unei acţiuni în revendicare, prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la asigurarea cu prioritate a unei locuinţe din fondurile de locuinţe gestionate de consiliile locale şi/sau de Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Locuinţelor".
De altfel, conţinutul mai larg al noţiunii de "desfiinţare" a contractului de vânzare-cumpărare, în cazul imobilelor preluate în mod abuziv, incluzând şi situaţia acţiunilor în revendicare, este explicabil în raport de efectele concrete produse în patrimoniul cumpărătorului, în ceea ce priveşte pierderea bunului, care sunt aceleaşi, indiferent că deposedarea a avut loc ca urmare a admiterii unei acţiuni în nulitate sau a admiterii unei acţiuni în revendicare.
Efectele celor două acţiuni asupra proprietăţii imobilului fiind, practic, aceleaşi, este firesc să intervină o reparaţie şi în cazul cumpărătorului de bună-credinţă, ce a încheiat contractul cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, dar a pierdut bunul prin admiterea acţiunii în revendicare, după cum legea a prevăzut o reparaţie şi în cazul cumpărătorului care a pierdut imobilul în cadrul acţiunii în nulitate. Cumpărătorii aflaţi în unul din cele două cazuri nu pot fi discriminaţi în legătură cu dreptul lor la reparaţie, indiferent de situaţia prevăzută de lege în care se încadrează. În acest sens, dispoziţiile art. 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului cu referire la art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie interzic orice formă de discriminare.
În plus, dacă s-ar accepta teza contrară susţinută de recurent, aceea că art. 501 din Legea 10/2001 vizează doar ipoteza dobânditorului imobilului care a pierdut bunul în cadrul acţiunii în nulitate, acest text de lege nu şi-ar mai găsi aplicare în niciun caz. Aceasta deoarece, prin ipoteză, admiterea acţiunii în nulitatea contractului presupune încălcarea legii sub imperiul căreia a fost încheiat actul juridic. Or, cum art. 501 prevede, ca cerinţă, pentru restituirea preţului de piaţă, tocmai respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, este fără dubiu că, în cazul admiterii acţiunii în nulitate, indiferent de condiţia din lege nerespectată, cumpărătorul nu are dreptul la preţul de piaţă. Ca atare, dacă în acest caz nu este posibilă restituirea preţului de piaţă şi, potrivit opiniei recurentului, nici în cazul în care bunul a fost pierdut în cadrul acţiunii în revendicare, înseamnă că nu mai există nicio situaţie care să acopere domeniul de aplicare a textului enunţat, text care astfel ar deveni lipsit de efecte.
În concluzie, cu tot caracterul imprecis al noţiunii de "desfiinţare", astfel cum este folosită de legiuitor în conţinutul dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, prin raportare la acţiunea în revendicare (care, de principiu, nu are ca efect nulitatea titlului aflat în dispută), această noţiune trebuie înţeleasă ca referindu-se şi la ipoteza acestui tip de acţiuni. Cum reclamanţii au pierdut imobilul în urma admiterii acţiunii în revendicare formulate de fostul proprietar, cerinţa art. 501 din Legea 10/2001 privind desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, este îndeplinită în speţă.
De asemenea, şi condiţia respectării dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului este îndeplinită.
Astfel, în cadrul hotărârii pronunţate în revendicare, soluţia favorabilă fostului proprietar a fost determinată de considerente legate de incidenţa art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, în analiza căruia instanţa a reţinut că ambele părţi, fostul proprietar şi cumpărătorii chiriaşi, au un "bun" în sensul Convenţiei, dar efectele privării de proprietate a proprietarului deposedat în regimul politic trecut nu pot fi desfiinţate decât prin restituirea imobilului către acesta, în timp ce cumpărătorii chiriaşi au la dispoziţie un alt remediu, şi anume obţinerea preţului de piaţă al imobilului, deoarece Legea nr. 1/2009 permite foştilor chiriaşi cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995 să obţină o reparaţie integrală a pierderii bunului. Totodată, s-a reţinut că, nefiind atacat contractul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamanţi, în termenul special de prescripţie prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, acesta s-a consolidat retroactiv, or această statuare semnifică recunoaşterea valabilităţii respectivului contract, din perspectiva respectării dispoziţiilor legii sub imperiul căruia a fost încheiat, şi anume Legea nr. 112/1995.
3. Critica vizând valoarea sumei de bani acordate cu titlu de preţ de piaţă al imobilului, care nu s-ar justifica raportat la preţul plătit de cumpărători la dobândirea imobilului, este nefondată.
Recurentul susţine, în mod greşit, că reclamanţii nu ar fi îndreptăţiţi la restituirea valorii actuale de piaţă a imobilului, întrucât astfel ar opera o îmbogăţire fără justă cauză, având în vedere că preţul plătit în temeiul Legii nr. 112/1995 este inferior valorii de piaţă a imobilului. Aceasta deoarece, dispoziţiile legale incidente în cauză, respectiv art. 501 din Legea nr. 10/2001, determină întinderea despăgubirii la nivelul preţului de piaţă al imobilului.
Împrejurarea că valoarea preţului de piaţă nu ar fi în concordanţă cu dispoziţiile art. 16 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, vizând preţul de cumpărare al imobilului achitat de către chiriaşi, nu reprezintă un argument care să justifice obligarea pârâtului la un alt preţ decât cel de piaţă, în condiţiile în care dispoziţiile exprese ale legii speciale, respectiv dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, recunosc dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilului în ipoteza reţinută în speţă, aceea în care contractul de vânzare-cumpărare, încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, a fost desfiinţat prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Ca atare, faţă de reglementarea din legea specială, aserţiunile recurentului privind determinarea despăgubirii cuvenite reclamanţilor după alte criterii decât valoarea actuală de piaţă a imobilului, nu pot fi primite.
Având în vedere considerentele prezentate, reţinând că nu sunt întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece hotărârea recurată a fost pronunţată cu aplicarea corectă a legii sub toate aspectele contestate de pârât, Înalta Curte va respinge recursul acestei părţi, ca nefondat, potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
Faţă de soluţia pronunţată în recurs (respingerea recursului pârâtului şi admiterea recursului reclamanţilor, cu consecinţa modificării deciziei recurate, în sensul respingerii apelului pârâtului şi menţinerii sentinţei fondului de admitere a acţiunii reclamanţilor), reţinând că recurentul-pârât se află în culpă procesuală prin pierderea procesului, Înalta Curte îl va obliga la plata cheltuielilor de judecată către recurenţii-reclamanţi, în temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, recurentul-pârât va fi obligat să plătească recurenţilor-reclamanţi, cu titlu de cheltuieli de judecată, suma de 1.800 RON, reprezentând onorariu de avocat în apel şi recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanţii M.M. şi M.I. împotriva Deciziei nr. 4A din 9 ianuarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Modifică, în tot, decizia recurată, în sensul că:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de Ministerul Finanţelor Publice împotriva Sentinţei nr. 1508 din 14 septembrie 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice împotriva aceleiaşi decizii.
Obligă recurentul-pârât la plata sumei de 1800 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, în apel şi recurs, către recurenţii-reclamanţi.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1874/2014. Civil. Reparare prejudicii erori... | ICCJ. Decizia nr. 1879/2014. Civil → |
|---|
